Posts Tagged ‘1951’

Mircea Rusnac – Deportarea bănăţenilor în Bărăgan (1951) din perspectivă istorică

17 iunie 2009

Defilare la Bocşa

„Lupta împotriva chiaburilor” a reprezentat o etapă obligatorie pentru staliniştii din România în mersul către o societate ideală din punctul lor de vedere, conform cu teoria marxist-leninistă, a egalităţii în sărăcie. De aceea, încă din momentul aplicării mult mediatizatei reforme agrare din 1945, a urmat un proces de diminuare a venitului particular în mediul sătesc. După acapararea integrală a puterii în stat şi transformarea României în democraţie populară de tip sovietic, asaltul împotriva ţăranilor înstăriţi a devenit prioritate generală. În septembrie 1948, liderul suprem al partidului-stat stalinist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, declara: „După reforma agrară care a expropriat clasa moşierilor, s-a mai menţinut clasa capitalistă cea mai numeroasă – chiaburimea – care, după celebra expresie a lui Lenin, generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţie de masă.” (1) În consecinţă, decretul nr. 83/1949 naţionaliza şi ceea ce se defineau atunci drept „proprietăţile moşiereşti nedivizate în urma reformei agrare din 1945.” (2)

                   Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, care declanşa nefastul proces al colectivizării pământurilor, constata, în stil stalinist, „ascuţirea luptei de clasă dintre ţărănimea săracă şi mijlocaşă, pe de o parte, şi chiaburime, pe de altă parte.” (3) Cu acea ocazie, a fost adoptată şi hotărârea privind necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste în agricultură.” (4) Tot atunci, acelaşi Gheorghiu-Dej conchidea: „Trebuie să ne fie nouă înşine clar că, lovind în chiabur, vom întări alianţa noastră cu ţărănimea mijlocaşă şi cu cea săracă.” (5)

                   La 7 aprilie 1950, el adăuga: „Elementele chiabureşti, care îşi văd îngrădită posibilitatea de a jefui oamenii muncii, trec la acte teroriste, la acte de sabotare a colectărilor şi însămânţărilor, la încercări de compromitere a cooperativelor şi în special a tinerelor gospodării colective. Cu viclenia sa caracteristică, chiaburul împrăştie tot felul de zvonuri mincinoase privitoare la gospodăriile colective, pentru a speria şi intimida pe ţărani. În acţiunea lor tâlhărească, chiaburii sunt ajutaţi, mai ales în Ardeal, de elemente reacţionare ale clerului catolic şi de diferite secte religioase, în sânul cărora se camuflează elemente legionare, fasciste şi spioni anglo-americani.” (6) În câteva cuvinte, Gheorghiu-Dej sintetiza astfel întreaga concepţie stalinistă asupra ţărănimii, procopsită cu „colectări” şi „gospodării colective”, faţă de care nu se putea reacţiona decât cu riscul etichetelor de „legionari”, „fascişti” şi „spioni”!

                   Apoi a fost adoptată hotărârea Consiliului de miniştri (H.C.M.) nr. 1154 din 26 octombrie 1950, prin care era reglementat modul de mutare şi domiciliu în centrele urbane „prea populate”, (7) pentru ca nici orăşenii să nu se plângă că ar fi fost neglijaţi de binefacerile stalinismului!

                   Prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1952 se specifica (în articolul VI) că „Ministerul Afacerilor Interne poate, pe baza (…) hotărârii sale, să ordone strămutarea din centrele suprapopulate a oricărei persoane, a cărei prezenţă nu mai este necesară acolo, ca şi strămutarea din localităţi a acelor persoane, care prin manifestările faţă de popor obstrucţionează construcţia socialismului în Republica Populară Română. Persoanelor sus-numite poate să li se stabilească un domiciliu obligatoriu în orice localitate de pe teritoriul ţării.” (8) H.C.M. nr. 326/S din 27 august 1951 conţinea indicaţii în legătură cu înfiinţarea de noi localităţi, în care să fie aşezate familiile celor deportaţi din diferite regiuni ale ţării. (9) Procedeul deportării, intens utilizat în Uniunea Sovietică, era considerat şi de staliniştii autohtoni cel mai potrivit pentru rezolvarea „problemei chiabureşti”. Mai ales că, împotriva stărilor de lucruri insuportabile, se înteţeau reacţiile de protest ale ţărănimii. De exemplu, în vara lui 1949 au avut loc răscoale ale ţăranilor din judeţele Bihor şi Arad împotriva colectivizării, ca şi a sistemului aberant de colectări. Ca represalii, o serie de participanţi la aceste mişcări au fost executaţi, iar alţii dislocaţi. (10)

                   Cam în aceeaşi perioadă, a „luptei finale împotriva chiaburimii”, conducerea stalinistă a ţării mai era preocupată profund şi de o altă problemă, tot atât de importantă: Iugoslavia! Conflictul Stalin-Tito din acei ani a îmbrăcat forme de-a dreptul groteşti. În raportul său, intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni, prezentat la consfătuirea Cominform-ului (Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti) din noiembrie 1949, Gheorghiu-Dej atrăgea atenţia asupra pericolului infiltrării unor elemente duşmănoase în rândurile partidului: „Vigilenţa maselor trebuie să ia forme organizatorice. Trebuie să demascăm şi să stârpim în rândurile noastre elementele naţionaliste burgheze şi pe toţi agenţii imperialismului, sub orice formă s-ar ascunde.” (11) Iar într-o altă expunere în faţa activului de partid din 8 decembrie 1949 afirma: „Populaţia muncitoare sârbă, în întregul ei, trebuie să fie o forţă activă în lupta împotriva bandei de spioni şi asasini a lui Tito-Rankovici. Banda Tito-Rankovici caută să infiltreze în rândurile acestei populaţii pe agenţii ei plătiţi. Noi trebuie să obţinem ca poporul muncitor român şi naţionalităţile conlocuitoare, inclusiv populaţia muncitoare sârbă din R.P.R., să formeze un zid de nepătruns pentru agenţii criminalei clici de spioni şi asasini a lui Tito.” (12)

                   Ca urmare, numeroşi intelectuali şi fruntaşi ai sârbilor din România au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Procesul „trădătorilor şi spionilor titoişti”, judecat de Tribunalul militar din Bucureşti între 1-7 august 1950, s-a soldat cu trei condamnări la moarte (Djuro Basler, Nicola Milutinovici şi Vidosa Nedici) şi alte nouă condamnări variind de la muncă silnică pe viaţă la 3 ani închisoare corecţională (Miloş Todorov, Boşco Laţici, Bojidar Stanoievici, Milorad Adamov, Miladin Silin, Angelco Peiovici, Jiva Petrov, Svetomir Radosavlievici, Nicola Medici). (13) Pe lângă aceştia, au mai fost reprimaţi şi alţi fruntaşi sârbi: Bora Petrov, Milan Nicolici, Steva Petrov, Ivan Stamoran, Gioca Cnejev, Sima Ianoşev, Borislav Conici, Ioţa Sapungin, Milutin Sepeţan, Milutin Adnagi, Mladen Ilin, Costa Peici, Borislav Lala-Dobrin etc. (14)

                   Punctul comun al propagandei şi acţiunii împotriva chiaburilor şi a Iugoslaviei era Banatul. Aici exista o ţărănime incomparabil mai înstărită decât în celelalte regiuni ale ţării, iar apropierea frontierei cu Iugoslavia, unde era la putere un „regim chiaburesc”, era considerată deosebit de propice infiltrării de elemente subversive. „Teama de contaminare a populaţiei româneşti cu erezia titoistă pare astăzi ridicolă, preciza Victor Frunză. Atunci, însă, frica şi suspiciunea creau o atmosferă de autentică teroare.” (15)

                   În legătură cu locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia, prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a hotărât ca „unele categorii” de pe o fâşie de 25 km. de la graniţă să fie strămutate în interiorul ţării. (16) Liubomir Stepanov menţiona: „În primăvara anului 1951 a fost înteţită propaganda antititoistă în presă şi în cadrul organizaţiilor de partid, cu scopul de a se crea o psihoză de nesiguranţă în rândul populaţiei. Concomitent, au fost efectuate şi verificările în teren, pentru identificarea persoanelor «suspecte», conform listelor întocmite. Şi, în fine, Hotărârea Ministerului afacerilor interne din 05.06.1951, pentru declanşarea acţiunii.” (17) În acelaşi timp, au fost concentrate mari efective militare, ale Securităţii, Miliţiei şi grănicerilor. Aproximativ 10.000 de soldaţi au blocat zona de frontieră, iar alţi circa 12.000 de soldaţi şi ofiţeri au fost desemnaţi să execute operaţiunea de ridicare şi însoţire până la destinaţie a celor deportaţi. (18)

                   Spaţiul de 25 km. de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche (judeţul Timiş) şi Gruia (judeţul Mehedinţi), acoperind un număr de 203 localităţi din actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi. Cu locuitorii ridicaţi de aici au fost create 18 noi localităţi în Bărăgan. (19)

                   William Totok preciza: „Dislocările planificate de conducerea P.M.R. necesitau masive forţe organizatorice şi administrative, la care au participat, potrivit documentelor din arhivele româneşti, activişti de partid şi de stat, lucrători ai Ministerului de interne, trupe de Securitate şi armată, funcţionari ai diferitelor ministere. Toată acţiunea a fost coordonată de Ministerul de interne, în frunte cu Teohari Georgescu.” (20)

                   Conform unei directive strict secrete, trebuiau dislocate „pe o adâncime de 25 km.” lângă frontiera cu Iugoslavia trei „categorii de elemente periculoase”: în „prima categorie” intrau „cetăţenii statelor imperialiste şi ai Iugoslaviei, precum şi persoanele cărora aceste state nu le mai recunosc cetăţenia”, „funcţionarii epuraţi, militarii deblocaţi şi liberii profesionişti excluşi (…) care nu sunt originari din această zonă”. În categoria a doua intrau refugiaţii din Basarabia, macedonenii, „elementele care au făcut parte din unităţile germane S.S.”, titoiştii, contrabandiştii şi călăuzele pentru treceri frauduloase de frontieră, „rudele celor care au fugit din ţară” şi ale celor „care au ţinut sau ţin legătura cu bandiţii lichidaţi sau cei în curs de lichidare, precum şi cei care i-au sprijinit sub orice formă”, chiaburii şi cârciumarii, foştii comercianţi care au lucrat cu străinătatea, industriaşii şi moşierii. Din cea de-a treia categorie făceau parte foşti deţinuţi de drept comun care au săvârşit o infracţiune gravă („sabotaj economic, delapidare, tâlhărie”). (21)

                   Ca urmare, funcţionarii Ministerului de interne organizau în cel mai desăvârşit secret acţiunea de dislocare. Secretomania bolnăvicioasă a regimului, care se vedea în permanenţă înconjurat de „duşmani”, reali sau imaginari, s-a manifestat din plin şi în acest caz, în sensul că numai activiştii superiori de partid au fost informaţi în prealabil asupra hotărârii de a se „curăţa” zona de frontieră cu Iugoslavia pe o adâncime de 25 km. Cetăţenii vizaţi de deportare trebuiau luaţi prin surprindere, astfel încât întreaga operaţiune să nu dureze mai mult de 48 de ore, urmând a fi declanşată concomitent numai în ziua cunoscută de conducerea superioară de partid şi de Ministerul de interne.

                        Organele de Securitate, cu ajutorul reţelei de informatori, aveau sarcina de a sonda în prealabil terenul, urmând a întocmi rapoarte amănunţite despre starea de spirit a populaţiei. Din ele rezulta extrem de clar că aproape întreaga populaţie a zonei de frontieră cu Iugoslavia a fost intimidată de măsurile represive anterioare deportărilor. Efectele psihologice nefaste ale arestărilor politice abuzive din perioada 1948-1951, potenţate de zvonuri lansate şi întreţinute conştient de autorităţi, au stârnit panică. Atmosfera de suspiciune generalizată a contribuit la anihilarea treptată a spiritului combativ, teama iraţională cuprinzând aproape întreaga populaţie a ţării.

                   La 14 mai 1951, generalul-maior Mihail Burcă, adjunct al ministrului afacerilor interne, emitea un ordin către Comandamentul trupelor de grăniceri, prin care dispunea transferarea (în intervalul 30 mai – 13 iunie) în imediata apropiere a zonei de frontieră a patru batalioane de şcoală regimentală, cu misiunea de a „bloca complet frontiera”. (22) Potrivit aceluiaşi plan, la „misiunea de evacuare a elementelor duşmănoase din zona de frontieră” trebuiau să participe 11.066 de ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi soldaţi, selecţionaţi din 11 batalioane de Securitate-intervenţii, şcolile de ofiţeri de Securitate, trupele de grăniceri, Direcţia Generală Politică, şcolile regimentale din toate centrele de instrucţie-Securitate, cărora li s-au adăugat instructorii din Direcţia Generală Politică a M.A.I. (23)  Comandanţii unităţilor militare din raioanele de dislocare au fost numiţi prin ordine ale M.A.I. semnate de generalul-maior Mihail Burcă şi de generalul-maior Eremia Popescu, comandantul trupelor de Securitate. (24) Pentru o largă categorie de eventualităţi, prin planul respectiv militarii erau încurajaţi „să facă uz de arme”. (25)

                   Într-o Notă redactată de organele de Securitate pentru conducerea partidului, se menţiona faptul că în mai multe comune bănăţene vizate pentru viitoarele deportări, delegaţi ai Miliţiei au fost însărcinaţi să întocmească liste cu locuitorii satelor respective, stabilind şi categoriile „sociale” care urmau a fi deportate. Unii dintre delegaţii respectivi nu au fost informaţi asupra scopului acestor liste negre. Întocmirea listelor nominale   s-a desfăşurat pe parcursul unei săptămâni. În Nota amintită, redactată la 15 iunie 1951 (adică cu trei zile înaintea începerii dislocărilor), se sublinia faptul că „vizita acestor delegaţi a stârnit panică în rândurile populaţiei, comentându-se diferite zvonuri de deportări, ridicări etc.” Totodată, se constata faptul că „locuitorii germani interesaţi au pus întrebări acestor delegaţi, interesându-se ce scop au aceste investigaţii.” (26) Delegaţii nu erau nici ei prea bine instruiţi: „La unele familii, delegaţii au spus că este vorba de buletinele de identitate, la alţii în mod brutal au spus că vor vedea ei pe pielea lor proprie, deoarece nici naziştii n-au spus celor deportaţi unde vor fi duşi sau ce va fi cu ei.” (27) De asemenea, Nota Securităţii mai reţinea şi starea „agitată”, creată în cadrul minorităţii sârbe: „Oamenii care au fost vizitaţi umblând unul la altul, controlându-se reciproc ce a spus delegatul fiecăruia.” În continuare, Nota respectivă specifica: „În urma acestor consfătuiri, au ajuns la următoarele concluzii: se pregăteşte deportarea cetăţenilor sârbi şi a foştilor chiaburi germani expropriaţi (…). Că toţi cei verificaţi vor fi transportaţi la Canal, în special cei din zona de frontieră, întrucât sunt elemente periculoase, toate acestea în vederea unei campanii militare contra Iugoslaviei (…). Coloniştii basarabeni (…) vor fi trimişi în U.R.S.S. – Basarabia. De asemeni, se mai zvoneşte că (…) nu este exclus să fie trimişi la muncă în U.R.S.S. În legătură cu aceste zvonuri, se mai discută că în toate gările C.F.R. sunt linii (de) câte 10-20 vagoane închise care staţionează în aceste gări câte 10-15 zile, şefii de staţii neştiind scopul acestor staţionări, menţionând că sunt pentru «trimis la destinaţie», comentându-se că aceste vagoane sunt la dispoziţia organelor de Miliţie spre a servi la deportarea şi evacuarea oamenilor de neîncredere din aceste comune.” (28)

                   Din cauza acestor zvonuri lansate intenţionat, unii locuitori încercau să se salveze în ultimul moment, fapt menţionat şi în această Notă astfel: „Locuitorii din comuna Variaş, de origine germană şi sârbă, s-au consfătuit între ei, ajungând la convingerea că deportarea lor este iminentă şi pentru aceasta ei se pregătesc cu aprovizionarea cu alimente şi îmbrăcăminte, aşteptând ridicarea lor în mod surprinzător. Unii chiar caută să călătorească în Ardealul de Nord, pentru a se sustrage evenimentelor. Alţii caută să plaseze copiii lor în satele dimprejur, la rudele mai îndepărtate. Tineretul sârb este preocupat de mersul acestor evenimente, cu gândul de a trece clandestin în Iugoslavia (…). În urma acestor agitaţii, chiar în rândurile tineretului german s-a propagat această acţiune, invitându-i şi pe aceştia la fugă, spunându-le că în Iugoslavia de astăzi germanii sunt ocrotiţi, în special cei ce vin din România.” (29)

                   Tot cu trei zile înaintea declanşării deportărilor, M.A.I. a emis trupelor de grăniceri „ordinul de intrare în dispozitiv” şi închiderea totală a frontierei. (30) M.A.I. făcea şi instructajul echipelor care urmau să se ocupe direct de efectuarea dislocărilor şi de inventarierea şi „conservarea bunurilor cumpărate şi rămase de la cei dislocaţi.” (31) În acest scop, la regionala P.M.R. din Timişoara au fost convocaţi „toţi activiştii regionalei de partid şi câţiva membri de partid din întreprinderi şi instituţii”, cărora primul secretar Isac Martin şi activistul din comitetul central Feliceanu le-au făcut „un instructaj” pentru „acţiunea ce urma să fie aplicată”. (32)

                   Dintr-un Raport informativ din 2 iulie 1951 „despre felul cum a decurs acţiunea de mutare a elementelor duşmănoase din zona de frontieră a Iugoslaviei” reieşea că „din data când a fost comunicat scopul acţiunii, n-a mai avut nevoie (sic!) nimeni să părăsească sediul regionalei de partid, pentru a putea păstra conspirativitatea acţiunii.” (33) Mai departe, în Raport se spunea: „După ce s-a făcut repartizarea, tovarăşii delegaţi” au plecat „în comuna sau satul unde a fost numit din partea regionalei de partid, fiindui (sic!) pus la dispoziţie un camion, hrană rece, precum şi 1000 lei.” (34)

                   Grupurile stabilite pentru aplicarea operaţiunii-fulger erau sub controlul direct al regionalei de partid din fiecare dintre zonele în care urmau să fie puse în practică măsurile de ridicare. Executarea operaţiunii era supravegheată îndeaproape de membrii comisiei centrale de la Bucureşti, condusă de viitorul ministru de interne, Alexandru Drăghici, şi formată din cinci persoane (Marin Jianu, general-maior Mihail Burcă, general-locotenent de Miliţie Pavel Cristescu, general-maior de Securitate Vladimir Mazuru şi el). (35) Drăghici a supravegheat de la Timişoara întreaga desfăşurare. Cu toate că „trebuie arătat că din interesele superioare de stat trebuie să fie ţinut secret (sic!) pregătirea acţiunii”, precum s-a exprimat Drăghici potrivit Stenogramei şedinţei de la regionala de partid din Timişoara, din 19 iunie 1951, defecţiunile administrative şi politice neprevăzute au pricinuit victimelor suferinţe fără margini. (36)

                   Un prim Plan de evacuare din zona de frontieră cu Iugoslavia pe o adâncime de 25 km. a unor elemente periculoase prin prezenţa lor în această zonă a fost întocmit încă de la 14 noiembrie 1950. El propunea aşezarea „elementelor duşmănoase” care urmau a fi dislocate pe o arie largă, cuprinzând localităţi din regiunile Dolj, Argeş, Teleorman, Bucureşti, Buzău, Stalin, Cluj şi Hunedoara. (37) Ideea Bărăganului se vede că a apărut ulterior în minţile conducătorilor de partid şi de stat!

                   În noaptea de 17-18 iunie 1951, forţele staţionate în localităţile prevăzute trebuiau să treacă urgent la executarea acţiunii, care trebuia, după cum s-a văzut, să se încheie în cel mult 48 de ore. În acest scop, au fost stabilite 12 raioane, dintre care şapte în Banat (Sânnicolau Mare, Timişoara, Deta, Reşiţa, Oraviţa, Moldova Nouă şi Almăj) şi cinci în Oltenia (Turnu Severin, Strehaia, Baia de Aramă, Vânju Mare şi Pleniţa).

                   Despre modul cum s-au desfăşurat operaţiunile de ridicare a cetăţenilor din fiecare localitate vizată, există la ora actuală numeroase mărturii ale supravieţuitorilor, culese de o serie de inimoşi cercetători ai problemei. În continuare, beneficiind de rezultatele lăudabilelor strădanii ale acestora, vom prezenta pe scurt situaţia din 32 de localităţi bănăţene, enumerate în ordine alfabetică.

Belobreşca

                   Radenco Raichici: „Ei, după miezul nopţii, au venit şi au bătut în geamurile de la stradă şi au întrebat… iar eu ascult, de fapt ascultam eu şi unul Coda, un activist de la Socol… că am şi băut după meci, că era sărbătoare. Când îmi spune: «ăştia întreabă de tine». Şi ne pomenim că bat la uşă. Era un ofiţer de la grăniceri şi şeful postului din Belobreşca. Au venit după mine la Radimna. Pe ai mei de acasă i-au ridicat şi apoi au venit după mine (…). Atunci am venit la Belobreşca drept la postul de Miliţie. Acolo dormeau pe jos toţi cei pe care i-au găsit prin sat. Pe toţi i-au înghesuit aici. Erau din Câmpia, din Zlatiţa. Apoi şeful (de post, n.n.) a mers cu mine până la părinţii mei. Ei erau deja cu bagajele făcute, iar în faţa casei e postată o santinelă (…). Nu puteam să luăm nimic. Ne-au dat un camion mic, un «Molotov», şi Bojana aceea care locuia la noi şi-a încărcat şi ea din lucrurile sale, cum am pus şi noi lucrurile noastre.” (38)

Beregsău Mare

                        Simion Belmustaţă: „Noaptea… c-am aşteptat, văzând armata încadrată în comună, am plecat, am fost fugit şi-am tras acasă la ora unu şi după ce-am ajuns acasă ne-am sculat, am stat de vorbă şi-am aşteptat, că     n-am ştiut ce se întâmplă, cum ne duce, pe unu, pe capii de familie sau pe toţi? La un moment dat, pe la două, două şi jumătate se aude pas. Arma cu baioneta pe ea şi am văzut că era unu înapoi de noi şi i-o lăsat acolo şi a venit aici. Erau militari şi un fel. Pe toţi ne-o adunat: cine face parte din familia asta? Ne-o băgat în cameră, ne-o-nchis şi ne-o spus ordinele: că veţi fi ridicaţi şi deportaţi de pe locurile astea. Atât am întrebat, că unu singur, doi, ăi tineri sau?… «Nu! toată familia!» Când am auzit că toată familia, parcă o fost mai uşoară plecarea, că plecăm toţi.

                   Şi care i-or adus pe străinii ăştia, care ne-or dat dispoziţiile de plecare, s-or adăpostit în stradă, după rugi, după pomi, ca să nu-i cunosc, dar erau localnici. Nu am văzut, că nu am mai fost curios să văd, dar atâta, ne-o lăsat câte-un soldat în permanenţă-n curte, să nu luăm legătura cu alţii şi să ne împachetăm ce ne-o dat instrucţiuni şi să ne pregătim, că vor veni căruţe şi ne vor duce la gară. La gară deja era – cam cu două-trei zile-nainte – garnitura de vagoane, de vite, nu vagoane. La care ni s-o pus la dispoziţie un vagon şi-acolo bagă ce poţi şi ce crezi că-i mai important. O trebuit sub ameninţare şi sub forţa lor să facem acest lucru.” (39)

Beregsău Mic

                   Milan Popov: „Pe la ora trei după miezul nopţii, loviturile sălbatice în uşă şi în geamuri au adus nelinişte în casa noastră. L-am trezit pe tata ca să le deschidă. Şi imediat mi-am dat seama ce se întâmplă. În sâmbăta aceea, B.B.C. a presupus posibilitatea luării unor măsuri aspre împotriva aşa-numitelor «elemente reacţionare» şi iată, s-a adeverit, dar nu ştiam nimic cum ne va fi soarta viitoare.

                   Când au intrat înăuntru – şi erau ei şase – mama lor, erau cu armele pregătite să tragă. Au început imediat să facă apelul, să ceară buletinele de identitate, iar apoi ne-au citit «pricazul» potrivit căruia trebuia ca în decurs de trei ore să ne facem bagaje cu cele mai necesare lucruri şi să fim pregătiţi de plecare. Am început să ţipăm şi să ne învârtim prin casă de parcă ne-am fi pierdut minţile. De nimic nu ne mai ardea. Când au venit să ne ducă la tren, am rămas uimiţi. Nu ne-am făcut bagaje nici cât să putem umple o căruţă. Iar în urma noastră rămânea o avere întreagă. Ne-au zis: «Ce faceţi, oamenilor, e chinul vostru, mai luaţi că cine ştie unde vă vor duce, Siberia e departe!»” (40)

Berlişte

                   Ion Micşa: „Pe la trei m-am sculat să iau un tren la 5. Când deschid poarta, un soldat (…). Între timp au ajuns şi socrii şi atunci mi-au spus: «Decizia Ministerului de interne, nr. 200, în termen de trei ore părăsiţi domiciliul, mai aveţi dreptul să luaţi o vacă, doi cai, o căruţă şi ce mai încape în vagon» (…). Noi ne-am pierdut, eram dezorientaţi toţi, nu ştiam pe ce să punem mâna, îndată s-a făcut şi ziuă (…). Am avut noroc c-am adunat în căruţă mâncare şi haine, însă restul a rămas acasă, animale, oi şi vaci…” (41)

Beşenova Nouă

                   Iosif Schäfer: „Şi atunci, într-o zi, dimineaţa cam pe la ora 3 a bătut la fereastră. Cine e? Am deschis. A fost armata şi Miliţia. Şi a spus să vă pregătiţi, că-n timp de 3 ore… puteţi lua ce doriţi, dar în timp de 2 sau 3 ore să fiţi gata pregătiţi, că veţi pleca din sat. Unde? Nu ne-au spus (…). Şi-atuncea au fost aicea. Bunică-meu când deschidea oblonu ca să vadă ce se petrece aicea, ziceau că trage dacă nu închide oblonu.” (42)

Bobda

                        Gligor Talianu: „În ziua de Rusalii, era rugă la noi în sat, şi a doua zi, lunea. Am trăit bine cu secretarul politic de la noi din sat, că la fratele lui eu eram, cum să spun, givăr, copiii mei o ţineau pe mireasa de mână pe la cununie, ştii? Ne ţineam ceva aşa, apropiaţi unu de altu. Şi ăla mă cheamă de la horă, să-mi spună: «Du-te acasă, nu mai sta!» – «De ce?» – «La noapte te ridică.» – «Da, zic, cum? Numa pe mine singur sau pe toţi?» – «Nu-ţi spun nimic, du-te, te rânduie şi-ţi vezi de treabă, da nu spui la nimeni nimica, că eu ţi-am spus.» Bine. Iau pe nevasta, spun haideţi acasă, că uite ce mi-o spus. Lasă, că nu se poate treaba asta. Bine.

                   Dar zvonu s-o împânzit prin sat. Na, vin acasă, ne rânduim totuşi, nu mai am pace în suflet, dacă mi-o spus ăsta, că-i secretaru politic, mi-am dat seama că tot o să se întâmple ceva. Gata, mă duc acasă, ce să-ţi spun, nu mai puteam să dormim nimica. La ora 9 auzim câinii că latră. Şi totuşi, copilul meu o adus doi băieţi la rugă la noi la şcoală, elevi care-or fost cu el, de la Gătaia. Şi când mă uit, la geam îi un soldat, la uşă îi alt soldat, în capu grădinii îi altu.

                   Şi-o dată bate la uşă şi spune: «mâinile sus! » – către mine. «Eşti arestat!» Da eu spun, copile, nu te supăra, bine c-ai venit, că eu nu sunt periculos. Zic, bine că m-ai scăpat, că n-am mai fost în stare să dau cote, nu am mai putut să rezist. N-am mai avut, în loc de grâu, semănam orz (…).«Veţi fi dizlocaţi. Ai dreptu la un porc de 30 de kilograme şi şase găini şi un cocoş» (…).

                   Atunci ce-am făcut? Ne-am ortăcit doi vecini, am băgat caii, nutreţu, căruţele într-un vagon şi-ntr-un vagon noi, ţoalele şi-aşa o mers treaba (…).

                   Am plecat de-acasă cu soţia şi doi copii, băiatu clasa a patra de liceu şi fata clasa a treia de liceu. Fata nu era acasă când au venit să ne ridice. Au vrut să o ţină la bătrâni camuflată, dar după un timp au adus-o şi pe ea acolo.” (43)

Câmpia

                        Goriţa Vucu: „Noi nu am ştiut. Ăştia au fost la noi la cină. Şi   s-au dus acasă. Numai ce am încuiat poarta, că au şi început să bată. Aceiaşi care au fost la cină. Era noapte şi nu am vrut să deschidem, aveam copil mic, încă nebotezat, şi nu vroiam să deschidem noaptea… Că aşa era înainte: nu e bine să deschizi poarta în toiul nopţii. În cele din urmă a trebuit bunicul, fie iertat, să se scoale şi să deschidă. Armata a venit când a ieşit bunicul. Ne spun: «Să nu faceţi gălăgie, să fiţi pregătiţi, peste 10 ore plecaţi la Feteşti şi cum lăsaţi aici, aşa găsiţi acolo.»

                   Noi am început să plângem… Era o arşiţă mare, în drum ni s-au prăpădit caii (…). După ce ne-au dat afară din casă, bunica s-a întors să ia şi copaia. Iar ei stau aici în prag. Ne-au rămas şunci, ne-a rămas butoiul cu vin, iar ei stau în prag şi beau şi taie şuncă, şi mănâncă, dar nu armata, ci ăştia ai noştri (…). Se veseleau deja (…). Soţul meu a vrut să ducă un sac de grâu, să-l pună în căruţă: «Haide, grăbeşte-te, nu te mişca aşa de încet», şi l-au împins, şi a căzut în stradă cu sacul în spinare, a căzut şi şi-a rupt piciorul… Am avut vaci, cai, mânji, 18 oi, porci graşi, toate au rămas acasă. Apoi grâul, făina, că aveam o ladă mare plină cu făină, toate au rămas. Da noi nu eram nici un fel de chiaburi, toate le-am adunat cu munca noastră, cu sudoarea noastră.” (44)

Cenei

 Svetislav Scheuşan: „A doua zi de Rusalii 1951 au venit la ora 3 noaptea soldaţii înarmaţi, urmaţi de nişte civili, şi ne-au spus să ne împachetăm lucrurile şi să fim pregătiţi, că vor veni să ne ducă la gară (…). Erau mulţi militari aici. Au venit de au înconjurat satul meu, Ceneiul. În plânsetul şi vaietele părinţilor, ne-am împachetat. Ne-au dat voie să luăm cu noi 2 cai, o vacă şi nişte mobilă. Fiecare familie a primit câte un vagon de vite, în care la stânga erau vitele, iar la dreapta noi.” (45)

Periţa Plavoşin: „Ca flăcău am plecat şi eu cu o seară înainte şi am văzut… că au venit, că se adună armata… dar nu ştiam despre ce e vorba… Pe la miezul nopţii vin la uşă, dar eu aveam nişte câini periculoşi, am ieşit cu furcile: căpitanul a intrat înăuntru, era cu pistol: Domnu’ căpitan, vă rog frumos, nu suntem criminali… Şi… în timp de patru ore să fiţi pregătiţi!” (46)

Stoianca Pantici: „Au venit în a doua zi de Rusalii, noaptea, şi băteau la uşă. Când ne-am sculat, am fost întâmpinaţi cu arme… Ne-au ridicat pe toţi: pe mine, şi pe Pera, soţul, şi doi copii, pe Ivan şi pe Ivanca, dar şi pe Miloş şi pe soţia, tata şi mama. A cincea casă de noi locuiau socrul şi soacra, Pantici Iova, Daniţa, Olga şi Zlatiborca, şi pe ei i-au ridicat (…). Ne-au postat un soldat în curte să ne păzească. Nu era om rău. Ne-au spus că vom primi un vagon ca să ne aşezăm mobila, vitele, tot ce dorim. Cu socrul meu împreună am hotărât ca în vagonul lor să punem şi vaca lor, şi vaca noastră.” (47)

Arcadie Diaconu: „Ei în timpul ăsta au băgat 4 căruţe în curte, să punem tot ce avem. Apăi, un an de căsătorie, mobilă de bucătărie nouă, am lăsat-o, dormitoru l-am luat; dormitoru şi cărucioru şi ce mai iacătă, că cine-avea atunci provizii, că să ai tu… că era de toate! Şi tocmai pe la ora 12 noaptea, toţi, nevasta plângea. Rodica (fiica sa, n.n.), ce să mai spun, nici nu avea un an, dormea…” (48)

Checea

Mara Pantin: „A doua zi de Rusalii, în data de 18 iunie 1951, când e hramul bisericesc la Checea, unde am trăit, ne-au trezit din somn loviturile din poarta casei. A năvălit peste noi un ofiţer şi ne-a ordonat să ne îmbrăcăm. Apoi a tăiat o jumătate dintr-o pâine şi o bucată de şuncă şi ne-a spus că putem lua cu noi doar aceste lucruri (…). I-am cerut voie miliţianului, care venise între timp, să iau măcar o sticlă cu apă pentru copii, dar nu mi-a permis. Spune: noi nu avem voie nimic.” (49)

Franio Mixici: „Ţin bine minte. A fost de 18 iunie 1951. Nu ştiam nimic. Când ne-am trezit, pe la ora 3 dimineaţa, am observat că în faţa porţii stă un soldat cu baioneta la armă. Şi el era un pic speriat. A venit miliţianul şi ne-a zis: Împachetaţi-vă! Aveţi trei ore la dispoziţie. Încărcaţi în căruţă ce puteţi. Trebuie să părăsiţi casa voastră! În gară vă aşteaptă vagoane pentru vite.” (50)

Elena Milosav: „Şi-o dată cu patu de armă o bătut aicea-n uşă, solid o bătut şi tata s-a sculat şi-a venit să deschidă uşa şi eu am deschis geamu aicea, şi-aveam nişte fotolii aşa de paie, de antreu. Când, am auzit  că-n patru oare trebuie să vă-mbarcaţi la tren. Şi ce-avem voie să ducem? Spune: dacă duceţi animale, doi cai, nu mai duceţi altceva nimica, aşa. Haine puteţi să duceţi, dar păsări, vacă nu! Şi spune, ce-ncape-ntr-o căruţă şi fân pentru circa douăşpe zile de drum. Na, am zis, ca germanii la Rusia plecăm (…).

Na şi-atuncea, repede, tata o spus, lemn nimic nu luaţi, numai haine, c-o s-avem nevoie de haine. Şi-aşa am adunat haine, ce-am adunat, cu haine de schimb, cu asta am plecat (…).

Şi în timpu ăsta cât am fost acasă, au venit trei, aşa-zisă, o comisie. Şi tata o fost aşa nervos şi nu ştiu ce le-o spus şi ăştia se luau aşa după mine şi unde vă duceţi şi ce mai aveţi şi ăştia cred că aşteptau să primească ceva. Şi eu am spus nu ştiu, dacă nu ştiţi dumneavoastră unde ne duce, eu de unde să ştiu? (…).

La gară au spus că pentru fiecare familie se dă un vagon şi acolo n-au fost aşa. Au pus caii, s-au hotărât checenii, caii laolaltă, vacile la alta şi familiile aşa împreună, să nu fie cu caii, aşa. Şi o noapte am dormit aicea la gară, chiar unde se încarcă animale, acolo sus, ne-am aşezat. Şi mâine-zi seara am plecat din Checea. Şi asta mi-a fost aşa impresionant, când am ieşit afară din comună cu trenu, checenii din capătu ăla de sat, stăteau aşa jos, parcă erau oi, cu căciuli, aşa ceva, în cap şi spuneau «drum bun, mă rog, checeni dragi, unde vă duceţi?!»” (51)

Ciacova

Cornelia Fiat: „La data de 18 iunie am avut trei ani şi jumătate. Am încercat să ies în curte şi soldatul nu m-a lăsat. Cu arma m-a întors înapoi (…). Mi-aduc aminte de gară. Este acolo un braţ al Timişului Mort. S-au format mai multe garnituri, din tot Timişul. Din Ciacova la plecare am fost îmbarcaţi într-un bouvagon. Am fost trei familii, părinţii şi bunicii din ambele părţi.” (52)

Ciuchici

Maria Mărilă: „În anul 1951, în ziua de 17 iunie, în ziua întâi de Rusalii, am văzut multă Securitate în faţa… zisului Sfat popular – c-aşa s-o spus înainte – şi lumea s-o întrebat că ce-i cu atâta armată şi Securitate şi Miliţie, ce-or vrea să facă? (…) Şi ne-or spus, în două ore să vă pregătiţi, veţi fi mutaţi în altă regiune şi-o să căpătaţi case ca aici. Şi ne-or dat carul nostru şi încă o căruţă. Da ce puteai să iei în două căruţe? Şi bani cât de mulţi, zice, dac-aveţi! (…) Da câte lucruri ne-or rămas acasă, de care-am fi avut trebuinţă acolo!

Şi când o fost aşa pe la 12, atunci or spus: «Acuma plecarea!» O mobilă am luat, care-o fost mai slabă, doi boi am luat, vacă-am luat şi un purcel. Restul am lăsat: 3 porci acasă, am lăsat oi, am lăsat miei, am lăsat raţe… ca tot omu.

Când am ajuns în faţa Sfatului, ce să vă spun? Lume multă! Tot satul o fost adunat acolo. Şi prieteni, şi neamuri, şi duşmani, vorba aia, că mulţi s-or fi bucurat. Toţi or fost adunaţi şi-atunci am plecat cu carele pe drum. Şi-atuncea ne-or petrecut. Dădea Miliţia în ei, dar ei totuşi ne-or petrecut.” (53)

Ion Jurcă: „În 1951, or venit la data de 18 iunie, la ora 4 dimineaţa, în ziua doua de Rusalii, şi-au bătut la poartă. Da atâta au bătut de tare, de-ai crezut că sparg casa (…). Şi zic: «Dă-le drumu!» – zic eu către soacră-mea. (Ştiaţi cine sunt?) – Nu, nu ştiam, da-mi închipuiam, că se vorbea ceva, da nu se ştia nimic precis, că ne deportează, că se face război cu Iugoslavia, că veneau trupe aicea în ziua doua de Rusalii. În ziua întâi de Rusalii era mare mişcare de miliţieni, de securişti pe-aicea. Şi-atunci am văzut c-o intrat un miliţian şi cu doi soldaţi, securişti (…). Şi atunci or scos o hârtie şi-or început să citească: «În baza ordinului M.A.I. nr. … nu-mi amintesc care… atât d-ta, cât şi familia d-tale, în termen de trei ore, veţi părăsi această casă! Şi vei lua cu d-ta tot ce încape într-un vagon: cai, căruţă, mâncare, alimente, îmbrăcăminte, tot… atât, un vagon, mai mult nu!»

Îţi închipui, dintr-o casă cât a fost de mare! O rămas casa-ntreagă mobilată, am început a plânge toţi, nu ştiam ce să facem, nu ştiam pe ce să punem mâna, ce să-ţi iai, ori haine, ori mâncare, ori animale. O fost casa plină cu de toate, băutură, cocine cu vite, ca la omu gospodar.

Nu era voie să intre nimeni în curte să te ajute. Până la urmă or năvălit oamenii să ne ajute. Şi pe la ora două după-masă, trei abia, or deschis porţile, am ieşit cu căruţa, cu cai, cu vacă după căruţă şi mai nişte oameni în căruţă, ne-or dus până la gară la Răcăjdia. Şi-acolo ne-or lăsat şi-or venit acasă şi noi am rămas acolo.” (54)

Mărioara Boţoc: „Am plecat pe Bărăgan atunci cu fetiţa mică, nu avea nici doi ani împliniţi. Şi când or venit dimineaţa atuncea să ne spună că trebuie în timp de două ore să părăsim locuinţa, ea o dormit, fata, şi s-o speriat şi de cum s-o speriat atuncea, tot timpul a tot ţipat, a tot plâns. Că s-o speriat de atâta lume, de atâţia, cum or sculat-o. Şi-atuncea ne-am apucat, plângând şi necăjindu-ne, ne-am apucat şi-am adunat ce-am putut de prin casă. Să punem într-o căruţă o casă?

Cam puţin am putut să luăm. Şi-apăi atunci, când am plecat, după  ce-am ieşit în stradă, ne-o mai dat o căruţă, ne-o mai trimis de la Sfat o căruţă, să punem câte ceva în ea. Şi-am pus hainele, le-am legat într-o poneavă, le-am aruncat acolo şi le-am aruncat în căruţă toate grămadă. Şi-am ieşit în stradă şi-am stat până după-masă, când am plecat la gară, la Răcăjdia. Ş-acolo am stat de luni şi până joi, în gară, în izlaz, acolo.” (55)

Clopodia

Viorica Henţ: „Şi noaptea la ora 12, 12 jumătate, aşa, ne-am trezit o dată c-o năvălit în casă. Era armată, era Miliţie şi era câţiva civili care-or strigat: «Ieşiţi afară, bandiţilor, în numele legii sunteţi arestaţi.» Era plină curtea cu soldaţi cu baionetă pe arme… «Să ştiţi, în două ore să        vă-mpachetaţi şi… plecarea.»

Bătrânii, săracii, or fost speriaţi, asta n-a fost chiar aşa de uşor, după o viaţă ce-ai adunat şi în 2 ore te pui ca să poţi să pleci. Şi or adunat ce s-o putut, dar să ştiţi că am fost numai sub baionetă. Oriunde mergeau, soldaţii mergeau după ei (…).

Or adunat ce-or putut şi ne-am împachetat (…). Ne-o dus, ne-a urcat în vagon, la gară, după care noaptea, pe la 10-11, am plecat.” (56)

Comloşu Mare

Dora Sarafoleanu: „Aveam atunci 8 ani. Veneam fericită acasă de la prima mea serbare şcolară, fericită că luasem premiul întâi. Dar, în afară de mine, nimeni nu mai era vesel. În curtea noastră era adunată o mulţime de oameni: prietenii tatălui meu, rubedeniile noastre. Şi cu toţii discutau îngrijoraţi despre garniturile de vagoane de marfă care sosiseră în gară. La fel despre trupele de soldaţi sosiţi de curând. S-a ordonat că nimeni nu are voie să părăsească localitatea. Era în prima zi de Rusalii, la 17 iunie 1951. În noaptea aceea a început groaza deportării. Casa noastră a fost înconjurată de soldaţi şi de miliţieni. Eram cu toţii speriaţi, iar noi, copiii, ne lipeam de mama. Pentru prima oară am văzut lacrimi în ochii tatălui meu. A început calvarul supravieţuirii disperate. Cu lucrurile pe care le-am adunat în pripă şi cum s-a nimerit în clipele acelea de restrişte, am părăsit frumoasa noastră casă însoţiţi de bocetele celorlalţi membri ai familiei şi o bucurie ascunsă a celor care ştiau ce este lupta de clasă.” (57)

Diniaş

Zdravco Stoianov: „În casa părintească de la Diniaş a năvălit la ora 3 în dimineaţa zilei de 18 iunie 1951 un miliţian înarmat şi, citindu-ne legea, ne-a comunicat că suntem desemnaţi pentru strămutarea într-o direcţie necunoscută! Aveam la dispoziţie trei ore ca să ne pregătim şi să împachetăm tot ce poate să încapă într-o căruţă. Aruncând o privire spre mine, care eram deja îmbrăcat, i-a spus soldatului să tragă dacă încerc să fug.” (58)

Budimca Mircov: „După anunţul autorităţilor, că vom fi deportaţi, copiii au început să plângă. Unul îmi zice: ia-mi pătuţul, să am unde dormi acolo. Altul cere să luăm cu noi duna, să aibă cu ce se înveli. Tuturor le-au permis câte 2-3 căruţe, iar nouă ne-au ordonat doar o căruţă cu lucruri. Ce putea încape într-o căruţă pentru a ajunge pentru cei şase membri ai familiei? Am lăsat o gospodărie bogată: doi cai, paisprezece porci, trei viţele, o mulţime de găini (…).” (59)

Ivan Mircov: „Îmi aduc aminte că era într-o luni dimineaţa, era forfotă în familie pentru că au apărut miliţienii, şi erau… plânsete. Plânsete grele ale mamei, ale bunicii şi ale surorii care e cu 3 ani mai mare decât mine. Nu ştiau cum să se descurce, pentru că li s-a ordonat ca în 2 ore să iasă din casă. Din dimineaţa aceea, când plecam, ceea ce mi-a rămas întipărit în minte, ceea ce nu voi uita niciodată şi nu puteam să-i pătrund semnificaţia este un gest. Deci, pe când plecam de acasă, bunicul meu s-a întors din drum şi a început să sărute casa şi pământul din faţa casei şi am mai văzut că a rupt nişte hârtii. Abia mai târziu am înţeles ce a fost asta.” (60)

Ivanca Cirin: „După câte cunoaşteţi, s-a întâmplat la 18 iunie 1951, ora 2 dimineaţa, adică a doua zi de Rusalii. Am fost obligaţi ca în 2 ore să fim pregătiţi să ne părăsim casa. În groaza aceea, pe moment, nu aveam nevoie de nimic. Dumnezeu ne-a dat, însă, putere, şi am început în fine să ne împachetăm, dar luând fără vreo noimă din cele ce se aflau în faţa noastră. Soldaţii ne priveau cu milă şi au dat să ne ajute, spunându-ne şi faptul că putem lua tot ce dorim, pentru că acolo unde ne duc, casele sunt goale şi orice lucru ne va fi de folos. Noi nu-i credeam, eram siguri că ne vor duce în Siberia, că tot efortul este în zadar, dar am fost împachetaţi, lucrurile ne-au fost puse în căruţa noastră…” (61)

Divici

Jivca Mateiaşevici: „Erau Rusaliile. Ne-o luat noaptea. O venit armata, Miliţia, tăţi la uşă băteau să deschidem. Lu tata îi era frică să deschidă (…). Ei, însă, au scos poarta din ţâţâni şi au intrat cu forţa. Şi atunci l-or înjurat şi l-or ocărât şi armata, şi Miliţia. Unii de jos, unii de sus: De ce nu te-ai sculat? Îl înjurau de mamă, i-au zis că-i chiabur şi câte şi mai câte nu i-au zis. Şi i-au spus să se pregătească, pentru că toţi plecăm din casă.

Ne-am pregătit, deci. Şi ne-au adus căruţe cu boi, şi când am încărcat bine carele, când s-a făcut ziuă, atunci ne-au spus că nu mai mergem cu carele, ci că va veni maşina, adică un camion. Ne-au dat jos bagajele din căruţă, cât a putut să încapă a încăput. Tatăl meu nu a vrut să lase boii şi carul…

Noi ne-am urcat în camionul acela, adică eu, mama, bunica şi soacra mea. Şi ne-am dus spre Orşova. Când a venit să ne ia, şoferul i-a spus tatei: «Nu te teme, moşule, te duci tot în România, nu mergi nicăieri mai departe. Ia ce-ţi trebuie, te pot pune pe o linie moartă şi să stai acolo, ia ca să ai în tren ce găti, ia cartofi, ceapă, ia ceva…» Şi când am intrat în grădina noastră, aici în această grădină, să scoatem cartofi, omul acela a venit cu Miliţia, nici nu ne-a lăsat. Era un mare comunist, de aici, din Divici. Nici nu ne-a lăsat să scoatem cartofi. I-a spus tatălui meu: «Restul, nu mai este al tău.» Iar el i-a răspuns: «Doamne, Stanco, păi nu e păcat de la Dumnezeu, eu am săpat o vară întreagă împreună cu copiii aceştia şi acum nu-mi mai dai nici un cuib de cartofi?» Şi am ieşit, nu am mai îndrăznit să rămânem.” (62)

Giera

Mara Miloşevici: „În 1948 este votată rezoluţia Comitetului (Cominform, n.n.) la Bucureşti – şi asta dacă nu mă înşel – exact în data de 28 iunie, dată care marchează momente dureroase din istoria noastră – Kosovo în 1389 (este vorba despre bătălia de pe Câmpia Mierlei, n.n.) şi atentatul de la Sarajevo în 1914. Prin rezoluţie, Tito este declarat trădător şi slugă a burgheziei apusene şi, de bună seamă, îl exclud din lagărul comunist, cu toate consecinţele care decurg din aceasta.

Se porneşte o campanie antititoistă fără seamăn, se închide graniţa cu Iugoslavia, se creează o cortină de oţel între state, iar Iugoslavia este prinsă în carantină. Se rup toate relaţiile diplomatice şi politice şi legăturile de telecomunicaţii; păsările ce mai puteau trece graniţa în zbor. Era necesar ca porţiunea (fâşia) de frontieră din România să fie păzită ca nu care cumva sindromul titoist să pătrundă şi pe teritoriul României (…).

În acea răsturnare de situaţie ivită peste noapte, cine îşi putea lua responsabilitatea să desemneze cine e titoist şi cine nu, având în vedere că se ştia foarte bine că noi sârbii suntem, fie prin legături de rudenie, fie etnic, legaţi de Iugoslavia. Le dădea mâna organelor puterii să facă tot ceea ce le venea în minte. Şi toate acestea după propria «orientare»”. (63)

Liubiţa Ranisav: „În fiecare iunie la Giera este rugă, iar în anul acela îndepărtat 1951, la 18.06 erau Rusaliile (…). În casă au năvălit nişte persoane înarmate şi ne-au ordonat să ne facem bagajul, că ne vor duce departe. Ai mei începură să umple căruţa cu lucrurile de prin casă: masa, scaunele, dulapul, ceva de-ale gurii, ce putea încăpea într-o căruţă. Vaca au legat-o de căruţă şi miliţianul a dat bice cailor: s-a pornit spre gară.” (64)

Iam

Ana Babeţi: „Ca la urmă, să vină dimineaţa, aia o fost la ora 4, pe la ora 4 o fost, dar vara se lumina de ziuă. O bătut la uşă, la poartă. Ei, şi soţul meu la geam. «Vă rugăm să ieşiţi la poartă, să deschideţi poarta!» Şi au intrat în curte. Erau soldaţi şi nu ştiu dacă nu era şi unu civil. Da nu din sat de la noi: absolut străin.

Şi-au venit până la uşă, am sărit din pat şi ce s-o-ntîmplat? «Toţi    vă-mbrăcaţi, veniţi aicea să vă spunem ce-aveţi de făcut!» Ne-or spus aşa, că-n 2 ore să fim gata, avem dreptul să ne luăm mâncare, îmbrăcăminte, avem dreptul să luăm cai, o vacă dacă avem, căruţă. Avem un vagon la dispoziţie! Cât încape într-un vagon! Să nu luăm maşină de cusut, radio şi arme. Dar până la urmă a durat vreo 4 ore până am plecat de-acasă! Şi au intrat în curte la noi. Noi nu ştiam ce se întâmplă pe stradă. Dar dintre soldaţi erau oamenii care au fost, au spus, uite, care nu merg în Bărăgan au voie, pot să vină să-i ajute pe cei care merg ca să meargă mai repede îmbarcarea (…). Asta o fost! Şi-am lăsat aproape plină casa! Plină, plină cu de toate! Ne-am dus la gară… Nici haine n-am luat tot.” (65)

Mircea Popovici: „Ca dimineaţa, cum am spus, la ora 4, or bătut securiştii, Miliţia, omu de la Sfat care o fost cu primariu, în trei ore-o spus să fim gata. Decretu număru… am uitat ce număr or spus ei acolo, ne-am emoţionat, n-am ştiut ce să facem, am pus un cal la căruţă, am pus ce-am pus în căruţă şi hai la gară! (…)

Aveam şi oi vreo 100, da oile erau la câmp, porci mulţi, 18-20 de porci, găini n-am mai ştiut de număr… era bine pe vremea aia, adică înainte, or fost de toate! Dar partidu respectiv, comunist, o pus capăt la toate (…). Am spus că o venit Securitatea, c-o stat militaru aici lângă noi pân-am pus în căruţă, am plecat. Ce-am putut să luăm într-o căruţă dintr-o casă cu 5 camere mobilate? (…). Or luat toţi după aia, cum or putut (…).

La gară ne-o tras căruţa la fiecare familie, la câte un vagon, am băgat în vagon şi am aşteptat plecarea.” (66)

Moldova Veche

Jivca Miletici: „La (ora) cinci auzim că cineva bate în poarta noastră. Ies eu (…), la noi în faţa casei puzderie de soldaţi (…). Şi ne-au spus: «Sunteţi arestaţi! Să vă pregătiţi numai strictul necesar!»” (67)

Gordana Ilici: „… Apoi, veniră noaptea. Zic: «Aici locuieşte Iovanovici?» Iovanovici ăsta ne era vecin. «Nu», le zic, «aici locuieşte Ilici». «A, Ilici?», şi vine şi citeşte de pe listă: Ilici Ioţa, Ilici Stana, Ilici Gordana, Ilici Dragan (…). Asta ni se trage de la Sfat, numai să ne expedieze, ca să ne jefuiască. Asta o fost o păcăleală făcută de cei care erau la putere acolo la noi, sârbi de-ai noştri.” (68)

Oraviţa

Elena Raia: „Pe la vreo 5 dimineaţa eu aud aşa un zgomot, un zgomot de paşi de cizme, mi-am dat seama mai târziu ce este, cum au coborât pe scări, au venit prin curte şi, în faţa geamului, trecând prin faţa geamului, eu am văzut două persoane necunoscute, militari. Şi zic către soţul meu, zic: «Eu nu ştiu de ce vin aicea nişte militari.» Se scoală el, intră ei şi: «Prin adresa nu ştiu ce număr, trebuie să părăsiţi localitatea.» «Păi pentru ce?» «Păi avem numai această misiune, să vă spunem că trebuie să părăsiţi. Vă luaţi tot ce vreţi şi în 24 de ore – sau cât a zis – să fiţi pregătiţi că veţi pleca.»

Atunci n-am ştiut ce să facem… Am rămas aşa, trăsniţi, ce-i asta, ce s-a întâmplat? Ăsta n-a mai venit pe la noi să ne spună ceva sau cumva, nu ne-a mai spus nimica. Şi atunci – ne-or lăsat cu uşa deschisă – şi au venit nişte foşti elevi de-ai noştri să ne ajute ceva… Nici nu ştiu cum am împachetat sau ce… am luat chiar absolut numai strictul necesar. Numai strictul necesar. Haine nici n-am luat.

Atuncea de la ei, sau nu mai ştiu cum, am auzit că ne duce în Siberia, că… tot felul de zvonuri, în sfârşit. Încă soţul meu, nu ştiu ce lucrând pe aicea, a căzut… nu chiar că şi-a fracturat piciorul, dar a avut o entorsă, abia am adunat (…). După-masa – mi se pare – , a venit un camion, ne-a dus la gară, ne-a încărcat într-un vagon de marfă cum a fost, nu… oamenii, alţii de pe la sate, şi-au pus acolo şi vaci, şi cai, şi în sfârşit ce au putut să-şi ia.” (69)

Zoe Rogojan: „Ne-am trezit într-o dimineaţă cu soneria: disperat suna cineva. Am văzut că sunt nişte militari, le-am dat drumu, crezând că îşi caută ceva adăpost, că probabil sunt în misiune şi sunt obosiţi (…). A venit un ofiţer de grăniceri şi a adus buletinele mamii, al tatălui şi al bunicii. A rămas numai buletinul meu, împreună cu toate actele, şi ale soţului, tot ce a găsit într-un sertar, le-a pus într-un plic, le-a luat pe toate.

În sfârşit, am luat şi noi ce-am găsit prin casă pe acolo, mâncare, mobile am luat numai strictul necesar, (…) şi abia noaptea târziu am ajuns să ne îmbarce în tren.” (70)

Rusova Nouă

Valeria Munteanu: „La ora 5 or venit vreo 3-4 persoane înarmaţi.    S-or băgat înăuntru, chiar nici n-am fost sculaţi, eram în pat, or venit şi-or zis: «Vrem să vă luăm buletinele la fiecare din casă! (…). În termen de câteva oare, să vă luaţi tot ce aveţi, ce puteţi să luaţi în câteva căruţe.» Şi nu ştiu cât ne-o dat: 2 sau 3 căruţe ne-o dat, ca să ne punem şi animale şi tot ce vrem, ce putem să luăm. Şi-atuncea ne-am început şi ne-am împachetat (…). Atuncea ne-am pregătit, ne-am luat ce-am putut, de-a rămas casa, că doar era pregătită pentru sărbătoarea asta. Şi-atuncea ne-am pregătit cu haine, cu tot ce ne era strict necesar.” (71)

Saravale

Duşiţa Veselinovici: „Cu nostalgie aştept ziua de 18 iunie şi mă întreb: al câtelea an este? Aducându-mi aminte de acel jalnic şi trist 18 iunie 1951, când, fără vreo vină măcar, ne-au adunat în toiul nopţii, cu mic, cu mare, pe toţi, şi ne-au izgonit din casele noastre. Am devenit oameni fără căpătâi. Cât ai clipi din ochi, am pierdut tot ce am avut şi ce am moştenit de la bătrânii noştri, moştenire pe care ei au adunat-o după ani de trudă şi dăruire de sine ca s-o lase celor mai tineri.”  (72)

Liliana Veselinovici: „Deşi eram mică, de nici şase ani împliniţi, am şi eu amintirile şi trăirile mele. Era una din frumoasele zile de vară, o mare sărbătoare – Rusalii. Am fost la biserică. Ea era împodobită cu crengi, iar pe jos era iarbă. Cei prezenţi au îngenuncheat în timpul slujbei şi împleteau nişte coroniţe. După-amiază am fost pe terenul sportiv, unde s-a jucat un meci de fotbal. La întoarcere am văzut nişte camioane pline cu soldaţi înarmaţi. În acea noapte am fost trezită de zgomote şi bătăi în ceva, iar când mi-a mai trecut somnul am văzut-o pe mama plângând şi cum face nişte bagaje împreună cu bunica. La întrebarea ce fac acolo, mama mi-a răspuns că ne pregătim să mergem în concediu de vară.” (73)

Satchinez

Dorina Tănaţcu: „Pe noi la ora 12 ne-o ridicat. «Cu data de astăzi sunteţi arestaţi!» Nu ne-o spus unde ne duce. Ne-am pus bagaju în căruţă, ne-am dus la gară. Ne-o ţinut trei zile. Ne-o dat vagon acolo şi animalele şi noi. Dar ne-am asociat eu cu sora mea şi-am pus caii într-un vagon şi mobilă şi ce-am avut am pus în alt vagon.” (74)

Sânmartinu Sârbesc

Gavra Bugarschi: „La ora şase dimineaţa au intrat miliţienii şi armata, cam vreo 40 de persoane. Au intrat în curte-mi şi m-au anunţat că în numele legii Ministerului afacerilor interne trebuie să ne pregătim şi în răstimp de două ore ne strămută în partea cealaltă a ţării (…). Am încărcat în căruţe mobila şi din haine cât am reuşit (…). Când a fost totul încărcat, am aşteptat până la ora două după-amiază, până ce a venit miliţianul, care mi-a cerut să-i semnez că mă mut de bunăvoie.” (75)

Sânnicolau Mare

                   Ioţa Miatov: „Pe la trei dimineaţa, mă trezeşte soţia (…). Nu trebuia să-mi explice nimic. Auzeam nişte bătăi puternice, persistente în uşă. A apărut un ofiţer de Securitate, însoţit de soldaţi ori miliţieni, nu prea sunt sigur ce erau, pentru că nu-i vedeam bine. «În decurs de trei ore să vă adunaţi lucrurile şi aşteptaţi», ne-a ordonat. Va veni un camion care vă va duce într-o altă regiune. Aici nu sunteţi în siguranţă, ne aşteptăm la o ciocnire între armata iugoslavă şi armata noastră. Mă uitam la el neîncrezător. Noi suntem aproape de graniţă şi ştim ce se întâmplă şi pe partea asta şi pe partea cealaltă, chit că pentru noi graniţa este închisă. Pe diverse canale primeam veşti de la rude şi prieteni din partea iugoslavă a Banatului. Ştiam că nu se pregăteşte un atac împotriva României. Şi nici armata română nu e pregătită să provoace o ciocnire armată.” (76)

                   Delia Toconiţă Mecotă: „Noi, ca oricare buni creştini, prăznuiam Rusaliile, iar ei, acei fanatici, ne pregăteau distrugerea, jucându-se cu soarta noastră. Au mobilizat convoaiele de trenuri de marfă, ce transportau desigur marfă, dar marfă vie; acea marfă desconsiderată am fost noi: copii, bătrâni, bolnavi, femei gravide, oameni de toate vârstele şi, bineînţeles, tineret. Din punct de vedere profesional, majoritatea au fost ţărani. La fel ca tâlharii, eram păziţi de soldaţi înarmaţi. Drumul ce l-am parcurs a fost necunoscut, ca şi staţia de destinaţie (…).

                   Luaţi de acasă şi deportaţi, unii dintre noi ne-am despărţit pentru totdeauna de fiinţe dragi. Astfel, şi mama mea s-a despărţit de părinţi, pe care nu i-a mai văzut niciodată; nici la înmormântarea lor nu a fost, pentru că nici măcar nu a ştiut că i-au murit părinţii, până târziu, când a sosit vestea, iar acel domiciliu obligatoriu nu permitea în nici o situaţie părăsirea locului. Bunicul meu era preot sârb şi i s-a ridicat orice sursă de existenţă, chiar umilitoarea pensie pe care o avea, şi a fost înmormântat prin grija bisericii şi a oamenilor de suflet.

                   Aşa că, a fost suficientă o singură clipă, ca să se schimbe tot sensul vieţii. Ne-am luptat cu umilinţa, cu frigul şi foamea, cu lipsa de apă şi cu izolarea totală, cu dorul de casă şi de cei dragi. Printre multele umilinţe la care am fost supuşi, nu voi uita când, într-o duminică, a venit miliţianul să mă ducă la Sfatul popular, unde mi s-a impus să spăl duşumelele şi să-i curăţ bocancii preşedintelui. Nu redau cifre statistice cu privire la deportare, ci doar am aşternut o lacrimă pe condei din amintirile şi durerile noastre (…).

                   Cât despre această metodă demenţială, specifică sistemului comunist, se pare că nu se doreşte a fi cunoscută de lume, iar ea reprezintă o mare filă neagră în istoria acestei ţări (…).

                   Noi nu vrem răzbunare, dar nu putem uita anii petrecuţi şi suferinţele.

                   Am trăit în bună înţelegere: români, sârbi, germani, bulgari, maghiari, şi ne-am păstrat demnitatea.

                   Rămânem, şi pe mai departe, acei oameni vrednici, cinstiţi şi iubitori ai frumosului şi dreptăţii…” (77)

Sânpetru Mare

                   Liubinca Vuc: „Se pare că scenariul a fost pretutindeni acelaşi. La orele 4,30 dimineaţa a intrat în casă soldatul şi i-a anunţat că sunt arestaţi şi că trebuie să se împacheteze repede, să ia cu sine ce doresc, vite, mobilă, tot ce pot duce… Treziţi din somn, pe nepusă masă, speriaţi de groaznica realitate, fără vreo vină, oamenii s-au pierdut pur şi simplu. Ce să împacheteze? Unde îi duc şi de ce? Ce va fi cu ei? Soldatul le tot spune să ia cu sine tot mai multe, iar ei, sărmanii, nu prea se descurcă să-şi împacheteze.” (78)

                   Caia Ianoşev: „Când am împlinit 11 ani, m-au ridicat împreună cu bunicul meu Uroş Laţici (care m-a şi crescut) şi m-au dus în Bărăgan. Îmi aduc aminte că eram, copil fiind, tare speriată. Groaznic arătau soldaţii cu armele îndreptate spre noi. Nu ne permiteau să ieşim din curte. Ne-au spus că putem lua din lucruri cât încape într-o căruţă. Îmi aduc aminte că bunicu a legat vaca de căruţă, această vacă o voi ţine minte mereu, pentru că mi-a salvat viaţa. Când am ajuns la gară, fiecare familie a primit câte un vagon de marfă. Casa ne-a rămas plină de mobilă, cocinele pline cu porci, grajdurile pline de vite.” (79)

Soca

                   Nevena Milovan: „Armata trecea prin sat şi s-a încartiruit în pădure. Noi am fost speriaţi, ne-am plimbat prin curte, am tras cu urechea şi ne aşteptam la orice (…). Nici nu am apucat să aţipim măcar, şi am auzit bătăi în poartă şi la uşă. Au scos uşa din ţâţâni şi în curte au năvălit mulţi soldaţi. Eu dormeam sus cu copilul mic, cu fiul meu Periţa, care avea doar 5 luni. La mine în cameră lampa ardea şi armata şi Miliţia au năvălit spre lumină (…). Miliţianul s-a aşezat la masă, a deschis dosarul şi a început să citească. Dar înainte de asta ne-a adunat pe toţi, toată familia, că eram 6 suflete. Soţul meu Milovan era în armată. El, miliţianul, a început să citească. Sunteţi obligaţi să părăsiţi satul vostru şi casa voastră… şi ne-au spus că avem dreptul să luăm cu noi în 4 căruţe ţărăneşti. Nu ştiam ce să luăm, ce să lăsăm, dar şi din ce ni s-a spus că avem dreptul să luăm, unii nu ne-au permis.” (80)

Socol

                        Jiva Belodedici: „Ies şi îl văd pe căpitanul ăla că a adus poliţişti de la Securitate înarmaţi până în dinţi. Ne ordonă: «Până în zori să fiţi pregătiţi de plecare. Împachetaţi-vă ce veţi putea lua cu voi. Dacă încercaţi să fugiţi, vom trage!» (…). În timp ce ne făceam bagajele şi ascundeam din lucruri, peste noi au intrat nişte comunişti din sat că, vezi Doamne, ei supraveghează. Apoi a ieşit la iveală că ei au venit să vadă unde se află diverse lucruri, ca să le ia mai uşor. Toate cele rămase le-au luat şi au confiscat: vinul, căruţa, caii, vaca, 34 de porci, 8 oi, găinile. Toate acestea sârbii le-au făcut, nu românii.” (81)

                        Milena Belodedici: „Jiva şi cu mine ne-am zăpăcit că nu ştiam de ce ni se întâmplă aşa ceva, iar noi nu ştiam ce să le răspundem. Când    ne-am revenit un pic, şi am început să facem bagajele, vedem că pruncii s-au dus şi îmbrăţişează porcii, pentru că le zisesem că vom lăsa porci că nu îi putem lua, şi copiilor le părea rău, ei au păzit porcii aceia (…). Am hotărât să luăm tot porumbul, ca să avem ce mânca, apoi îmbrăcămintea, încălţămintea, paturile, dulapul, plita, câteva crătiţi şi farfurii. Cea mai mare parte din veselă am dus-o în pod, pentru că speram că ne vor da drumul repede să venim înapoi.” (82)

                   Giurgevca Burmaz: „Ne-au ridicat pe mine şi pe bărbatu-miu Ioţa Burmaz, pe soacră-mea Darinca Burmaz şi cu cei doi copii: Burmaz Ilia şi Marco. Ei erau atunci mici, aveau 10, respectiv 8 ani (…). Puţin am luat cu noi de acasă, am luat ce aveam nevoie, ceva veselă, câte o farfurie, o cratiţă, restul tot a rămas, lenjerie de pat, mobila, totul a rămas. Ne-au rămas şi 3 cai, vaca, scroafa cu purcei, curcile, gâştele, că aveam de toate, ca oamenii gospodari, porci, cum era atunci când era proprietate. Aveam grâu, a rămas nerecoltat, totul a rămas, a rămas şi grădina, cartofii…

                        Au venit şi ne-au luat. Ce puteam lua cu noi într-o căruţă? Grâul de anul trecut nu puteam să-l luăm, pentru că ne-au luat totul (…). Dar să ştiţi că atunci ne-au adunat totul, până la ultimul bob de grâu, şi podul ni l-au măturat, aşa că noi nu aveam nimic (…).

                   Şi caii ni i-au luat, şi nu ne-au lăsat să-i luăm cu noi. Cei din Banatul de Sus au adus cu ei şi cai, şi vaci, au adus cei care aveau staţie de cale ferată. Noi nu aveam decât la Orşova. Până acolo ne-au adus cu camioanele, iar de acolo în vagoane pentru vite, câte două şi trei familii   într-un vagon.” (83)

Sviniţa

                   Boiana Curici: „În zori a năvălit armata şi a umplut curtea. I-au cerut tatei livretul militar şi buletinul de identitate, iar mamei buletinul. «Să ştiţi că plecaţi de aici», au spus. Şi au specificat cât grâu şi câte alimente pot lua. Mamei parcă i s-au frânt mâinile. Nu dorea să ia nimic. Eu am încărcat camionul împreună cu tata. Am pus şi maşina de cusut, pentru că un soldat a zis: «Va avea nevoie de ea acolo unde merge.» Ne-am luat rămas bun şi camionul i-a dus. M-am pus pe bocit. Credeam că îi duc în Siberia. Soldatul lăsat de strajă a încercat să mă liniştească: «Nu plângeţi, nu-i duc în Rusia, ci în Bărăgan. Dar, eu nu v-am spus nimic!»” (84)

Tomnatic

                   Maria Heidinger: „Şi cum s-a întâmplat atuncea, în anul 1951: în 1951 ne-o luat şi ne-o dus în Bărăgan. Eu am mers cu soţul şi cu copilul, Herman a avut atunci opt ani (…).

                   Şi atuncea când ne-or dus. Au venit dimineaţa, la ora patru, la uşă şi or spus că dumneavoastră sunteţi arestaţi, în numele legii sunteţi arestaţi şi trebuie să părăsiţi casa. Şi atuncea am început să plâng. Cum? Am copil mic… Nimic, nimic, în patru ore trebuie să fiţi gata să mergeţi la gară! Şi atuncea am împachetat ce-am putut şi am mers la gară. La gară am stat trei zile acolo afară şi trei zile ne-o dus la Bărăgan.” (85)

                   Elisabeta Roth: „Atunci am venit noi doi acasă de la botez, am luat pe Marcela (fiica sa, n.n.), care a avut patru ani, am îmbrăcat-o şi… satu a fost încercuit, dar am avut scară şi coş şi am spus că mergem să luăm nişte cireşe. Am avut noroc, am fugit pe aici, prin spate, şi am ajuns în alt sat, la Igriş. Am avut acolo nişte prieteni, şi ei ne-au ţinut pe noi o săptămână, dar au avut şi ei frică să ţină pe noi. Am ieşit, că acuma credeam că nu se mai întâmplă nimica. Când venim înapoi cu căruţa, atingem satu, pac, ne-a prins pe noi! Gata am fost! Atunci am venit acasă, au fost alţii în casă, vai şi-amar ce-a fost. Atunci ce-i de făcut? Am adunat puţin, un prieten a făcut bagaju, altfel nimic n-am fi avut.

                   Na, ne-a dus pe noi la gară, şapte, opt familii, care am fost ultimii. Atunci, haide, plecăm! Atunci ne-a lăsat să stăm până a doua zi în gară şi el a fugit acasă să mai ia ceva de mâncare. A venit şi a mai luat repede nişte cartofi din grădină. Ăsta a fost norocu. Atunci n-am putut să fierb, n-am avut nimic, numai am ras cartofi cruzi şi aşa i-am dat să mănânce. Şi am mers mai departe.” (86)

Variaş

                   Catiţa Marin: „Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri! S-au întâmplat toate acelea în ziua de 18 iunie, la ora 1 din noapte. Ne-au trezit din somn nişte voci bărbăteşti necunoscute: Haide, sculaţi-vă şi pregătiţi-vă de plecare, a ordonat ofiţerul, care era însoţit de încă doi soldaţi. Nici nu   ne-am dat bine seama despre ce e vorba, că a şi venit un nou ordin: Puteţi lua cu voi doi cai şi o căruţă, o vacă, doi purcei, îmbrăcăminte, alimente necesare şi toată mobila. Pentru asta aveţi la dispoziţie un vagon de vite şi mai aveţi două ore să vă împachetaţi. Am adunat ce am putut şi le-am înghesuit într-un vagon.” (87)

                   Liubiţa Arsin Petcov: „Ca şi toţi deportaţii, şi noi am pornit din satul nostru la 18.06.1951, călătorind în vagoane obişnuite de vite. Pentru că erau mai puţine vagoane, familia noastră au «cuplat-o» cu altă familie, aşa că am avut un vagon pentru vite şi altul pentru oameni şi copii.” (88)

                        Olga Constantinov: „La Variaş, unde am terminat clasa întâi a şcolii generale, în ziua aceea era nelinişte. Mulţi militari şi miliţieni patrulau pe străzi (…). Pe la trei dimineaţa m-a trezit ordinul armatei să ne împachetăm lucrurile. Mai întâi ne-au zis că putem lua geamantane, apoi au aprobat să luăm şi patul, vaca, un cal… Pe la prânz am ajuns la gară, care fremăta de oameni, vite şi căruţe…” (89)

                   Biserca Constantinov: „După mine, începutul a fost cel mai greu. Ne-au bătut pe la orele 2 la uşă şi socrul meu s-a dus să deschidă. Când colo, miliţianul şi un soldat au îndreptat arma spre el, au intrat în cameră şi au început să citească numele în ordine: al socrului, al soacrei, al soţului, al meu şi la urmă al copiilor şi ne-au spus că avem 3 ore la dispoziţie să ne facem bagajele, pentru că ne strămută. Eram într-atâta de speriată, că nu mai ştiam ce să luăm! Când s-a luminat de ziuă, au venit camioanele şi au început să ne facă bagajele. Am mai dat din lucruri şi mobilă la vecini. Vecinii ne-au tăiat un porc şi ne-au prăjit carnea. Noi am avut un miliţian şi un soldat bun şi ei ne-au spus să ne luăm toate din casă şi să lăsăm casa goală, dar nu am putut să luăm totul.” (90)

Vrani

                   Aurel Munteanu: „În anul 1951, era zi de Rusalii, adică duminică. Şi era la noi pregătit să facă o petrecere tineretu, la Casa naţională, aşa i-a zis atunci, acum l-or numit Căminul cultural şi… noi eram tânări atunci pe vremea aia, ne-am dus seara în sat şi odată ne-a anunţat… primar, Jandarmerie, Miliţie ce-o fi fost atunci: «Toată lumea acas’, nu se mai face serbarea asta!» Noi n-am simţit aşa de mare nevoie; am venit acas’, ne-am culcat, ca-n mijlocu nopţii să ne trezim că bat la poartă, la geamuri. Şi când am ieşit, a fost un militar, un jandarm sau miliţian, cum l-o fi chemat, şi a intrat înăuntru în cameră, şi ne-a adunat pe toţi din familie într-un colţ al casei… într-un colţ al camerei, şi ne-a cetit ordinul de deportare. Şi-a spus: «Din momentul de faţă veţi fi deportaţi din comună în altă localitate. Vă pregătiţi în câteva ore de plecare.» Asta a fost tot ce ştiu. N-am ştiut cine merge, unde merge (…). Şi aveam voie să luăm cu noi o vacă, un cal, ceva păsări.” (91)

                   Gina Sterian: „…Odată am auzit bătăi mari în poartă şi în geam (…). Şi-am ieşit la geam. Şi am văzut doi militari, şi zic: «Deschide!» Şi eu zic: «Nu deschid până mâine!» Tot am luat-o sub formă de glumă. Au insistat, au bătut cu armele în poartă. Şi-atuncea au venit înăuntru, cu pistoale automate legate la gât: «În numele legii, vă adunaţi toată familia…» (…) Toată lumea era speriată. Fiecare dintre noi – după aceea, când ne-am întâlnit pe parcurs -, fiecare a crezut că el este izolat, un caz izolat şi probabil din lipsă de spaţiu casele mai mari le evacuează şi probabil că ne ducem în altă parte (…). Şi-au zis: «Nu, domnule, plecaţi definitiv din sat!» «Unde?» «Nu vă interesează!»

                   Lumea a trăit cu ideea asta, că ne duce în Siberia. Deci, fiecare a devenit aşa de pasiv, n-a vrut să ia nimeni nimica (…).

                   După două ore am plecat. Când am ieşit din casă, am văzut că era strada plină, de sus până jos, în stradă erau numai căruţe, militari, lume care plângea.” (92)

Zlatiţa

                   Rada Jigum: „Era la miezul nopţii între 17 şi 18 iunie. A venit armata, a înconjurat satul, a înconjurat casa şi mi-a bătut în uşă. Şi au zis: «În două ore să vă pregătiţi, veţi porni!» «Bine, încotro pornim?» «Nu te interesează încotro porniţi, voi trebuie să lăsaţi totul şi să plecaţi.» Ne-a citit un ofiţer legea şi spune: «Aveţi dreptul să luaţi doi cai, capre, o vacă şi un porc.» Apoi zice: «Nu, porcul nu! Numai şase păsări, găini, gâşte sau raţe, dar numai şase, nu mai mult.»

                   Aşa ne-au rămas toate acasă când am pornit şi a rămas totul deschis. Ne-au aşezat în căruţă cu ceea ce am luat. Cu căruţa ne-au dus până la Belobreşca.” (93)

*

                   Dramele acestea cumplite, relatate chiar de cei care le-au trăit, au rămas neşterse în memoria protagoniştilor. Tabloul zugrăvit mai sus a fost aproape identic în toate cele 203 localităţi lovite de cataclism. Miodrag Milin concluziona: „S-a distrus tot ce era civilizaţie de frunte pe o fâşie în adâncime de 25 de km. spre frontiera cu Iugoslavia lui Tito. Lumea înstărită a graniţei bănăţene şi oltene a fost catalogată, fără discernământ, duşmană a sistemului egalitarist al subculturii şi mizeriei umane.” (94)

                   Un Referat asupra activităţii Miliţiei, redactat la 22 iunie 1951 pentru „Comitetul regional de partid Timişoara”, consemna şi numeroase incidente petrecute înainte şi în timpul operaţiunilor de ridicare a cetăţenilor: „La Tomnatic şi Igriş s-au comis greşeli grosolane. La Igriş vineri 15/VI, delegatul Securităţii raionale a chemat chiaburii individual la Miliţie pentru verificare, duminecă 17/VI, elevii de Miliţie beţi au organizat o razie în comună, iar în dupămasa aceleiaşi zile, ei au chemat frizerii satului pentru  a-i bărbiri (sic!), descoperind prin aceasta forţele armatei existente în curtea Miliţiei. Frizerul a lansat o serie de zvonuri în această direcţie. Aceste avertismente date chiaburilor au făcut posibilă dispariţia a 5 chiaburi şi creierea unei panici în această comună. S-a dat ocazie pentru gruparea duşmanului, cu ocazia împachetării celor dislocaţi, când s-a permis a veni rudele, care au început plânsete, ţipete şi văicăreli. – Tot în această comună, neputându-se (face) plata imediată a bunurilor rămase, cei dislocaţi au fost chemaţi în faţa Miliţiei pentru a li se face plata, în jurul cărora s-au strâns rudele lor în număr de 80-100 persoane. La intervenţia delegatului P.M.R., a fost împrăştiată această masă de oameni.” (95)

                        Alte incidente, şi mai grave, fuseseră săvârşite de trupele de Miliţie, continua Referatul: „În Birda s-a tăiat un porc pentru Miliţie şi militari – făcând masă comună -, iar la Peciu Nou şi Sânpetru Mare – miliţienii au băut vinul sigilat – mai mult, s-au îmbătat şi au încercat să violeze femeia unui ţăran din Sânpetru Mare, la care au intrat forţat. – Cazuri de abatere de la morala proletară au fost şi la Tomnatic, unde 2 elevi miliţieni în stare de ebrietate s-au legat de o femeie, pe care au încercat să o violeze şi pentru care s-au certat făcând uz de arme, cu care ocazie au împuşcat în picior pe femeie.” (96)

                   Potrivit unei Directive strict secrete, dislocaţii puteau lua cu ei „tot ce le aparţine”, dar cu o condiţie: „fiecări familii (sic!) punându-i-se la dispoziţie cel puţin un vagon.” (97)  Bunurile care rămâneau urmau să fie cumpărate la preţuri derizorii de „colectivele de primire formate din delegaţi ai Sfatului popular şi ai Ministerului agriculturii.” Referatul din 22 iunie constata că: „Organele de Miliţie nu au căutat să evite creierea unei atmosfere nesănătoase, şi astfel la Tomnatic, Bărăteaz etc. Miliţia a ordonat împachetarea dislocaţilor în 2 ore, în care timp nu au putut lua cu ei aproape nimic. După întâlnirea lor cu ceilalţi din alte sate, s-a creat o atmosferă nesănătoasă, (cei dislocaţi) plimbându-se de la gară până acasă după bagaje, lucru dăunător şi nesănătos.” (98)

                        Totuşi, din perspectiva organelor de partid şi de Securitate, „acţiunea pe linie militară a început foarte bine, în cea mai mare ordine, şi peste 2-3 ore de la începerea acţiunii, s-a reuşit ca cei mai mulţi să fie pregătiţi pentru dislocare.” Dar, cum era de aşteptat, ulterior „au intervenit greutăţi din partea comisiilor de cumpărare”, care, de pildă, la Sânnicolau Mare, „au ajuns prea târziu la destinaţie.” (99) În 18 iunie „la ora 10 numai în 3 comune au ajuns (aceste) comisii”, iar în alte localităţi abia „seara la 6-7”, (100) conform Stenogramei şedinţei de analiză a operaţiunii, şedinţă prezidată de primul-secretar al regionalei Timişoara, Isac Martin, la care participa şi Alexandru Drăghici. Din cauza defecţiunilor organizatorice, „mulţi cetăţeni au trebuit să lase bunurile fără plată”. Stenograma mai arăta că în unele localităţi chiar s-au constituit comisii ad-hoc din „cetăţenii cinstiţi şi din funcţionarii Sfatului”. Urmările au fost de-a dreptul tragicomice: „Astfel, în multe părţi, cetăţenii au trebuit să fie aduşi înapoi la vagoane. Toată noaptea s-a continuat inventarierea fără prezenţa cetăţenilor şi noaptea s-au plătit la vagoane bani cetăţenilor. Astfel au fost făcute multe plăţi superficiale, s-au făcut şi afaceri, casierul plătind mai puţin decât (valorau) de fapt bunurile vândute, el însuşindu-şi din bani.”

                   Bineînţeles, aceste comisii au aplicat din plin „intransigenţa revoluţionară”, comiţând crase abuzuri şi interzicând dislocaţilor „să-şi ia alimentele toate, maşinile de cusut, biciclete, radio.” La Lovrin, şefa de comisie l-a ameninţat pe delegatul P.M.R., afirmând că acesta nu „respectă hotărârea guvernului”, permiţând celor dislocaţi „să-şi ia toate alimentele”. Ca urmare, Stenograma arăta că activistul regionalei a ordonat „reţinerea” acestei şefe pentru un interval de timp de un „sfert de oră”. Delegatul P.M.R. din raionul Timişoara relata despre localităţi „care nu intrau sub incidenţa măsurilor de deportare”, şi-n care „autorităţile locale ar fi dorit” să fie luate aceleaşi măsuri împotriva „duşmanilor de clasă”. (101) Astfel, „preşedintele Sfatului de la Şag s-a îmbătat de bucurie, el nu şi-a dat seama că comuna nu intră în zona respectivă şi a băgat în sperieţi populaţia.” Stenograma califica aceste manifestări drept „stângisme” ale unor secretari de partid. (102)

                        Raportorul pentru raionul Sânnicolau Mare relata despre „două cazuri de împotrivire” la deportare, deşi „militarii erau foarte bine pregătiţi” şi „prin severitatea şi comportarea lor civilizată”, rezultatul a fost că „îmbarcarea a mers foarte repede, fără scandal”, iar „coloanele” au plecat „disciplinate la gară”. (103) Împotrivirea de care făcea caz activistul a constat în faptul că doi cetăţeni au refuzat să deschidă uşa când forţele poliţieneşti le-au comunicat, în cursul nopţii, ordinul de deportare. Concluzia era că, totuşi, „opoziţie făţişă nu a fost”, şi că „nu au fost nici plânsete”. (104) „Cauzele” acestei stări de spirit erau explicate în acest fel: dislocaţii „au văzut forţele noastre” şi de aceea „în rândurile celor plecaţi există o psihoză de război şi (ei) sunt bucuroşi că pleacă de aici şi atunci când va fi război, ei vor fi în interiorul ţării.” (105) Din punctul de vedere al raportorului, „întreaga populaţie germană e intimidată şi e convinsă că vor fi luaţi; fiecare german stă împachetat. La populaţia română, mijlocaşii sunt intimidaţi, în rândul săracilor şi al coloniştilor e o atmosferă justă. La Vălcani o femeie săracă cu jumătate lanti (sic!) pământ a spus că e foarte justă măsura «de dislocare» şi acum, după plecarea acestor oameni, poate «răsufla» uşurată.” (106)

                   La rândul său, raportorul pentru raionul Timişoara evidenţia faptul că „în rândul populaţiei germane există teoria categoriilor, că acum   s-a luat o categorie şi mâine vor fi luate alte categorii şi pe urmă întreaga masă a germanilor. La Iecea Mare, unde sunt foarte mulţi nemţi, populaţia germană spune că e «foarte bine» că «guvernul ne-a scăpat de basarabeni». La Jimbolia au fost unele cazuri, când basarabeni au rămas în afara listei”, astfel încât au fost întocmite ulterior „liste suplimentare”. Activistul consemna mai multe cazuri de „chiaburi” obligaţi să plece, care au „denunţat”, în spiritul politicii staliniste care ţinea delaţiunea la mare cinste, pe „alţi chiaburi care nu au fost pe listă. La fel au fost cazuri, când cetăţenii care au rămas au demascat pe unii care nu au fost pe listă.” (107)

                        Printre incidentele petrecute cu ocazia ridicărilor, Stenograma menţionată amintea faptul că la Becicherecu Mic o deputată a Sfatului popular „a fost atacată noaptea de 4 indivizi”. Pe câteva vagoane staţionate în gara din Timişoara au fost depistate chiar „inscripţii” cu lozinca: „Moarte comuniştilor”. (108) Unele probleme erau menţionate şi în Referatul asupra activităţii Miliţiei din 22 iunie 1951: „S-a observat în activitatea Miliţiei lipsa muncii politice de masă, de împletirea sarcinilor administrativo-organizatorice cu munca politică de lămurire şi convingere, (de aceea) miliţianul în multe cazuri nu a fost un îndrumător al populaţiei, care să descopere şi să demaşte uneltirile şi elementele duşmănoase dislocate. În unele cazuri, ca de exemplu la Teremia Mare, (un locotenent) de Miliţie a avut o atitudine împăciuitoristă faţă de aceste elemente – din care cauză a fost schimbat cu o muncă de birou. În perioada acestei acţiuni, organele de Miliţie au avut o serie de lipsuri, confuzii, abateri de la hotărâri, de la morala proletară, şi chiar lipsă de vigilenţă faţă de duşmanul de clasă.” Teremia Mare era un fel de cap de afiş în acest sens: „În comuna Teremia Mare, miliţianul Craioveanu a îndemnat pe Iutchin Dumitru, preşedintele Frontului Plugarilor, să facă o cerere ca să scape pe chiaburul Roşu Petru, cererea a fost iscălită de 104 oameni. Acţiunea a fost demascată de agitatoarea Vesa Ana. În com(una) Nerău, miliţianul Bobu a înştiinţat chiaburul Fleseriu pentru a fugi din comună, fiind naşul copilului său. O acţiune duşmănoasă a fost în gara Teremia Mare, când miliţienii favorizau pe dislocaţi – spunând că de ce (ei) să fie traşi mâine la răspundere. Faţă de acţiunile duşmănoase, organele Miliţiei nu au fost destul de vigilente şi active în aceste cazuri.” (109)

                        Potrivit unui Raport informativ al Securităţii, în perioada 18-22 iunie 1951, regionalele C.F.R. Timişoara şi Craiova au participat la „operaţiunile de dislocare” cu 56 de trenuri, alcătuite din 2.962 de vagoane. (110) Acestea au circulat pe rutele Timişoara-Lugoj-Caransebeş-Orşova şi Arad-Ilia-Simeria. După o statistică din 22 iunie 1951, „au plecat din staţiile de îmbarcare din zona de dislocare un număr total de 181 eşaloane, cu 7.780 vagoane, respectiv 9.733 familii, cu 33.944 persoane.” (111)  Iar dintr-o Notă întocmită de aceleaşi organe se desprindea că la 22 iunie „programul de încărcare pe regionala Timişoara nu s-a realizat conform planului”, deoarece dislocaţii din Biled, Beşenova Nouă şi Becicherecu Mic „n-au încăput în trenurile speciale”, fiind necesară o „repartiţie suplimentară de câte 30 vagoane pentru fiecare staţie.” (112)

                   În total, după datele autorităţilor, au fost deportate 40.320 de persoane, dintre care: chiaburi şi cârciumari 19.034; basarabeni 8.477; macedoneni 3.557; foşti S.S.-işti 2.344; cetăţeni străini 1.330; rudele celor fugiţi peste graniţă 1.218; titoişti 1.054; epuraţi din zonă, fiind consideraţi duşmani 731; contrabandişti 657; epuraţi proveniţi din afară 590; persoane care au sprijinit bandiţii 367; condamnaţi politic şi de drept comun 341; persoane aparţinând conducerii Grupului Etnic German 257; moşieri şi industriaşi 162; foşti comercianţi 21; alte categorii 180. (113)  Miodrag Milin estima cifra totală a sârbilor deportaţi la peste 2.000. (114)

                   O statistică a capilor de familie deportaţi după naţionalităţi pentru cele 18 localităţi de deportare din Bărăgan dădea următoarele cifre: (115)

Localitatea Românibănăţeni Basarabeni şi bucovineni Macedoneni(aromâni) Germani Iugoslavi Alţii
1. Pelican 222 105 26
2. Ezerul 126 163 30 69 26
3. Olaru 272 163 169 74 11
4. Dropia 211 120 76 20
5. Fundata 72 183 49 79 38
6. Viişoara 161 178 20 186 32 16
7. Dâlga 191 149 47 134 45
8. Lăteşti 40 190 120 119 73
9. Movila Gâldăului 70 70 110 101
10. Răchi-toasa 126 142 44 309 48 31
11. ValeaViilor 147 103 148 225 74
12. Salcâmi 290 112 108 57
13. Brateş 172 116 194 119 20
14. Zagna 180 155 58 193 27
15. Măzăreni 288 78 72 69 8
16. Rubla 147 39 11 246 8
17. Bumbă-cari 184 55 27 123 48
18. Schei 170 32 147 57
      Total 3.069 2.153 552 2.405 775 409

 

                        Rezultau următoarele procentaje ale naţionalităţilor capilor de familie deportaţi în aceste localităţi: români bănăţeni 32,77%; basarabeni şi bucovineni 22,99%; macedoneni (aromâni) 5,89%; germani 25,68%; iugoslavi 8,27%; alţii 4,36%.

                   În legătură cu terenurile rămase prin dislocarea acestor oameni, era făcută la 22 iunie 1951 şi o Propunere de felul cum să se muncească terenurile evacuaţilor, de către primul secretar al raionului Sânnicolau Mare, Ioan Lupu, care arăta că „unele culturi” de pe „cca. 12.000 ha de teren rămas” trebuiau urgent recoltate. Din pricina „lipsei acute de braţe de muncă”, activistul propunea iniţierea recoltării „sub formă de muncă voluntară”, pentru că „munca sub formă de plată în bani va fi grea sau chiar imposibil” de realizat. Ca urmare, se solicita recurgerea la muncă forţată! (116)

                        Deportările din vara lui 1951 erau completate cu H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1952, care specifica: „Ministerul afacerilor interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va putea stabili domiciliu obligator în orice localitate.” (117)  În expunerea făcută cu acest prilej de ministrul de interne, Teohari Georgescu, erau enumerate următoarele categorii (stabilite încă prin H.C.M. nr. 1.154/950): „cei care n-au nici o ocupaţie, cei care refuză sistematic plasarea prin Oficiul forţelor de muncă, cei care au suferit condamnări (politice, n.n.), foştii exploatatori etc.” (118) La aceştia erau adăugaţi acum cei „care (prin) manifestările lor faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în R.P.R. (cum ar fi cei care comit acte de sabotaj, [nu se supun] la executarea legilor şi măsurilor organelor de stat, răspândesc [zvonuri şi] ştiri de natură a discredita regimul de democraţie populară şi [comit alte] fapte de asemenea natură).” (119)

                   Calvarul deportării pentru toate aceste categorii de cetăţeni, în cea mai mare parte nevinovaţi, a luat sfârşit abia în 1956, când, după normalizarea relaţiilor cu Iugoslavia lui Tito, au primit permisiunea de a se reîntoarce la căminele lor. De cele mai multe ori, ei şi-au regăsit vechile locuinţe devastate sau ocupate de ştabi, care nu mai catadicseau să le părăsească. Pe parcursul întregii perioade comuniste, nefericiţii foşti deportaţi în Bărăgan au continuat să poarte stigmatul unor vremuri cumplite şi au fost trataţi ca adevăraţi paria ai „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.

 

 

Note:

1 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Drama dislocaţilor, în Magazin istoric, nr. 5/1994, p. 52.

2 Ibidem.

3 Ibidem.

4 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 21.

5 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 52.

6 Ibidem.

7 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 21.

8 Ibidem, p. 22.

9 Ibidem.

10 Mircea Rusnac, O răscoală ţărănească din anul 1949, în Reflex, Reşiţa, an IV, nr. 7-8-9 (34-36), iulie-septembrie 2003, p. 55.

11 William Totok, Aprecieri neretuşate. Eseuri, articole şi interviuri 1987-1994, Iaşi, 1995, p. 78 (capitolul Deportările în Bărăgan).

12 Ibidem.

13 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale, în Analele Banatului. Serie nouă. Arheologie-Istorie, Timişoara, nr. 5, 1997, p. 393; „Scânteia”, nr. 1.806 din 8 august 1950.

14 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 21.

15 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 384.

16 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 22.

17 Ibidem.

18 Ibidem.

19 Ibidem.

20 William Totok, op. cit., p. 79.

21 Ibidem. Din bogata bibliografie a deportării în Bărăgan mai consemnăm următoarele titluri: Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ost-Mitteleuropa, vol. III, Das Schicksal der Deutschen in Rumänien, München, 1984 (ed. I, 1957); Christian Geier, Bărăgan – der rumänische Gulag, în Banatica, Freiburg, nr. 3/1994; Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Timişoara, 1994; Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan, Fotomemoria unei deportări: Bărăgan 1951, Timişoara, 1995; Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Valentin Sămânţă, Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje, Timişoara, 1996; Smaranda Vultur, Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan (1951-1956), Timişoara, 1997; Rafael Mirciov, Pagini din lagărul Bărăganului pentru familiile de bulgari din Banat, Timişoara, 1998; Wilhelm Weber, Und über uns der blaue Himmel. Die Deportation in die Bărăgan-Steppe Rumäniens 1951, München, 1998; Deportiert in den Baragan 1951-1956. Banater Schwaben gedenken der Verschleppung vor fünfzig Jahren, editat de Walther Konschitzky, Peter-Dietmar Leber si Walter Wolf, München, 2001; Dumitru Brusalinschi, Deportaţi în Bărăgan, Călăraşi, 2001; Deportaţii în Bărăgan 1951-1956, Timişoara, 2001 etc.

22 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., în loc. cit., nr. 6/1994, p. 24.

23 Ibidem.

24 Ibidem, p. 25.

25 Ibidem.

26 William Totok, op. cit., p. 80.

27 Ibidem, p. 80-81.

28 Ibidem, p. 81.

29 Ibidem, p. 81-82.

30 Ibidem, p. 82.

31 Ibidem.

32 Ibidem.

33 Ibidem.

34 Ibidem.

35 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., în loc. cit., nr. 5/1994, p. 56.

36 William Totok, op. cit., p. 83.

37 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 57.

38 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 117.

39 Smaranda Vultur, op. cit., p. 273.

40 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 105-106.

41 Smaranda Vultur, op. cit., p. 203-204.

42 Ibidem, p. 214, 215.

43 Ibidem, p. 241-242.

44 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 139.

45 Ibidem, p. 87-88.

46 Ibidem, p. 90.

47 Ibidem, p. 92.

48 Smaranda Vultur, op. cit., p. 227.

49 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 42.

50 Ibidem, p. 61.

51 Smaranda Vultur, op. cit., p. 332.

52 Ibidem, p. 281.

53 Ibidem, p. 45-46.

54 Ibidem, p. 59.

55 Ibidem, p. 63.

56 Ibidem, p. 92-93.

57 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 150-151.

58 Ibidem, p. 40-41.

59 Ibidem, p. 56.

60 Ibidem, p. 68-69.

61 Ibidem, p. 72.

62 Ibidem, p. 133-134.

63 Ibidem, p. 30-31.

64 Ibidem, p. 48-49.

65 Smaranda Vultur, op. cit., p. 146-147.

66 Ibidem, p. 158-159.

67 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 32.

68 Ibidem, p. 132.

69 Smaranda Vultur, op. cit., p. 104-105.

70 Ibidem, p. 127.

71 Ibidem, p. 209.

72 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 57-58.

73 Ibidem, p. 104.

74 Smaranda Vultur, op. cit., p. 135.

75 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 39.

76 Ibidem, p. 63-64.

77 Ibidem, p. 153-154.

78 Ibidem, p. 59.

79 Ibidem, p. 85.

80 Ibidem, p. 130.

81 Ibidem, p. 111-112.

82 Ibidem.

83 Ibidem, p. 140.

84 Ibidem, p. 108.

85 Smaranda Vultur, op. cit., p. 257-259.

86 Ibidem, p. 266.

87 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 53.

88 Ibidem, p. 93-94.

89 Ibidem, p. 95-96.

90 Ibidem, p. 98.

91 Smaranda Vultur, op. cit., p. 83.

92 Ibidem, p. 192.

93 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 135.

94 Ibidem, p. 226.

95 William Totok, op. cit., p. 84-85.

96 Ibidem, p. 85.

97 Ibidem.

98 Ibidem.

99 Ibidem.

100 Ibidem.

101 Ibidem, p. 86.

102 Ibidem.

103 Ibidem.

104 Ibidem, p. 87.

105 Ibidem.

106 Ibidem.

107 Ibidem.

108 Ibidem, p. 88.

109 Ibidem, p. 88-89.

110 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., în loc. cit., nr. 6/1994, p. 25.

111 Ibidem.

112 Ibidem.

113 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 186.

114 Ibidem, p. 28.

115 Apud Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 28-30.

116 William Totok, op. cit., p. 91-92.

117 Ibidem, p. 93.

118 Ibidem.

119 Ibidem, p. 94.

Reclame

Mircea Rusnac – Procesul intentat conducătorilor Bisericii romano-catolice din Banat (1951) şi locul său în campania antireligioasă a regimului comunist

17 iunie 2009

Etapa comunizării forţate, la care au fost supuse statele Europei centrale şi răsăritene ocupate de Armata Roşie la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, între care şi România, a conţinut şi o latură absolut necesară acaparării complete a puterii de către oamenii sprijiniţi de Moscova: un atac frontal îndreptat împotriva Bisericii ca instituţie, dar şi împotriva credinţei religioase a populaţiei, în care vedeau o concurentă serioasă. Încă de la naşterea sa, în secolul al XIX-lea, comunismul declarase război făţiş religiei, pe care o trata ca pe un „opiu” folosit de „clasele exploatatoare” pentru a adormi vigilenţa „maselor asuprite”. Ion Raţiu caracteriza comportamentul comuniştilor faţă de religie în felul următor: „Ţelul pe termen lung al comunismului este completa eradicare a religiei din viaţa socială. Adevăratul comunist tratează religia cu dispreţ şi consideră orice credinţă religioasă drept superstiţie – nefericită moştenire din adolescenţa omului.” (1)

Ca urmare, după ce comuniştii au preluat integral puterea politică în noile ţări de democraţie populară din centrul şi răsăritul Europei, ei au declanşat, în special din 1948-1949, ofensiva împotriva Bisericii. Era vizată în special Biserica catolică, dat fiind că aceasta era net predominantă în unele ţări, precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, iar prin subordonarea sa ierarhică faţă de Vatican excludea din start posibilitatea exercitării oricărui tip de control al statului comunist ateu asupra sa. De aceea, din momentul în care noul stat s-a simţit suficient de puternic, el a început represiunea împotriva conducătorilor bisericilor catolice din Europa centrală. Fenomenul era astfel descris de André Fontaine: „Procesul care va fi intentat cardinalului Mindszenty, principele-primat al Ungariei, va avea un caracter în întregime diferit (…). La 29 decembrie (1948, n.n.), un comunicat va anunţa că urmează să fie urmărit pentru înaltă trădare, complot, spionaj şi trafic cu devize. Atitudinea sa în faţa tribunalului n-a corespuns în niciun fel la ceea ce se putea aştepta din partea unei personalităţi atât de combative şi sigure de dreptatea sa. De la un cap la altul al procesului, aparent «zdrobit», el nu va înceta să exprime regrete şi remuşcări. Va fi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Eliberarea sa, în 1956, de către insurgenţii din Budapesta, nu va duce la clarificarea adevăratelor motive ale atitudinii sale.

În 1951, succesorul cardinalului, monseniorul Groesz, avea să compară la rândul său în faţa justiţiei. În cursul procesului, el va mărturisi tot ceea ce s-a dorit de la el. Arhiepiscopul de Praga, primat al Cehoslovaciei, monseniorul Beran, fusese arestat în anul precedent, dar nu va fi niciodată judecat.” (2) Totodată, guvernele aservite Kremlinului încurajau tendinţele menite să-i rupă pe catolici de dependenţa faţă de Roma, prin apariţia unor schisme naţionale şi mişcări aşa-zis „progresiste”, precum Acţiunea catolică a preotului Plohjar, devenit membru al guvernului cehoslovac, sau grupul polonez Dzis i Jutro. (3)

În România, Biserica catolică, deşi minoritară faţă de cea ortodoxă, cuprindea în acea perioadă aproape trei milioane de credincioşi. Aceştia însă erau organizaţi în două ramuri separate. Cea mai numeroasă (de 1,5 milioane de credinicioşi) era, din punct de vedere etnic, în întregime românească. De rit bizantin (greco-catolic), ea a fost unită cu Roma din 1700. Cea de-a doua, mai puţin numeroasă (având circa 1,2 milioane de credincioşi) era de rit latin (romano-catolic). Ea cuprindea credincioşi germani şi maghiari din Banat şi Transilvania, precum şi români din Moldova şi Bucureşti. (4)

Regimul rezervat Bisericii romano-catolice, la care ne vom ocupa în continuare, a fost, de asemenea, deosebit de dur. În anul 1948, noul patriarh, numit de comunişti în fruntea Bisericii ortodoxe române, Justinian (după ce vechiul patriarh, Nicodim, fusese otrăvit la 18 februarie), declara: „Interesele politice urmărite de Vatican sunt împotriva a însuşi spiritului credinţei noastre creştine.” (5) Ofensiva a debutat la 17 iulie 1948, când regimul comunist, prin decretul-lege nr. 151, a denunţat unilateral concordatul încheiat în 1927 cu Vaticanul. La 4 august 1948 a fost publicat în Monitorul oficial decretul-lege nr. 177 privind Regimul general al cultelor religioase. Acesta lovea puternic în libertatea religioasă în general şi în structura Bisericii catolice în special. Articolul 22 al decretului-lege, care reglementa crearea şi funcţionarea diecezelor (episcopiilor), reducea numărul acestora de la zece la cinci; articolele 40 şi 41 atentau la universalismul Bisericii catolice şi la dependenţa ei faţă de Papă; articolele 44 şi 45, privitoare la cler, introduceau un control sever al statului. (6)

De altfel, deja Constituţia Republicii Populare Române, adoptată la 13 aprilie 1948, sancţiona suprimarea totală a şcolilor confesionale, prin articolul 27, care avea următorul conţinut: „Nici o confesiune, congregaţiune sau comunitate religioasă nu poate deschide şi întreţine institute de educaţie generală, ci numai şcoli speciale destinate pregătirii personalului cultului şi sub controlul statului.” (7)

Prin decretul-lege nr. 176 din 3 august 1948, toate bunurile mobile şi imobile care au aparţinut Bisericii catolice, congregaţiilor, asociaţiilor particulare cu sau fără scop lucrativ şi care au servit funcţionării unităţilor de învăţământ trecute la stat conform articolului 35 din legea învăţământului public, au fost declarate proprietate a statului. În acelaşi timp, presa catolică a fost integral suprimată, iar la 3 noiembrie 1948 erau naţionalizate şi institutele de sănătate.

În septembrie 1948, trei dintre cele cinci episcopii romano-catolice au fost desfiinţate arbitrar şi episcopii respectivi depuşi. Guvernul a încercat să dea naştere unei mişcări schismatice, preocupându-se să impună un statut al cultului catolic care, în fapt, să accepte toate legile antiecleziastice şi amestecul făţiş al guvernului în problemele Bisericii. Un grup de preoţi comunişti, excomunicaţi, a întemeiat Comitetul catolic de acţiune, cu intenţia de a conduce Biserica catolică în spiritul independenţei faţă de Sfântul scaun, intenţie care a şi fost exprimată în rezoluţia pe care amintitul comitet o adoptase la întrunirea sa ţinută la Cluj, în data de 15 martie 1951.

La 1 august 1949, Consiliul de miniştri a abolit oficial toate ordinele şi congregaţiile catolice şi a cerut călugărilor să se înregistreze ca şomeri la Ministerul muncii.

După ce ultimul nunţiu apostolic, Andrea Cassulo, a fost rechemat de Sfântul scaun ca persona non grata noului regim de la Bucureşti, locul său a fost luat de monseniorul Gerald Patrick O’Hara, în calitate de regent al nunţiaturii apostolice din capitala României. La 4 iulie 1950, ministrul de externe al României, celebra Ana Pauker, a comunicat regentului O’Hara că trebuie să părăsească ţara în termen de trei zile, împreună cu toţi colaboratorii săi. (8) Iar la 7 iulie 1950, guvernul comunist rupea în mod oficial relaţiile diplomatice cu Vaticanul. (9)

Regimul comunist ateu şi-a celebrat victoria deplină încă din iunie 1949, când s-au întâlnit la Bucureşti reprezentanţii a şapte biserici şi a două culte, care şi-au exprimat „completa satisfacţie cu condiţiile existente în Republica Populară Română.” (10)

Victoria aceasta consta în faptul că, deja în acel moment, bisericile şi cultele din România erau conduse de elemente docile, favorabile regimului comunist, iar acei lideri care manifestaseră spirit de independenţă faţă de stat erau azvârliţi în puşcării. Numele cele mai răsunătoare de prelaţi romano-catolici urmau să fie ponegrite şi înjosite prin înscenarea de procese publice de tip stalinist. Victor Frunză identificase încă mai demult care fusese cel mai important proces intentat conducătorilor Bisericii catolice din România: „A existat un proces-cap de serie în care a fost implicată nunţiatura papală din România, acuzată de spionaj în favoarea… Vaticanului.” (11) Titulatura oficială a acestui proces stalinist era: „Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian.” El s-a desfăşurat în intervalul 10-17 septembrie 1951 în faţa Tribunalului militar din Bucureşti şi implica judecarea conducerii celei mai puternice episcopii romano-catolice din ţară, cea de Timişoara şi Banat, în frunte cu însuşi episcopul titular, dr. Augustin Pacha. Dar, pe lângă el şi ceilalţi înalţi prelaţi bănăţeni, au mai fost incluşi în lotul acuzaţilor numeroşi alţi cetăţeni, pentru ca acuzatul principal să dispară în anonimat printre colegii săi de suferinţă. Aspectul unui asemenea proces era astfel sesizat de Ion Raţiu: „Acuzatul principal nu numai că este demascat a fi un criminal ordinar, dar întregul său trecut este dezgropat şi caracterul său este pătat cu noroi. El este descris ca un om de o ambiţie personală nelimitată şi fără scrupule, care nu se dă înapoi să conspire cu agenţi secreţi militari sau diplomatici americani, de care este întotdeauna plătit. Tribunalul apare ca iertător şi cel mai adesea acuzatul principal este condamnat la închisoare pe viaţă sau pe termen lung. Cei mai mulţi dintre acuzaţi fac uz de dreptul la recurs.” (12)

Procesul la care ne vom referi în continuare, cel ai cărui principali învinuiţi erau conducătorii episcopiei timişorene, a fost instrumentat de cunoscutul torţionar Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), conform mărturiei fostului şef-adjunct al serviciilor secrete române, Ion Mihai Pacepa. (13) Completul de judecată era prezidat de cel mai cunoscut inchizitor stalinist al acelei epoci, criminalul de război general-maior magistrat Alexandru Petrescu. Alături de el mai împărţeau „dreptatea” locotenent-colonelul magistrat Aurel Casandra, colonelul Ion Petreanu, colonelul Nicolae Grigore şi colonelul Lascăr Petrovici. Acuzarea a fost susţinută de procurorul militar special, colonel Aurel Ardeleanu, şi de căpitanul magistrat Ovidiu Teodorescu. Apărarea era susţinută de avocaţii Ladislau Savin, Manole Roman, C. Dumitrescu, N. Hogaş, B. Solomon, Vasile Gheciu, Eugen Ionescu, Victor Lăzărescu, C. Constantinescu şi Mihail Mayo. (14) Între cei trimişi în judecată se numărau: Augustin Pacha, episcopul romano-catolic de Timişoara şi Banat; Adalbert Boroş, rector al Seminarului catolic din Timişoara şi episcop romano-catolic clandestin; Iosif Waltner, prelat papal, director al eparhiei romano-catolice din Timişoara; Ioan Heber, preot romano-catolic, secretar al eparhiei romano-catolice din Timişoara. Ceilalţi şase acuzaţi erau: Clement Gatti, preot paroh al Bisericii italiene din Bucureşti; Eraldo Pintori, funcţionar al legaţiei Italiei din Bucureşti; Iosif Schubert, paroh canonic al Catedralei catolice din Bucureşti şi episcop romano-catolic clandestin; Lazăr Ştefănescu, inspector general şcolar; Gheorghe Săndulescu, inspector general şcolar şi Petre Topa, medic din Bucureşti. (15)

Actul de acuzare (referatul introductiv) a fost întocmit de maiorul de justiţie Adrian Frăţilă, procuror şef al Parchetului Tribunalului militar Bucureşti. După formulele introductive privind „activitatea criminală” a Vaticanului, dusă prin nunţiatura papală din Bucureşti „în folosul imperialismului americano-englez”, referatul îşi începea acuzele constatând că la începutul lui februarie 1934, episcopul Augustin Pacha se prezentase într-o audienţă solemnă la Adolf Hitler, unde, în calitatea sa de episcop de Timişoara şi de reprezentant al vârfurilor germane catolice din Europa de sud-est, „a făcut urări fierbinţi pentru izbânda acţiunilor tâlhăreşti pornite de Hitler.” (16) Tot atunci, Pacha a luat contact şi cu nunţiul papal din Berlin, Cesare Orsenigo, „care îl autoriză în numele Vaticanului să trateze colaborarea cu Hitler.” Reîntors la Timişoara, Pacha ar fi început acţiunile „pentru crearea coloanei a V-a în ţara noastră.” (17) El ar fi cerut preoţilor catolici să acţioneze în aşa fel încât toţi germanii romano-catolici să devină hitlerişti. În 1936, într-o şedinţă ţinută în biroul episcopului, s-ar fi discutat şi hotărât „programul asociaţiunilor de tineret romano-catolice germane din Banat”, care prevedea într-un punct special: „Aprobăm ce se întâmplă în al III-lea Reich, suntem plini de admiraţie pentru ceea ce se face de către Hitler, aprobăm ideea rasismului şi toate celelalte puncte din programul Partidului Naţional Socialist German.” (18) Acest program, se susţinea, ar fi fost citit la manifestarea tineretului german care a avut loc la Teremia Mare în cursul lunii august 1936, şi la care au participat episcopul Pacha şi preotul Heber. În acelaşi timp, actul de acuzare îi declara în mod automat pe preoţii romano-catolici drept spioni ai Vaticanului. La cercetări, episcopul Pacha fusese forţat, de altfel, să semneze o declaraţie în care se afirma faptul că „episcopii catolici din întreaga lume au dus şi duc asemenea activitate informativă în folosul Vaticanului.” (19)

În noiembrie 1944, nunţiul Andrea Cassulo l-ar fi convocat telefonic la Bucureşti pe prelatul Waltner, dându-i dispoziţiuni ca „agentura de spionaj din Timişoara să continue culegerea şi transmiterea informaţiunilor ca şi mai înainte, specificând ca informaţiile să fie mai ample şi mai numeroase, măsurile de precauţie mai mari şi să se urmărească cu deosebită atenţie activitatea Partidului Comunist Român şi a activiştilor lui, ca şi a aparatului de stat.” (20) Se pretindea că în anii 1944, 1945 şi 1946, „agentura din Timişoara” ar fi transmis „centrului de spionaj al Vaticanului din Bucureşti”, condus de Andrea Cassulo, informaţii privind: trupele sovietice aflate în trecere prin Banat, unităţile armatei române, personalităţile politice şi conducătorii administrativi din regiune, transporturile, aprovizionarea fabricilor cu materii prime sau activitatea P.C.R. În 1946, nunţiul papal Cassulo a fost înlocuit în post de episcopul american de Savannah, O’Hara. Prin această măsură, se pretindea în actul de acuzare, „serviciul de spionaj american a luat direct conducerea centrului de spionaj de la nunţiatura apostolică din Bucureşti.” (21) În martie 1947, O’Hara i-ar fi cerut lui Waltner să intensifice acţiunea de spionaj şi i-ar fi dat noi instrucţiuni pentru „agentura din Timişoara.” Ca urmare, între martie 1947 şi iulie 1950, când nunţiatura a fost desfiinţată, acuzaţii Pacha, Waltner şi Heber ar fi trimis informaţii cu privire la: aprovizionarea fabricilor şi uzinelor cu materie primă, naţionalizarea industriei din Banat, numărul, salarizarea şi aprovizionarea muncitorilor, stabilizarea monetară, organizarea, conducerea şi activitatea Partidului Muncitoresc Român din regiune, organizarea gospodăriilor agricole colective, trupele aflate în regiune şi mişcarea lor, precum şi multe alte informaţii militare, economice şi politice. La rândul lor, Pacha, Waltner şi Heber ar fi folosit şi informatori anume recrutaţi şi instruiţi în diferitele sectoare de activitate locală. Aceste informaţii erau predate la Bucureşti fie nunţiului O’Hara, fie secretarului Guido Del Mestri. În acest scop se deplasau periodic la Bucureşti acuzaţii Pacha, Waltner şi Heber sau, în cazuri de extremă urgenţă, dr. Franz Kräuter şi călugăriţa Elisabeta Wulff (sora Hildegardis).

După ce, în 1949, mulţi dintre preoţii catolici bănăţeni au fost arestaţi, O’Hara ar fi trecut la organizarea unei acţiuni informative „şi mai conspirative”, denumită „Jakab”. Francesco Strazzari considera că, prin utilizarea de către acuzatori a acestui onomastic maghiar pentru a desemna o „acţiune de spionaj”, se conta pe efectul naţionalist „antimaghiar” al acţiunii. (22) Agenturile nou înfiinţate prin acest plan ar fi fost conduse de preoţi catolici care erau consacraţi ca episcopi clandestini. Consacrarea lor se făcea „în cel mai strict secret şi sub legătura celor mai straşnice jurăminte de păstrare a conspirativităţii.” (23) Pentru Timişoara, conducerea „dublurii agenturii de spionaj” a fost încredinţată acuzatului Adalbert Boroş, care fusese consacrat ca episcop în clandestinitate la 12 decembrie 1948. Legătura cu nunţiatura era asigurată prin sora Hildegard Reissner. În vara anului 1950, nunţiatura papală a fost desfiinţată, iar locul în conducerea „centrului de spionaj al Vaticanului la Bucureşti” era preluat de acuzatul Iosif Schubert, vicarul arhiepiscopiei catolice din Bucureşti şi preotul canonic al Catedralei Sfântul Iosif, consacrat la rândul său ca episcop clandestin la 30 iunie 1950. Colectarea informaţiilor, pe lângă Hildegard Reissner, se mai făcea şi de către Maria Judith Fenyvesi, Cristina Dewald şi Ioana Niculiţa. Aceştia ar fi avut legături acum şi cu legaţia Italiei. Pe această filieră, agentura acuzatului Waltner ar fi trimis Vaticanului informaţii între noiembrie 1950 şi februarie 1951 privind: producţia şi personalul fabricilor şi uzinelor, gospodăriile agricole colective etc. (24) S-ar fi recurs astfel şi la serviciile ambasadei Austriei din Bucureşti. Se făceau apoi referiri la organizarea unor grupuri de rezistenţă armată intitulate „Partidul Socialist Creştin” (!) şi la faptul că Vaticanul ar fi plătit cu dolari americani activităţile de spionaj. Apoi se afirma: „Cu câteva zile numai înainte de plecarea sa din ţară, O’Hara a dat dispoziţiuni exprese ca acuzatul Pacha să citească din amvon, în catedrala din Timişoara, o pastorală, care cuprindea atacuri calomnioase împotriva Republicii Populare Române şi îndemnuri la nesupunere faţă de legi. Pastorala adusă de la Bucureşti de Hildegard Reissner şi transmisă prin Elisabeta Wulff acuzatului Pacha a şi fost difuzată de către acesta – potrivit ordinului primit – prin citirea ei în catedrală.” (25)

Ca în toate celelalte procese inentate unor capi ai Bisericii catolice din Europa răsăriteană, şi acuzatul Heber a semnat o declaraţie prin care mărturisea că în 1949, la rugămintea lui Pacha, făcuse trafic de valută. Tot Heber ar mai fi făcut şi trafic cu aur, ascunzând, cu ajutorul protopopului Mihai Willjung, un kilogram de aur în interiorul bisericii din Becicherecu Mic. (26) Se mai preciza, totodată, că în Banat activau, ca agenţi ai centrului de spionaj italian, şi inginerul Vignati (la Timişoara), şi inginerul Rossi (la Arad).

În încheierea consemnării de către Scânteia a actului de acuzare, se specifica: „Interpretul de limbă maghiară a dat citire, în limba maghiară, pentru acuzaţii Pacha Augustin şi Boroş Adalbert, faptelor acuzatoare, aşa cum sunt prevăzute în referatul introductiv, şi textelor de legi pentru care acuzaţii au fost trimişi în judecată.” (27)

În continuare, tot prin interpret, a fost luat interogatoriul acuzatului Augustin Pacha. El a recunoscut că în 1934 a efectuat, împreună cu ruda sa apropiată Franz Kräuter, o călătorie de cinci zile în Germania. Acolo l-a abordat pe nunţiul papal Orsenigo, care a aprobat audienţa sa la Hitler, făcută în scopul de a tempera propaganda anticatolică pe care o practica şi acesta. Kräuter l-a însoţit şi la audienţa de la Hitler, la care a mai participat şi locţiitorul acestuia, Rudolf Hess. Pacha a declarat la proces: „Pe Hitler l-a interesat situaţia materială a germanilor din România şi mi-a promis că va interzice propagandiştilor săi să facă propagandă împotriva Bisericii catolice.” (28) Apoi, el a luat parte la o manifestaţie desfăşurată la Timişoara, organizată de Andreas Schmidt, locţiitorul şi reprezentantul lui Hitler în România, şi la o altă manifestaţie, la Aradu Nou. În 1941, cu aprobarea Vaticanului, episcopul Pacha a acceptat ca toate şcolile catolice de limbă germană să fie predate Grupului Etnic German, împreună cu toată averea şi bunurile pe care le posedau. Urma apoi o întrebare promptă din partea Tribunalului:

„PREŞEDINTELE: Ce părere ai despre acţiunile d-tale contra legilor ţării noastre? Recunoşti că ai dus o activitate de spionaj?

ACUZATUL (Pacha, n.n.): Recunosc, aşa după cum am făcut şi în declaraţia mea, această activitate de spionaj în dauna statului român şi în folosul Vaticanului.” (29)

El mai recunoştea că îşi începuse activitatea de spionaj tocmai din 1923, când Vaticanul îl numise episcop romano-catolic de Timişoara şi Banat. Rapoartele, pe care le ducea personal din cinci în cinci ani la Vatican, se refereau la chestiuni atât bisericeşti, cât şi militare, politice, economice şi sociale. În perioada 1941-1944, rapoartele conţineau informaţii cu caracter militar: câţi oameni au fost încorporaţi, câţi tineri germani au fost înrolaţi în S.S., care era moralul armatei şi cum privea aceasta războiul hitlerist. Alte rapoarte se refereau la problemele de trai, la problemele privind felul în care populaţia înţelegea desfăşurarea luptelor de pe front. La 15 august 1945, Pacha ar fi mers personal la Bucureşti pentru a face un referat verbal nunţiului Cassulo. În 1948, „când regimul actual s-a bucurat de succese mai mari, această activitate de spionaj a primit baze mai largi şi un aspect mai conspirativ.” (30) El mai recunoştea că în 1950 distrusese anumite dosare cu documente păstrate în arhivă, că a deţinut metale preţioase şi valută străină. La întrebarea specială a  procurorului, colonelului Aurel Ardeleanu, acuzatul Pacha a răspuns că într-un raport al său din 1938 era vorba şi despre activitatea P.C.R.

Cel de-al doilea acuzat interogat, Iosif Waltner, a dezvăluit faptul că Pacha se întâlnise la Berlin nu numai cu Hitler, ci şi cu ministrul german de externe, Neurath: „Mi-a spus de asemenea că în audienţa de la Hitler a vorbit despre activitatea desfăşurată de el în rândurile populaţiei germane din Banat şi l-a rugat pe Hitler să-l ajute în această activitate. Hitler l-a felicitat pe episcopul Augustin Pacha şi l-a rugat să continue activitatea lui în folosul naţional-socialiştilor din Banat.” (31) El a recunoscut apoi că nunţiul Cassulo i-a cerut să culeagă informaţii din domeniul economic, cultural, militar şi social. Astfel şi-a început, încă din 1934, activitatea de spionaj. Între ajutoarele sale, pe lângă Elisabeta Wulff şi Heber, îi mai menţiona şi pe sora Patricia Zimmermann şi pe Eugen Csendes. Pacha i-a cerut să culeagă informaţii după 1944 despre activitatea partidelor politice, despre manifestări culturale, despre unităţi militare, despre producţia din fabrici, despre recoltă şi însămânţări etc. Waltner a recunoscut că transmisese informaţii nunţiaturii până în iunie 1950, când Del Mestri i-a predat pastorala care trebuia să fie citită de episcop în catedrala din Timişoara (deşi actul de acuzare nu pomenise nimic despre rolul pe care l-ar fi jucat Waltner în această acţiune!). El mai recunoştea (altă noutate) că arsese dosarul care conţinea socotelile banilor primiţi de la nunţiatură; dosarul care conţinea documente, acte şi notiţe scrise, care oglindeau activitatea preoţilor şi a eparhiei contra P.C.R. şi a Uniunii Sovietice, în special propaganda oficială, misiuni speciale; dosarul conţinând date asupra unităţilor sovietice care au trecut prin ţară spre Frontul de vest. (32)

Acuzatul Iosif Schubert a recunoscut că din vara anului 1950 primea informaţii de la Timişoara din partea monseniorului Boroş şi a monseniorului Waltner, prin călugăriţa Gerta Kernweiss. Aceste informaţii se refereau la organizarea gospodăriilor agricole colective, la unele măsuri luate de autorităţi, la situaţia financiară şi economică, la salariile muncitorilor din fabrici şi întreprinderi, la aprovizionarea oraşelor, la chestiuni administrative şi din domeniul organizaţiei bisericeşti, la congresele bisericeşti de la Târgu Mureş şi Gheorgheni-Ciuc, la mişcări de trupe militare. Un pasaj din interogatoriu este sugestiv:

„PREŞEDINTELE: Pentru adunarea informaţiilor ce anume instrucţiuni ai dat lui Waltner, Boroş şi Sándor Imre (episcopul din Alba Iulia, n.n.)?

ACUZATUL (Scubert, n.n.): Instrucţiuni speciale nu i-am dat nici lui Boroş şi nici lui Sándor.

PREŞEDINTELE: Din ce cauză nu le-ai dat instrucţiuni?

ACUZATUL: Pentru că dumnealor erau în curent cu misiunea lor, deoarece au vorbit dinainte de plecarea nunţiului cu monseniorul Del Mestri sau chiar cu nunţiul.” (33)

El a mai arătat că i-a cerut lui Waltner şi informaţii de la Oradea şi Satu Mare. Şi pentru că Schubert nu a declarat tot ce se aştepta de la el, a fost confruntat cu Waltner. Acesta a confirmat că îi transmisese lui Schubert informaţii din toate domeniile, inclusiv militar, ceea ce Schubert nu recunoscuse:

„PREŞEDINTELE: Schubert, ce ai de declarat?

ACUZATUL SCHUBERT: Despre aceste conversaţii n-am putut să-mi reamintesc.

PREŞEDINTELE: Acum îţi aminteşti?

ACUZATUL SCHUBERT: Nu pot totuşi să spun că în conştiinţa mea îmi aduc aminte şi ştiu. Dar eu nu pot să refuz o afirmaţie care vine din partea unui om venerabil.

PREŞEDINTELE: Declaraţiile din primele cercetări le recunoşti în total?

ACUZATUL SCHUBERT: Eu susţin declaraţiile mele, ce am scris cu mâna mea recunosc în totul.” (34)

În acest mod, problema a fost considerată rezolvată. Dar, din cauza confruntării dintre Waltner şi Schubert, interogatoriul lui Adalbert Boroş a fost amânat pentru a doua zi dimineaţă.

Boroş a relatat cum a fost hirotonisit ca episcop la Bucureşti, la 12 decembrie 1948, în capela nunţiaturii. Slujba a fost oficiată de nunţiul O’Hara şi la ea au mai participat şi cei doi secretari, Del Mestri şi Kirk. De atunci, el transmitea informaţii prin sora Gerta Kernweiss. El a relatat: „Nunţiul mi-a adus la cunoştinţă că pentru eparhia Timişoarei eu sunt însărcinat cu strângerea şi cu transmiterea informaţiilor, pentru toată eparhia.” (35) Şi mai departe: „Am transmis informaţii în primul rând în legătură cu tot ceea ce am văzut şi am aflat eu pe teritoriul Timişoarei. Apoi m-am interesat de la preoţii din eparhie, care au venit la biroul episcopiei, despre întreaga situaţie a parohiilor lor. Apoi, m-am interesat şi la personalul biroului episcopiei. În special, de la secretarul episcopiei, Ioan Heber.” (36) Informaţiile trimise lui Schubert se refereau în general la manifestările politice din unele oraşe ale Ardealului şi la influenţa acestora pe teritoriul eparhiei bănăţene. Din august 1950, Boroş mărturisea că primea indicaţii prin emisiunile postului de radio Vatican! Un extras din finalul interogatoriului:

„PREŞEDINTELE: Mai ai ceva de adăugat pe lângă declaraţiile făcute?

ACUZATUL (Boroş, n.n.): Doresc să menţionez şi vă rog să aveţi în vedere următoarele: întreaga activitate nu am dus-o din proprie iniţiativă, mi s-a cerut şi am fost însărcinat de către nunţiul O’Hara şi de către secretarul Del Mestri. Cu toate că am ştiut că aceasta este un lucru ilegal, totuşi am acceptat.

PROCURORUL CĂPITAN MAGISTRAT OVIDIU TEODORESCU: Să ne spună acuzatul Boroş dacă a colaborat vreodată la anumite publicaţii ale Vaticanului?

ACUZATUL: Da. În anul 1936 sau 1937, nu-mi aduc aminte precis, am primit o însărcinare oficială de la episcopul Augustin Pacha să scriu articole pentru oficiosul Vaticanului, Osservatore Romano. Am primit această însărcinare şi am scris în două ocazii articole pentru acest ziar. Un articol despre locul de pelerinaj de la Maria Radna, al doilea despre jubileul episcopal.” (37)

Iată deci o nouă probă evidentă a activităţii de spionaj!

Ultimul acuzat interogat a fost Ioan Heber. El a arătat că în 1935 Pacha l-a numit secretar al eparhiei romano-catolice din Timişoara: „În această calitate am ajutat pe episcop în conducerea tehnică a asociaţiilor profasciste ale tineretului romano-catolic din Banat. Încă în 1936, episcopul mi-a cerut să-i furnizez informaţii cu caracter de spionaj de pe întreg teritoriul eparhiei din Timişoara. Eu am fost de acord.” (38) În 1938 el a observat că revistele şi ziarele catolice, la ordinele Vaticanului, au declanşat „o campanie furibundă împotriva comunismului.” (39) În perioada 1936-1944 el transmisese informaţii: despre recrutarea tinerilor din Banat; despre activitatea G.E.G.; despre starea de spirit a populaţiei şi a soldaţilor în legătură cu războiul; despre activitatea P.C.R. în ilegalitate etc. După 23 august 1944, acestea se refereau la: spitalele militare din Timişoara; numărul soldaţilor bolnavi; transporturile militare sovietice din anii 1944-1945; activitatea unor fabrici care au produs stofe pentru armată; situaţia populaţiei germane din Banat între 1945-1946; reîntoarcerea primilor prizonieri de pe frontul german; reîntoarcerea trupelor de pe frontul german; organizarea armatei române; diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”; livrările în contul armistiţiului şi al Tratatului de pace; aprovizionarea armatei; construcţia unor cazărmi; introducerea normelor în fabrici şi atitudinea muncitorilor faţă de aceste norme; salarizarea lor; numărul muncitorilor şi angajaţilor din fabrici; producţia unor fabrici din regiune; aprovizionarea cu materii prime; calitatea produselor;  neajunsurile existente în fabrici; înfiinţarea de gospodării agricole colective, gospodării de stat şi staţiuni de maşini; relaţiile dintre naţionalităţile conlocuitoare etc. Mai târziu, Del Mestri îi ceruse şi informaţii privind situaţia industriei grele, adică de la societăţile „Reşiţa”, „Oţelu Roşu”, „Nădrag”. Heber menţiona că între Pacha şi Auschnitt existau legături speciale, primind de la acesta bani prin curier sau prin Direcţia U.D.R. de la Timişoara. În încheiere, el afirma că avusese legături chiar şi cu legaţia Suediei! (40)

Primul martor audiat la proces a fost Franz Kräuter, care a recunoscut că împreună cu episcopul Pacha a făcut o vizită la Hitler. El a spus: „De Hitler am fost primiţi politicos. El ne-a oferit locuri după ce am intrat, pe o garnitură de club. Alături de el a luat loc Rudolf Hess, apoi discuţia a început. Primul a luat cuvântul episcopul Pacha, care s-a prezentat ca episcop catolic din Banat, arătându-i că majoritatea credincioşilor săi sunt germani şi l-a salutat în numele acestora.” (41) Martora Frederica Hildegard Reissner a confirmat fapte deja cunoscute (corespondenţa secretă a nunţiaturii cu Pacha, Boroş, Waltner şi preoţii din Alba Iulia, Oradea şi Satu Mare, citirea pastoralei din iunie 1950, rolul jucat ulterior de Schubert etc.). Martora Ecaterina (Gerta) Kernweiss i-a recunoscut pe acuzaţii Pacha, Schubert, Waltner, Boroş şi Heber. Ea a recunoscut că transmitea informaţii secrete între aceştia şi nunţiatură. Martora Cristina Dewald a recunoscut că asigura legătura dintre Schubert şi episcopul din Alba Iulia, Sándor Imre. Mai puţin importante au fost depoziţiile martorelor Maria Judith Fenyvesi, Eva Elisabeta Schritt şi Ioana Niculiţa, care au recunoscut, la rândul lor, tot ceea ce s-a cerut de la ele. Alţi martori au mai fost audiaţi în legătură cu ceilalţi acuzaţi (aparţinând, chipurile, de „centrul de spionaj italian”). În sfârşit, martora Elisabeta Wulff, fostă călugăriţă benedictină, a declarat: „Din anul 1929 până în 1940-41, cu ştirea şi cu voinţa Prea Sfinţitului Pacha, am întemeiat şi am condus Uniunea femeilor şi fetelor germane romano-catolice din dieceza noastră. Am avut în Banat aproximativ 40 de filiale. Materialul nostru şi fondurile pe care le-am întrebuinţat, materiale care au constat din broşuri, reviste, tablouri, programe de manifestaţii, cărţi, le-am primit din Reich. La baza activităţii noastre a stat rasismul.” (42) Ea a mai spus că între 1933-1938 a efectuat călătorii în Germania. De asemenea, a mărturisit că atât ea, cât şi episcopul Pacha, erau „distruşi” în momentul înfrângerii Germaniei naziste şi plini de „ură faţă de armata sovietică.” (43)

Trebuie precizat faptul că acest gen de „mărturisiri” publice, practicate şi în vremea Inchiziţiei, era specific tuturor proceselor staliniste. Preluând metodele perfecţionate de M.G.B.-ul lui Stalin (fostul N.K.V.D. din anii ’30), Securitatea română reuşea să obţină de la personalităţile arestate şi supuse anchetării tot ceea ce dorea. Metodele utilizate împotriva lor variau de la torturi fizice la presiuni psihice şi morale, în vederea slăbirii şi distrugerii capacităţii de rezistenţă a celor anchetaţi astfel. În cele din urmă, pentru a evita continuarea exercitării asupra lor a acestui „tratament”, arestaţii (atât acuzaţii, cât şi martorii) sfârşeau prin a recunoaşte toate „crimele” care le erau imputate şi chiar inventau altele noi. Dacă unii încercau să reziste până la capăt, în ciuda tuturor presiunilor (cum a fost cazul episcopului Schubert în acest proces), sentinţa pronunţată împotriva lor era mai necruţătoare.

Rechizitoriul procurorului militar special, colonelul Aurel Ardeleanu, a fost citit în 14 septembrie 1951. El afirma de la început că „unul din duşmanii cei mai înverşunaţi ai poporului nostru este concernul internaţional, Vaticanul”, această „caracatiţă capitalistă, care şi-a întins tentaculele sale peste o mare parte a globului pământesc”, care „este în slujba politicii magnaţilor din Wall-Street.” (44) Se pretindea apoi că „dezbaterile acestui proces au dovedit strânsa legătură dintre Vatican şi Hitler.” (45) Era citat apoi comunicatul oficial al Berlinului, emis după audienţa episcopului Pacha la Hitler: „Cancelarul Reich-ului, Hitler, a primit joi la prânz, în prezenţa locţiitorului său, ministrul Reich-ului, Hess, pe episcopul timişorean dr. Augustin Pacha, care a apărut însoţit fiind de vicepreşedintele fracţiunii germane din România, dr. Franz Kräuter, şi de conducătorul Uniunii germanilor catolici din străinătate, Scherer. Episcopul Pacha, care a fost prezentat ca reprezentant al germanilor din Europa de sud-est, a transmis cancelarului salutul şvabilor din Banat şi a cerut binecuvântarea Domnului asupra marii opere a cancelarului Hitler, pe care acesta a făurit-o în interesul reînnoirii şi redeşteptării germanilor.” (46) Întors în ţară, Pacha „convoacă în palatul său episcopal din Timişoara pe ciracii săi şi le prezintă planul de fascizare a germanilor din Banat”, în special „în vederea fascizării tineretului catolic german.” (47) Se preciza că în serviciul Vaticanului activau Pacha (din 1923), Waltner (din 1934), Heber (din 1936) şi Boroş (din 1948). Tot din 1948, informaţiile sosite de la Timişoara erau centralizate de Schubert, iar ele erau scoase din ţară prin intermediul centrului de spionaj italian. Schubert a fost însărcinat cu această misiune datorită faptului că Vaticanul cunoştea „perfidia şi ura sa de moarte împotriva regimului nostru.” Apoi se afirma: „Nici nu-i de mirare că un exemplar ca acuzatul Schubert poate să tăgăduiască cu neruşinare însăşi evidenţa.” (48) În continuare, se mai arăta în rechizitoriu: „Nunţiatura apostolică din Bucureşti, prin secretarul personal al lui O’Hara, Kirk, a trecut fraudulos în Iugoslavia, cu ajutorul călugăriţei Wulff Elisabeta, pe trădătorul Greceanu, conducătorul agenturii de spionaj denumită «Ajutorul catolic». Prin aceeaşi Elisabeta Wulff, spionul Del Mestri a încercat să treacă peste frontieră pe şoferii nunţiaturii, care, la curent cu activitatea sa de spionaj, fiind pe punctul de a fi arestaţi, puneau în primejdie însăşi existenţa centrului de spionaj al Vaticanului.” (49) Era amintit, desigur, şi faptul că Pacha, prin intermediul lui Heber, a negociat „vinderea de dolari” şi a ascuns un kilogram de aur în biserica din Becicherecu Mic. În concluzie se aprecia: „Spioni, trădători, aţâţători la asasinate şi sabotaj, sprijinitori ai bandelor teroriste, jefuitori, contrabandişti şi speculanţi, iată adevărata faţă a galeriei de netrebnici puşi în slujba celor mai înrăiţi duşmani ai omenirii, imperialiştii americano-englezi.” (50) Duritatea etichetărilor la adresa acuzaţilor era, de altfel, tot mai mare: „spioni în sutană”, „agenţii spionajului americano-englez”, „aceşti trădători ai patriei şi poporului muncitor”, „duşmani înrăiţi ai poporului”, „crescuţi în spiritul făţărniciei, al minciunii şi înşelăciunii, al afacerismului, al ideologiei canibalice fasciste, rasiste”, stăpâniţi de „ura bestială faţă de oameni, faţă de pace”, „hienele acestea furioase” etc. (51) Bazat pe asemenea „justificări”, el cerea în încheiere „pentru toţi acuzaţii pedeapsa cea mai aspră.” (52)

Cel de-al doilea rechizitoriu, al procurorului căpitan magistrat Ovidiu Teodorescu, a învinuit nominal pe fiecare acuzat de o serie de infracţiuni precum: „trădarea de patrie, spionajul, crima de uneltire contra ordinei economice şi sociale instituită în stat, infracţiunea de înlesnire a trecerii frauduloase a frontierei, instigarea, complicitatea, deţinerea de aur, valute efective şi a altor mijloace de plată străine.” Pacha era acuzat de trădare, „deoarece a condus centrul de spionaj din Timişoara”, de instigare la crima de trădare, de deţinere de metale preţioase, de efectuarea de operaţiuni ilicite cu mijloace de plată străine, precizându-se totodată că „acuzatul a recunoscut la cercetări şi în instanţă aceste infracţiuni.” Schubert era şi el acuzat de trădare, deoarece a trimis legaţiei Italiei „date şi informaţiuni secrete privitoare la securitatea statului”; de crima de instigare la trădare, deoarece „cu intenţie a îndemnat cetăţeni români să continue şi să intensifice activitatea de procurare de informaţiuni.” Boroş era acuzat tot de trădare, pentru că „a procurat şi transmis centrului de spionaj de la nunţiatura de la Bucureşti şi acuzatului Schubert Iosif, în cadrul planului conspirativ «Jakab», informaţiuni şi date cu caracter secret.” Waltner era acuzat de trădare şi de instigare la crima de trădare, iar Heber de trădare şi de efectuare de operaţiuni ilicite cu mijloace de plată străine. După ce a adus învinuiri asemănătoare şi celorlalţi acuzaţi, rechizitoriul se încheia astfel: „Vinovăţia acuzaţilor este dovedită. În numele legii, în numele vieţii şi al păcii, îi acuz pentru fapte dintre cele mai odioase. Constituţia Republicii Populare Române declară aceste fapte drept crimele cele mai grave faţă de popor şi impune pedepsirea lor cu toată asprimea legii.

De aceea, cerem pentru acuzaţii Pintori Eraldo, Schubert Iosif, Ştefănescu Lazăr şi Săndulescu Gheorghe pedeapsa cu moartea, iar pentru ceilalţi acuzaţi să li se aplice legea, cu toată severitatea, în cadrul articolului 7 din decretul 199/1950.” (53)

După o pauză de 15 minute, cuvântul a fost dat apărării. Avocatul din oficiu al lui Pacha, Ladislau Savin, a acceptat acuzaţiile la adresa clientului său, care „a înţeles să meargă pe această cale a trădării”, dar aceasta numai din vina Vaticanului, care a exercitat asupra sa „o presiune puternică.” Erau cerute circumstanţe atenuante pentru că din anii 1945-1946 Pacha „şi-a slăbit activitatea de culegere şi transmitere de informaţii secrete” şi pentru că „la un moment dat” locul său a fost luat de Boroş. Avocatul George Dumitrescu, pledând pentru Schubert, a dat vina pe O’Hara. El a spus că Schubert „a înţeles să recunoască faptele ce i s-au imputat” şi că   „şi-a desfăşurat activitatea în interesul Vaticanului numai în perioada iunie 1950 – februarie 1951.” Pentru acuzatul Boroş, avocatul Nicolae Hogaş a dat vina şi el pe O’Hara şi Del Mestri, cerând „să se ţină seama de aceste elemente (!) şi să i se dea lui Adalbert Boroş o pedeapsă echivalentă cu faptele sale.” Avocatul Barbu Solomon, în numele lui Waltner, „a arătat gravitatea faptelor comise de acuzat”! Şi de data aceasta ţapul ispăşitor era Vaticanul, faţă de care acuzaţii nu erau decât „uneltele sale oarbe.” În concluzie, el a cerut pentru clientul său „o pedeapsă justă.” În apărarea lui Heber a vorbit avocatul Vasile Gheciu, care a invocat „atitudinea lui de sinceritate în cursul desfăşurării procesului.” Întreaga sa activitate de spionaj a fost dusă din ordin, el fiind doar un „executant”, o „simplă unealtă.” Toate „pledoariile” celorlalţi avocaţi au avut acelaşi aspect dezagreabil. (54)

A urmat imediat ultimul cuvânt al acuzaţilor. Augustin Pacha a declarat: „Am încredere în înţelepciunea domnilor judecători şi în iubirea lor faţă de dreptate. Vă rog să luaţi în consideraţie vârsta mea înaintată, vă rog de asemeni să luaţi în consideraţie că în anchetă, cât şi aici în instanţă, am recunoscut în mod sincer toate crimele comise de mine.

Rog cu profund respect tribunalul şi pe onoratul domn preşedinte ca să binevoiască să pronunţe pentru mine o sentinţă miloasă.”

Waltner a spus: „Cu cea mai mare încredere în justiţie aştept sentinţa dvs., care nu poate să fie decât justă. Faptele mele criminale le recunosc şi le-am mărturisit sincer, fără camuflare şi fără scuze. Recunosc că am fost împins pe un drum care m-a dus la catastrofă de către reprezentanţii Vaticanului din România şi regret că alături de mine nu se află în boxă acei care sunt adevăraţii vinovaţi, acei care m-au împins la crimele săvârşite de mine. Regret ce am făcut şi vă rog ca la sentinţă să ţineţi seamă de atitudinea mea sinceră pe care am avut-o în cursul cercetărilor şi în faţa instanţei. Aştept cu încredere absolută sentinţa dvs.”

Schubert a fost mai scurt: „Eu nu am nimic nou de adăugat în ceea ce mă priveşte şi aştept şi eu cu toată încrederea justa dvs. sentinţă în cazul meu.”

Boroş a spus: „La ultimul cuvânt aş vrea să menţionez şi vă rog să luaţi în considerare că în cursul cercetărilor şi în instanţă am recunoscut în mod sincer şi deschis tot ce am făcut.

Ceea ce am făcut nu am făcut din propria iniţiativă, ci la cererea şi din ordinul primit de la nunţiatură, adică de la nunţiul O’Hara şi secretarul Del Mestri. Cu toate că am ştiut că este un lucru ilegal, am primit şi am dus la îndeplinire însărcinările.”

Iar Heber a declarat: „Sunt conştient că prin faptele mele criminale am sacrificat situaţia mea, libertatea mea, executând ordinele superiorilor de la episcopie şi nunţiatură, care s-au folosit de disciplina canonică spre a mă împinge la activitatea de spionaj şi activitate subversivă.

Rog onoratul tribunal să-mi aplice pedeapsa pe deplin meritată şi să-mi deschidă şi o cale de reabilitare.” (55)

Sentinţa a fost pronunţată la 17 septembrie 1951, ora 12. Scânteia de a doua zi consemna: „Deliberând în secret, Tribunalul militar Bucureşti a condamnat în unanimitate pe:

Pintori Eraldo, la muncă silnică pe viaţă, degradare civică, 40.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească suma de 14.174.565 lei cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Boroş Adalbert, la muncă silnică pe viaţă şi degradare civică;

Săndulescu Gheorghe, la muncă silnică pe viaţă şi degradare civică;

Ştefănescu Lazăr, la muncă silnică pe viaţă, degradare civică, 30.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească, solidar cu Pintori Eraldo, lei 45.000 cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Schubert Iosif, la temniţă grea pe viaţă şi degradare civică;

Pacha Augustin, 18 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică, 880.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească suma de 306.000 lei cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Gatti Clement, la 15 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică;

Waltner Iosif, la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică;

Heber Ioan, la 12 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, 20.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească, solidar cu Pacha Augustin, lei 306.000 cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Topa Petre, la 10 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică.

Tuturor condamnaţilor le-a fost confiscată averea şi au fost obligaţi să plătească fiecare 50.000 lei cheltuieli de judecată.

Oamenii muncii care au umplut până la refuz sala tribunalului şi-au manifestat satisfacţia pentru sentinţa dreaptă a justiţiei populare.” (56)

Ce vor fi simţit şi gândit acuzaţii la aflarea acestor sentinţe nimicitoare la adresa lor, care practic îi condamnau la o moarte lentă, dar sigură? Poate ar fi fost tentaţi să riposteze în modul în care a făcut-o marele avocat Istrate Micescu în 1948, când a fost condamnat de acelaşi tribunal de lachei, pentru „complot împotriva statului”, la 20 de ani de muncă silnică: „Vă mulţumesc că mi-aţi urat o viaţă atât de lungă. Dar vă pot asigura că eu nu voi face decât doi, trei ani, atât cât va dura republica voastră populară, restul îl veţi face voi!” (57) Peste trei ani, el murea în închisoare la Aiud.

În comentariul său, intitulat Sentinţa în procesul grupului de spioni, trădători şi complotişti în slujba imperialismului americano-englez şi a Vaticanului, ziarul oficial al partidului comunist menţiona: „Justiţia populară, exprimând năzuinţele, interesele şi voinţa poporului muncitor, a pedepsit fără îndurare, aşa cum se cuvine, pe aceste unelte netrebnice ale imperialismului americano-englez, care au furnizat duşmanilor de moarte ai poporului nostru informaţii secrete din toate domeniile vieţii noastre de stat şi au pus la cale crearea unor bande subversive, care, cu ajutorul armamentului primit de la imperialiştii americani, urmăreau să treacă la acte de teroare şi sabotaj. Aceşti bandiţi fără scrupule au comis fapte pe care legile ţării le sancţionează ca pe cele mai mari crime îndreptate împotriva patriei şi a poporului muncitor.” Se mai arăta că „acuzaţii şi-au recunoscut întrutotul faptele lor mârşave.” Ei erau definiţi drept „episcopul hitlerist Pacha şi ceilalţi spioni în sutană de prelaţi catolici” şi, fireşte, „agenţi plătiţi în slujba imperialismului americano-englez.” Un alt pasaj din articol poate fi revelator:

„Regimul nostru de democraţie populară, care acordă tuturor cultelor cea mai deplină libertate, nu poate tolera activitatea criminală a elementelor care, folosind biserica drept paravan, uneltesc împotriva Republicii Populare Române şi se pun în slujba monştrilor omenirii, imperialiştii americani.

Pe bună dreptate, reprezentanţii tuturor cultelor din raionul şi oraşul Stalin au înfierat şi stigmatizat acţiunea de subminare a păcii şi securităţii patriei pe care au desfăşurat-o spionii din slujba imperialismului americano-englez şi ai Vaticanului şi au hotărât să lupte cu puteri sporite, alături de toţi oamenii cinstiţi, pentru victoria forţelor păcii.” În consecinţă, „urletele turbate ale posturilor de radio imperialiste dovedesc că poporul nostru a izbit la ţintă.” (58)

În acest mod se încheia procesul intentat (între alţii) conducătorilor Bisericii romano-catolice bănăţene! Acest proces nu a reprezentat decât o simplă verigă din nesfârşitul lanţ al crimelor şi ororilor epocii staliniste, un mic episod din genocidul organizat împotriva unor întregi popoare. Dar, la fel ca şi celelalte odioase acte comise, şi acest proces s-a transformat într-un veritabil act de acuzare la adresa regimului comunist. De aceea, ni se pare absolut firească concluzia trasă de André Fontaine: „Destalinizarea avea să arate şi faptul că, devenită pentru mulţi unicul refugiu contra unui prezent inacceptabil, credinţa rezistase mai bine, în cele din urmă, persecuţiei din răsărit, decât seducţiilor materialismului celui mai vulgar din apus.” (59)

 

 

Note:

1    Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 116.

2    André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 134-135.

3    Ibidem, p. 136.

4  Ion Raţiu, op. cit., p. 118. Referitor la persecutarea Bisericii greco-catolice din Banat şi la desfiinţarea episcopiei de la Lugoj, a se vedea Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 25-115.

5    Ion Raţiu, op. cit., p. 116.

6    Francesco Strazzari, Cruciada împotriva lui Christos, în Magazin istoric, nr. 11/1992, p. 22.

7    Anton Moisin, Au biruit prin credinţă, în Magazin istoric, nr. 7/1994, p. 48.

8    Francesco Strazzari, op. cit., p. 22-23.

9   Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 259.

10  Ion Raţiu, op. cit., p. 117.

11  Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 392.

12  Ion Raţiu, op. cit., p. 123.

13  Francesco Strazzari, op. cit., p. 23.

14  Scânteia, nr. 2.140 din 11 septembrie 1951.

15  Ibidem.

16  Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 276; de asemenea, broşura specială intitulată Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian, Bucureşti, 1952, passim.

17  Culegere de materiale…, p. 276.

18  Ibidem.

19  Ibidem, p. 277.

20  Ibidem.

21  Ibidem.

22  Francesco Strazzari, op. cit., p. 24.

23  Culegere de materiale…, p. 278.

24  Ibidem, p. 279.

25  Ibidem, p. 282.

26  Ibidem.

27  Scânteia, nr. 2.140 din 11 septembrie 1951.

28  Culegere de materiale…, p. 288.

29  Ibidem, p. 289.

30  Ibidem, p. 290.

31  Ibidem, p. 291.

32  Ibidem, p. 293.

33  Ibidem, p. 294.

34  Ibidem, p. 295-296.

35  Ibidem, p. 296.

36  Ibidem, p. 297.

37  Ibidem.

38  Ibidem, p. 305.

39  Ibidem.

40  Ibidem, p. 306-307.

41  Ibidem, p. 308.

42  Ibidem, p. 316.

43  Ibidem, p. 317.

44  Ibidem, p. 318-319.

45  Ibidem, p. 321.

46  Ibidem, p. 321-322.

47  Ibidem, p. 322.

48  Ibidem, p. 324.

49  Ibidem, p. 326.

50  Ibidem.

51  Ibidem, p. 326-327.

52  Ibidem, p. 327.

53  Ibidem, p. 328-329.

54  Ibidem, p. 329-330.

55  Ibidem, p. 331-332.

56  Scânteia, nr. 2.146 din 18 septembrie 1951.

57 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 251.

58  Scânteia, nr. 2.146 din 18 septembrie 1951.

59  André Fontaine, op. cit., vol. II, p. 136.