Posts Tagged ‘Văliug’

Mircea Rusnac – Amintirile „părintelui” lacurilor de acumulare din Semenic

24 Noiembrie 2010

Sunt deosebit de interesante pentru noi amintirile profesorului universitar Dorin Pavel de la Politehnica bucureşteană, editate la trei decenii după dispariţia autorului de către foştii săi studenţi.* Acesta a fost o mare personalitate a ingineriei hidroenergetice româneşti, cu nenumărate realizări timp de peste jumătate de secol pe întreg cuprinsul ţării. O culme a carierei sale a reprezentat-o, evident, proiectarea barajului de pe Dunăre de la Porţile de Fier, cea mai mare hidrocentrală din Europa. Însă nu mai puţin importante sunt pentru noi cele trei baraje ridicate în zona Masivului Semenic (Gozna, Secul şi Trei Ape), care reprezintă tot rodul ideilor sale (el le-a proiectat pe toate, executându-l efectiv doar pe primul, iar celelalte două fiind încredinţate fostului său student Florin Constantinescu). În continuare vom face referire la acele pagini din amintirile lui Dorin Pavel care se raportează la activitatea sa desfăşurată în Banat, cuprinzând atât date tehnice legate de lucrările respective, cât şi aspecte generale ale vieţii din regiunea noastră în acel timp.

Dorin Pavel s-a născut la 31 mai 1900 la Sebeş, judeţul Alba, într-o familie de învăţători. A urmat şcoala săsească din localitate, absolvind în 1918 vestitul liceu „Andrei Şaguna” din Braşov, iar în 1923 a devenit inginer electromecanic al Politehnicii Confederate din Zürich. Datorită calităţilor sale, a şi fost reţinut acolo ca asistent, iar în 1925 şi-a susţinut doctoratul în ştiinţe tehnice la aceeaşi prestigioasă instituţie. Însă din patriotism a hotărât să se întoarcă definitiv în ţară, pentru a contribui cu elan la opera de ridicare a României Mari. Aceste informaţii biografice se găsesc în Prefaţa lucrării, scrisă de prof. dr. ing. Mircea Dimitrie Cazacu. (p. 2)

Din anul 1927, Dorin Pavel a fost profesor la diferite instituţii de învăţământ superior din Bucureşti, în special la Politehnică. (p. 3) Între 1924-1951 a fost şi inginer şef la U.D. Reşiţa pentru şantierele Bârzava, Nera, Semenic, Timiş şi Reşiţa. (p. 4) În calitate de cercetător ştiinţific a realizat deversorul lateral al modelului şi al castelului de echilibru de pe şantierul centralei Văliug, clapetele fluture pentru captarea Erugă în amonte de Reşiţa, turbinele Pelton şi Francis din centrala Crăinicel. (p. 4) A contribuit astfel din plin la electrificarea Banatului. (p. 4)

Ca inginer a participat la proiectarea sistemului complex al Bârzavei, Nerei, Semenicului, Goznei şi Timişului în 1942-1944, la proiectarea şi conducerea construirii primului baraj de anrocamente cu o înălţime de 60 m de la Văliug şi a turbinelor din centrala Crăinicel, în colaborare cu profesorul Aurel Bărglăzan de la Institutul Politehnic din Timişoara (1946-1951). (p. 5) După alte numeroase hidrocentrale proiectate şi în alte locuri din ţară, profesorul Dorin Pavel a murit în anul 1976. (p. 6)

În capitolul amintirilor intitulat Pe şantierele Reşiţei şi Zărneşti, Pavel menţiona: „Între 1942 şi finele 1943, fiind numai profesor şi având timp liber, Uzinele şi Domeniile Reşiţa «U.D.R.» m-au însărcinat cu elaborarea unui plan general de amenajare a apelor din regiunea aceea, deoarece lipseau apa şi energia electrică. Deseori se opreau furnalele şi laminoarele din lipsă de apă. Bârzava, un mic pârâiaş, aducea la secete abia 100-200 litri pe secundă, dar la viituri curgea apa pe străzi, laminoarele şi atelierele erau inundate, un metru de apă în anii 1897, 1912, 1913, 1932, 1941.” (p. 60) În consecinţă, el a elaborat un plan hidrotehnic general pentru a rezolva problema apei industriale şi a energiei electrice. Planul cuprindea trei noi lacuri de acumulare pe lângă cel vechi de la Breazova, o hidrocentrală nouă, refacerea centralelor Grebla şi Breazova, derivarea Nerei superioare spre Bârzava, ca şi a Timişului superior, prin pompare peste culmile Prislopului şi Semenicului către Bârzava. (p. 60)

În iarna anilor 1942-1943, el a început măsurările hidraulice şi topometrice împreună cu geodezul Hedbawny şi echipa acestuia pe văile Bârzavei, Nerei superioare şi Timişului cu afluentul Semenic. În acest timp era cazat la Vila Klaus (cota 750), „înconjurată de splendide păduri de brad şi de trei păstrăvării, de ale căror produse am beneficiat.” (p. 60) Primele recunoaşteri au fost făcute pe schiuri prin zăpada neatinsă de alţi oameni. Ei întâlneau cerbi şi căprioare, de care se puteau apropia până la 20 m. „Erau aceste animale superbe, aduse pe Bârzava, teritoriu rezervat Uzinelor şi Domeniilor Reşiţa încă de la înfiinţarea frontierei Reşiţa, cu peste două secole în urmă, continua Dorin Pavel. Vânatul lor era strict interzis şi păzit de pădurarii U.D. Reşiţa, care făceau exploatarea pădurilor şi flotarea lemnelor pe 60 km de jgheaburi spre Reşiţa. Numeroşi pădurari, locuind fiecare în alt canton în zona munţilor Semenic, Nera, Nergăniţa, Bârzava, Caraş etc., mi-au fost de mare folos la începerea studiilor. Aceşti pădurari bănăţeni, foarte isteţi, erau buni observatori ai naturii şi ai apelor.” (p. 60) În acest timp, el şi soţia sa erau serviţi la Vila Klaus cu păstrăvi şi vinuri alese din viile U.D.R.-ului de la Moldova Nouă, fapt care îl determina să afirme: „A fost cel mai frumos concediu din viaţa mea.” (p. 60)

El a revenit la Reşiţa în 1946, când directorul Carol Loncear (în realitate, acesta îşi ocupase postul după naţionalizarea din 1948) l-a angajat cu jumătate de normă pentru a detalia proiectele de execuţie şi a supraveghea construcţiile şi montajele din regia proprie a Reşiţei. I s-a dat mână liberă în aducerea de specialişti, şi astfel au sosit la Reşiţa inginerii Dragoş Bâlcu, şeful şantierelor, Radovan ca adjunct pe şantier, Florin Constantinescu pentru biroul de proiectare de la Văliug, V. Horbunuiev, N. Vasilescu, Spiridon, Roşu, E. Bucută, Costin, Jean Ilie, Costică Constantinescu, Bitang şi Creţa. (p. 62)

În anii 1947-1951 s-a construit barajul Gozna, cu un lac de 12 milioane mc, s-au extins canalele Semenic şi Gozna, centrala concentrând trei căderi diferite în aceeaşi sală de maşini: una de 77 m de la lacul Gozna, altele de 345 şi 475 m de pe versanţii nordic, respectiv sudic, ai Masivului Semenic şi Gozna. Ultima era cea mai înaltă din ţară până în anul 1976, când a fost depăşită de cea a Lotrului. S-au deviat 60% din debitele Nerei superioare prin două galerii şi canale betonate. (p. 62) Apoi s-au realizat, sub conducerea lui Florin Constantinescu, lacul Secul cu 15 milioane mc şi lacul Trei Ape cu 5 milioane mc, ultimul cu pompare spre Bârzava, trecând apele Timişului peste muntele Semenic spre Bârzava. (p. 62) „Acest mod de deviere originală a unui râu într-altul cu pompare şi recuperare energetică a fost modelul care ulterior a servit proiectării derivaţiilor prin pompare cu trei staţii pe Lotru şi una pe Sebeş”, aprecia Dorin Pavel. (p. 62) Dar condiţiile în care se lucrase în preajma Reşiţei în anii 1946-1947 au fost mult mai grele decât cele în care s-au construit hidrocentralele ulterioare din ţară: „Nu exista Ministerul energiei electrice, nici Institutele de proiectare, nici Întreprinderile de construcţii şi montaje hidroenergetice. Nu se găsea fier-beton, niciun fel de utilaje de construcţie, nu se putea în 1946 comanda din străinătate nimic. Şi totuşi lucrările au reuşit, ele funcţionează de aproape un sfert de secol, fără defecţiuni.” (p. 62-63) Între timp, acestea au depăşit jumătate de secol!

Fabrica de locomotive în 1926. Sursa: http://bwshots.blogspot.com/

Dorin Pavel şi echipa sa erau lăsaţi să lucreze autonom, fără a cere nicio aprobare. Când aveau vreo dificultate, telefonau lui Loncear şi se rezolva orice ar fi cerut. „Semnificativ pentru acest fost muncitor-sudor capabil a fost următorul eveniment. Sosisem dimineaţa la Reşiţa şi primul drum era la Fabrica de locomotive, unde se sudau conductele forţate Semenic de 700 mm diametru, care suportau presiunea maximă extraordinară de 75 de atmosfere. Erau gata primele tronsoane de câte zece metri fiecare. Supuse probei cu apă sub presiune, aproape fiecare tub avea undeva o pierdere de apă. Se sudau numai pe exterior. Imediat am rugat pe tovarăşul Loncear să vină să vadă. «Bine mă fraţi, sudorii mei, nu vă e ruşine…, ziceţi că în cei 700 mm nu puteţi intra cu sudura, ia aduceţi un ventilator.» Cât era de lung, dar zvelt, a trecut prin cei zece metri sudând cusăturile interioare. Pus la probă, tubul era etanş. «Vedeţi că merge?… Dacă faceţi tot lotul de 3,5 km la fel, vă dau 40.000 lei primă.» Erau şapte sudori şi au primit prompt banii.” (p. 63)

După trecerea Reşiţei sub controlul Sovromurilor, noul director sovietic al uzinelor se numea Simonenko. Acesta, vizitând şantierul, „s-a supărat văzând că noi căptuşeam barajul de anrocamente dinspre apă cu foi de tablă. «La noi se pune argilă», spunea răstit, crezând că sunt subalternul său, şi voia să-mi dea lecţii. Am răspuns respectuos dar ferm că sunt profesor al Politehnicii, proiectantul şi supraveghetorul calităţii lucrărilor. Că dacă poate, din acel moment să preia comanda şi să mă degajeze pe mine de răspundere. Aflând că la sute de kilometri distanţă nu se găseşte argilă bună ca mască sau miez de baraj, că foile de tablă sunt cele refuzate chiar de comisia de recepţie sovietică ca având prea mult cupru, deci ca tole erau inoxidabile, şi că acestea ca fier vechi, destinat retopirii, costau de cinci ori mai puţin decât o mască de beton armat, în fine că nu existau atunci cimenturi pentru baraje, s-a lămurit. M-a rugat să-i scuz intervenţia şi să termin lucrarea.” (p. 63)

Totul a fost construit fie la Reşiţa, fie chiar în atelierele şantierului de la Văliug: două turbine Francis, două Pelton, patru generatoare, transformatoare electrice, aparataj electric în centrală, în staţia de transformare, vane, stavile, macarale, foreze de făcut injecţii cu ciment, planuri înclinate etc. „După începerea realizării planurilor de electrificare, toate acestea se comandau în străinătate, în Cehoslovacia şi U.R.S.S., iar durata lucrărilor era dublă, menţiona mai departe Dorin Pavel. Echipamentele construite la Reşiţa pentru amenajările Văliug au funcţionat fără defecte timp de 23 ani, la data când scriu aceste amintiri, ceea ce nu a fost cazul totdeauna cu echipamentele de la Bicaz, Sadu şi Moreni, provenite din import.” (p. 63) Pentru toate aceste activităţi remarcabile au primit Premiul de Stat: Dorin Pavel, Bâlcu, Constantinescu şi inginerul Andrei Berzanescu.

Atunci când şantierul Văliug a fost vizitat de membrii guvernului, Loncear, care avea vârsta abia în jur de 30 de ani, a spus: „şi toate aceste lucrări frumoase le executăm noi, tinerii sub 30 ani.” La care Chivu Stoica i-a mulţumit în numele guvernului, însă i-a atras atenţia privind spre Pavel, care avea aproape 50 de ani: „să nu uitaţi de experienţa şi munca creatoare a celor mai vârstnici.” (p. 64) Când au fost montate turbinele şi generatoarele în sala maşinilor de la Crăinicel, Dorin Pavel venea pe şantier de câte două-trei ori pe săptămână. Între timp, aceasta fusese pusă sub pază militară. Când să intre în centrală, un ostaş a strigat la el, necunoscându-l: „Stai!” A venit şi un locotenent tânăr care l-a legitimat, cerându-i aprobare de la Comandamentul militar din Reşiţa, ceea ce evident nu avea. Pavel i-a spus: „Bine tovarăşe, eu sunt cel care am proiectat şi supraveghez tehnic toate lucrările. Dacă nu mă lăsaţi să intru în centrală, vei prelua dumneata acest rol.” Între timp au sosit acolo şi inginerii de pe şantier, care i-au şoptit ceva ofiţerului, care a fugit după Pavel ca să îşi ceară iertare. (p. 64)

După ce lucrările au luat sfârşit, a apărut un roman al scriitorului Nicolae Jianu, intitulat Cumpăna luminilor. Acesta stătuse anonim printre cei de pe şantier şi descria în roman tot ce văzuse acolo. Pavel s-a putut recunoaşte uşor în personajul „profesorul Pralea”, care le spunea astfel însoţitorilor săi: „Prieteni, jos pălăriile, intrăm în biserică, pentru noi sala maşinilor este o biserică.” (p. 64)

Peste nişte ani, Dorin Pavel a vizitat împreună cu studenţii săi canalul Gozna, găsindu-l pe barajistul tânăr de acolo curăţând frunzele din camera de încărcare. Pe canalul lung de 12 km veneau toamna multe frunze. Pavel a închis unele vane şi a deschis altele, iar frunzele au pornit pe un jgheab, anume proiectat cu spălare automată. Mirat, barajistul a învăţat şi el rapid manevrele care îl scuteau de mult efort. El şi-a dat seama prin aceasta că Pavel era cel care inventase acele vane. În consecinţă, l-a invitat la o damigeană mare de rachiu, la care au luat parte şi studenţii. (p. 65)

Mai târziu a fost construit după planul său iniţial şi barajul „cu rosturi lărgite” de la Secul, care „era o acumulare ciudată.” Prin orificii speciale, lacul reţinea permanent doar 8 milioane mc de apă, iar tranşa de deasupra, de 7 milioane mc, era goală tot timpul, în afara cazurilor sosirii unei viituri. În concluzie: „Reşiţa fusese inundată cam de 15 ori în 200 ani de existenţă, însă la inundaţia din 1970 oraşul şi uzinele Reşiţa nu au suferit. La fel s-a mai realizat la Teliuc pentru Hunedoara o acumulare de aceasta, însă mai mare, şi nici Hunedoara nu a mai fost inundată.” (p. 65)

Lacul Trei Ape a fost realizat tot după planul său iniţial, deoarece lucrările terminate în 1951 asigurau debite minime de 1.600 litri/secundă, iar sporirea capacităţii noilor furnale cerea 2.400 l/s. Lacul de 5 milioane mc s-a realizat la confluenţa a trei afluenţi ai Timişului superior. O staţie de pompare ridica apa cu 190 m spre canalul şi rezervorul Semenic. (p. 65) De acolo cădea prin turbinele centralelor Crăinicel, Breazova şi Grebla, care totalizau 760 m. După modelul acestui „transformator hidroenergetic”, primul din ţară, s-au mai instalat altele pe Lotru şi Sebeş. „Nu pot încheia capitolul Bârzavei fără nostalgia unei munci entuziaste a tuturor colaboratorilor care au creat o şcoală a hidroelectrificării. Mai erau şi condiţiile materiale favorabile oferite de Reşiţa pentru colaborarea mea. De două, trei ori lunar fiind pe şantier, la reîntoarcere duceam un geamantan cu bunătăţi la Bucureşti şi cititorii îşi amintesc ce criză alimentară a fost în primii ani după război.” (p. 65)

Acestea au fost în linii mari, cu unele adăugiri iniţial scoase din manuscris, conţinute în capitolul Unele amintiri eliminate din manuscris (p. 96-98), impresiile lui Dorin Pavel despre Reşiţa acelor ani, despre oamenii ei şi despre natura înconjurătoare. Nişte impresii care l-au marcat profund pe specialistul implicat ulterior în atâtea alte mari lucrări, dar care a păstrat neşterse amintirile sale de aici. Probabil că, desfăşurându-şi încă din tinereţe primele lucrări în mediul industrial reşiţean, Dorin Pavel, pe lângă marile sale contribuţii aduse dezvoltării zonei, a împrumutat la rândul său ceva din specificul spiritului întâlnit aici. Colaborarea a fost foarte favorabilă ambelor părţi, astfel încât Dorin Pavel a păstrat o amintire neştearsă Reşiţei, iar Reşiţa, la rândul ei, ar trebui să cunoască mai bine realizările acestui „părinte” de excepţie al barajelor din Masivul Semenic.

*Caietele de amintiri ale profesorului Dorin Pavel. A patra Conferinţă a hidroenergeticienilor din România, 26-27 mai 2006, Bucureşti, 101 p.

Lucrarea lui Dorin Pavel poate fi citită integral aici.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Un adevărat bănăţean

8 Ianuarie 2010

În ultima perioadă am avut, după cum arătam, privilegiul să cunoaştem o serie de bănăţeni foarte interesaţi de trecutul regiunii noastre. Acum vom face o referire cu totul specială. Cel pe care îl vom prezenta de data aceasta este un bănăţean absolut deosebit. Se numeşte Octavian Muntean. Am fost colegi de liceu, dar ne-am regăsit datorită Internetului după exact 20 de ani. Tavi nu a pierdut degeaba acest timp. L-a pus mereu în slujba cunoaşterii şi aflării trecutului Banatului. Cu atât mai remarcabil, cu cât nici el nu este istoric de profesie, iar viaţa l-a dus pe alte meleaguri. Însă este greu de găsit un bănăţean mai autentic decât el.

Cel mai elocvent se poate demonstra aceasta prin paragrafele de mai jos. Sunt pasaje din schimbul de e-mailuri dintre noi, având bineînţeles teme istorice. Vă invităm pe toţi să citiţi cu atenţie mărturiile lui Tavi Muntean şi să comparaţi apoi în ce măsură ne mai cunoaştem trecutul în acest moment. Noi am aflat unele lucruri deosebite şi chiar senzaţionale. Vă dorim lectură plăcută şi are cuvântul reşiţeanul Octavian Muntean:

*

Viitorul rege Mihai, care atunci era elev, a avut doi colegi de clasă din Caraş şi a făcut un an de şcoală la noi în judeţ (clasa a fost cazată la Vila Klaus). Casa Regală avea acţiuni la U.D.R. şi în timpul acela Reşiţa (şi Auschnitt) erau în graţiile conducerii ţării, iar U.D.R.-ul era cel mai mare S.A. din ţară. Atunci s-a construit şi noua judecătorie, clădirea din faţa Romtelecom-ului.

*

Am avut privilegiul să-l cunosc bine pe I. Gh. Jurchescu şi să petrec destulă vreme în compania lui. Omul a fost avocat şi judecător în Timişoara, iar în perioada când eram student am făcut cu el o vizită la Reşiţa. Atunci mi-a povestit că noua judecătorie (cea din faţa Romtelecom) era în construcţie în anii ’30.

Am văzut pozele lui din perioada când era elev. A fost fiu de preot, iar celălalt cărăşean din clasa voievodului Mihai a fost fiu de ţăran.

Tot in perioada aceea s-a construit şi biserica ortodoxă din Văliug, la sfinţirea ei luând parte regele Carol II si voievodul Mihai. Proiectul ei a fost făcut de una din marile case de arhitectură din Bucureşti. Ca să afle toţi ce aproape era Bucureştiul pe vremea aceea de zona noastră.

În anul când clasa regală a studiat în Caraş, U.D.R. a dat de la început fiecărui elev un caiet cu hărţi şi toate posesiunile Societăţii. Era scris de mână de proiectanţi, l-am văzut pe al lui Jurchescu. Impresionant.

Despre Auşnit (de fapt asa se scrie corect, numele e românizat) pot să-ţi spun că a construit casa lui din Bucureşti (pe care a cumpărat-o Gigi Becali acum câţiva ani şi în care adoră să se pozeze în jilţ) cu bani de la Reşiţa. Arhitectul Roguschi a zis recent că valoarea casei restaurate, cu tot inventarul ei, e de 100 de milioane de euro, dar că nu are cine din România să-ţi mai facă aşa ceva. Tot în perioada aceea s-a construit în Bucureşti Direcţiunea generală a U.D.R., care erau trei blocuri pe Str. Washington (la nr. 8). Nepotul lui Auşnit a declarat la T.V. când a venit să-şi revendice averea din ţară că Max Auşnit a scăpat de puşcărie în acea perioadă tulbure fiindcă a fost avertizat de prieteni că urmează să fie arestat (de pe pârtiile de schi din Semenic a tulit-o direct la Londra, cu banu’ pe el şi fără să păţească nimic). Iar dupa război M. Auşnit a fost judecat si condamnat în România în contumacie, în „Procesul Marii Finanţe”. Omul şi-a văzut bine mersi de viaţa lui în Occident, iar fiu-său a avut şi el o sclipire de geniu când a inventat pungile din plastic care se închid cu „zipper”.

*

Am văzut la o familie de pe Str. Independenţei albumul cu caricaturile lui Ionescu-Gion, comandat lui de către U.D.R. (cred că i-au plătit o avere pentru 3.000 de caricaturi!). Am mai văzut, la Muzeul Brukenthal, şi un tablou frumos al şcolii româneşti de pictură din perioada interbelică: „Deasupra de Reşiţa”.

*

M-a fascinat sfârşitul tragic al marelui erou şi apărător al Timişoarei, Istvan Loszonczy. Am încercat să aflu şi din surse maghiare câte ceva despre viaţa lui, până la asediul în urma căruia Timişoara a căzut în mâinile turcilor. Din păcate, limba maghiară îmi e cvasi-necunoscută şi treptat am limitat căutarea doar la surse româneşti. Însă am descoperit la Iaşi un domn Loszonczy, descendent al ilustrei familii. A fost foarte amabil în a-mi furniza informaţii, dar tot ce mi-a spus în plus faţă de ce ştiam eu e că Istvan Loszonczy a avut o fiică, Ana Loszonczy. Dupa moartea eroică a tatălui ei, a trebuit să fie declarată băiat de către preotul de parohie pentru a putea moşteni averea familiei. Din păcate, Ana fiind unicul descendent (şi de sex femeiesc) al eroului, ramura familiei ei s-a stins…

În prezent, în oraşul Timişoara nu se găseşte vreo stradă sau piaţă care să poarte numele celui care şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pe câmpul de onoare pentru apărarea oraşului, darmite vreun bust ori statuie!

*

Poate nu se ştie că Reşiţa a contribuit şi cu marinari la efortul de război al Imperiului austro-ungar în prima conflagraţie mondială. Am aflat în copilărie că un strămoş al familiei Toth a făcut parte din echipajul lui „Szent Istvan”, nava-amiral şi mândria flotei imperiale. A fost, citez, „pompist la pompe”. Şi înainte de „Szent Istvan”, pe timp de pace, a navigat cu o expediţie austriacă de explorări geografice până pe la poli. Despre o personalitate din respectiva familie puteţi afla mai mult din următorul link: http://www.cultura-industriala.ro/dictionar.html .

Eu am auzit că ţarul Rusiei i-a plătit inginerului respectiv greutatea lui în aur pentru podul făcut la Sankt Petersburg.

*

Despre francezii veniţi în Reşiţa eu ştiu că au ajuns în perioada interbelică. Au venit atraşi de câştig şi condiţiile bune de muncă din U.D.R. Pe vremea aceea, „climatul” din colosul industrial reşiţean era unul de excepţie, iar drepturile si libertăţile salariaţilor aproape că nu îşi aveau egal în Europa acelor vremi. Eu am cunoscut bine pe fiica şi nepoata unuia dintre aceşti francezi; după 1989 ele au emigrat din Reşiţa în Germania (oraşul Saarlouis, lângă Saarbrücken). Iar fiica altuia (având mama germană) a părăsit Reşiţa la retragerea armatei germane (în cel de-al doilea război mondial), dar a rămas cu amintiri de neşters despre perioada monarhică.

Mai ştiu că la Sasca Montană a locuit cineva de familie nobilă înrudit cu familia Bonaparte (sau chiar făcând parte din aceasta). Un cunoscut demn de toată încrederea mi-a spus că mobilele din casa respectivului („evaporate” dupa 1989 pe filieră timişoreană) şi diverse articole textile aveau celebra monogramă „N”.

Oricum, era francez chiar şi regele Ungariei (Carol Robert de Anjou), care a avut o reşedinţă la Timişoara pe actualul amplasament al Castelului Huniade. Cred că de acolo a şi pornit în celebra expediţie din Ţara Românească.

*

În imobilul identificat cândva cu locuinţa boss-ului de la Uzinele şi Domeniile Reşiţa a poposit de nenumărate ori şi regele Carol II, la partide de cărţi pe care era lăsat de gazdă să le câştige. Banii câştigaţi astfel erau folosiţi pentru acte de caritate. Am facut şi noi, reşiţenii, acte de caritate prin Bucureşti: cu bani câştigaţi pe seama U.D.R. a achiziţionat Auşnit casa şi azi a ajuns să se bucure de ea Becali (a plătit pentru ea mai puţin de 1/10 din valoarea de piaţă).

Mircea Rusnac – Începutul activităţii turistice pe Semenic

28 Noiembrie 2009

Una dintre cele mai frumoase zone turistice ale Banatului este cea a Munţilor Semenic. Deşi nu ating o înălţime impresionantă (1.447 m), aceştia se evidenţiază prin accesibilitate, peisaje pitoreşti şi prin posibilitatea practicării sporturilor de iarnă timp de multe luni în fiecare an. Blândeţea climei, cu influenţe mediteraneene, a determinat de timpuriu pe numeroşii turişti proveniţi atât din regiunea înconjurătoare, cât şi de la distanţe apreciabile, să îi viziteze, rămânând cu amintiri de neuitat şi cu dorinţa de a reveni.

În ciuda acestor lucruri, până la primul război mondial nu a existat practic un turism organizat pe Semenic. Pe vastul platou de peste 4.000 ha, situat între vârfurile Piatra Goznei, Semenic şi Piatra Nedeei, rătăceau în voie numai ciobanii cu turmele lor, venind de la stânele de pe valea Nergăniţei. De două ori pe an, la Sfântul Ilie (20 iulie) şi la Schimbarea la Faţă (6 august), ţăranii români din împrejurimi urcau la Baia Vulturilor pentru a se scălda în apele reci ale acesteia, în credinţa că ele aveau puteri miraculoase. În restul anului, aceiaşi ţărani mai ajungeau pe platou pentru a cosi fânul bogat care se întindea până pe culmi. În acele vremuri, apariţia câte unui turist iubitor al naturii era extrem de rară pe Semenic.

După 1911, în localităţile montanistice bănăţene s-au constituit cercurile turistice „Prietenii naturii”, însă nici aceştia nu au fost tentaţi de la început de vizitarea Semenicului. Primele lor călătorii vizau regiunea Dunării, cu Cazanele, Porţile de Fier şi insula Ada-Kaleh, sau Munţii Retezat, mult mai impunători. Nici cercul din Reşiţa, aflată la poalele Semenicului, n-a făcut excepţie în acest sens. Abia după 1920 preotul catolic Paul Fulda şi profesorul de matematică Bruno Windhager au început să orienteze tineretul către drumeţiile pe Semenic. Ultimul a creat o organizaţie de cercetaşi şi a construit, împreună cu aceştia, primul adăpost de pe culme. Tot el a acordat o mare atenţie potenţialului turistic al Gărânei, asociindu-se cu birtaşul Jakob Weinfurter din localitate în lansarea sporturilor de iarnă, în special a schiatului, în acea zonă mirifică.

Pe lângă tineret, Fulda şi Windhager au căutat să-i atragă şi pe muncitorii reşiţeni în activităţile turistice. Ei au ţinut prelegeri în acest scop în faţa „Comitetului de educaţie muncitorească”. În 1925, profesorul de germană Alexander Tietz a înfiinţat grupul denumit „Pasărea călătoare”, care căuta să impună modul civilizat de drumeţie şi îl asocia cu remarcabile realizări în domeniul cultural.

Un alt centru de pornire al turismului bănăţean a fost Oraviţa (nucleul acestuia fiind creat încă din 1892). Animator al acestui fenomen a fost acolo Ion Băiaş, care din 1930 începea să conducă drumeţi către Semenic. În anul următor, el a ridicat în apropierea izvoarelor Nergăniţei, pe terenul Comunităţii de avere, o primă colibă din scânduri, care avea două încăperi pentru turişti. În curând însă a donat-o ciobanului Băcilă din Borlovenii Noi.

Tot la îndemnul său, în 1933 i s-a asociat medicul orăviţean Gheorghe Runcan, cumpărând împreună două livezi de pe versantul din stânga al văii Goznei. Pe acel teren a început în toamnă zidirea primei cabane adevărate de pe Semenic, „Cabana lui Ion ăl mic” (adică Ion Băiaş), punându-se în acest fel bazele staţiunii.

În efortul lor de a „cuceri” Semenicul, aceşti pionieri ai turismului bănăţean au întâlnit în drumul către culme o serie de localităţi montane care aveau chiar ele însele un potenţial remarcabil în acest sens. De aceea, primele lucrări dedicate Semenicului şi obiectivelor sale turistice nu uitau să amintească de Văliug, de Gărâna sau de Brebu Nou, etape obligatorii în urcuşul către vârf.

Văliugul (Franzdorf) era descris în 1936 de inginerul Ion Păsărică drept o „liniştită staţiune climatică”, aflată la altitudinea de 645 m, la 20 km sud-est de Reşiţa. Climatul era „subalpin, fără vânturi şi un aer bine ozonat de întinsele păduri de brazi dimprejur.” El avea „căsuţe curate şi înşirate în ordine de o parte şi de alta a drumului principal şi care par că-ţi surâd de bucurie.” Pe teritoriul său curg atât râul Bârzava, cât şi pârâul Gozniţa. Populaţia era formată din românii băştinaşi, din „colonişti austriaci” şi din bufeni (olteni), emigraţi din cauza asupririi turceşti.

Şi Gheorghe Runcan menţiona Văliugul în 1947, când avea peste 2.500 de locuitori. Populaţia era majoritar românească (în special bufeni), existând şi puţini germani. „Frumoasa comună” deţinea restaurante, măcelării, brutării, prăvălii de coloniale, oficiu poştal, ocolul silvic al Societăţii U.D.R. cu un cămin propriu şi centrală telefonică. În apropiere se aflau barajul de la Breazova, înalt de 27 m, şi funicularul către vârful Semenicului. De asemenea, o serie de poteci urcau în direcţia muntelui.

Gărâna (Wolfsberg), la 36 km de Reşiţa, se afla, conform lui Păsărică, „în regiunea romantică şi plină de legende a Munţilor Semenicului, înconjurată din toate părţile de imenşi codri nepătrunşi încă de fiinţe omeneşti, în care fauna alternează cu flora cea mai bogată, reprezentată prin superbe exemplare de brazi şi fagi ce răspândesc efluvii îmbălsămate de răşină.” Altitudinea sa e de 1.000 m, iar locuitorii erau exclusiv germani. Era deja declarată drept „staţiune climatică”, dar nu deţinea încă sanatorii sau vile speciale. „Se găsesc însă numeroase case ţărăneşti, curate, văruite, împodobite cu diverse motive şi mobilate simplu, dar cu tot ce e necesar.” În 1936 continua să joace un rol important restaurantul lui Weinfurter, care servea vizitatorilor mese atât cu regim, cât şi fără.

De la gara din Slatina-Timiş, un autobuz parcurgea distanţa de 26 km până la Gărâna, pentru o taxă de 120 lei adulţii şi 60 lei copiii. La 10 minute distanţă de staţiune se afla un ştrand cu plajă, „lângă o minunată pădure de brazi.” Şi până acolo circula un autobuz „cu o taxă mică de dus şi întors.” Pe perioada verii, la Gărâna locuia medicul Luft Baran, originar din Viena şi stabilit la Reşiţa, fiind „la dispoziţia publicului.” Iarna aveau loc competiţii de schi şi săniuţe, atrăgându-i denumirea de „Sinaia Banatului”.

În 1947, se spunea că locuitorii Gărânei ar fi fost de fapt „de origine cehă, însă germanizaţi, cunoscuţi sub numele de «pemi» (bohemi).” Era un „iubit loc de vilegiatură.” Continua să domine marele restaurant şi hotelul lui Weinfurter, înconjurat de case particulare pentru oaspeţi, prăvălii, măcelării şi brutării.

Brebu Nou (Weidenthal) era amintit doar de Ion Păsărică, fiind situat „pe romantica şosea Timiş-Slatina-Reşiţa, lângă apa zburdalnicului râu Timiş.” Este situat la o altitudine crescătoare cu începere de la 900 m. Era locuit de 1.200 de germani, „care acum vorbesc cu toţii româneşte.” Era recomandat pentru bolnavii de nervi, de Basedov, catar pulmonar şi al căilor respiratorii şi de anemie, în schimb era contraindicat celor cu tuberculoză avansată.

Pe platoul Semenicului, o atracţie specială a exercitat-o dintotdeauna asupra turiştilor Baia Vulturilor (Adler Bad), un izvor de apă foarte rece (4-6 grade Celsius), având un diametru de cca. 4 m. Altitudinea la care se află este de 1.421 m. Conform legendei transmise de medicul Runcan, acolo „vulturii îşi scaldă puii lor şi de aceea ei sunt sănătoşi şi trăiesc mult.” De sărbătorile amintite mai sus, românii mergeau în procesiune acolo şi se îmbăiau. Conform lui Virgil Birou, citat de Runcan: „Cine se scaldă de şapte ori în Baia Vulturilor (numit mai nou Izvorul Tămăduirii), dacă e olog, se înzdrăveneşte, dacă e copil plăpând, se face băiat voinic, iar păcatele femeilor tot cu apa izvorului se duc.” Credinţa aceasta era foarte veche. În anii ’30, când Ion Băiaş şi preotul Miron Mănescu din Văliug au curăţat şi amenajat lacul, au găsit pe fund monede din 1740! Pe malul acestuia, Societatea U.D.R. a construit o mare cruce din fier cu înălţimea de 12 metri, având şi o clopotniţă. Ea atrăgea atenţia turiştilor care căutau lacul şi servea la oficierea slujbelor ţinute acolo de preotul din Văliug cu ocazia pelerinajelor ce aveau loc. 

În 1944-1945, la apelul preotului Mănescu şi prin concursul directorului general Alexandru Popp şi al soţiei sale, Societatea U.D.R. a construit în apropiere o frumoasă biserică din lemn, vizibilă din orice punct al platoului. Ea a fost sfinţită în 1946 de episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor. De asemenea, în 1945-1946 U.D.R.-ul a construit un funicular cu plecare din valea Goznei, la 3,5 km de Văliug, şi cu sosire pe culmea Semenicului, traseu pe care îl străbătea în 30-35 de minute. Funicularul a dispărut în timpul comunismului.

Conform statisticii medicului Gheorghe Runcan, în 1947 pe platoul Muntelui Semenic se aflau nu mai puţin de 18 cabane, cu câteva sute de locuri de cazare. Cea mai mare era Cabana U.D.R., cu 100-120 de locuri, dotată cu sală de joc, confort, telefon public, apeduct cu apă caldă şi rece, curent electric şi sobe de teracotă, fiind deschisă tot anul. Cabana Costeanu, pentru 40-45 de persoane, avea sală de mese, baie şi apă curentă. Cabana Lighezan, cu sală de mese, avea 20-25 de locuri. Cabana Societăţii pe acţiuni a muncitorilor din Reşiţa avea 25-30 de locuri. Pe lângă acestea, mai erau cabanele familiare: Dr. Gheorghe Runcan din Oraviţa, reşiţenii Gheorghe Vucu, I. Feher, Markovski, Alexandru Costeanu, Apeldauer, Zipfl şi I. Zima şi timişorenii Ion Negru, I. Nichici, Kohn, Dr. Marin şi Bandu, Dr. Galetaru şi Cârloabă, toate cuprinzând câte 3-4 camere.

O contribuţie importantă la dezvoltarea turismului pe Semenic au avut-o membrii Clubului turistic din Oraviţa, conduşi de Ion Băiaş şi de profesorul Ilie Rusmir. Ei au construit şoseaua dintre Prislop şi Semenic şi au amenajat o cabană, distrusă din păcate de un incendiu în 1942. Alţi promotori ai dezvoltării staţiunii au fost preoţii M. Mănescu şi E. Servou din Văliug, Alexandru Costeanu şi membrii Clubului sportiv U.D.R. din Reşiţa, dar în special inginerii Alexandru Popp şi Cornel Manciu, directori ai Societăţii, artizani ai construirii funicularului, a liniei telefonice şi a confortabilei cabane a U.D.R.-ului.

Stadiul la care ajunsese turismul de pe Semenic în 1947 era astfel descris de medicul Runcan: „Seara adeseori se organizează întruniri vesele, cu muzică şi dans la Cabana U.D.R., iar alteori se fac şezători în jurul focului de tabără, sub imensa boltă înstelată a cerului senin. Iarna se organizează diferite concursuri şi exibiţii sportive, iar în zilele calde şi senine, în bătaia soarelui de iarnă, şedinţe de helioterapie.”

În acest mod începuse să fie folosită staţiunea Semenic de bunicii şi părinţii noştri. Era desigur un start promiţător, ţinând cont că majoritatea staţiunilor din ţară s-au dezvoltat mult mai târziu. În schimb, Semenicul a decăzut, ajungând astăzi într-o stare de plâns. Încă din 1947 se trăgea un semnal de alarmă în acest sens: „Sper că aceste începuturi lăudabile vor fi susţinute şi în viitor cu aceeaşi ardoare şi chiar intensificate, pentru ca Semenicul să devină aşa cum merită, un centru turistic însemnat şi reputată staţiune climatică, constituind în acelaşi timp un important izvor de câştig pentru populaţia din împrejurimi.” Acest semnal de alarmă nu a fost auzit în deceniile ce au urmat. Semenicul a decăzut încet dar sigur, iar astăzi nu a mai rămas nici amintirea frumoaselor iniţiative din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Bibliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936; Gheorghe Runcan, Muntele Semenic, Oraviţa, 1947; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995.