Posts Tagged ‘mareşalul Antonescu’

Mircea Rusnac – Mareşalul Antonescu şi Banatul. Alte mărturii

12 octombrie 2009

Publicând în vara lui 2009 scurtul articol intitulat Mareşalul Antonescu şi Banatul (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Maresalul%20Antonescu%20si%20Banatul%20de%20Mircea%20Rusnac.htm), bazat pe un inedit document de arhivă, am primit o semnalare din partea unui cititor din Germania. Acesta nu a dorit să se facă cunoscut decât printr-o adresă de e-mail, dar a făcut referire la un alt document, chiar dacă publicat de data aceasta în numeroasele lucrări privind perioada antonesciană, însă având aceeaşi temă cu cea enunţată de noi. Este vorba de o scrisoare de răspuns a, pe atunci, generalului Ion Antonescu, către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, din luna mai 1941, la un memoriu al acestuia din 8 aprilie acelaşi an. Într-adevăr, acest răspuns al lui Antonescu conţine câteva interesante referiri la Banat, astfel încât ele merită cunoscute, venind totodată în completarea articolului nostru anterior pe aceeaşi temă.

În introducerea răspunsului său, generalul Antonescu arăta: „La întâmpinarea d-voastră din 8 aprilie 1941, am onoarea de a vă răspunde, scuzându-mi întârzierea prin boala de care am suferit, că găsesc cu totul insuficient să constataţi că «avem puncte de vedere prea deosebite faţă de împrejurările politice actuale.»” Apoi preciza: „Eu am definit şi atitudinea şi politica ce urmez, fără reticenţe şi fără echivocuri; niciun fel de sugestii deci nu mă vor abate de la calea ce mi-o impun realităţile politice şi interesele permanente ale ţării.”

În continuare trecea la referiri concrete la chestiunea Banatului, prezentând un deosebit interes pentru noi: „În consecinţă, bombardamentul localităţilor româneşti de către aeroplanele jugoslave nu poate fi considerat decât ca un nou act de provocare în lunga serie de acte de neloialitate şi ostilitate făcute consecvent de Jugoslavia împotriva poporului român, cu dispreţul obligaţiunilor ce le avea atât ca membră a Micei Antante, cât şi a Înţelegerii Balcanice.

Voi enumera numai unele din aceste acte:

Trecând cu vederea peste modul nedrept în care s-a rezolvat chestiunea Banatului la Conferinţa de la Paris, cu toată îndârjita apărare a drepturilor noastre susţinute acolo de Ion I. Brătianu, ca român nu pot uita că 175.000 de fraţi de ai noştri din Craina, Pojarevaţ, Timoc şi Morava n-au avut o singură şcoală şi biserică românească, deci nicio asigurare a vieţii lor etnice, ocrotite prin tratatele pentru protecţia minorităţilor.”

Iar în încheierea mesajului său, Ion Antonescu preciza: „Ţara adevărată este cu mâinile pe coarnele plugului, în uzine sau cu arma la picior.

Această ţară a fost, ştiu bine, alături de mine, în unanimitate, şi cu prilejul evenimentelor care au determinat scrisoarea d-voastră. Onoarea şi drepturile acestei ţări le voi apăra întotdeauna şi împotriva oricui. Pentru această ţară şi împreună cu ea, nădăjduiesc că voi reface şi hotarele drepte pe care le merită.

Primiţi, vă rog, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.

General Antonescu.”

Din aceste extrase se poate vedea faptul că Antonescu era un bun cunoscător al realităţii geopolitice din zona Banatului şi a frontierei româno-iugoslave. De altfel, el analizase problema bănăţeană încă din 1919, când a publicat lucrarea intitulată Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor (reeditată în 1990). Acolo scria: „Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce, din punctul de vedere militar, este deopotrivă de rău pentru ambele ţări.” (p. 92) Şi de asemenea: „În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului, noi nu vom mai putea întinde niciodată o mână prietenească acelora pe care i-am ajutat în momentele lor grele.

Un viitor conflict armat, provocat de această chestiune, nu este exclus, şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.” (p. 93)

Totuşi, în 1941, când Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria au invadat şi au dezmembrat temporar Iugoslavia, România s-a abţinut să participe la acest act. Cu acel prilej, la 3 aprilie 1941, într-o convorbire cu mareşalul german Walther von Brauchitsch, şeful O.K.H. (Marele Stat Major al armatei de uscat), Ion Antonescu i-a declarat că armata română nu va participa „la conflictul în perspectivă cu Iugoslavia.” Totuşi, el atrăgea atenţia mareşalului german ca trupele ungare să nu fie lăsate să pătrundă în Banatul iugoslav, deoarece „aceasta ar provoca un val de indignare în ţară şi m-ar sili să intervin, ceea ce ar putea duce la un conflict cu trupele ungureşti.” (Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 240.)

A doua zi, ministrul român la Berlin, Raoul V. Bossy, îi comunica ministrului german de externe, Joachim von Ribbentrop, că România nu revendica teritorii de la Iugoslavia, însă „nu poate admite în niciun chip ca trupele ungare să pătrundă în Banatul sârbesc spre a-şi constitui un pretins drept întru realizarea unor aspiraţii potrivnice în totul situaţiei etnice.” (Ibidem.) Guvernul lui Hitler a luat în considerare avertismentele României şi nu a permis Ungariei să ocupe Banatul sârbesc, acesta rămânând sub administraţie militară germană.

În acest mod, România va rămâne singurul dintre statele vecine Iugoslaviei care nu va participa la operaţiile militare declanşate împotriva acesteia la 6 aprilie 1941 şi care nu va profita de situaţia grea în care se aflau popoarele iugoslave pentru a ocupa teritorii ale acestora.

Mulţumită cititorului nostru anonim, am putut întregi imaginea unui raport Antonescu-Banat despre care nu se cunoşteau prea multe lucruri până acum. Mărturiile prezentate aici confirmă opinia pe care am exprimat-o anterior, anume că Antonescu nu acorda Banatului o importanţă mai mică decât altor provincii româneşti. El era un bun cunoscător al problemei bănăţene şi acest lucru reiese în mod cert din mărturiile documentare de care dispunem astăzi.

Mircea Rusnac – Mareşalul Antonescu şi Banatul

28 iulie 2009

În anul 1941, juristul Comunităţii de avere din Caransebeş, dr. Antoniu Marchescu, publica o lucrare deosebit de importantă privitoare la trecutul Banatului, care şi astăzi este des citată în scrierile istorice. Se intitulează Grănicerii bănăţeni şi comunitatea de avere (Contribuţii istorice şi juridice). Până acum, această lucrare nu a fost depăşită de puţinele scrieri ulterioare consacrate acestor probleme, ea păstrându-şi, astfel, întreaga valabilitate.

Însufleţit de idealuri patriotice, Marchescu a trimis un exemplar din lucrarea sa, cu dedicaţie, mareşalului Ion Antonescu, în acel moment prim-ministru şi conducător al statului român. Momentul istoric în care s-a produs acest gest era unul deosebit de important în istoria ţării. La 22 iunie 1941, odată cu armata germană, trupele române trecuseră Prutul, iar în decurs de o lună au fost eliberate de sub stăpânirea sovietică Basarabia şi nordul Bucovinei. Întreaga Românie era cuprinsă de un val de elan patriotic, mai ales că anul precedent, 1940, a fost poate cel mai umilitor din întreaga noastră istorie, regimul lui Carol II cedând fără luptă o treime din teritoriul naţional în favoarea Uniunii Sovietice, Ungariei şi Bulgariei. Setea de revanşă era aşadar foarte mare.

Actul parţial reparator din vara anului 1941, săvârşit sub conducerea lui Ion Antonescu, a bucurat din aceste motive inimile românilor, care îi erau foarte recunoscători noului conducător al statului. În acest mod poate fi înţeles şi gestul lui Antoniu Marchescu, de a-i trimite mareşalului, cu dedicaţie, un exemplar al Grănicerilor bănăţeni.

Probabil spre surprinderea autorului, mareşalul Antonescu i-a răspuns acestuia printr-un mesaj de mulţumire. Documentul, datând din 8 decembrie 1941, se află în arhiva Muzeului Banatului Montan din Reşiţa, având nr. 10.775. Este emis de către Cabinetul conducătorului statului şi poartă semnătura olografă a lui Ion Antonescu.

În continuare, redăm în întregime mesajul de răspuns al mareşalului:

„Conducătorul Statului Român
Bucureşti, 8 Decembrie 1941.
DOMNULE MARCHESCU,
Primind lucrarea D-voastre „Grănicerii bănăţeni şi comunitatea de avere”, trimisă mie cu dedicaţie, vă mulţumesc călduros şi vă felicit pentru culegerea aceasta de preţioase documente istorice, menite a cunoaşte mai bine trecutul bravei populaţii româneşti din Banat.
Primiţi asigurarea stimei mele.
Antonescu, MAREŞAL AL ROMÂNIEI şi CONDUCĂTORUL STATULUI.
Domniei-Sale
DOMNULUI DR. ANTONIU MARCHESCU
advocatul comunităţii de avere
CARANSEBEŞ.”

După cum se poate vedea, mareşalul Antonescu a adresat cuvinte frumoase autorului cărţii şi s-a referit în mod elogios la românii bănăţeni şi la istoria acestora. Este probabil una dintre foarte rarele mărturii ale raportului Antonescu-Banat, ştiut fiind faptul că situaţia politico-militară a acelui moment punea în prim-plan evoluţia evenimentelor de la graniţa răsăriteană a ţării. Naţionalist înfocat, mareşalul nu făcea însă nicio deosebire între regiunile acesteia.

Chiar dacă soarta ulterioară a lui Antonescu şi a ţării a fost tragică, totuşi Antoniu Marchescu a păstrat documentul din 8 decembrie 1941 în arhiva sa până la sfârşitul vieţii. În acest mod, el a ajuns până la noi.