Posts Tagged ‘Paul Fulda’

Mircea Rusnac – Moştenirea reşiţeanului Arnold Kremer

14 ianuarie 2010

Reşiţa a avut de-a lungul timpului numeroşi colecţionari şi oameni pasionaţi de tot ceea ce era nou şi interesant în lumea din jurul lor. Unul dintre aceştia a fost bătrânul Arnold Kremer, care întreaga viaţă a adunat imagini, fotografii, vederi şi cărţi poştale care ilustrau oraşul natal. S-a sinucis după ce inundaţiile catastrofale din 1997 i-au distrus casa situată pe Strada Văliugului şi i-au zădărnicit întreaga agoniseală. Din fericire, colecţia de imagini a fost salvată şi ea poate fi de mare folos celor preocupaţi de trecutul Reşiţei. Datorită pasiunii lui Arnold Kremer suntem astăzi în măsură să vedem cum arăta oraşul nostru în vremuri demult apuse şi din care de cele mai multe ori nu mai există niciun martor în viaţă. De aceea, putem afirma fără reţinere că moştenirea rămasă de la el este într-adevăr nepreţuită.

Am împărţit cele peste 100 de imagini pe câteva categorii, în funcţie de obiectivele prezentate şi de perioada istorică în care au fost imortalizate. Astfel putem surprinde evoluţia în timp a unor clădiri sau a unor străzi din oraş sau putem admira, din păcate doar post factum, unele monumente demult dispărute, dar care altădată constituiau faima Reşiţei. Activitatea industrială, atât de puternică odată, este fireşte foarte bine reprezentată. În fine, nu lipsesc nici locurile de agrement sau unele ceremonii funerare ale personalităţilor din alte vremuri. Vom prezenta în continuare pe scurt aceste categorii în care am împărţit fondul Arnold Kremer.

Vederi generale ale Reşiţei. Un deosebit interes prezintă două cărţi poştale identice în conţinut (autor L. Braumüller), cu singura diferenţă că una este alb-negru şi alta color, prima având ştampilă din 1903, care înfăţişează o largă imagine a oraşului luată de pe Dealul Crucii. În prim plan se văd coşurile fumegânde ale uzinelor. O altă imagine la fel de valoroasă este luată de pe Dealul Golu în 1911, având în apropiere Fabrica veche de maşini. O vedere generală realizată de Otto Schwarz în 1927 pune accent pe instalaţiile industriale, iar alta bilingvă („Vedere generală – Totalansicht”) pe clădirile oraşului vechi. Pe cartea poştală a lui A. Weiss se pot vedea inclusiv Vila veche uzinală, ca şi Şcoala siderurgică şi Fabrica veche de maşini. O altă carte poştală interbelică prezintă partea oraşului cuprinzând Liceul de piatră şi Fabrica de locomotive. În sfârşit, un număr de două vederi generale din timpul Republicii Populare Române (una având ştampilă din 1965) ilustrează zona Reşiţei Române, acum complet modificată, respectiv zona din preajma Halei Diesel, din care, de asemenea, prea puţin a mai răzbătut până astăzi.

Clădiri existente şi acum. Două imagini de la începutul secolului al XX-lea ne prezintă clădirea Vilei Koch (fotograf: Karl Szabonáry) şi interiorul bisericii romano-catolice, ambele relativ nemodificate până în prezent. La fel, Şcoala de beton, imaginea purtând o ştampilă poştală din 1911, sau Vila direcţională, fotografie editată de Otto Schwarz în 1928. Se păstrează în general neschimbate biserica evanghelică şi parcul din zona Stavila. Sunt remarcabile imaginile Palatului Cultural din 1932 şi Liceului de piatră, ultima editată de fraţii Deutsch.

Strada principală. Deosebită este imaginea din 1905, având în prim plan clădirea Şcolii siderurgice. Pe stradă apare un grup de 12 bărbaţi, femei şi copii, îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare ale epocii şi însoţiţi şi de un câine. Autor, din nou, L. Braumüller. O altă imagine din aceeaşi perioadă, realizată de Karl Neff, prezintă zona viitorului Magazin universal, pe atunci ocupată de Spitzpark. Strada, încă neasfaltată, era deosebit de mocirloasă. Vederea aceleiaşi străzi din 1911 surprinde inclusiv stâlpii de curent şi de telefon instalaţi. Şi Strada Canalului este reprezentată pe una dintre imagini, împreună cu vechiul canal şi cu calea ferată cu dublu ecartament. O vedere interbelică surprinde zona Stavila cu podul sudat peste Bârzava, iar alta, a fraţilor Deutsch, Bulevardul Principesa Elisabeta din zona vechii Primării. Tot fraţii Deutsch au mai editat şi alte două imagini ale actualei Străzi Paul Iorgovici, pe atunci pavată cu piatră cubică şi având copaci în faţa caselor, iar în fundal coşurile uzinei. O carte poştală ilustrând acelaşi loc în vremea Republicii Populare arată că între timp copacii au dispărut. A apărut în schimb clădirea Universalului vechi, prezentă pe alte două cărţi poştale, una bilingvă (româno-rusă) denumindu-l „Magazin de stat”. Au apărut de asemenea Blocul „6 Martie” şi Cinema „23 August”, ultimul în clădirea actualei Universităţi.

Clădiri dispărute. Trei dintre cele 11 imagini din această categorie prezintă Palatul Scheuchenstein, altădată mândria Reşiţei. Pe una dintre acestea, realizată de fraţii Deutsch, mai apărea şi Grădina „I.G. Duca” din Stavila, atunci mult mai bine întreţinută decât astăzi. O carte poştală editată de Otto Schwarz în 1928 prezenta vechiul canal („Galeria ereditară”) şi „Podul de Stavilă”, construit din lemn înaintea celui din 1930. O stradă complet dispărută între timp, Gheorghe Coşbuc, apare tot pe o imagine a fraţilor Deutsch, cu ştampile din 1938. În prim plan era clădirea „Casei de păstrare reşiţană”, fondată în 1877. Aceeaşi stradă, traversată de un pod feroviar care lega cele două părţi ale uzinei, apare şi într-o altă imagine, iar Strada Mihai Viteazul, astăzi în mare parte demolată, era prezentată de fraţii Deutsch, fiind de asemenea străjuită de copaci pe ambele părţi. Pe aceeaşi stradă se afla, în primii ani postbelici, localul Teatrului de Stat, clădire care, nici ea, nu mai există acum. Similară este şi situaţia impunătoarei fântâni arteziene existente cândva în Piaţa Republicii. Nici clădirea masivă cu un etaj de lângă biserica evanghelică nu mai poate fi admirată decât în fotografii, ca şi staţia de autobuz din zona „Poarta 1”, având în preajmă o pompă de apă, trotuar larg şi strada pavată cu piatră cubică.

Furnalele sunt ilustrate într-un număr de patru imagini. Una, cu ştampilă din 1906, le arată din apropiere, surprinzând şi biserica romano-catolică. Cea a lui L. Braumüller din 1908 le prezintă în cadrul industrial general. Cartea poştală color a fraţilor Deutsch din perioada interbelică le arată din nou din apropiere (incluzând biserica), iar alta alb-negru a aceloraşi reuşea o prezentare exclusivă.

Vederi industriale. Acestea, cum era de aşteptat, reprezintă mai bine de o treime din totalul colecţiei. Una, antebelică, surprindea un sector uzinal aflat pe malul Bârzavei, împreună cu un pod şi un tren de epocă. Două cărţi poştale din 1928 ale lui Otto Schwarz prezentau în amănunt mecanismele situate la baza furnalelor. Altele trei, cu acelaşi autor şi aceeaşi datare, reliefează cuptoarele Martin. O alta nedatată, dar tot din perioada interbelică, arată Hala de turnare a Oţelăriei Siemens-Martin a U.D.R.-ului. Două imagini din 1908 ilustrează Fabrica veche de maşini, cea a lui L. Braumüller din exterior, iar cea a lui Anton Neff din interior. O altă fotografie conţine un troliu de foraj din interiorul aceleiaşi fabrici, iar alta – sectorul cu maşini pentru mufe din cadrul Fabricii noi de maşini. Patru cărţi poştale editate de Otto Schwarz în 1928 ilustrează Turnătoria de oţel (două) şi turnarea oţelului pentru laminoare (tot două). „Forjăria” apare într-o carte poştală a fraţilor Deutsch din 1927, iar ciocanul mare şi ciocanul mic de roţi la Otto Schwarz (1928). În toate sunt prezenţi şi muncitorii, făuritorii produselor industriale. În 1927 Otto Schwarz fotografia interiorul Fabricii de locomotive, iar altă imagine ne prezintă locomotiva „Principesa Elena”, având ecartament îngust. Ajustajul era înfăţişat încă din 1913, iar ulterior fraţii Deutsch prezentau imaginea unui jgheab de transport pentru calcar. În alte imagini mai apar: Fabrica de amoniac, foalele turbo de 2.300 de cai putere (editor Anton Neff) şi generatoarele de gaz (Otto Schwarz, 1928).

Ceremonii funerare. O carte poştală din 1915 prezintă înmormântarea a doi aviatori germani prăbuşiţi la înălţimea Cozia din preajma Reşiţei (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-monumentul-cu-elice). Strada principală era efectiv invadată de mulţime. Cartea poştală a lui Otto Schwarz din 1930 prindea de aproape imaginea elicei aşezate la căpătâiul lor în loc de cruce, aceasta fiind prezentă şi pe o altă vedere, nedatată, care înfăţişa un cadru mai larg al oraşului. O altă imagine prezenta mormântul proaspăt acoperit cu numeroase coroane al tânărului preot romano-catolic Paul Fulda (1892-1922), situat lângă vechea capelă a Cimitirului nr. 3. Peste câţiva ani murea Ilka Pittner (1884-1928), prilej cu care a fost fotografiată înmormântarea acesteia de pe Strada Furnalelor. În centrul imaginii poate fi văzut soţul ei, proprietarul vechii Şcoli Pittner. În sfârşit, alte două fotografii înfăţişează o înmormântare în zona catedralei, putând fi observate piatra cubică de pe stradă şi firma Magazinului de textile U.D.R.

Amenajări hidrotehnice şi de agrement. Editura Anton Neff ilustra, într-o carte poştală color, „barajul de apă” de la Breazova şi încântătoarea zonă din jur. O imagine alb-negru prezintă rezervorul de apă de pe Strada Rândul III, iar altele două – distracţia reşiţenilor la „Strandbad”, cum îl denumeşte cea editată de fraţii Deutsch.

Toate aceste imagini, dintre care unele pot fi admirate pe http://www.banaterra.eu, http://banatuldemunte.blogspot.com, http://gltresita.wordpress.com şi http://www.caon.ro/stiri/im:caon:news-caras/articol/au-descoperit-resita-veche/cn/news-20091217-07004682, sunt mărturii nepreţuite ale istoriei Reşiţei şi a reşiţenilor. La fel ca şi colecţia lui Arsene Boar şi ale altora existente în locuinţele vechilor concetăţeni, cele peste 100 de fotografii adunate timp de o viaţă de Arnold Kremer reprezintă un semnal foarte energic al faptului că nu trebuie să ne uităm trecutul.

Reclame

Mircea Rusnac – Începutul activităţii turistice pe Semenic

28 noiembrie 2009

Una dintre cele mai frumoase zone turistice ale Banatului este cea a Munţilor Semenic. Deşi nu ating o înălţime impresionantă (1.447 m), aceştia se evidenţiază prin accesibilitate, peisaje pitoreşti şi prin posibilitatea practicării sporturilor de iarnă timp de multe luni în fiecare an. Blândeţea climei, cu influenţe mediteraneene, a determinat de timpuriu pe numeroşii turişti proveniţi atât din regiunea înconjurătoare, cât şi de la distanţe apreciabile, să îi viziteze, rămânând cu amintiri de neuitat şi cu dorinţa de a reveni.

În ciuda acestor lucruri, până la primul război mondial nu a existat practic un turism organizat pe Semenic. Pe vastul platou de peste 4.000 ha, situat între vârfurile Piatra Goznei, Semenic şi Piatra Nedeei, rătăceau în voie numai ciobanii cu turmele lor, venind de la stânele de pe valea Nergăniţei. De două ori pe an, la Sfântul Ilie (20 iulie) şi la Schimbarea la Faţă (6 august), ţăranii români din împrejurimi urcau la Baia Vulturilor pentru a se scălda în apele reci ale acesteia, în credinţa că ele aveau puteri miraculoase. În restul anului, aceiaşi ţărani mai ajungeau pe platou pentru a cosi fânul bogat care se întindea până pe culmi. În acele vremuri, apariţia câte unui turist iubitor al naturii era extrem de rară pe Semenic.

După 1911, în localităţile montanistice bănăţene s-au constituit cercurile turistice „Prietenii naturii”, însă nici aceştia nu au fost tentaţi de la început de vizitarea Semenicului. Primele lor călătorii vizau regiunea Dunării, cu Cazanele, Porţile de Fier şi insula Ada-Kaleh, sau Munţii Retezat, mult mai impunători. Nici cercul din Reşiţa, aflată la poalele Semenicului, n-a făcut excepţie în acest sens. Abia după 1920 preotul catolic Paul Fulda şi profesorul de matematică Bruno Windhager au început să orienteze tineretul către drumeţiile pe Semenic. Ultimul a creat o organizaţie de cercetaşi şi a construit, împreună cu aceştia, primul adăpost de pe culme. Tot el a acordat o mare atenţie potenţialului turistic al Gărânei, asociindu-se cu birtaşul Jakob Weinfurter din localitate în lansarea sporturilor de iarnă, în special a schiatului, în acea zonă mirifică.

Pe lângă tineret, Fulda şi Windhager au căutat să-i atragă şi pe muncitorii reşiţeni în activităţile turistice. Ei au ţinut prelegeri în acest scop în faţa „Comitetului de educaţie muncitorească”. În 1925, profesorul de germană Alexander Tietz a înfiinţat grupul denumit „Pasărea călătoare”, care căuta să impună modul civilizat de drumeţie şi îl asocia cu remarcabile realizări în domeniul cultural.

Un alt centru de pornire al turismului bănăţean a fost Oraviţa (nucleul acestuia fiind creat încă din 1892). Animator al acestui fenomen a fost acolo Ion Băiaş, care din 1930 începea să conducă drumeţi către Semenic. În anul următor, el a ridicat în apropierea izvoarelor Nergăniţei, pe terenul Comunităţii de avere, o primă colibă din scânduri, care avea două încăperi pentru turişti. În curând însă a donat-o ciobanului Băcilă din Borlovenii Noi.

Tot la îndemnul său, în 1933 i s-a asociat medicul orăviţean Gheorghe Runcan, cumpărând împreună două livezi de pe versantul din stânga al văii Goznei. Pe acel teren a început în toamnă zidirea primei cabane adevărate de pe Semenic, „Cabana lui Ion ăl mic” (adică Ion Băiaş), punându-se în acest fel bazele staţiunii.

În efortul lor de a „cuceri” Semenicul, aceşti pionieri ai turismului bănăţean au întâlnit în drumul către culme o serie de localităţi montane care aveau chiar ele însele un potenţial remarcabil în acest sens. De aceea, primele lucrări dedicate Semenicului şi obiectivelor sale turistice nu uitau să amintească de Văliug, de Gărâna sau de Brebu Nou, etape obligatorii în urcuşul către vârf.

Văliugul (Franzdorf) era descris în 1936 de inginerul Ion Păsărică drept o „liniştită staţiune climatică”, aflată la altitudinea de 645 m, la 20 km sud-est de Reşiţa. Climatul era „subalpin, fără vânturi şi un aer bine ozonat de întinsele păduri de brazi dimprejur.” El avea „căsuţe curate şi înşirate în ordine de o parte şi de alta a drumului principal şi care par că-ţi surâd de bucurie.” Pe teritoriul său curg atât râul Bârzava, cât şi pârâul Gozniţa. Populaţia era formată din românii băştinaşi, din „colonişti austriaci” şi din bufeni (olteni), emigraţi din cauza asupririi turceşti.

Şi Gheorghe Runcan menţiona Văliugul în 1947, când avea peste 2.500 de locuitori. Populaţia era majoritar românească (în special bufeni), existând şi puţini germani. „Frumoasa comună” deţinea restaurante, măcelării, brutării, prăvălii de coloniale, oficiu poştal, ocolul silvic al Societăţii U.D.R. cu un cămin propriu şi centrală telefonică. În apropiere se aflau barajul de la Breazova, înalt de 27 m, şi funicularul către vârful Semenicului. De asemenea, o serie de poteci urcau în direcţia muntelui.

Gărâna (Wolfsberg), la 36 km de Reşiţa, se afla, conform lui Păsărică, „în regiunea romantică şi plină de legende a Munţilor Semenicului, înconjurată din toate părţile de imenşi codri nepătrunşi încă de fiinţe omeneşti, în care fauna alternează cu flora cea mai bogată, reprezentată prin superbe exemplare de brazi şi fagi ce răspândesc efluvii îmbălsămate de răşină.” Altitudinea sa e de 1.000 m, iar locuitorii erau exclusiv germani. Era deja declarată drept „staţiune climatică”, dar nu deţinea încă sanatorii sau vile speciale. „Se găsesc însă numeroase case ţărăneşti, curate, văruite, împodobite cu diverse motive şi mobilate simplu, dar cu tot ce e necesar.” În 1936 continua să joace un rol important restaurantul lui Weinfurter, care servea vizitatorilor mese atât cu regim, cât şi fără.

De la gara din Slatina-Timiş, un autobuz parcurgea distanţa de 26 km până la Gărâna, pentru o taxă de 120 lei adulţii şi 60 lei copiii. La 10 minute distanţă de staţiune se afla un ştrand cu plajă, „lângă o minunată pădure de brazi.” Şi până acolo circula un autobuz „cu o taxă mică de dus şi întors.” Pe perioada verii, la Gărâna locuia medicul Luft Baran, originar din Viena şi stabilit la Reşiţa, fiind „la dispoziţia publicului.” Iarna aveau loc competiţii de schi şi săniuţe, atrăgându-i denumirea de „Sinaia Banatului”.

În 1947, se spunea că locuitorii Gărânei ar fi fost de fapt „de origine cehă, însă germanizaţi, cunoscuţi sub numele de «pemi» (bohemi).” Era un „iubit loc de vilegiatură.” Continua să domine marele restaurant şi hotelul lui Weinfurter, înconjurat de case particulare pentru oaspeţi, prăvălii, măcelării şi brutării.

Brebu Nou (Weidenthal) era amintit doar de Ion Păsărică, fiind situat „pe romantica şosea Timiş-Slatina-Reşiţa, lângă apa zburdalnicului râu Timiş.” Este situat la o altitudine crescătoare cu începere de la 900 m. Era locuit de 1.200 de germani, „care acum vorbesc cu toţii româneşte.” Era recomandat pentru bolnavii de nervi, de Basedov, catar pulmonar şi al căilor respiratorii şi de anemie, în schimb era contraindicat celor cu tuberculoză avansată.

Pe platoul Semenicului, o atracţie specială a exercitat-o dintotdeauna asupra turiştilor Baia Vulturilor (Adler Bad), un izvor de apă foarte rece (4-6 grade Celsius), având un diametru de cca. 4 m. Altitudinea la care se află este de 1.421 m. Conform legendei transmise de medicul Runcan, acolo „vulturii îşi scaldă puii lor şi de aceea ei sunt sănătoşi şi trăiesc mult.” De sărbătorile amintite mai sus, românii mergeau în procesiune acolo şi se îmbăiau. Conform lui Virgil Birou, citat de Runcan: „Cine se scaldă de şapte ori în Baia Vulturilor (numit mai nou Izvorul Tămăduirii), dacă e olog, se înzdrăveneşte, dacă e copil plăpând, se face băiat voinic, iar păcatele femeilor tot cu apa izvorului se duc.” Credinţa aceasta era foarte veche. În anii ’30, când Ion Băiaş şi preotul Miron Mănescu din Văliug au curăţat şi amenajat lacul, au găsit pe fund monede din 1740! Pe malul acestuia, Societatea U.D.R. a construit o mare cruce din fier cu înălţimea de 12 metri, având şi o clopotniţă. Ea atrăgea atenţia turiştilor care căutau lacul şi servea la oficierea slujbelor ţinute acolo de preotul din Văliug cu ocazia pelerinajelor ce aveau loc. 

În 1944-1945, la apelul preotului Mănescu şi prin concursul directorului general Alexandru Popp şi al soţiei sale, Societatea U.D.R. a construit în apropiere o frumoasă biserică din lemn, vizibilă din orice punct al platoului. Ea a fost sfinţită în 1946 de episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor. De asemenea, în 1945-1946 U.D.R.-ul a construit un funicular cu plecare din valea Goznei, la 3,5 km de Văliug, şi cu sosire pe culmea Semenicului, traseu pe care îl străbătea în 30-35 de minute. Funicularul a dispărut în timpul comunismului.

Conform statisticii medicului Gheorghe Runcan, în 1947 pe platoul Muntelui Semenic se aflau nu mai puţin de 18 cabane, cu câteva sute de locuri de cazare. Cea mai mare era Cabana U.D.R., cu 100-120 de locuri, dotată cu sală de joc, confort, telefon public, apeduct cu apă caldă şi rece, curent electric şi sobe de teracotă, fiind deschisă tot anul. Cabana Costeanu, pentru 40-45 de persoane, avea sală de mese, baie şi apă curentă. Cabana Lighezan, cu sală de mese, avea 20-25 de locuri. Cabana Societăţii pe acţiuni a muncitorilor din Reşiţa avea 25-30 de locuri. Pe lângă acestea, mai erau cabanele familiare: Dr. Gheorghe Runcan din Oraviţa, reşiţenii Gheorghe Vucu, I. Feher, Markovski, Alexandru Costeanu, Apeldauer, Zipfl şi I. Zima şi timişorenii Ion Negru, I. Nichici, Kohn, Dr. Marin şi Bandu, Dr. Galetaru şi Cârloabă, toate cuprinzând câte 3-4 camere.

O contribuţie importantă la dezvoltarea turismului pe Semenic au avut-o membrii Clubului turistic din Oraviţa, conduşi de Ion Băiaş şi de profesorul Ilie Rusmir. Ei au construit şoseaua dintre Prislop şi Semenic şi au amenajat o cabană, distrusă din păcate de un incendiu în 1942. Alţi promotori ai dezvoltării staţiunii au fost preoţii M. Mănescu şi E. Servou din Văliug, Alexandru Costeanu şi membrii Clubului sportiv U.D.R. din Reşiţa, dar în special inginerii Alexandru Popp şi Cornel Manciu, directori ai Societăţii, artizani ai construirii funicularului, a liniei telefonice şi a confortabilei cabane a U.D.R.-ului.

Stadiul la care ajunsese turismul de pe Semenic în 1947 era astfel descris de medicul Runcan: „Seara adeseori se organizează întruniri vesele, cu muzică şi dans la Cabana U.D.R., iar alteori se fac şezători în jurul focului de tabără, sub imensa boltă înstelată a cerului senin. Iarna se organizează diferite concursuri şi exibiţii sportive, iar în zilele calde şi senine, în bătaia soarelui de iarnă, şedinţe de helioterapie.”

În acest mod începuse să fie folosită staţiunea Semenic de bunicii şi părinţii noştri. Era desigur un start promiţător, ţinând cont că majoritatea staţiunilor din ţară s-au dezvoltat mult mai târziu. În schimb, Semenicul a decăzut, ajungând astăzi într-o stare de plâns. Încă din 1947 se trăgea un semnal de alarmă în acest sens: „Sper că aceste începuturi lăudabile vor fi susţinute şi în viitor cu aceeaşi ardoare şi chiar intensificate, pentru ca Semenicul să devină aşa cum merită, un centru turistic însemnat şi reputată staţiune climatică, constituind în acelaşi timp un important izvor de câştig pentru populaţia din împrejurimi.” Acest semnal de alarmă nu a fost auzit în deceniile ce au urmat. Semenicul a decăzut încet dar sigur, iar astăzi nu a mai rămas nici amintirea frumoaselor iniţiative din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Bibliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936; Gheorghe Runcan, Muntele Semenic, Oraviţa, 1947; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995.