Mircea Rusnac – Evoluţia industrială a Reşiţei între 1855-1920. Perioada St.E.G.

La 14 septembrie 1854, din cauza unei noi crize financiare care a zguduit imperiul, guvernul austriac a hotărât să cedeze, printr-o lege specială, toate căile ferate construite de stat către societăţi particulare. În consecinţă, s-au constituit mai multe Societăţi de acest tip, dintre care cea mai importantă era „Königlich-Kaiserliche Privilegierte Österreichische Staats-Eisenbahn-Gesellschaft”, prescurtat St.E.G. (Societatea privilegiată imperială şi regală austriacă a căilor ferate de stat). Aceasta avea capital multinaţional: austriac, francez, belgian şi englez. St.E.G. a fost fondată de baronul aromân George Sina, patronul băncii „S.C. Sina” din Viena, baronul Daniel Eskeles, patronul băncii „Arnstein et Eskeles” din Viena, Isaak Peréire, preşedintele băncii „Société Générale de Crédit Mobilier” din Paris, şi prinţul Rafael Galliera, rudă apropiată a împăratului Napoleon III şi directorul aceleiaşi bănci. Noua Societate avea sediul la Viena. Ea a preluat o serie de căi ferate din Imperiul habsburgic, inclusiv liniile bănăţene Timişoara-Seghedin, Timişoara-Baziaş şi Baziaş-Oraviţa-Lişava. Pe lângă acestea, ea a mai cumpărat câteva fabrici din Viena, câteva mine de cărbuni din Boemia şi toate minele, uzinele şi domeniile din Banat, ultimele cuprinzând 226.232 de iugăre. (1) Contractul a fost încheiat la 1 ianuarie 1855, fiind sancţionat după două zile de împăratul Franz Joseph.

Suma pentru care proprietăţile bănăţene au fost achiziţionate de St.E.G. a fost de 11.125.046 de florini şi 89 de creiţari, sumă pe bună dreptate considerată atunci ca fiind extrem de mică. Contractul propriu-zis a fost, totuşi, printre cele mai mari din epocă, fiind întrecut doar de contractul de construire a Canalului de Suez, care se ridica la 200 de milioane de franci aur. (2) De aceea, se poate afirma că proprietăţilor din Banat le-a fost puternic subevaluat uriaşul potenţial economic, pe care aveau să-l demonstreze ulterior cu prisosinţă. Aceste proprietăţi erau: minele de aramă din Oraviţa şi Ciclova cu uzinele şi atelierele lor; minele de aramă, argint şi fier din Dognecea; minele de aramă şi fier din Sasca cu uzina lor; minele de cărbuni din Doman, Cuptoare şi Secu; minele de aramă şi uzinele din Moldova; minele de cărbuni din Steierdorf; uzinele şi atelierele din Reşiţa şi Văliug; uzinele de fier şi aramă din Bocşa; uzinele de fier din Ciclova; minele de fier din Ocna de Fier şi Slamina; toate terenurile şi pădurile care aparţineau minelor şi uzinelor (87.500 ha de pădure); toate terenurile camerale din districtele Oraviţa şi Bocşa (42.600 ha de teren arabil). Pe aceste din urmă terenuri se aflau amplasate 63 de localităţi. (3)

Pentru a mări capacitatea de producţie a uzinelor reşiţene, prima preocupare a noilor stăpâni a fost să le doteze cu noi clădiri şi să instaleze maşini moderne, proces care a durat până în 1858. Cu conducerea uzinelor în această perioadă a fost însărcinat francezul Charles Dubocq. În 1857 deja, la St.E.G. lucrau 5.000 de muncitori. (4)

În intervalul 1854-1874, atât Austria, cât şi Ungaria, şi-au dezvoltat semnificativ reţeaua de căi ferate. Prin instalaţiile lor industriale, uzinele din Reşiţa au furnizat aproape întregul material necesar pentru aceasta (90%). În scopul îndeplinirii acestor furnizări, s-a mărit producţia de fier şi de oţel prin construirea de noi instalaţii. Reşiţa a completat liniile ferate ale Ungariei cu 1.634 km şi pe cele ale Austriei cu 1.377 km. (5) De asemenea, uzina siderurgică din Reşiţa a participat în perioada respectivă la o serie de expoziţii internaţionale sau mondiale cu produsele sale, la Londra (1862), Paris (1867, 1878, 1900), Viena (1873) şi Budapesta (1885, 1896). La expoziţia de la Paris din 1878, produsele reşiţene au atras atenţia în mod deosebit tuturor specialiştilor în domeniu prin calitatea lor excepţională. (6)

În 1868, la Reşiţa a fost introdus pentru fabricarea oţelului procedeul Bessemer, la numai şase ani după utilizarea pentru prima dată a acestuia la firma Krupp. (7) În 1871-1873, St.E.G. a construit linii ferate industriale între Reşiţa-Bocşa-Ocna de Fier şi între diferitele secţii din ateliere şi uzine, în lungime totală de 73 km. În acelaşi timp, Societatea s-a preocupat să poată fabrica singură mijloacele de tracţiune şi de transport, respectiv locomotivele şi vagoanele. A fost instalat un atelier de locomotive pentru trenul industrial, astfel încât în 1872-1873 au fost fabricate la Reşiţa primele trei locomotive din Ungaria şi de pe actualul teritoriu al României. Ele au primit denumirile de „Reşiţa”, „Bocşa” şi „Hungaria”. (8)

În perioada 1870-1916, uzinele reşiţene au construit numeroase poduri de oţel pentru calea ferată în Austria, Ungaria, Serbia, Bosnia şi România, ca de exemplu podurile de peste Dunăre de la Novi Sad şi Ujpest, podul peste Tisa de la Seghedin, construit după planurile inginerului francez Gustave Eiffel, cu şapte ani înainte de ridicarea turnului omonim de la Paris. De altfel, în domeniul construirii de căi ferate, uzinele reşiţene au fost pe primul loc atât în Imperiul habsburgic, cât şi în Europa de sud-est. (9) În 1872, ele au finalizat în România construirea căii ferate Bucureşti-Galaţi-Bacău, iar în 1874 a liniei Bucureşti-Piteşti-Turnu Severin.

În 1876, la 11 ani după încheierea cu succes a experimentelor făcute de Pierre şi Émile Martin, a căror procedură de topire a oţelului a permis pentru prima dată folosirea în cantităţi mari a fierului vechi, la Reşiţa a fost pus în funcţiune primul cuptor Siemens-Martin.

Din 1892, Societatea St.E.G. avea direcţiunea cu sediul la Budapesta, deşi conducerea efectivă a sa a continuat să se exercite de la Viena. Deja din 1889, ea a început să îşi diversifice producţia, întrucât construirea de căi ferate în imperiu s-a încheiat în cea mai mare parte. Ca urmare, s-au edificat, între altele, la Reşiţa fabrica de poduri şi construcţii metalice şi fabrica de maşini, la Bocşa fabrica de maşini agricole, iar la Anina fabrica de şuruburi. După ce în 1906 la Reşiţa a fost construită uzina hidroelectrică, în 1907-1909 s-a înălţat un mare baraj de acumulare la Breazova, pentru alimentare cu energie electrică a industriei sale. În sfârşit, pentru potenţarea capacităţii de producţie a uzinelor în mai multe direcţii şi pentru a face faţă concurenţei cu alte centre metalurgice din Europa, în anii 1910-1914 s-au făcut aici noi şi importante investiţii de capital, instalaţiile existente fiind din nou modernizate, în acord cu ultimele progrese tehnice în domeniu.

În ciuda tuturor acestor succese, muncitorii continuau să aibă o viaţă deosebit de grea. În 1860, din cauza condiţiilor de viaţă lipsite de igienă, maladii precum tuberculoza, malaria sau alcoolismul le subminau sănătatea. La Reşiţa mureau în acel an mai mult de 25% dintre adulţii de sex masculin înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, iar dintre copii, 50% nu depăşeau vârsta de 10 ani. (10) Tot în 1860, Societatea St.E.G. a transformat „Lada frăţească” într-un „Institut de aprovizionare şi asistenţă pentru slujitori şi muncitori”. Contribuţia lunară a muncitorilor la fondurile acestuia a fost mărită la 6% din salariul brut, iar contribuţia patronatului era de 1,6% din cuantumul total al salariilor achitate. În acelaşi timp, statutul acestui Institut conţinea unele prevederi drastice, care permiteau Societăţii să îl folosească drept mijloc de presiune împotriva muncitorilor. (11)

În perioada 1867-1873, procentajul îmbolnăvirilor salariaţilor Societăţii St.E.G. era de 45% în minerit, 84% la topitorii, 50% la muncitorii de la pudlaje, 47% la muncitorii forestieri, 40% la cărăuşi şi 56% la cărbunari. Cele mai frecvente dintre bolile înregistrate erau reumatismul, tuberculoza şi emfizemul pulmonar. În 1868 s-au înregistrat 463 de cazuri de răniri grave în urma accidentelor de muncă, în care au fost implicaţi 2.800 de membri ai „Lăzii frăţeşti”. (12)

În aceste condiţii, muncitorii reşiţeni au început să se organizeze mai bine în vederea întrajutorării. În 1861, muncitorii metalurgişti şi minerii au înfiinţat o primă organizaţie de susţinere reciprocă, intitulată „Asociaţia de sprijin a muncitorilor”, al cărei prim preşedinte a fost Johann Lang. Ea a dăinuit, sub diferite forme, până astăzi, când este cunoscută sub denumirea de „Verein” şi se prezintă sub aspectul unei întrajutorări a membrilor săi în caz de înmormântare.

În 1868, lăcătuşul de cale ferată reşiţean Karl Farkas a înfiinţat la Timişoara şi la Reşiţa filiale ale „Asociaţiei Generale a Muncitorilor”, constituită de puţin timp la Budapesta după modelul german al lui Lasalle. După câţiva ani, în 1876, muncitorul tâmplar Johann Brodnyansky, care a locuit mai mult timp la Paris şi a participat la mişcarea care a generat Comuna din capitala Franţei, a înfiinţat la Reşiţa o „Asociaţie de cultură şi educaţie a muncitorilor”, care a fost însă dizolvată după puţină vreme de către autorităţi datorită ideilor ei considerate „comuniste”. (13)

Prima sărbătorire a zilei de 1 Mai a avut loc chiar în 1890 la Reşiţa, Anina şi Bocşa, ocazie cu care demonstranţii din aceste centre industriale bănăţene au solicitat ca ziua de lucru să fie de 8 ore. Tot în acel an, delegaţi din Reşiţa şi Bocşa au participat la Budapesta la congresul de înfiinţare a Partidului Social-Democrat din Ungaria. În curând, la Reşiţa, Anina şi Bocşa au fost constituite filiale ale acestui partid. În 1891, prin lege avea să fie consfinţită, în sfârşit, respectarea strictă a repausului duminical.

O primă mare grevă s-a desfăşurat la Reşiţa în 1897, când 1.100 de muncitori siderurgişti au protestat împotriva intenţiilor societăţii de a modifica, din nou în sens restrictiv, statutele „Lăzii frăţeşti”. În 1899 au făcut grevă cei 2.100 de muncitori ai fabricii de maşini, împotriva reducerii salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de acord şi cerând introducerea zilei de lucru de 10 ore. (14) Tot în 1899, muncitorii de naţionalitate germană au creat „Asociaţia generală a muncitorilor din Reşiţa”, condusă de Valentin Tokarsky, Eugen Schmidt şi Anton Techan. În 1901, sub conducerea lor, muncitorii reşiţeni au reuşit, după o grevă de şase săptămâni, să impună ziua de lucru de 10 ore, dar cu preţul dizolvării de către autorităţi a Asociaţiei amintite. Cei trei conducători au fost concediaţi şi obligaţi să părăsească localitatea. (15)

Dar în 1903, când pe domeniile Societăţii St.E.G. lucrau peste 16.000 de muncitori, (16) a fost înfiinţată filiala reşiţeană a „Uniunii muncitorilor metalurgişti şi fierari din Ungaria”, condusă de Andreas Jendl, Jakob Hermann şi Josef Huber. Acest sindicat avea şi un sediu, asigurat prin închirierea unui spaţiu format din trei încăperi în casa lui Johann Jendl. (17) După câteva luni însă, Andreas Jendl s-a retras din conducere, în locul său fiind ales Johann Staudt. În 1904 a avut loc o nouă grevă, datorită intenţiei conducerii de a prelungi ziua de lucru de la 10 la 11 ore. În 1905 s-a reorganizat la Reşiţa filiala locală a Partidului Social-Democrat, care milita pentru reforma sistemului electoral, solicitând desfăşurarea de alegeri generale, egale şi secrete. Iar la adunarea generală a social-democraţilor ţinută la 3 iunie 1906, muncitorul român Vasile Bârnau a pus problema construirii unui sediu propriu al sindicaliştilor reşiţeni. Adunarea a ales un comitet pentru construirea unei „Case muncitoreşti”, ai cărui primi doi membri erau românii Vasile Bârnau şi Ioan Lupu. (18) Însă acest deziderat al muncitorilor reşiţeni nu s-a putut realiza decât cu 30 de ani mai târziu.

După izbucnirea primului război mondial, s-au construit noi clădiri pentru ateliere şi producţia uzinelor a fost orientată către satisfacerea necesităţilor militare ale Imperiului austro-ungar. De altfel, încă din 1905 ele au început să se profileze şi pe fabricarea de armament, efectuându-se importante investiţii în această direcţie. Ca urmare, după 1914 Societatea St.E.G. a devenit un mare furnizor de arme al Puterilor Centrale, fiind supranumită în acea vreme „Micul Krupp”. Pentru prima dată, şi femeile au fost atunci angajate în sectoare cu munci fizice grele. (19) Minele şi fabricile St.E.G.-ului au fost supuse după 1914 unui comandament militar, sub conducerea generalului austriac Hauser. A fost introdusă ziua de lucru de 14 ore şi au fost suspendate duminicile libere. În uzine a intrat în vigoare o nouă ordine interioară, mult mai drastică. Cei care nu se supuneau noilor reglementări erau pedepsiţi în mod exemplar, prin trimiterea pe front. Preţurile la alimente au crescut şi ele vertiginos. În consecinţă, locuitorii Reşiţei au început, mai ales din 1916, să cultive zonele neîmpădurite din jur şi să crească capre.

În 1917, în ciuda tuturor interdicţiilor, sindicatele şi Partidul Social-Democrat şi-au reluat activitatea, cumpărând chiar casa familiei Tiger, care a devenit „Cămin muncitoresc”. A fost din nou sărbătorită ziua de 1 Mai, participanţii venind cu garoafe roşii, care erau simbolul social-democraţiei austriece. La 8 iunie, 5.000 de muncitori au cerut, cu ocazia unei noi demonstraţii, oprirea imediată a războiului. (20) Anul următor a fost cumpărată de către sindicat casa familiei Bähr, care cuprindea un restaurant, săli de teatru şi reuniuni şi avea chiar şi o scenă. Tot în 1918 a fost introdusă în minele şi fabricile bănăţene ale St.E.G. ziua de lucru de 8 ore. (21) Cu toate acestea, la 12 februarie a avut loc o nouă demonstraţie pentru pace a muncitorilor, grevele ţinându-se lanţ, astfel încât conducerea Societăţii nu mai putea stăpâni situaţia.

La 1 noiembrie 1918, războiul luând sfârşit, a fost proclamată şi la Reşiţa prăbuşirea Imperiului austro-ungar. Muncitorii adunaţi au aclamat, la fel ca şi la Timişoara, constituirea Republicii Autonome Banat în cadrul Ungariei cu o zi mai devreme. (22) Tot în noiembrie au fost constituite pretutindeni în Banat consilii naţionale şi gărzi naţionale înarmate, în funcţie de etniile fiecărei localităţi. La Reşiţa s-au constituit consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti. În localitate administraţia oficială a rămas neschimbată, spre deosebire de satele româneşti şi sârbeşti, unde primarii şi notarii unguri au fost destituiţi. Doar generalul Hauser şi colegii săi au părăsit în grabă localitatea.

La jumătatea lunii noiembrie 1918, Reşiţa, la fel ca şi întregul Banat, au fost ocupate de trupele sârbeşti, iar din decembrie au sosit şi unele regimente franceze. Republica autonomă a fost dizolvată, autorităţile sârbeşti lăsând limpede să se înţeleagă că aveau intenţia de a anexa Banatul. Împotriva acestei intenţii, sindicatele muncitoreşti din întreaga regiune au declanşat în 1919 o grevă generală. Ca urmare, la intervenţia unei comisii militare franceze, trupele sârbeşti s-au retras pe linia de demarcaţie stabilită de aceasta, predând restul Banatului francezilor. Aceştia au declarat starea de urgenţă, au dezarmat gărzile naţionale şi muncitoreşti, au interzis adunările publice şi demonstraţiile şi au introdus cenzura. (23) La 1 Mai 1919, Reşiţa arăta ca o tabără militară. Totuşi, tradiţionala demonstraţie muncitorească a decurs în mod paşnic. În fruntea participanţilor, spre surprinderea tuturor, mărşăluiau înşişi directorii uzinelor, Otto Müller şi Nikolaus Balint, precum şi toţi colaboratorii lor apropiaţi, inspectori şi inspectori superiori, în semn de protest faţă de prelungirea ocupaţiei străine. Abia în luna iulie 1919 trupele franceze au fost retrase din Banat, care a putut să se integreze în cadrul României conform Proclamaţiei de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, recunoscută şi de Conferinţa de pace de la Paris.

Încheierea primului război mondial şi dispariţia de pe harta Europei a Imperiului austro-ungar a marcat şi sfârşitul perioadei St.E.G. din istoria uzinelor reşiţene. Perioada 1855-1920 a fost una extrem de glorioasă în trecutul Reşiţei. St.E.G. a contribuit în mod hotărâtor la modernizarea economiei bănăţene, transformând regiunea în cea mai dezvoltată parte din punct de vedere industrial din Europa sud-estică. În 1863, maşinile cu abur ale St.E.G. însumau 17% din forţa motrice a industriei din Ungaria. (24) În 1891, liniile de cale ferată ungare fuseseră răscumpărate de către stat, la fel ca şi cele austriece în 1908. După această dată, Societatea St.E.G. a rămas numai cu uzinele, minele şi domeniile pe care le avusese, în suprafaţă totală de 133.170 ha. (25) Datorită bunei administrări din această epocă, Reşiţa a devenit cel mai important centru industrial din Ungaria. (26) Vastele domenii ale Societăţii cuprindeau aproape jumătate din comitatul Caraş. Unii considerau în acea perioadă, nu lipsit de temei, că St.E.G. ajunsese un adevărat stat în stat, având reprezentanţii săi în Parlament, ca şi în consiliile comunale. Judecătoriile, bisericile şi şcolile din regiune erau şi ele sub influenţa sa. De altfel, St.E.G.-ul era şi cel mai important plătitor de impozite de pe teritoriul Ungariei. (27)

Forţa economică şi chiar politică a St.E.G.-ului erau impresionante pentru acea epocă, date fiind multiplele relaţii şi posibilităţi de influenţă atât asupra guvernului austriac, cât şi a altor state, prin mijloace economice şi politice. De exemplu, St.E.G. a preluat în condiţii foarte favorabile, printr-un contract încheiat la 6 martie 1872 cu „Societatea pe acţiuni a Căilor Ferate Române”, toate obligaţiile neonorate de către consorţiul financiar german Stroussberg în privinţa executării liniilor ferate Bucureşti-Roman (inclusiv ramificaţiile spre Brăila şi Galaţi), Piteşti-Vârciorova şi Bucureşti-Târgovişte. Societatea a reuşit să îşi respecte aceste obligaţii, inclusiv în ceea ce priveşte termenele, statul român răscumpărând peste câţiva ani (în 1880) administrarea şi exploatarea acestor concesiuni. (28) În 1902, St.E.G. a iniţiat un cartel pentru desfacerea cărbunilor de lemn pe teritoriul austro-ungar, denumit „Holzkohlzentrale A.G.” (HOZAK). În aceeaşi perioadă, Societatea a intrat şi în cartelul european al fabricanţilor de bandaje pentru locomotive şi vagoane numit „Deutsche Stahlgemeinschaft”, având sediul la Essen, din care mai făceau parte şi grupurile Krupp, Vitkovice şi Škoda. (29) Treptat, St.E.G. a reuşit să deţină pachetul de control la mai multe societăţi austriece, maghiare şi sârbeşti. De asemenea, societatea a obţinut concesiuni importante în Imperiul otoman şi în Grecia pentru noi perimetre miniere şi construcţii de căi ferate. (30)

Note:
1 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 77.
2 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 50.
3 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 77.
4 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 56.
5 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 18.
6 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 94.
7 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 78.
8 Ibidem.
9 Georg Hromadka, op. cit., p. 60.
10 Ibidem, p. 57.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 58-59.
13 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 32.
14 Georg Hromadka, op. cit., p. 68.
15 Ibidem, p. 69.
16 Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 82.
17 Victor Brătfălean, op. cit., p. 43.
18 Ibidem, p. 52.
19 Georg Hromadka, op. cit., p. 74.
20 Ibidem, p. 75-76.
21 Ibidem, p. 77.
22 Ibidem, p. 76-77.
23 Ibidem, p. 78-79.
24 Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. 1855-1920, Reşiţa, 1997, p. 11.
25 Ion Păsărică, op. cit., p. 18.
26 Ibidem.
27 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 50.
28 Ibidem, p. 66-67.
29 Ibidem, p. 67.
30 Ibidem.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: