Mircea Rusnac – Bănăţenii în Bărăgan (1951-1956). Comparaţie între două lumi

                        Evenimentele dramatice desfăşurate în Banat la jumătatea secolului al XX-lea au culminat cu strămutarea forţată a zeci de mii de locuitori ai regiunii în Bărăganul aflat la 600-700 km distanţă. Separate de un asemenea spaţiu geografic, cele două regiuni ale României, una aflată în sud-vestul ţării, iar cealaltă în sud-estul ei, avuseseră foarte puţine tangenţe până atunci. Din acest motiv, în momentul în care bănăţenii au fost duşi de autorităţile comuniste în stepa semipustie, cele două grupuri de populaţie (localnici, respectiv nou veniţi) erau complet străine unele de altele. Un factor care le putea apropia în timp era limba română, cunoscută şi de unii şi de ceilalţi, deşi în rândul bănăţenilor se aflau şi numeroşi reprezentanţi ai minorităţilor etnice. În această privinţă, chiar şi grupul deportaţilor era destul de eterogen, ei provenind din localităţi diferite, cu tradiţii şi obiceiuri specifice, vorbind mai multe limbi şi fiind aşezaţi în 18 localităţi nou înfiinţate în câmpia Bărăganului, într-un amestec greu de înţeles şi în imposibilitate de a reconstitui comunităţile de provenienţă. Alături de ei se aflau şi olteni deportaţi, ca şi basarabeni, bucovineni şi macedoromâni care locuiseră temporar în Banat şi care acum erau izgoniţi de noile autorităţi. Cum însă majoritatea noilor veniţi o formau cei proveniţi din Banat, în zona de aşezare a acestora diferenţa a fost făcută doar între două grupuri de populaţie: localnicii, adică vechii locuitori ai Bărăganului, şi bănăţenii, adică noii sosiţi acolo prin concursul împrejurărilor.

                        Trecând peste catastrofa umană a deportării, generatoare a nenumărate tragedii în rândul celor strămutaţi cu forţa, este totuşi interesant de urmărit fenomenul convieţuirii timp de cinci ani a bănăţenilor ajunşi departe de casă cu localnicii Bărăganului, deveniţi dintr-odată vecini. În mod firesc, între ei existau şi elemente comune (limba, originea etnică, religia în cazul celor mai mulţi), dar şi destule deosebiri, generate în timp de vieţuirea în spaţii geografice şi sub influenţe istorice diferite. Raporturile au fost în general paşnice, după prima perioadă de confuzie voită introdusă de autorităţi, care îi descriau pe bănăţeni ca fiind răufăcători periculoşi sau chiar… refugiaţi coreeni (atunci era în plină desfăşurare războiul din acea ţară). Când însă localnicii s-au putut convinge asupra netemeiniciei acestor afirmaţii, relaţiile s-au normalizat. Treptat, membrii celor două blocuri regionale s-au cunoscut mai bine, s-au împrietenit şi au luat parte la manifestări comune. În aceste condiţii, diferenţele existente între ei au putut ieşi mai limpede la iveală. În amintirile foştilor deportaţi, chiar la mai multe decenii după tristele evenimente, acestea erau de multe ori prezente. O mare deosebire se constata de pildă în cazul bucătăriei, cele două moduri de alimentaţie fiind aproape incompatibile. Mai ales bănăţenii erau foarte refractari faţă de mâncarea celor din Bărăgan, aceştia din urmă fiind, se pare, mult mai deschişi. În general, ei erau oameni primitori, deşi aveau unele apucături neobişnuite pentru noii sosiţi.

                        Vom reda în continuare fragmente din mărturiile unor bănăţeni foşti deportaţi în Bărăgan, ilustrând tocmai modul în care au putut convieţui cu populaţia de acolo, cu elemente de apropiere şi de deosebire. Viaţa era grea pentru toţi în acei ani zbuciumaţi. Însă relaţiile interumane stabilite au scos la suprafaţă existenţa a două lumi destul de diferite şi a două moduri de viaţă. Din ele se poate desprinde o interesantă mostră de istorie comparativă. De aceea, este important să lăsăm martorii să vorbească.

*

                        Maria Mărilă (Ciuchici): „Avea 8 porci omul ăla, avea 4 cai, era om gospodar, avea casă bună, dar nu ştia să se gospodărească, că el toamna la cules de porumb el ne-a dat să mâncăm mămăligă cu lapte acru, ne-o dat, vorba aia, pâine nedospită cu usturoi. Păi noi n-am mâncat aşa ceva! Zicea: «Cum faceţi de ţineţi slănina iaca aşa? E făcută la măcelar?» «Da de unde! Fiecare ştie să-şi prepare. Hai să-ţi tăiem un porc la dumneata, să ţi-l preparăm noi!» «Da nu se strică?» «Nu se strică, domnule. Poţi s-o faci, că nu se strică.» Da ei cum făceau? Ei tăiau porcu… da acum cred că s-or mai specializat… tăiau porcu şi topeau ce-i gras tot… numa ce era subţire, băgau aţă şi-o puneau în vânt, o uscau. Şi aşa mâncau!… Chiar m-am dus la o femeie, mi-o fost prietenă ea, adică m-am prietenit, ducându-mă să cumpăr petrol la Călăraşi. Şi-i duceam făină de porumb, brânză de vacă… şi o tăiat porcu şi topea la slănină. «Doamnă, nu se strică, puneţi sare pe ea şi-o puneţi la fum, cum facem noi.» «Da ţine?» «Da cum să nu ţină? S-o afume şi se poate mânca!»

                        Ele îşi luau de lucru din partea locului, lumea îşi lua lapte acru, îşi luau mămăligă, le plăcea borşu… Asta nu ne împăcam noi, cu borşu lor. Borş cu mămăligă. Nu puteam să mâncăm. Lor le plăcea acră mâncarea, nouă nu ne plăcea, la bănăţeni… Şi pe urmă, după aia, or mai făcut bucătăresele aşa, că noi eram mai mulţi, noi, bănăţenii.

                        Când m-am dus prima dată, mi-aduc aminte, m-am dus la săpat la bumbac şi până atunci nu mai mâncasem la fermă, n-am fost învăţată să mănânc aşa între lume multă. Şi când m-am dus acolo atâta mi s-or părut de bărboşi, aşa de urâţi faţă de bănăţenii noştri, până m-am obişnuit cu ei. Erau şi ei oameni ca şi noi, numa’ la-nceput mi-o fost aşa de greu şi-am început să plâng, vai, vai! Dar ei se purtau frumos cu noi.

                        La-nceput or crezut că suntem coreeni. P-ormă or văzut că nu suntem. Ei vorbesc mai mult ca moldovenii. În loc să zică mic, zic mnic, multe vorbe aşa.

                        Oltenii vorbeau mai corect româneşte şi oameni înstăriţi de-acasă. M-am prietenit cu ei, oameni harnici.

                        Şi ăştia din partea locului n-or fost oameni puturoşi… şi curaţi. Femeile erau foarte curate. Ele purtau combinezoane de mătase la lucru când se duceau, noi nu luam aşa ceva, că transpiri şi-i mai greu. Şi luau sacu de 60 de kg, ele nu se mirau că-l ia o femeie în spate. Noi nu puteam aşa ceva să luăm. Am fost şi eu voinică, da n-am putut să iau sacu în spate. N-am fost obişnuiţi. Şi ele luau sacu şi spuneau: «Ăsta nu-i greu! Nu-i greu!» Şi spuneau bancuri, spuneam glume, na şi uitam. Şi ne-am mai trecut, aşa… că aşa, dacă am fi plâns tot timpu, am fi murit! Aşa ne-am mai obişnuit cu răul, cum te obişnuieşti cu binele.

                        Nu erau oameni cu fire-nchisă, erau oameni veseli. Era una Ileana Popia. Apăi aia toată ziua să te râzi de ea, spunea glume, spunea bancuri.

                        Erau şi ei oameni înţelegători, or văzut că-i greu. Dac-ai cerut să-ţi dea vreun ardei sau o roşie ţi-or dat.

                        C-o fost destul, doamnă, că vagoane întregi or scos din grădina aia! Dac-ai fi văzut cum or stat ardeii şi roşiile!

                        Or lucrat ai noştri, bănăţenii, or lucrat mult să ştiţi! C-or spus ei, spuneau oamenii din partea locului, pân-a nu veni dumneavoastră aici, noi n-am avut recoltă. Bag seamă, Dumnezeu, cică, o dat. Când am ajuns noi era o secetă, doamnă, acolo, când am ajuns, şi era grâu uite-aşa de mic! Şi după-aia s-o făcut grâu ca trestia! Şi porumb, treceau căruţele cu porumb, încărcate, ţi-o dat pe 10 lei, coşu de porumb, era mult! Şi bostani, bostănării erau multe şi bostani aveau mulţi, se făceau, doamnă, bostani în balta aia uite-aşa de mari! Şi acolo pot să spun că am mâncat bostani, că nu erau scumpi ca pe la noi aici, erau ieftini, ai putut să cumperi. La noi aicea nu se vinde fasolea cu sacu, se vinde cu straiţa, dar la ei cu sacu se vindea fasolea, ei cu dubla au vândut, nu c-ai noştri, aici, în Bărăgan. Era mult, era recoltă bună, pământ bun în Bărăgan, da noi n-am putut să stăm acolo, noi am vrut la noi, să stăm acasă la noi. Ziceam: «Măi, voi nu ştiţi ce trai am avut noi în Banat!» Păi alţii ziceau: «De ce-aţi venit atunci aici?» «Păi noi n-am fi venit, dar ne-or adus alţii.»” (Smaranda Vultur, Istorie trăită – istorie povestită. Deportarea în Bărăgan (1951-1956), Timişoara, 1997, p. 52-54.)

Mărioara Boţoc (Ciuchici): „Momente grele… şi pentru noi care n-am fost obişnuiţi cu mediu de-acolo… Şi cu mediu de-acolo şi cu toate. Mâncare, da, n-am avut mâncare. Noi am fost obişnuiţi în Banat altfel, am mâncat mai bine. Ei mâncau pe-acolo cu ciorbe, mâncăruri mai slabe, nu aşa consistente cum am mâncat noi acasă. Ei or mâncat cu un pic de lapte, cu brânză vara, cu asta or dus-o. Erau şi tare jegăriţi, slabi aşa şi înapoiaţi. De prin satele vechi de-acolo, erau mult mai înapoiaţi.”

Gheorghe Boţoc (Ciuchici): „Nu ştiau să-şi taie porcu!” Mărioara Boţoc: „Nici să-şi taie porcu, nici să-şi gătească mâncare. Când or văzut la noi, tot spuneau: «Cum faceţi voi aşa mâncare, că noi nu ştim, noi n-am mâncat aşa mâncare.» După aia s-or mai obişnuit, veneau pe la noi, s-or mai obişnuit după aia să mai facă. (…)

Le-o fost milă de noi, că am ajuns să ne-arunce-n câmp acolo şi ne-or adus cu familii, cu copii, cu bătrâni, cu toţi. Noi am ţinut obiceiurile noastre de-acasă. Da ei, cu obiceiurile lor. Ţineau porcu legat cu lanţu de gât şi câinii dezlegaţi. Veneau şi la noi la satu nou câinii, că erau flămânzi, nu le-o dat nici mâncare şi veneau acolo la noi şi se băgau în bordei să ne ia mâncarea. Ei erau faţă de noi mai înapoiaţi, nu ştiau să gătească, nu aveau mâncăruri aşa, să facă, ca la noi. Ei ţineau şi iarna vacile aşa în grajd, fără uşă, în frig.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 68, 74-75.)

Aurel Munteanu (Vrani): „Dar a fost o vreme tare nepotrivită când am ajuns acolo, că nu ştiam nici ce să mai facem. Am stat aşa ca oamenii pierduţi! Ca oameni aşa… nu ştiam de nimeni nimic. În satele din juru comunelor ăstea care s-au format, comune noi, au lansat comuniştii de pe vremea aia nişte vorbe, că noi am fi nişte oameni ce-am fost nişte oameni răi şi de aia am ajuns acolo. Lor le era frică de noi până au ajuns să se convingă că nu am fost de felu ăla. Pe urmă ne-am prietenit cu ei, acolo. Din contră, eu am avut prieteni foarte buni care şi la plecare încoace, când s-a terminat cu domiciliul nostru obligatoriu care era acolo, am rămas prieteni. Încă ne-au mai ajutat ei ca să mergem până la gara la care trebuia să mergem, ca să ne-mbarcăm. Oamenii s-au convins că prezenţa noastră acolo a schimbat şi colţul ăla de ţară. De ce? Au fost familii de nemţi, şvabii din Timiş, oameni foarte gospodari, mai buni ca noi gospodari, ca de ăştia care-am fost noi dintre ţărani, dintre români. Ăia or schimbat acolo. Or făcut nişte plantaţii de vii, de model, au făcut… acolo am ajuns să văd, aici n-am ajuns să văd aşa ceva, au altoit viţă de vie, ca să spun aşa, au specializat oameni care nici nu au ştiut ce-i aia altoi. Nu ştiu, probabil se mai ţin şi-acuma lucrurile alea. Au făcut, cum să vă spun, plantaţii, plantaţii de pomi fructiferi, lucruri care s-a văzut că într-adevăr am fost oameni buni gospodari, oameni pricepuţi. Şi noi am avut lucruri de învăţat de la ei, că şi la ora actuală mai sunt oameni care au lucrat la altoit viţă de vie de asta… în ceva rumeguş de ferăstrău de ăsta, ca s-o pună la încălzit, la creştere. Când a fost prins altoiu ăla şi a avut lăstarul la o mărime, n-aş putea să spun cât de mare o fi fost, atunci ei numai or adus-o direct din locurile alea şi-au plantat-o. Or făcut un lucru din care am avut şi noi de învăţat…

Dar ăia de acolo nici nu mai vorbim! Că ei au fost mult înapoiaţi de noi, că la ei se zicea că cucuruzu e mai bine să-l laşi în pir, că mai bine se face decât dacă-i locu săpat. La noi, noi în locurile noastre de case, unde ni s-au dat locurile astea, nici dacă umblai călare nu te-ai văzut, atât a fost de mare cucuruzu, pe când la ei era cu mult mai mic. S-a văzut prezenţa noastră şi-acolo! (…)

Nu prea am avut tangenţe cu localnicii, pentru că ei, oricum, când era vremea de lucru mult, aşa, îşi căutau de lucru. Or noi nu ne-am dus la ei la lucru. Noi lucram la fermă, că ne pica mai bine la fermă, a statului cum era. Însă, când am ajuns, nu ştiam ce să facem. Că-n luna iunie am ajuns acolo. La ei era grâu de-adunat. Ştiu că eu m-am dus la un cetăţean într-o comună, Brătianu i-a zis pe vremuri, iar acuma schimbată era Libertatea, şi m-am angajat la ăla ca să-i aduc cu caii mei, cu căruţa mea, grâu, să-i aduc de acolo. O amintire, le-am povestit la mai mulţi de aici de la noi din comună, cum m-am simţit eu acolo. Când noi am venit sara, că era locu departe, câţiva kilometri, n-aş putea să spun exact cât, am venit cu căruţa cu grâu, snopi cum era atunci şi i-am descărcat la ei şi iaca ne-a chemat la mâncare. Şi, când ne-a pus de mâncare, ne-a dat nişte pâine făcută de la ei, ţăst de ăla, cuptor de ăla de pământ, foarte gustoasă pâinea, parcă şi acuma îmi amintesc de ea, cum a fost de gustoasă, însă când a pus cu ce să mâncăm pâinea, ne-a pus vreo doi peşti cât degetul de mari, săraţi tare, cu mujdei, cu ceva care eu în viaţa mea n-am mâncat din asta! Când am văzut, eu nu pot, am spus, să mănânc peşte şi mâncam pâine din aia. Găzdăriţa aia, cum să-i spunem noi, acuma: «Nu-i nimică, mâine vă tai pasărea, vă tai o pasăre!» Acuma bun, mâine zi ne-am dus cu căruţa, am venit cu căruţa într-adevăr, a tăiat găina şi ne pune să mâncăm. Când, ne pune borş! În viaţa mea eu nu am ştiut ce-i borşul! N-am putut să-l mănânc de acru, am încercat să mănânc şi carnea, şi carnea era acră! Şi m-am mulţumit să mănânc iară pâinea. Şi iacă aşa, astea-s amintiri cum am lucrat la ei, la cetăţenii ăia, aşa că ne-a picat mult mai bine să lucrăm la fermă, pentru că acolo au fost ai noştri şi bucătarii au fost ai noştri, şefii de echipă erau tot dintre noi, între care am fost şi eu când am săpat acolo. Aşa că ne-am gospodărit mult mai bine, cu ferma asta, decât cu particularii, că ei or fost mult primitivi. Mi-aduc aminte încă o amintire, o legătură între noi şi ei. De la gară în Călăraşi, ei or avut mobilizaţi de pe sate, căruţe. Un cetăţean care m-a dus şi pe mine până acolo, la locu unde am fost, am devenit pe urmă prieteni. Şi el, în ziua de Crăciun seara, deja ne culcaserăm, mâncasem… că atunci era începutu, nu aveam nimica acolo, n-aveam altceva de făcut. Ne-am culcat, ne-am trezit că-mi bate cineva la geam. Venind acolo la geam, l-am văzut pe el, îl chema Costică. «Nea Costică, tu pe vremea asta?» «Hai deschide! – zice – repede!» A venit cu câteva kilograme de vin, cu un cozonac din partea lor, acolo. M-am sculat şi eu şi nevasta – atunci nu era încă la spital – am pus pe masă şi noi la rândul nostru atuncea, am făcut o prăjitură atuncea, de Crăciun, când am serbat şi noi Crăciunul şi am făcut schimbu. Ei mai mulţumiţi de lucrurile noastre, decât cum am fost noi de-a lor, deşi cozonacul lor a fost destul de bine făcut. Şi am ţinut prietenie aşa cu el, că el a ţinut să mă cheme şi la pomu de Crăciun, cetăţeanu ăsta. Şi m-am dus şi eu la pomu de Crăciun, musafir, m-am uitat şi eu. Şi, ceva, iar o amintire, care le-am povestit-o la mai mulţi, după ce-au făcut ei ceva cârnaţ cu orez… nu mai mi-aduc aminte ei cum l-a chematu-l. Însă eu am zis: «Măi nea Costică, nu vrei să mă laşi să-ţi fac eu ceva preparate cum ştiu eu, ca la noi aicea?» «Păi de ce nu?» Că-a avut încredere în mine. Şi i-am făcut şi eu un cârnaţ sau doi, i-am făcut un sângerete, o tobă, nu ştiu ce, cum am ştiut eu să fac de-aicea din partea noastră a Banatului şi omul foarte mulţumit. N-a mai discutat despre tăiatul porcilor un an de zile. Ca, la anul viitor, să mă trezesc că vine la mine: «Mâine tăiem purcica, vii la mine la tăiatu… purcicii!» sau cum i-o zis. Când m-am dus la el acolo, el nu-i acasă, proprietaru nu-i acasă! «Păi el m-a chemat – am zis către soţia lui, către mama lui. El m-a chemat la tăiatu porcului!» «Păi, da – zice – pentru aia!» – zice: «Aşa mi-a spus, să-ţi dăm porcul să-l tai, să faci ce vrei din el» – zice. «Păi, da cum se poate!»… Că asta spre bucuria mea a fost. M-am apucat de l-am făcutu-l eu, într-adevăr, spre bucuria mea a fost că le-a plăcut ce le-am făcut anul trecut. Şi le-am tăiat porcu în lipsa lui şi-am făcut ce am crezut eu că-i bun! Aşa că prietenia s-a legat foarte apropiată cu ei… şi încredere. Un caltaboş, să zicem, bine înţeles că ei tot n-or avut, să zicem, toate mirodeniile astea ce trebuieşte acolo, toate mirodeniile astea nu le-am avut, numa un piper, un usturoi, o mai fi fost ceva, nu mai mi-aduc aminte. (…)

Banatu nostru a fost sub influenţă austro-ungară, noi am trăit aicea… în mijlocu nostru or fost unguri, nemţi, sârbi, toate naţionalităţile. Ei (cei din Bărăgan) au fost simpli români.

Vă spun un singur lucru. Am întâlnit odată, umblând prin Iaşi, un băiat, am întâlnit o persoană acolo. Măi, ăsta, după mine, zic, ăsta-i de prin părţile noastre. Şi într-adevăr a fost din Oraviţa, că l-am întrebat. Şi să umble, s-a umblat altcum. Ei sunt nişte oameni vorbitori, palavragii, ştii, aşa. Al nostru-i un om care merge pe stradă aşa liniştit, parcă vezi la el ca la un om care îşi duce tot greul după el, aşa preocupat în ceva. La ei, nu! Vorbeşte toate astea… şi aşa!

Am fost şi prin comune din jur de Iaşi. Oameni foarte primitori şi foarte cumsecade, însă mult, mult scăzuţi faţă de noi, din Banatu ăsta. Am furat şi cuvinte: de la unguri spunem şpoiert, de la nemţi tot aşa, le-am furat şi ălealalte şi obiceiurile le-am furat.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 84, 85-86, 90.)

Viorica Henţ (Clopodia): „Să stai aşa, ca un animal. N-am avut, doamnă, unde să gătim. N-ai avut unde să-ţi faci un ou, pentru că n-o fost unde, n-o fost nimica, or umblat femeile după rădăcini de la tulei. Cu asta… şi punea, vă daţi seama, cum o fost mâncarea aia că numa a fum o mirosat, nici n-ai putut s-o mănânci. Mâncarea acolo, unde-am fost, la cantină, unde-am lucrat, dac-am lucrat la bumbacuri, era o groază… din arpacaş şi din varză acră nu ne-o scos, n-am mai ştiut nimica. Şi-am lucrat şi dacă ştiţi în ce condiţii! Că de multe ori nu puteam veni acasă, trebuia să stăm în dormitoare, vă-nchipuiţi că ne punea în dormitoare comune cu bărbaţii, să doarmă femeile. Şi-acolo eram batjocorite pur şi simplu de ăştia, de oamenii ăştia, din satu vechi, veneau după noi, după fete. Câte fete n-or fost violate, câte fete n-or fost batjocorite de ei! C-am fost în situaţia asta în care-a trebuit să tăcem. N-am putut să spunem nimica. O fost groaznic să stai într-un dormitor, săracele bătrânele, aşa ne ocroteau, se culcau ele pe margine şi noi, fetele, ne băgam între ele. Şi-aşa ţineau păturile până noi ne dezbrăcam. Dar să nu vă spun în ce fel trebuia să fii, că n-ai putut să te speli nicăieri, să dormi aşa murdară, n-ai avut nimica şi când ai venit acolo, în fiecare sară, asta era mâncarea, mămăliga. E bună şi mămăliga, da nu-n fiecare zi şi în ce condiţii ne-a dat-o, cu bucăţi aşa de dovlecel şi cu apă chioară. Asta a fost viaţa noastră.” (Smaranda Vultur, op. cit, p. 97.)

Zoe Rogojan (Oraviţa): „Noi n-am avut voie să părăsim satu, dar veneau din satele vecine cu fel de fel de lucruri de vânzare, cu alimente şi cu lapte şi cu brânză şi cu păsări şi de toate. Şi atuncea vedeau şi ei, ăsta cum găteşte, cum se face cutare, multe, multe au învăţat de la ăştia (din Banat). Nu ştiu, erau chiar aşa de, nu pot să spun că reduşi, de neumblaţi, n-au circulat ca ăştia, ăştia se pun pe tren, pleacă până la Iaşi, bănăţenii ăştia, dar ei, săracii, vă spun, comuna lor şi eventual până la Călăraşi, cu cine ştie ce treburi mari de tot, dar altfel nu pleacă. Iar în casă, foarte slab, foarte, foarte slab. Că m-am dus şi eu într-un sat o dată să iau nişte lemne. În primu an n-aveam cu ce ne încălzi şi mergeam pe câmp şi veneam cu spinarea plină de beţe de bumbac. Şi o dată ne-a alungat unu de acolo. Şi-a bătut joc de noi. Dar localnicii de acolo se încălzeau cu beţe din alea, aveau sobele dintr-o cameră în alta, nu ştiu cum erau făcute, aici făceau focu şi în camera aialaltă aveau aşa clădit, ca un cuptor şi acolo dormeau ei, iarna, pe cuptoru ăla. S-au mirat când au văzut la noi paturile şi păturile cu perne şi cu plapume. Tare sărăcuţi, vă spun, şi neumblaţi, că doar aveau şi ei pene din care să-şi facă perne, că aveau păsări. Nu vă mai spun cum se tăia porcu la ei. Nu ştiai care bucată, unde este. Cum or apucat. Nu era ca la noi, să scoată şunca, antricotul, cutare, cutare. Nu. Cum o dat Dumnezeu, o săra şi o punea la streşini. Abia mai rămânea ceva din carne, că toate vrăbiile, toată iarna s-au hrănit cu carnea aia de acolo.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 130-131.)

Dorina Tănaţcu (Satchinez): „Bănăţenii or fost mai bine văzuţi. Orice or avut de întrebat, or venit în bănăţeni, oamenii de acolo din sătuc. (…) La ei grâu s-o cumpărat cu dubla, la noi n-a fost aşa, a fost cu suta de kilograme. Acolo a fost cu dubla. Ei grâu n-or prea folosit, când am fost prima dată acolo. Ne-or invitat la Crăciun să mergem la ei la masă. La ei sarmale cu mămăliguţă, pe masă aşa cu picioarele scurte, pusă pe un prici, pe un pat şi acolo am stat şi am mâncat. Mămăligă mie mi-o plăcut, dar lu bărbatu-meu nu i-o plăcut. Şi femeia aia, Baba Jurca, aşa o chemat-o, ea o lucrat cu noi la pui, spune, «acu, ce să fac eu cu nea Vali, că noi nu avem pâine?!» Până la urmă o mâncat şi el cu mămăligă. De fapt, la noi nu se mănâncă sarmale cu mămăligă, da, dacă aşa o fost obiceiu, şi ei or vrut să ne ducă la ei la masă? Şi ei or mâncat la noi.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 141.)

Mircea Popovici (Iam): „Ştiu că, în perioada secerişului grâului, am lăsat copiii la socri şi m-am dus cu soţia, tata şi cu bunicu să tăiem, să cosim, secerăm la grâu. Da nu cu secerile ca ei acolo, ca băştinaşii! Ei 7-8-10 se adunau vecini sau neamuri şi cu secerile tăiau la grâu, noi cu coasa… specialişti în coasă am fost!… Ne-am dus acolo de dimineaţă şi am luat grâu pe natură, 10.000 de boabe… După ce-o treierat ne-o dat 100 ori 200 – na cât ne-or plătit, cam 250 kg/hectar şi ne-o adus mâncare. Aici vreau s-ajung! O femeie, i-am tăiat un hectar de grâu. Noi am durmit noaptea în câmp şi mâine pe la 11-12, vine cu mâncarea şi, ce credeţi, ce ne-a adus de mâncare? O ciorbă de corcoduşe acră foc şi cu o găină fiartă, aparte de, dar nu cu mâncarea respectivă… Acuma, ciorbă acră-i bună vara, mai ales la coasă, dar… nu pentru noi bănăţenii! Tată-meu o mâncat câteva linguri, dar… bunicu, moşu nu, nici eu, nici nevastă-mea, în schimb ne-am pus pe găină. Am mâncat toată găina, fiartă! Ne-am săturat, în fine, ne-o adus şi un chil de vin, am mâncat bine (cu pâine, că i-am spus că noi nu mâncăm mămăligă, aici rar mâncăm). (…)

Şi-am mâncat, ne-am săturat, am mai băut şi apă şi până seara am tăiat un hectar, noi patru am tăiat un hectar de grâu. Am dormit noaptea în loc, am făcut funii de noapte, ălea cu care se leagă snopii. Cu tată-meu am cosit o bucată de teren, eu am cosit în continuare, tată-meu copăţea, adică făcea cu coasa adunat şi făcea lu nevastă-mea, care, nevastă-mea cu secera mi-o punea pe funii şi bătrânu o-ntins funia şi-o legat, că până seara am făcut un hectar gata. De-aia, aicea vreau să ajung, ziceau localnicii: «Ia uite, bănăţenii, că aşa ne-o zis nouă, cum lucrează! Că-i şi bine lucrat, cosit de jos şi nu-i încâlcit grâu!» Ei cu secera puneau mănunchi aşa şi legau. Dar noi cu coasa, am apucat de-am terminat locu. Iară, într-o perioadă, am lucrat cu domnu Babeţi, cu Iulian, cu calu. El avea o iapă ige (o iapă de soi, roşu-deschis la culoare, cu câştig cum se spune, albă-n frunte) şi eu cu calu ăsta negru.

Şi ne-am dus să semănăm porumb. Am jalonat noi la mine un hectar. Era mirişte, grâu tăiat, nu era arat! L-am cumpărat hectaru ăsta de la unu de la Potcoava, aşa i-o spus, o comună acolo, în arendă, o sumă de. Şi ne-am dus de dimineaţă, am brăzdat noi acolo frumos şi neica Iulian – că aşa i-am zis eu lui – o pus boabe pe brazde şi eu după cai am mers. Dar trebuia să meargă el, să prăşească înaintea cailor. Am semănat o vrâstă, cum îi spuneam, un rând, şi-or început să vină localnicii, la semănat. La ei, caii mici, săracii, înţelegi, pe-un sfert ca ai noştri! Ei nu spun haida-haida, numai hăţ-hăţ! hăţ-hăţ! Or venit, cică: «Ia uite cum ară bănăţenii! Ia uite ce brazdă dreaptă!» Or rămas în loc şi s-or uitat cum noi am lucrat. La prăşit, ei dădeau cu sapele la rând, noi cu rariţa ne-am băgat numa puţin, la un lat de mână de săpat, ţac, ţac, ţac, ţac, ne-am dus, femeile, mă rog… un pogon la zi o femeie l-o săpat… n-or avut ce să sape! Pământu bun, lucrat bine, grăpat bine, arat bine, uşor de lucrat, io-s gata! Iar toamna, la recoltat ni s-o urât, cum spunem noi, aducând recolta acasă, porumbu acasă. Acuma, neica Iulian o adus cu iapa lui, cu căruţa lui, eu mi-am dus al meu cu al meu. Fiecare, la cules, ne-am lăsat partea. Am adus, am făcut un porumbar acolo, nu exagerez, cam vreo 10 căruţe, 12 căruţe… ei, dar nu mi-o încăput! Am avut 4 lanţe şi jumătate, cam aşa, da porumb! Am făcut o grămadă în faţa casei şi am acoperit-o cu coceni, ca primăvara, vreau să spun în mai, am venit acasă, într-un vagon am băgat porumbu tot, atâta porumb am avut, s-o făcut acolo. Mare, de două palme porumbu de mare s-o făcut! Să dai cu el în cap că-ţi spărgeai capu.

Şi tot aşa: «Ia uite ce porumb… spuneau ei, porumb, nu cucuruz, cum spuneam noi, ia uite ce porumb la bănăţeni!» Şi cocenii mari şi ştiuleţii mari. Aşa că unde-o fost lucrat, o fost bun.

(Dar dvs. ce mâncaţi la prânz?)

Noi clisă – cum spunem bănăţenii, ei şuncă spun, – ia uite ce şuncă la bănăţeni! La ei numa şoricu şi de-un deget, nişte purcelandri or tăiat. Dară ei mâncau pastramă de oaie, tăiau oi şi le sărau şi le puneau la streşină, le uscau! Noi aveam clisă groasă de-un lat de mână, cu ceapă, mă rog, cu usturoi, care cum ne-o plăcut! Acolo n-am avut brânză. De fapt, aici la noi se mănâncă clisă, şuncă, cu brânză, ridichi, acuma ceapă şi mai tragem şi câte-un vin de otelă. Care au, care n-au se uită la care au! Şi câte-o ţuică de prună sau de loze de struguri şi vin de otelă şi de lipovacă, producătoare cum le spun oltenii, or fost două forme: negru şi alb. Un vin foarte tare şi bun. Ăsta-i cel mai bun vin şi tare şi băubil, ăl mai bun vin.

(Dar pe la sărbători aţi fost la ei?)

Unii or fost, or fost la nunţi aşa, se uitau, da la ei se chiuia aşa, hăi, hăi! Da eu nu m-am dus, că nu mi-o plăcut. De-abia am aşteptat să stau acasă cu familia. De vreo două ori ne-am dus la distracţie cu neica Iulian, cu Nuţi… la vreo 2 baluri am fost în 5 ani de zile. La două baluri la şcoală am fost, s-o făcut şcoală din pământ bătut. Or învăţat copiii şi-acolo. Erau profesori olteni.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 168-170.)

Gina Sterian (Vrani): „În familia mea toţi sunt orăşeni, îs plecaţi de atâţia ani în Timişoara, numai eu sunt aicea, restul familiei mele e la Timişoara. Sunt oameni gospodari care au rămas acolo şi e păcat să nu fie satele ce au fost odată. Că Banatul, totuşi, o fost fruntea.

Mă gândesc eu, mare influenţă a avut-o Austro-Ungaria. Mă refer şi la cultură şi la partea financiară. Zona asta a avut mare influenţă, a avut extrem de mulţi nemţi şi sigur că bănăţenii de aia au fost fruntea, că au copiat tot ce a fost frumos şi bun şi de asta au prosperat. S-au dezvoltat ca oameni şi de asta a fost Banatul fruntea. Fiindcă neamţul a fost om gospodar şi s-au învăţat femeile să fiarbă de la nemţi şi aşa mai departe. Deci, eu cred că de asta a fost Banatul fruntea, cu toate că tot timpul au avut ce-au avut cu Banatul, să-l distrugă, mă refer şi la Timişoara şi la oraşele astea mai mici. Noi avem poarta deschisă înspre Occident, înspre sârbi, înspre trafic şi lumea de asta a fost informată. Bănăţenii au avut acces la informaţie, pe când celelalte regiuni, la ei sara la 8 s-au băgat în pat, s-a cântat «Hora Unirii», ai dormit ca un animal. Pe când Timişoara! Nu degeaba o şi început Revoluţia de acolo. Am avut poarta deschisă înspre Occident. Lumea a fost informată ce se întâmplă în jurul său.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 200.)

Maria Heidinger (Tomnatic): „La început, ei au avut frică de noi că le-au spus că suntem coreeni, să nu se întâlnească cu noi. Da după aia au văzut ei. Şi după noi or luat toate măsurile cum am făcut noi, cum am făcut răsad şi am mers şi am pus roşiile, am pus lubeniţă. Şi atuncea vara am mers aşa, la Slobozia, şi strigam în toate părţile, strigam: Paprica! Paradais! Melonă! Şi aşa am câştigat puţini bani şi noi. Aşa că viaţa, suferinţă, dar numai cu lucru, da. După aia au văzut ei ce oameni suntem noi, au vrut să se împrietenească cu noi, nu le-o mai fost urât de noi şi or plâns când am plecat, că ei or spus: cultura ne-aţi dat-o voi nouă. Că Bărăganul exact ca Siberia românească. Ei or învăţat de la noi cum să lucrăm, cum să ne îmbrăcăm, cum să ne ţinem. Ei or văzut că facem grădinile şi or făcut şi ei după noi. Ei totdeauna au spus că nu se poate să crească acolo cartofi şi soţul meu a spus, eu am să arăt cum creşte aicea cartofi şi aşa a şi fost. Şi atuncea ei au început să facă şi ei şi or lucrat şi ei.

Nikolaus Heidinger (Tomnatic): Când a fost acolo şedinţă, toţi au întrebat cum să facă cu viile. Vie am avut şi aici acasă, 2 ha cu vie, şi le-am spus cum să facă să altoiască viile. Acolo e mai bun pentru vie decât aici. Acolo bate vântul în fiecare zi şi atunci nu-i periculos, nu sunt boli. Da şi pământul cu mult mai bun ca la Banat, cu mult mai bun, să ştiţi.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 263.)

Eva Silvia Belmustaţă (Beregsău): „Pământu l-or lucrat, numa mâncăruri din astea n-or ştiut să facă. Or văzut la noi. Noi am făcut acolo plăcintă, prăjitură, cum am făcut aici! «Că noi, dac-am mânca atât, noi am muri, că noi nu ni-s obişnuiţi să mâncăm cu pâinea asta ce mâncaţi dumneavoastră.» La noi o fost pâine, am făcut în cuptoriţele lor. Ne-am dus la moară, o fost om care-o dus, ne-o făcut făina şi noi am făcut pita şi-am copt în cuptoriţă. Şi ele n-or mai văzut aşa ceva. Ele-or mâncat pita la fermă, s-or omorât să vină la lucru la fermă să le dea pită.

Or mâncat ciorbă, borş, or avut hoare (păsări), că noi în fiecare sâmbătă ne-am luat la amiazăzi, n-am mai lucrat şi ne-am dus, mai ales eu cu mătuşa lu Sima, cu sora lu mama… hai la Giurgeni să ne cumpărăm! Ne-am cumpărat! O dată am cumpărat un noatchin (miel), l-am împărţit în două. Ne-am dus acolo la ele în satu vechi, când am cumpărat pui. Or fost pline de hoare, numa ele or făcut borş, c-or băut apă şi le-am întrebat: ce-aţi mâncat aşa bun acasă? «Un borş la repezeală!» Noi ne-am râs, că noi n-am mâncat aşa ceva!… Când am venit acasă, noi am adus un gânsac şi două gâşte, am cumpărat de la ele şi cloţe… După ce ne-am dus de-aicea ne-am pus şi cloţe, pui. Am întrebat copiii care-or venit la lucru dacă maica nu are o cloşcă să ne vândă? Las, tanti, că-ntrebăm! Când, mâine-zi, vine: «O zis mama că are două.» Na, să ni le aduci pe amândouă! Douăşcinci de lei una, două or fost cincizeci. Am avut pui şi-acolo! C-am lucrat zi la zi şi care-o lucrat zi la zi în toată luna o primit treizeci de kile de goaze. Ştiţi ce-s astea goaze? Resturi de la grâu! Când s-alege grâu, orz, toate buruienile care-or avut ei. Şi ne-am crescut hoare.

(Dar ei nu tăiau păsări?) Ba, tăiau, dar ei n-or ştiut să facă aşa ca noi friptura şi supa, or crâmpoţit-o şi-or făcut borş. Ei n-or ştiut să facă tăiţei, ei n-or ştiut. Noi aşa ne-am pomenit de la părinţi, aşa o făcut şi mama şi ne-o învăţat. Eu am învăţat copiii mei şi… şi Anişoara când o venit la noi n-o ştiut, că o fost copil, ea o fost la şcoală, cine i-o dat ei să facă de mâncare… păi, am făcut eu şi i-am arătat şi ei.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 275-276.)

Elena Milosav (Checea): „Aicea în Banat, cam treizeci la sută or fost germani, gospodari, economişti buni, şi muncitori, mai ales aici în Timiş. De la ei ai avut ceva să înveţi şi la meserii, că ei, când au venit pe vremuri de la Alsacia şi Lorena, cu meserii au venit. Ei ştiu ce înseamnă să ai plug mai bun decât au avut strămoşii noştri acum două sute de ani. Şi agricultura puţin mai avansată decât a fost la noi pe vremea aia, Austria-Ungaria. Toţi sârbii şi românii din sat, câţi ştiu eu, iaca acuşa împlinesc 80 de ani, meserii or învăţat nu la meseriaşi la noi în sat, ci la şvabi, s-or dus la Cărpiniş sau la Jimbolia, acolo or învăţat tâmplăria sau mecanica sau dulgheria. Dacă ai vrut să fii meseriaş, nu cârpaci. Şi asta nu numai o generaţie, poate opt generaţii. Învăţau unii de la alţii. La ei semănătoare de porumb am văzut mai speciale, semănau boabă cu boabă, acum şaizeci de ani în urmă, nu-ţi trebuie cu sapa, să tai sute de mii de fire. Ai putut să prăşeşti cu calu. Or văzut maşini speciale aduse din import, or văzut şi or copiat. Or avut burghiuri de găurit, or avut tot ce trebuie. Aveau de aici din sat, din `35, transport de animale cu Viena şi Italia. În comuna noastră pe vremea aia am avut meseriaşi mulţi, am avut şase, şapte croitori. La ora actuală nu mai e niciunul. Am avut opt restaurante…” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 337.)

Vuca Stancov (Diniaş): „Iar la mine, cum să vă spun, pe când am stat în colibe, a fost unul Solomon, el era miliţian, dar tare cinstit, era flăcău. El ne vedea că mai facem şi noi un pic de prăjitură duminica, că de zi cu zi eram la muncă la fermă, iar duminica mai şi găteam câte ceva ca să ai ce mânca acolo. Dar dădeam la toţi ca să nu mai vină pe la noi, că eram în colibe şi doar dădeau cearşaful la o parte câte odată, ne şi speriam când ne pomeneam cu ei aşa pe nepusă masă. Ei, acest Solomon îi dădeam ceva prăjituri şi el a văzut ce fel de oameni suntem noi bănăţenii, că ceilalţi nu erau aşa cum eram noi sârbii. Noi eram mai mult aşa, cu înclinaţii faţă de gătit. El, Solomon, când s-a însurat a venit la mine şi îmi zice: «Tanti Vuco, te rog ceva… Vrei să înveţi pe Viorica mea să facă mâncare şi prăjitură aşa cum se fac la voi în Banat?»

Că el va aduce tot ce trebuie, eu doar duminica… ei, de ce nu, e duminică şi e mai bine, ştiu că îmi va rămâne şi mie, păi nu? Aşa am învăţat-o eu să facă de toate, dar nu numai de gătit, i-am mai zis de una, de alta, îi zic eu bunăoară: «Nu te amesteca aşa când vine cineva…», am povăţuit-o să-şi respecte bărbatul, să nu-l facă de ruşine.” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 75.)

Milan Popov (Beregsău Mic): „În scurt timp le-am demonstrat că suntem fruntea în toate – ne spune cu mândrie uica Milan. Şi când era vorba de agricultură şi creşterea vitelor şi grădinărit, în gospodărire în general. Cu alte cuvinte, în timpul şederii noastre obligatorii acolo, a renăscut acel ţinut graţie nouă. La sărbătoarea de sfârşit de an şcolar 1953-1954 cu urechile mele am auzit cum un învăţător mai în vârstă dintr-un sat vecin le spunea părinţilor elevilor săi: «Dragi concetăţeni, aveţi grijă de aceşti oameni minunaţi şi cât puteţi, învăţaţi de la ei, pentru că îi vom pierde în curând şi noi avem multe de învăţat de la ei. Să folosim această ocazie de excepţie ca să ne ridicăm şi noi la un nivel înalt, la un nivel cerut de o societate înaintată.»” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 107.)

Rada Jigum (Zlatiţa): „Groaznic a fost acolo. Şi era o mâncare, voi nu puteţi crede, dar la noi era mai bună mâncarea pentru porci decât cea de acolo. Uite, tăiau nişte dovleac bucăţi-bucăţi, bucăţile aruncate într-o găleată cu nişte vinete şi totul pus în apă. Când apa dă un pic în clocot, puneau deasupra nişte ulei şi asta vă e mâncarea. Fără rântaş, fără nimic. Nimeni nu putea să mănânce. Când a văzut şeful ăla de la Gostat că nimeni nu mănâncă, a întrebat: «Bine, oamenilor, de ce nu mâncaţi?» Atunci am spus cu toţii de ce nu mâncăm. Nici porcii noştri nu ar mânca aşa ceva. Ne întreabă el: «Există printre voi cineva care ne-ar găti mai bine?» «Cum să nu fie, doar nu suntem fără soţii.» Şi aşa s-au găsit vreo patru nemţoaice. De cum s-au apucat de treabă, altfel se gătea. Totul era tocat, se făcea rântaş. Ferma aia era bogată şi şeful zicea: «Noi avem tot ce vă trebuie, numai să ne cereţi.» Şi femeile au cerut tot ce le-a trebuit. E altfel şi când intri în curte, altfel mirosea de când a început să se gătească mâncare adevărată. Când a văzut şi el a zis: «Aveţi dreptate, imediat arată altfel.» Aşa ne-am chinuit patru ani şi jumătate; şi aşa am trăit noi, vedeţi. Oamenii trăiau în sălbăticie. Ştiţi ce mâncau ei? Se duce el şi prinde 2-3 peştişori. Apoi taie mărunt nişte usturoi, îl toacă, pune în farfurie nişte oţet şi peştişorii aceia. Şi în ciorba aceea înmoaie mămăliga şi iată asta e mâncare! Au câte un porc şi pe acesta îl ţin legat, câinele dezlegat, iar porcul e legat. Când vine ajunul Crăciunului, acel porc se taie. Şi atârnă totul… ei, dornici de carne şi când vine Crăciunul – dispare şi porcul. Ei nu vor să gătească să fie mâncare. La noi e altfel, la noi faci mâncare şi pui carne. Ei nu, ei doar frig carnea şi asta se mănâncă. Ei fierb o găină şi e puţină ciorbă, doar carne. Şi au la copii câte zece, cincisprezece, nu e număr de casă unde să nu se fi prăpădit mai mult de unul – câte trei, patru. E un popor sălbatic.” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 136-137.)

Vişeslava Cirici (Timişoara): „Mătuşa, ţin minte, povestea odată: «Lucram la Borcea. Şi bătrâni şi copii, toţi laolaltă. Lumea de acolo se tot mira că noi lucram cu sârg. Ca acasă. Odată ne-or spus să ne rânduim mai cu grijă că o să vină ministrul de la Bucureşti. Şi a venit (ministrul agriculturii). Pe urmă o şi vorbit cu oamenii. Şi numaidecât a băgat-o în seama pe Mira. I-a spus părinteşte: Eşti aşa de frumoasă şi curată! Atunci toată lumea s-o uitat numai la ei. O văzut şi ministrul că nu ni-s sălbatici.»” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 160.)

Nicolae Carandino (Bucureşti): „Numai Hans, neamţul bănăţean de la care luam laptele, reuşise, deşi fără pământ, pentru a treia oară să se chiaburească. Îl lăsau până prindea cheag într-un loc şi îl anunţau apoi fără niciun motiv că e mutat în altă comună şi că trebuie să plece mâine, cu nevastă, cu copii, cu căţel, cu purcel.

«Domnu Nicu», mi-a spus când l-au mutat şi l-au sărăcit a patra oară, «să ştiţi că dacă mă mai mută o dată, mă omor! Nu mai am putere.» Nu ştiu ce a devenit. Dar aveam pentru dârzenia, pentru capacitatea lui de muncă, pentru inventivitatea lui negustorească, o admiraţie neţărmurită. Hans o lua mereu de la început. Creştea găini şi din câştigul lor cumpăra porci, iar din câştigul porcilor vaci. Era «chiabur» născut şi nu făcut. Dacă se îmbogăţea mereu, nu din exploatare îşi aduna averea. Muncea cât doi, cât trei şi era deştept cât patru. Nu bea, nu fuma, nu se ţinea de femei. La ultimele două mutări nu l-au lăsat să ia cu el decât o căruţă, în care să încarce cât o putea. Restul l-a vândut în grabă sau l-a părăsit în pustiita ogradă. Tăcea, nu scotea nicio vorbă – doar ca să întrebe cum erau «dispoziţiunile». Altminteri, tot timpul meşterea ceva. Repara o roată, un scaun, o maşină de gătit. Şi peste un an de zile ajungea iar bogat, din sărac lipit cum îl lăsase stăpânirea.” (N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre. Memorii, Bucureşti, 1992, p. 376.)

Anunțuri

3 Comments »

  1. 1
    kate Says:

    „Paprica! Paradais! Melonă!…m-am amuzat teribil, oare oltenii invatasera ce inseamna?
    Un articol remarcabil despre oltenii vazuti prin ochii banatenilor, nu am mai citit nimic asemanator…Felicitari, domnule Rusnac, de la o olteanca crescuta in Muntenia si care nu poate nici ea manca bors si peste de ala sarat si cu usturoi, dar care a ras cu lacrimi la citirea descrierii sincere a banatenilor.
    Felicitari inca o data!

  2. 2
    ionut Says:

    Banatu-i fruncea , iar Ardealul e mintcea:))

  3. 3
    despre noi Says:

    Am citit cu rasuflarea taiata franturile de amintiri ale seniorilor de mai sus. Uluitor. Atat de putine cuvinte – dar atat de multa pilda. O istorie intreaga povestita de oameni care au trait-o. Daca in continuare romanii si Romania isi uita istoria, atunci va fi foarte greu sa razbim (noi ca oameni) in vremurile care vor veni. Scoala si educatia TREBUIE sa fie pentru toti romanii obligatorie, iar cartile de invatatura sa spuna aceste povesti care sunt scrise aici.


RSS Feed for this entry

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: