Mircea Rusnac – Excursie istorică la Secul

                                              

                       Într-una din rarele zile frumoase ale acestei primăveri am efectuat, împreună cu Gheorghe Popoviciu, o excursie către actualul cartier reşiţean Secul, în trecut un important centru minier al Banatului de sud. Drumul a început din dreptul barajului cu acelaşi nume, ridicat în 1963 şi având o înălţime de 40 m, care formează un lac de acumulare de 15.132.000 mc. Apoi am mers pe traseul fostei căi ferate Reşiţa-Secul, ajungând destul de repede în pitoreasca localitate. Drumul, urmând permanent cursul unui pârâu de munte, merită să fie făcut în orice anotimp.

                        Dintr-o monografie publicată recent, am putut desprinde cele mai importante date din istoria localităţii. Descoperirea cărbunelui de piatră (huila) în apropierea vechiului sat românesc Cuptoarea a avut loc în anul 1795, pe dealul Secul. În continuare au fost puse bazele coloniei miniere cu acelaşi nume. La început, în mod firesc, erau puţine case, de fapt mai degrabă nişte colibe improvizate, primii mineri fiind aduşi din Slovacia.

                        Cel dintâi arendaş al noii exploatări a fost reşiţeanul Georg Herglotz, care a deschis puţurile Sfântul Ioan Nepomuk şi Sfântul Gheorghe din valea Râului Alb. Se poate considera că el este şi întemeietorul satului minier Secul. De altfel, dealul în care se află mina se numeşte şi astăzi „Dealul Herglotz”. Odată cu intensificarea activităţii, au mai fost aduşi la Secul mineri din Stiria, Zips, Slovacia şi Italia, împreună cu familiile lor.

                        În 1819, mina de cărbune aparţinea de doi particulari, de la care a fost cumpărată de statul austriac în 1825 cu suma globală de 38.000 de florini. Mai târziu, Societatea St.E.G., noua proprietară, a construit în apropiere case de colonişti cu câte două apartamente, iar în 1870 a distribuit minerilor cu vechime mai mare terenuri pentru construirea de case. Acestora le-au fost acordate credite şi avansuri, care urmau a fi achitate ulterior prin rate lunare.

                        În 1862, colonia Secul a fost adăugată satului Cuptoarea, devenind o unitate administrativă nouă, denumită Cuptoarea-Secul. În 1890, aceasta număra 549 de români, 601 germani, 304 slavi, 82 de maghiari şi 55 de alte naţionalităţi. Totuşi, diferenţa între cele două componente rămânea foarte clară, aproape toţi românii locuind în vechiul sat Cuptoarea şi aproape toţi ceilalţi în colonia Secul. Acolo existau patru puţuri în 1896, însă numai puţul Alfred era atunci în activitate, exploatarea fiind făcută cu o maşină cu abur de 150 c.p. Cărbunele era ridicat, conform lui Ion Păsărică, până la tunelul Dercseny, lung de 70 m, prin care era transportat cu caii în exterior şi dus la separare şi depozitare. Pentru scoaterea apei din mină era o maşină de 20 c.p., iar pentru aerisire un ventilator sistem Pelzer cu diametrul de 2,5 m. În 1936, exploatarea era făcută cu ajutorul unei maşini cu abur de 300 c.p. fabricată la A.E.G. Viena.

                        Cărbunele extras era transportat la uzinele din Reşiţa la început cu căruţele, apoi cu ajutorul liniei ferate înguste de 16,6 km lungime care făcea legătura între cele două localităţi. Ea avea 230 de curbe, traseul ei mergând prin cartierul Länd, pe la ştrandul vechi şi actualul baraj Secul, terasamentul fiind şi acum vizibil în multe locuri de pe marginea şoselei. La început era exploatată cu tracţiune animală, iar din 1873 cu primele locomotive produse la Reşiţa. De altfel, prototipul după care au fost construite acestea, adus de la fabrica de locomotive de la Viena condusă de scoţianul John Haswell, se şi numea „Szekul”. Aceasta arată ce importanţă a prezentat această cale ferată în crearea primelor locomotive din România actuală. Totodată, linia avea legătură şi cu altele nu mai puţin importante, căci în afară de transportarea cărbunelui sus-amintită, la Podul Secul, în dreptul barajului actual, erau reîncărcate şi minereurile aduse de la Delineşti, fiind de asemenea transportaţi cărbuni de lemn din pădurile învecinate, pietrele şi lemnele de foc şi cele necesare diferitelor construcţii.

                        În perioada interbelică, mina Secul era condusă de un inginer şi avea 300 de lucrători. Casele construite în jurul său alcătuiau o colonie foarte frumoasă, care avea baie publică, şcoală, biserică şi medic. Totuşi, în perioada crizei economice, în 1930-1934, activitatea minieră a fost întreruptă, angajaţii fiind repartizaţi la Doman şi Anina, cu excepţia a 70 dintre ei, menţinuţi pentru întreţinere. În 1963 a fost oprită definitiv exploatarea cărbunelui, devenită nerentabilă, astfel încât mina de la Secul a fost închisă şi angajaţii au plecat către alte bazine carbonifere din ţară sau la uzinele reşiţene. În acelaşi an au fost desfiinţate şi dezafectate liniile de cale ferată Reşiţa-Secul şi Secul-Anina. Secul a început să semene tot mai mult cu un sat obişnuit. În 1968 comuna Cuptoarea-Secul a fost şi ea desfiinţată, cele două localităţi trecând în subordinea municipiului Reşiţa, iar după 1990 fiind considerate cartiere ale acestuia.

                        Însă, după cum spunea învăţătoarea Elena Scânteie din Secul, au existat şi aspecte pozitive: „După închiderea minei, localitatea a devenit mai frumoasă, casele zugrăvite, flori în curţi şi grădini, curăţenie pe străzi. Pe dealul Pravăţ, peste cărbune a început să crească iarba.” Iar potrivit datelor culese de Simion Meda, biserica romano-catolică din Secul a fost construită în 1865 de Societatea St.E.G. în cinstea Sfintei Barbara, patroana minerilor. Acolo însă au oficiat mereu preoţi veniţi de la Reşiţa, care ţineau slujba de regulă tot la două duminici. În cimitirul satului se află un monument ridicat pentru cinstirea minerilor morţi în accidente de muncă, în mijloc aflându-se o mare cruce de fier. Cele mai vechi cruci existente astăzi sunt pentru două persoane născute în 1848. O altă dramă care a lovit şi Seculul a fost deportarea locuitorilor germani în U.R.S.S. în 1945. Până la închiderea minei, sindicatul minier a avut o bibliotecă şi o sală de proiecţie de filme, existând şi un cămin cultural. Curentul electric a fost introdus în localitate încă din 1916, când a fost ridicat barajul de la Breazova. Iar în anii 1940 a fost construit şi un dispensar medical, transformat ulterior în maternitate şi acum în azil de bătrâni.

                           Acestea sunt pe scurt datele istorice ale frumoasei aşezări. Trebuie adăugată şi atractivitatea deosebită a mediului geografic în care este situată, în apropierea şoselei către Muntele Semenic. Chiar dacă actualmente componenţa etnică a sa este foarte schimbată faţă de trecut, Secul rămâne ca o mărturie a activităţii de exploatare a cărbunelui, care a însemnat atât de mult pentru dezvoltarea industrială a regiunii. De aceea, o excursie istorică în direcţia acestui cartier reşiţean este oricând folositoare.

Bibliografie: Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935; Judeţele patriei. Caraş-Severin, Bucureşti, 1981; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; Simion Meda, Monografia comunei Cuptoarea-Secul, Reşiţa, 2009.

Publicitate