Mircea Rusnac – S.L.O.M.R. – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (1979). Aspecte bănăţene

O formă de opoziţie faţă de regimul comunist din România, care la vremea ei a stârnit mult interes prin modul de organizare şi prin relativa amploare pe care a cunoscut-o, dar care ulterior a fost foarte puţin cercetată de către istorici, a fost S.L.O.M.R. – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România din primăvara lui 1979. Acesta a fost primul sindicat liber creat în ţară după 1945 şi preceda cu mai mult de un an înfiinţarea unui alt sindicat anticomunist mult mai celebru, Solidaritatea (Solidarność) din Polonia, creat în august 1980 şi care în 1989 a jucat un rol de mare însemnătate în răsturnarea regimurilor comuniste din estul Europei. Însă cronologic sindicatul din România a apărut înaintea acestuia.

În lucrarea sa intitulată Istoria stalinismului în România (Bucureşti, 1990, p. 526), Victor Frunză scria: „Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R., subl. aut.), organizat în primăvara anului 1979 de un nucleu de oameni, în frunte cu dr. Ionel Cană, Gh. Braşoveanu, probabil şi Gh. Calciu-Dumitreasa, dovedeşte maturizarea condiţiilor, dar şi o radicalizare a conştiinţelor în vederea unei organizări a oamenilor muncii (subl. aut.) în câştigarea unui drept primordial la această oră: de a avea un dialog cu puterea nu de la sclav la stăpânul lui, ci între două forţe egale în drepturi. Cronologic, se ştie că S.L.O.M.R. a venit înaintea Solidarităţii poloneze (august 1980), dar mijloacele de informare în masă din occident nu au observat că lichidarea lui pompieristică pune în lumină nu atât prioritatea în timp a acestuia, cât caracterul represiv sporit al regimului generalului Ceauşescu, comparativ cu cel al generalului Jaruzelski, care a interzis Solidaritatea după ce căpătase un caracter de masă, dar nu a îndrăznit să-l aresteze pe Lech Walesa.”

Iar Vlad Georgescu, în Istoria românilor de la origini până în zilele noastre (Bucureşti, 1992, p. 295), adăuga: „Mai periculoase au fost probabil frământările muncitoreşti, în primul rând surprinzătoarea înfiinţare a unui sindicat liber (martie 1979), cu secţii în Muntenia, Banat şi Transilvania, însumând peste 2.000 de membri; sindicatul, al cărui interesant program cerea în primul rând acordarea dreptului de asociere, apoi tot felul de drepturi muncitoreşti inexistente în societăţile comuniste, nu a trăit decât două săptămâni, conducătorii săi, precum şi mulţi dintre membri, dispărând sau sfârşind în închisoare. Crearea S.L.O.M.R. (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România) venea la numai doi ani după greva celor 35.000 de muncitori minieri din Valea Jiului (august 1977) şi conducerea partidului s-a grăbit să înăbuşe mişcarea înainte de a începe să se întindă. De atunci încoace, grupuri izolate au anunţat în mai multe rânduri întemeierea unor noi sindicate libere, dar niciunul nu pare să fi reuşit să supravieţuiască mai mult de câteva zile momentului ieşirii în public.”

Creat în februarie 1979, S.L.O.M.R. va avea în total în jur de 2.400 de aderenţi. În ianuarie, un grup de 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin, conduşi de medicul Ionel Cană, au semnat o petiţie cu privire la condiţiile de muncă existente. Declaraţia de constituire a Sindicatului a fost citită de către Noel Bernard la Radio Europa Liberă la 4 martie. Prin aceasta, organizaţia declara că se afiliază la Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere. Ea nu se afla sub influenţe politice, dorind doar asigurarea dreptăţii în domeniul social şi muncitoresc. Membrii săi militau împotriva concedierilor, pentru condiţii mai bune de muncă, pentru asigurarea sănătăţii în întreprinderi, pentru revizuirea sistemului de pensii, pentru reducerea perioadei de lucru săptămânale şi suprimarea orelor suplimentare neplătite. De asemenea, ei solicitau purtarea unor discuţii deschise cu autorităţile.

Totodată, în declaraţia de constituire a S.L.O.M.R. se mai arăta că acesta „luptă pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, punând un accent deosebit pe drepturile ce decurg din relaţiile de muncă.” Sindicatul nu îşi propunea acţiuni cu caracter politic, însă cerea ca aceste drepturi să fie realizate în România pentru cetăţenii săi. Prin respectarea articolului 12 din Pactul drepturilor civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, „orice persoană e liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.” Erau menţionate şomajul real care exista în România, pensiile nesatisfăcătoare, cazurile „psihiatrice”, situaţia grea a foştilor deţinuţi politici. Se cereau condiţii mai bune de muncă, desfiinţarea „muncii patriotice”, încetarea mitingurilor în timpul programului de lucru, mărirea timpului de odihnă, îmbunătăţirea aprovizionării, mărirea numărului de spitale. S.L.O.M.R. se angaja să facă cunoscute în ţară şi străinătate cazurile care îi erau semnalate în privinţa încălcării drepturilor omului. De asemenea, în declaraţie se preciza: „Există posibilitatea ca noi, fondatorii S.L.O.M.R., să fim striviţi, distruşi fizic şi moral de perfecţionatul aparat de represiune. Orice dezicere a vreunuia dintre noi de la principiile de mai sus o declarăm nulă, ea fiind obţinută prin forţă şi represiune. Noi putem fi anihilaţi, dar idealul pentru care luptăm nu va pieri cât va mai fi picior de român în această ţară.” Semnau: medicul Ionel Gh. Cană, economistul Gheorghe Braşoveanu, ilegalistul Nicolae Gugu, reporterul Gheorghe Frăţilă, activista de partid Ioana Grigore (toţi cinci din Bucureşti) şi 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin. Toţi semnatarii îşi comunicau adresele. Acestea au fost făcute publice la 4 martie 1979 de către Europa Liberă, care a difuzat tot atunci declaraţia de constituire şi programul organizaţiei.

În continuare, evenimentele s-au derulat destul de rapid. Între 4 şi 6 martie, la Sindicat au aderat individual un număr de circa 40 de persoane. Tot la 6 martie, Virgil Chender a adus la Bucureşti adeziunea colectivă a 1.487 de persoane din judeţul Mureş, care încă din 1978 constituiseră Sindicatul muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor din judeţul Mureş. În seara aceleiaşi zile, cei doi conducători ai S.L.O.M.R., Cană şi Braşoveanu, au fost izolaţi de Securitate la locuinţele lor, iar telefoanele le-au fost tăiate. La 8 martie a fost arestat şi membrul de sindicat Vasile Paraschiv, care apoi a fost bătut la Securitate şi ameninţat cu moartea.

În intervalul 8-10 martie au fost arestaţi toţi membrii şi aderenţii Sindicatului, fiind reţinuţi mai multe zile. După eliberarea celor mai mulţi dintre ei, au continuat să rămână în arest Cană, Braşoveanu, Paraschiv şi Chender. Însă locul lor în conducerea organizaţiei a fost luat imediat de alte persoane, care au continuat să ţină legătura telefonică cu occidentul. Prin intermediul Europei Libere, ei au făcut cunoscute şi pe mai departe numele noilor aderenţi.

La 30 martie, Alexandru Nagy a comunicat în acest mod o nouă listă de aderenţi ai S.L.O.M.R. din Bucureşti şi Timişoara, precizând că în acest din urmă oraş se constituise primul sindicat liber la întreprinderea Electrobanat (Elba), numărând 18 membri. În ziua următoare, G. Stancu a anunţat adeziunea şi a unui număr de 40 de persoane din Arad. Pentru a preveni noile arestări, din luna aprilie postul de radio de la München nu a mai transmis numele membrilor de sindicat cuprinse în liste.

La 4 aprilie, profesorul Nicolae Dascălu a anunţat crearea unui comitet provizoriu care să acţioneze până la eliberarea membrilor fondatori. În aceeaşi zi, timişorenii Carl Gibson şi Erwin Ludwig au fost arestaţi, fiind condamnaţi la 6 aprilie la câte şase luni de închisoare. La 5 aprilie erau tăiate legăturile telefonice ale lui Alexandru Nagy şi Nicolae Dascălu. În scurt timp, ultimul a fost şi el arestat. Totuşi, în 7 şi 8 aprilie erau anunţate noi liste de aderenţi, conduşi de Mihai Vlad şi A. Comşa. Au mai fost arestaţi A. Nagy, M. Vlad, I. Dascălu, B. şi R. Mischiu şi C.E. Oncescu. Alexandru Nagy va fi condamnat la 4 luni, iar Mihai Vlad la 3 luni, ambii pentru „parazitism social”. La 16 aprilie mai erau condamnaţi la câte 2 luni A. Comşa, N. Oblici şi M. Zamfirescu.

Într-un apel public, R.S. Ghiţă cerea la 19 aprilie încetarea represiunilor. În scurt timp, acesta, împreună cu S. Vasiliu şi L. Neagu, au primit condamnări la câte 5 luni. La 8 iulie, sindicalistul C. Liutiev primea 6 luni condamnare, iar în cursul lunii august Securitatea a operat circa 1.000 de arestări în judeţul Mureş.

La acest Sindicat aderaseră şi membri din Ploieşti şi Constanţa. Preotul ortodox disident Gheorghe Calciu-Dumitreasa le-a oferit sprijin spiritual. La fel, i-au susţinut şi Paul Goma şi ziarista Carmen Popescu. Un manifest al S.L.O.M.R. solicita legalizarea sa şi recunoaşterea de către autorităţi a dreptului la liberă asociere. Reacţiile acestora însă au fost, aşa cum s-a văzut, extrem de violente. Ele au constat în arestări masive, internări forţate în spitale psihiatrice sau exil. Au fost condamnaţi un număr de 20 de fondatori: Cană la 7 ani, Calciu-Dumitreasa la 10 ani, Braşoveanu şi Paraschiv au fost duşi la psihiatrie.

Cât timp a deţinut conducerea Sindicatului, Nicolae Dascălu a adresat în numele acestuia o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceauşescu, prin care se protesta împotriva arestării membrilor săi. În iunie, şi el va fi condamnat la 18 luni de închisoare. Cană şi Braşoveanu au fost totuşi eliberaţi în 1980. La Timişoara au fost reţinute peste 20 de persoane, fiind anchetate timp de două zile. În total, au fost arestaţi un număr de 153 de lideri sindicali din întreaga ţară, sub acuzaţiile de huliganism şi parazitism. Ei au fost plasaţi în arest la domiciliu, internaţi în spitale psihiatrice, deportaţi, închişi sau expulzaţi din ţară după expirarea sentinţelor.

Un important centru al acestui Sindicat a fost la Timişoara. Ajuns în 1980 la New York, Nicolae Dascălu declara în acest sens: „Probabil cea mai mare realizare a activităţii noastre a fost informarea prin intermediul Europei Libere că în Timişoara s-a format un comitet de fabrică al S.L.O.M.R. Am sugerat aceasta lui Carl Gibson şi Erwin Ludwig când m-au vizitat la sfârşitul lui martie. În comunicatul curent al S.L.O.M.R.-ului pe care l-am trimis la Paris am menţionat acest fapt. Am rămas uimit ce efect a avut asupra ţării; imediat s-au anunţat comitete S.L.O.M.R. în alte oraşe ale ţării, care n-au fost oprite decât de arestarea tuturor celor activi din grupul meu şi a altora care au vrut să continue activitatea noastră. Cred că nu exagerez dacă afirm că cel puţin 50 de persoane au fost arestate şi condamnate imediat după anunţarea acestei iniţiative. În total, cel puţin 100 de persoane au făcut închisoare pentru afişarea adeziunii la S.L.O.M.R. şi mii de persoane au fost intimidate în fel şi chip de securişti, care i-au lămurit să se dezică de acest «sindicat fantomă» care «nu există», aşa cum spuneau ei. Urma să contactăm mai multe grupuri, totalizând un număr de peste 400 de persoane, care îşi exprimaseră telefonic adeziunea.”

În documentarea pentru acest articol am beneficiat de nenumărate informaţii oferite cu multă bunăvoinţă de însuşi Carl Gibson, principalul realizator al constituirii Sindicatului timişorean (http://www.gibsonpr.de). El a descris pe larg toate aceste evenimente în voluminoasa lucrare, disponibilă şi pe Internet: Symphonie der Freiheit. Widerstand gegen die Ceauşescu-Diktatur. Chronik und Testimonium einer tragischen Menschrechtsbewegung, in literarischen Skizzen, Essays, Bekenntnissen und Reflexionen (Simfonia libertăţii. Rezistenţa împotriva dictaturii Ceauşescu. Cronică şi depoziţie asupra unei tragice mişcări pentru drepturile omului, în schiţe literare, eseuri, mărturii şi reflecţii), Verlag I.H. Röll, Dettelbach, 2008. Îi mulţumim şi pe această cale pentru bunăvoinţa sa.

Născut în 1959, Carl Gibson a început disidenţa sa faţă de regimul comunist din România încă din anii 1976-1977, iniţial sub forma unei opoziţii individuale. Ca elev de liceu la Timişoara, a început să critice deschis regimul, exprimându-şi în mod liber propriile păreri despre acesta. Cum însă şi în clasele de liceu se găseau destui turnători, Securitatea a început să-l supravegheze cu atenţie. În 1976, el a solicitat la Ministerul de interne de la Bucureşti permisiunea emigrării familiei sale în Germania Federală, declarând că era dispus să facă greva foamei pentru aceasta, inspirat fiind de alte acţiuni similare, comunicate românilor prin emisiunile postului Radio Europa Liberă. Pe când era în clasa a XI-a seral la Liceul Nikolaus Lenau din Timişoara, a fost anchetat de securiştii P. Pele şi R. Köppe, deoarece se îmbrăcase în cavaler teuton cu cruce şi culorile germane negru-roşu-auriu. În timpul zilei muncea la fabrica de tricotaje „1 Iunie”.

În 1977, Gibson a încercat să semneze apelul lansat atunci de scriitorul Paul Goma, fiind apoi urmărit permanent de Securitate, care îl considera un element anarhic şi destabilizator. Fusese arestat chiar la Goma acasă, fiind anchetat la Ministerul de interne şi apoi trimis la Timişoara, unde a fost preluat din nou de procurorul anchetator căpitan Petre Pele şi de maiorul Rudolf Köppe. În timpul verii a fost incriminat în faţa colegilor de muncă drept anticomunist şi duşman al clasei muncitoare şi al poporului, fiind concediat. În anii 1977-1979 a continuat să fie urmărit şi persecutat de organele de partid şi de Securitate din Timişoara şi Bucureşti, fiind de multe ori anchetat în detenţie. După această perioadă în care a fost şomer, fiind în consecinţă considerat ca „parazit social”, a reuşit să se angajeze la Electrobanat, tocmai în scopul de a constitui sindicatul liber de acolo (ca şomer nu l-ar fi putut iniţia). În anii 1978-1979, pentru că aprobarea emigrării familiei sale întârzia, el a continuat opoziţia, având contacte cu unii membri ai Aktionsgruppe Banat, în special cu consăteanul său din Săcălaz, Gerhard Ortinau, cu unii componenţi ai cercului literar „Adam Müller-Guttenbrunn”, între care chiar cu preşedintele Nikolaus Berwanger, şi chiar cu persoane de stânga, unii fiind membri ai P.C.R.: Richard Wagner, Johann Lippet, Horst Samson.

Conform declaraţiei sale, în perioada 1977-1978 Carl Gibson şi-a găsit „patria ideologică” în Organizaţia Timişoara Banat. Numele acesteia fusese ales pentru o identificare în occident şi pentru stabilirea de contacte cu Radio Europa Liberă. Totuşi, acest nume nu a fost prea mult popularizat din motive conspirative, astfel încât această organizaţie a rămas destul de puţin cunoscută până astăzi. Ea era un cerc politico-literar de discuţii critice şi nonconformiste. În cadrul său era analizată situaţia europeană de după Conferinţa de la Helsinki din 1975 şi atitudinea adoptată de România faţă de aceasta. În acelaşi timp, declaraţiile publicate de guvernul român erau puse în raport cu Constituţia României şi cu Codul penal.

Preşedinte al organizaţiei a fost ales medicul prof. dr. Fenelon Sacerdoţeanu, fiu de boier din Costeşti (judeţul Vâlcea). Acesta fusese medicul privat al Elenei Lupescu, amanta regelui Carol II, apoi colonel în armata română pe Frontul de est. A scris multe pagini de amintiri despre războiul împotriva Uniunii Sovietice şi despre colaborarea armatei române cu cea germană condusă de mareşalul Manstein. După război fusese întemniţat timp de mulţi ani. Alt membru important era artistul, muzicianul şi omul de cultură Georg Weber, care fusese şi el arestat după înăbuşirea revoluţiei din Ungaria din 1956. El suferea de TBC şi prezenta sechele după numeroasele anchete la care a fost supus. Locul de acţiune al Organizaţiei Timişoara Banat (O.T.B.) era la domiciliul său din Strada Horia. În afara acestora şi a lui Gibson, din organizaţie mai făceau parte fraţii Edgar şi Erwin Ludwig, născuţi în 1953, respectiv în 1955, la Nerău (judeţul Timiş). De asemenea, O.T.B. menţinuse contacte şi cu reprezentanţi ai Bisericilor romano-catolică şi protestantă şi chiar cu unii comunişti critici faţă de regim şi retraşi din funcţii. Discuţiile critice purtate între cei 4-5 membri de bază, având ca temă generală „respectarea drepturilor omului în România şi Europa de est”, au fost înregistrate de ei pe o bandă de magnetofon care avea durata de trei ore şi jumătate şi care apoi a fost trimisă în occident ca măsură de precauţie în cazul unei arestări.

În 1978, Weber a primit permisiunea de a părăsi România, emigrând în Austria şi apoi în Germania. Prin această măsură, Securitatea a lipsit grupul de locul de întâlnire şi cu aceasta manifestările sale au trebuit să se oprească. Dar nu pentru mult timp, întrucât tocmai se anunţa constituirea în ţară a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, la care membrii fostei Organizaţii Timişoara Banat au hotărât în curând să adere.

Referitor la această aderare, Carl Gibson aprecia: „Desigur, motivul principal a fost de tip profan – emigrarea familiei. Aveam deja de doi ani actele depuse pentru plecarea definitivă în Germania, obţinând aşa-numitele formulare mari. Fiind reţinut din motive obscure, m-am gândit să forţez emigrarea şi prin S.L.O.M.R., care – înainte de a fi constituit – şi în ochii mei apărea ca un instrument pentru atingerea unui scop.

Totuşi, S.L.O.M.R.-ul timişorean a fost de la bun început o mişcare de opoziţie, ai cărei membri s-au recrutat dintr-un nucleu disident, acea structură O.T.B., Organizaţia Timişoara Banat, care exista clandestin de doi ani şi se manifesta critic, în frunte cu medicul Fenelon Sacerdoţeanu.

Cu formarea S.L.O.M.R.-ului timişorean în primele zile din aprilie 1979 s-a născut şi o viziune a unei mişcări umanitare de opoziţie mai mari.”

Prin urmare, la sfârşitul lunii martie, Carl Gibson, însoţit de Horst Gängler, Steffy Mayer şi Erwin Ludwig, au mers la Bucureşti, unde au contactat ambasadele Germaniei Federale, Marii Britanii şi Statelor Unite şi au expus planul de fond al unui S.L.O.M.R. la Timişoara. Tot atunci, Gibson l-a vizitat pe Nicolae Dascălu, noul conducător al S.L.O.M.R. după izolarea de către Securitate a lui Cană şi Braşoveanu la domiciliile lor. Împreună au elaborat un plan de acţiune care prevedea aplicarea în practică a mişcării sindicale în întreaga ţară. Deviza membrilor Sindicatului era: „Pe noi ne vor aresta, dar organizaţia va supravieţui.”

Reveniţi la Timişoara, Gibson şi colegii săi au acţionat rapid. S.L.O.M.R. s-a constituit acolo în 30-31 martie 1979, în intervalul 1-3 aprilie Gibson a adunat semnături de la aderenţii din localitate, iar la 4 aprilie Radio Europa Liberă anunţa crearea noii filiale în emisiunea de dimineaţă. Preşedintele S.L.O.M.R. era tot medicul Fenelon Sacerdoţeanu, iar membrii principali au fost: Carl Gibson, Erwin şi Edgar Ludwig, Stefan Wolf, Helmut Reiter, Horst Gängler, Helmut Wallner, Steffy Mayer, înscrişi împreună cu familiile lor. Conform lui Gibson, la Timişoara s-au adunat în cele câteva zile peste 150 de membri, muncitori, studenţi şi intelectuali. Numărul lor ar fi urmat să crească, deoarece pe lângă membrii majoritari germani ai Sindicatului îşi manifesta intenţia de a se înscrie şi un grup de români din anturajul lui Karol Szomoru. Aceştia însă nu au mai reuşit să se înscrie din cauza măsurilor urgente de reprimare luate de Securitate. În aceeaşi perioadă aveau loc rebeliuni studenţeşti la Timişoara şi Oradea.

În afara acestor mişcări anticomuniste, în vestul României s-a mai constituit, după cum am arătat, o filială a S.L.O.M.R. şi la Arad (anunţată la radio la 31 martie). Mai târziu, în închisoare, Carl Gibson a fost coleg de celulă cu pastorul baptist Dimitrie Ianculovici, care i-a spus că şi la Caransebeş existaseră numeroşi simpatizanţi şi aderenţi ai Sindicatului, însă aceştia fuseseră opriţi cu forţa să se solidarizeze în mod deschis. Iar după un timp, când a început mişcarea sindicală din Polonia, la ora intrării în schimb, la I.C.M. Reşiţa un muncitor se urcase pe o clădire, unde afişa o pancardă pe care scria: „Sclavi români – libertate sau moarte.”

După ce, în dimineaţa zilei de 4 aprilie 1979, Europa Liberă anunţase formarea S.L.O.M.R. Timişoara şi numele iniţiatorilor săi, aceştia au fost arestaţi în aceeaşi zi. După o anchetă de două zile, în 6 aprilie Carl Gibson şi Erwin Ludwig au fost judecaţi şi condamnaţi la câte 6 luni de închisoare. Sentinţa evita orice referire la numele S.L.O.M.R., acuzându-i în schimb că „au iniţiat constituirea unui grup contrar prevederilor legale şi ordinii publice”, format din 16 persoane din judeţul Timiş. În continuare, sentinţa nr. 2.678 considera: „Constituirea acestui grup, care prin comportamentul său exprimă o concepţie anarhică, este străină principiului de convieţuire socialistă.”

Întemniţaţi în continuare la penitenciarul „Popa Şapcă”, Gibson şi Ludwig au fost ţinuţi în celule separate, fără a avea posibilitatea să comunice între ei. Lui Gibson i-a fost cerută de către Securitate o declaraţie împotriva lui Nicolae Dascălu, dar el a refuzat să o dea. Ambii arestaţi au fost bătuţi rău atât la interogatorii, cât şi de către gardianul Bolog din penitenciar. Deşi se aflau pe acelaşi nivel al închisorii, nu puteau lua legătura unul cu celălalt şi nici cu alţi deţinuţi, care, spre deosebire de ei, erau scoşi zilnic la muncă pe diferite şantiere.

Pe când Carl Gibson se afla în închisoare, în august 1979, părinţii şi fratele său au căpătat permisiunea de a emigra în Germania. Deja avea şi el paşaportul pregătit. Eliberat la 4 octombrie 1979, nu a mai putut merge la locuinţa familiei sale din Săcălaz, întrucât aceasta fusese deja confiscată de autorităţi. A plecat din ţară cu avionul de la Otopeni, ajungând la Frankfurt la 13 octombrie. Şi ceilalţi membri ai S.L.O.M.R. Timişoara au primit paşaportul pentru a emigra (cu excepţia doctorului Sacerdoţeanu, care nu a dorit niciodată să plece din ţară, murind în 1982), la fel cum se întâmplase anterior şi cu membrii mişcării Goma. Circa 150 de persoane au părăsit România cu acest prilej.

În exil, Carl Gibson şi-a continuat activitatea pe aceleaşi coordonate, devenind purtătorul de cuvânt al S.L.O.M.R. în occident. Deja în noiembrie el a dat două interviuri la Europa Liberă. A vizitat sediul din Londra al organizaţiei Amnesty International, a scris articole în presă, arătând situaţia din România. La Paris i-a vizitat pe Paul Goma şi pe istoricul Mihnea Berindei, conducătorul Ligii pentru drepturile omului în România, iar la Lausanne pe scriitorul Ion Caraion. S-a constituit un comitet de sprijin pentru S.L.O.M.R., din care făceau parte Radu Câmpeanu, Michel Korne, Cicerone Ioniţoiu, dr. Ion Solacolu etc. Împreună cu alţi disidenţi români aflaţi în Franţa şi Elveţia, Gibson a informat Confederaţia Mondială a Muncii din Bruxelles şi Organizaţia Internaţională a Muncii a Naţiunilor Unite despre mişcarea sindicală liberă din România şi despre violarea drepturilor omului din această ţară. Ca punct culminant, el a depus o plângere la O.N.U., înregistrată la 10 iulie 1981, fapt care a determinat eliberarea altor deţinuţi politici din România. Printre ultimii eliberaţi s-au aflat Ionel Cană şi preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Mişcarea sindicală liberă din România comunistă, la care şi Banatul şi-a adus contribuţia sa, a fost un eveniment foarte semnificativ, demonstrând faptul că regimul de „dictatură a proletariatului” era contestat de înşişi „oamenii muncii”, al căror protector se pretindea a fi. Este demn de consemnat faptul că în perioada sa de criză care a precedat prăbuşirea finală, comunismul românesc a fost contestat în special de către muncitorime. În 1977 avusese loc marea grevă a minerilor din Valea Jiului, urmată de activitatea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. A urmat revolta muncitorilor de la Braşov din noiembrie 1987, care a precedat revoluţia din decembrie 1989, izbucnită la Timişoara şi victorioasă la Bucureşti. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că S.L.O.M.R. a precedat cu mai mult de un an apariţia Solidarităţii din Polonia, care avea să joace un rol atât de important în răsturnarea comunismului din estul Europei.

Mircea Rusnac – Revoluţia din decembrie 1989 în oraşele judeţului Caraş-Severin

După ce, în ediţia specială din 23 decembrie 1989, a relatat în amănunţime modul în care s-a desfăşurat revoluţia la Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/11/12/desfasurarea-revolutiei-din-decembrie-1989-la-resita), în primul său număr „obişnuit” (anul I, nr. 1, după cum scria pe frontispiciu), ziarul Flamura liberă din 25 decembrie făcea o trecere în revistă a evenimentelor produse şi în alte oraşe din Caraş-Severin cu acelaşi prilej. Este vorba de articolul intitulat În focul luptei revoluţionare, care însuma ştirile venite de la corespondenţii ziarului din judeţ.

De la Caransebeş, informaţiile au fost transmise de către vicepreşedintele Consiliului orăşenesc al Frontului Salvării Naţionale, Ion Căprioru. El a infirmat cu această ocazie zvonul care circula la Reşiţa, potrivit căruia aeroportul din localitate ar fi fost atacat de „terorişti”. Singurele focuri de armă fuseseră trase în Caransebeş numai în ziua de 21 decembrie, când şi acolo izbucnise revolta împotriva regimului comunist.

În acea zi, muncitorii şi intelectualii de la Combinatul de Prelucrare a Lemnului şi de la Întreprinderea de Construcţii de Maşini organizaseră mitinguri împotriva agresiunii de la Timişoara şi a regimului de teroare impus în ţară de către Nicolae Ceauşescu. Apoi demonstranţii s-au deplasat pe străzile oraşului către centru, „cerând îndepărtarea lui Ceauşescu şi instituirea democraţiei adevărate a poporului.” (sic!)

Ajunşi acolo, ei au încercat să elibereze deţinuţii politici aflaţi în arestul Miliţiei. Miliţienii au ripostat cu foc împotriva demonstranţilor, lucru ce a determinat o escaladare a violenţei din partea acestora. S-au înregistrat şi câteva victime. Ca reacţie, ei s-au dezlănţuit, incendiind sediul Miliţiei, pe cel al Procuraturii şi al Judecătoriei. Au urmat acte de mare violenţă şi vandalism, prin care au fost devastate magazinul universal „Timişul” şi sediul conducerii administrative a oraşului.

În 22 decembrie dimineaţa, lucrurile au revenit la normal, desfăşurându-se de această dată în mod paşnic. În piaţa centrală se afla acum aproape întreaga populaţie a oraşului. Evenimentele au decurs în linişte şi noua stare de lucruri a fost instaurată fără alte incidente.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi la Bocşa, al treilea oraş al judeţului, unde flacăra revoluţiei a izbucnit tot în seara lui 21 decembrie 1989. În jurul orei 21, la Întreprinderea de Construcţii Metalice a avut loc un miting împotriva dictaturii lui Ceauşescu. După două ore, muncitorii din toate cele trei schimburi ale întreprinderii s-au îndreptat către centrul oraşului. Ajungând la Primărie, au cerut portretele lui Ceauşescu, dar nu au primit decât unul. După cum relata ziarului reşiţean Tiberiu Marcu, coordonatorul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din oraş, aceasta a înfuriat demonstranţii şi „elementele retrograde şi provocatori s-au dedat şi aici la acţiuni iresponsabile, dar au fost opriţi la timp.”

În restul judeţului nu au avut loc evenimente reprobabile. La Moldova Nouă, conform lui Ion Mărcuţ Tămaş, din partea Consiliului orăşenesc al F.S.N., nu s-a tras niciun foc de armă. Acolo primele mitinguri au fost organizate de minerii de la „Florimunda” şi „Mina Centrală”, protestând şi ei împotriva lui Ceauşescu. Acestora li s-au adăugat şi muncitorii din celelalte sectoare ale Întreprinderii miniere şi din restul unităţilor economico-sociale ale oraşului. Ei cereau alungarea lui Ceauşescu şi se solidarizau cu populaţia din Timişoara. În oraşul dunărean se scanda: „Timişoara!”, „Libertate!” şi „Suntem cu Timişoara!” Ziarul scria chiar că „demonstraţia paşnică din faţa Primăriei a fost organizată cu sprijinul organelor locale şi a(l) Miliţiei.” S-au constituit comitete de cetăţeni şi gărzi patriotice, care au asigurat paza obiectivelor principale ale oraşului. Nu a avut loc niciun incident.

La fel de paşnice au fost şi demonstraţiile desfăşurate la Oţelu Roşu şi Băile Herculane. Nici acolo nu s-a produs vreun act de violenţă. În ajunul Crăciunului, în centrul oraşului Oţelu Roşu a fost împodobit un pom de iarnă pentru copii şi a avut loc o slujbă religioasă a Bisericii ortodoxe.

În acest mod a fost efectuată trecerea de la comunism la democraţie în judeţul Caraş-Severin. Rămân regretabile şi astăzi manifestările violente de la Caransebeş şi Bocşa, care cadrau atât de puţin cu climatul de civilizaţie la care se raportau mereu bănăţenii. Din păcate, în final s-au înregistrat şi şapte victime şi în plus au fost şi serioase pagube materiale, clădiri de valoare istorică din Caransebeş fiind lăsate pentru decenii în stare de paragină. Dar sunt foarte puţine revoluţiile care să nu lase şi astfel de urme.

Mircea Rusnac – Desfăşurarea revoluţiei din decembrie 1989 la Reşiţa

Reşiţa este unul dintre nu foarte multele oraşe din România în care revoluţia din decembrie 1989 a izbucnit şi s-a desfăşurat în bună măsură înaintea căderii dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu. Dispunem în acest sens de o relatare a evenimentelor făcută chiar atunci, când desfăşurarea lor încă nu se încheiase. Este vorba despre o ediţie specială a ziarului Flamura liberă, apărută la Reşiţa în ziua de sâmbătă, 23 decembrie 1989, în paginile căruia era inserat, sub titlul Reşiţa revoluţionară, Reşiţa eroică, un reportaj detaliat cu privire la cele petrecute.

Până în acel moment, săptămânalul Flamura fusese organul de presă judeţean al Partidului Comunist Român şi apărea în ziua de marţi. După victoria revoluţiei în ţară, acestuia i s-a schimbat denumirea în pripă şi a apărut în această ediţie specială de sâmbătă. Cu numai patru zile înainte, la 19 decembrie, când deja se produsese masacrul de la Timişoara, ultima ediţie a Flamurei reşiţene (anul XLI, nr. 3.762) prezenta titluri ca acestea: Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, hotărârile Plenarei C.C. al P.C.R., ale Sesiunii Marii Adunări Naţionale – PROGRAM DE ACŢIUNE REVOLUŢIONARĂ pentru înfăptuirea obiectivelor stabilite de Congresul al XIV-lea al partidului; Sarcinile pe 1989 – îndeplinite exemplar, planul pe 1990 – temeinic pregătit! FRONT DE LUCRU BUN pentru sporirea cantităţii de cărbune; În zootehnie, pe primul plan CREŞTEREA PRODUCŢIEI etc. Conţinutul articolelor era în spiritul acestor titluri şi era ininteligibil în afara comunismologilor. În 23 decembrie, aceiaşi ziarişti veneau cu titluri precum Mascarada a luat sfârşit, Nu cedăm! şi Ne-am săturat! Şi cu promisiunea, în nota întregii prese româneşti de atunci, că va fi „un ziar al adevărului, al dreptăţii şi libertăţii”, „va milita pentru instaurarea democraţiei” şi „va informa corect opinia publică.” În total, până la 31 decembrie 1989, aveau să apară încă şase numere ale ziarului Flamura liberă, iar în 4 ianuarie 1990 apărea primul număr al ziarului Timpul, a treia denumire în decurs de câteva zile.

Folosim totuşi relatarea acestui ziar a desfăşurării revoluţiei, ţinând cont că ea era făcută chiar în acele momente şi că, măcar pentru început, putem să ne încredem în promisiunile pe care le clama. Evident, vom încerca să ne detaşăm de spiritul entuziast al articolului şi să descifrăm numai importanţa faptelor.

Aflăm că ecourile revoltei şi ale represiunii de la Timişoara, aflată în apropiere, şi care din 16 decembrie 1989 lupta singură împotriva regimului comunist, au avut în sfârşit efect şi la Reşiţa în 21 decembrie. La ora 16 a acestei zile, în centrul oraşului au sosit primele grupuri de manifestanţi „reprezentând intelectualitatea şi muncitorimea Reşiţei”, pentru a-şi exprima solidaritatea cu populaţia Timişoarei. Ei cântau Deşteaptă-te române! şi înfierau minciunile proferate de Ceauşescu la mitingul de la Bucureşti care tocmai se încheiase, scandând: „Noi suntem poporul!”, „Jos Ceauşescu!”, „Ţara suntem noi!”, „Au murit copii”, „Timişoara”, „Şi noi avem copii”, „Veniţi cu noi!” Evident, numărul lor a crescut, scandarea principală devenind „Fără violenţă!” Liderul mişcării din acel loc era pictorul Dumitru Nicolae Vlădulescu, al cărui „glas baritonal” l-a impus ca fiind „cel care conduce şi organizează ireproşabil masele.”

Printr-o posibilă sincronizare, tot la ora 16 s-a constituit un val de demonstranţi în cartierul Lunca Bârzavei, care au pornit în marş către centru. Pe măsură ce înaintau, numărul lor devenea tot mai mare, ajungând la ora 17 în centru şi fuzionând cu cei aflaţi deja acolo. Seara, piaţa centrală răsuna de strigătele „Jos Ceauşescu!” şi „Fără violenţă!” Ultimul apel a fost în bună măsură respectat, atât manifestanţii dovedindu-se paşnici, cât şi autorităţile abţinându-se de la acte de represiune. Un rol important în menţinerea ordinii l-a avut „unul dintre cei mai nobili şi de caracter oameni care s-au aflat în fruntea judeţului”, Iosif Szasz, nimeni altul decât prim-secretarul judeţean al partidului comunist. Într-o jumătate de oră acestuia i s-a procurat o staţie de amplificare. El a îngenuncheat alături de miile de demonstranţi, păstrând un moment de reculegere pentru morţii de la Timişoara, apoi a declarat că „nimeni nu va trage în demonstranţi.” În acest fel a trecut practic de partea revoluţionarilor, care scandau acum „Armata e cu noi!” şi „Miliţia e cu noi!”

La tribuna de unde altădată cuvântase Ceauşescu se succedau acum numeroşi vorbitori din rândul demonstranţilor, înfierând dictatura şi menţinând treaz spiritul celor adunaţi. Între ei erau reprezentanţi ai aproape tuturor categoriilor sociale: muncitori, ingineri, profesori, oameni de cultură şi artă, tineri, studenţi, actori şi chiar ofiţeri. Pe lângă localnici, au mai vorbit delegaţi din alte localităţi ale judeţului Caraş-Severin (Anina, Moldova Nouă, Turnu Ruieni), dar şi din Timişoara şi Bucureşti. Se cântau imnurile patriotice Deşteaptă-te române! şi Hora unirii. Aceasta a durat întreaga noapte de 21-22 decembrie 1989.

Dimineaţa a sosit vestea sinuciderii ministrului apărării, Vasile Milea, şi a introducerii stării de necesitate. La tribună, prim-secretarul judeţean Iosif Szasz a declarat acest act drept „iresponsabil şi demenţial.” Locotenent-colonelul Alexandru Câmpean, şeful Miliţiei judeţene, a dat asigurări tot atunci că împotriva demonstranţilor nu va fi luată nicio măsură represivă. Totodată, s-a hotărât ca în judeţul Caraş-Severin starea de necesitate să nu fie aplicată, fapt la care au consimţit atât autorităţile judeţene, cât şi conducerea armatei şi a Miliţiei.

În acea dimineaţă, către centrul oraşului se îndreptau alte mii de oameni de la Combinatul Siderurgic, Întreprinderea Constructoare de Maşini, Întreprinderea Comunală şi celelalte întreprinderi şi instituţii din Reşiţa. Lozinca predominantă a acestora era: „Ceauşescu condamnat pentru morţii din Banat!” Şirul vorbitorilor de la tribună se succeda neîntrerupt, între ei fiind şi locuitori din Băile Herculane, Oraviţa, Bocşa şi alte aşezări din judeţ. Mereu se încerca preîntâmpinarea unei escaladări a violenţei, prin chemări precum „Armata e cu noi!”, „Miliţia e cu noi!” şi „Fără violenţă!”

În toiul acestor manifestări a venit vestea fugii lui Ceauşescu. Bucuria celor adunaţi în centru a fost, evident, de nedescris. Revoluţia anticomunistă învinsese şi până atunci la Reşiţa nu a avut loc niciun incident regretabil. Răzbăteau în schimb veştile despre victimele de la Timişoara, Bucureşti sau Sibiu, unde „teroriştii” îşi începeau deja strania activitate. În memoria acestor victime, preoţii Bisericii ortodoxe au oficiat un recviem chiar acolo, în piaţa centrală. În cursul aceleiaşi seri, corala „Mioriţa” a susţinut tot acolo un concert de colinde, deoarece se apropiau Sărbătorile de iarnă.

Cu lăsarea întunericului însă, temuţii terorişti şi-au făcut apariţia şi în împrejurimile Reşiţei. Atacurile lor vizau la început unitatea militară de pe Dealul Lupacului. În momentul în care era scris reportajul din ziarul Flamura liberă, deja la Reşiţa armele trăgeau de trei ore. În final, vor fi 25 de morţi ale acestor schimburi de focuri, care au durat câteva zile. Ele au însângerat o revoluţie care se desfăşurase în cel mai paşnic mod până în momentul victoriei sale, dar, la fel ca şi în alte localităţi din ţară, victimele au apărut abia când totul părea să se fi încheiat fără probleme. Lista morţilor se află acum expusă la loc de cinste pe clădirea Prefecturii judeţene. În virtutea acestor evenimente tragice, Reşiţa avea să fie declarată ulterior drept oraş-martir de către Parlamentul ţării.

Curând după revoluţie, Iosif Szasz a fost judecat în lotul Comitetului Politic Executiv, din care făcuse parte, deşi de la Reşiţa se solicita mereu punerea sa în libertate ca recunoaştere a trecerii sale de partea demonstranţilor. Pictorul Vlădulescu a emigrat în Canada, revenind în ţară numai după mulţi ani. Noile structuri de putere, reunite în Frontul Salvării Naţionale, menţineau numeroşi activişti de prim rang ai partidului comunist. În acest fel, revoluţia reşiţeană, ca şi cea de la nivel naţional, nu a avut decât un efect moral. Regimul comunist s-a prăbuşit, însă mulţi dintre susţinătorii săi de bază au rămas pe poziţii sau chiar au urcat în ierarhie. Acest fapt va explica multe dintre evoluţiile din anii următori.

Oricum ar fi fost, evenimentele de la a căror trecere aniversăm în curând două decenii au marcat profund istoria micului oraş bănăţean. Acesta a fost unul dintre puţinele din ţară care au ieşit în stradă înaintea căderii lui Ceauşescu. În funcţie de ore, se pare a fi fost devansat numai de Timişoara, Lugoj şi Caransebeş, aflate tot în apropiere. Dar este drept că niciuna dintre aceste mişcări din Banat nu ar fi avut sorţi de izbândă fără marea revoluţie de la Bucureşti, care a determinat fuga lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Astfel s-a desăvârşit un proces general de răsturnare a regimurilor comuniste din Europa de est, angrenaj în care mica rotiţă a Reşiţei a trecut aproape neobservată până acum.