Mircea Rusnac – Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale

Relaţiile româno-iugoslave au traversat, la mijlocul secolului al XX-lea, o perioadă de criză deosebit de gravă (1948-1954). Această criză a fost generată de izbucnirea conflictului personal dintre Stalin, dictatorul lagărului comunist mondial, şi Tito, liderul comunist iugoslav. Conflictul a devenit public odată cu desfăşurarea la Bucureşti, în perioada 20-28 iunie 1948, a sesiunii Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform), fără participarea reprezentanţilor Partidului Comunist Iugoslav. (1) A fost emisă o rezoluţie prin care se constata că Partidul Comunist Iugoslav adoptase o linie falsă, implicând abandonarea marxism-leninismului. Ea condamna politica sa nefastă de defăimare la adresa U.R.S.S., caracterul ruşinos, pur despotic şi terorist al regimului, renunţarea la teoria marxistă a luptei de clasă, lipsa democraţiei interne de partid, naţionalismul conducătorilor, într-un cuvânt revizionismul lor. Ea declara că partidul se pune în afara „familiei partidelor comuniste frăţeşti” şi cerea forţelor sale sănătoase să-i oblige pe conducătorii lor să-şi recunoască greşelile şi, dacă aceştia nu erau de acord să o facă, să-i înlocuiască. (2) În continuare, după o serie de tentative de a-l răsturna pe Tito de la putere, liderii sovietici nu mai aveau decât o singură soluţie: „Lovitura de stat eşuând, Stalin va recurge la toate mijloacele, fără a îndrăzni totuşi să meargă până la atacul armat: incidente de frontieră, o propagandă din ce în ce mai violentă – care va merge până la a-l face pe Tito un agent hitleristo-troţkist -, un veritabil război economic.” (3)

Aflată sub ocupaţia Armatei Roşii şi cu un regim-marionetă instalat de aceasta, România s-a încadrat cu totul în tabăra sovietică, la fel ca toate celelalte state comuniste, demascând cu multă vehemenţă „erezia” titoistă. Victor Frunză consemna referitor la acest subiect: „Se ştie că rezoluţia Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti, intitulată Partidul Comunist Iugoslav în mâinile unor trădători şi spioni, fusese adoptată pe baza raportului prezentat de Gheorghiu-Dej. În anii următori, România a acceptat numeroşi emigranţi din Iugoslavia, devenind o bază pentru propaganda antititoistă prin radio, iar populaţia sârbească din zonele de graniţă a suferit şi ea de pe urma persecuţiilor. Tito era prezentat în caricaturi şi afişe ca un călău cu o bardă însângerată în mână (când represiuni sângeroase aveau loc şi în România), iar numele lui nu apărea în presă şi la radio altfel decât în formula şablon «banda de trădători şi spioni Tito-Rankovici». Faptul că Dej ar fi provocat o întârziere de 24 de ore a rezoluţiei, putea fi şi o legendă ulterioară, dar şi adevărată, nu însemna la urma urmelor nimic.” (4) Situaţia era prezentată astfel de Ion Raţiu: „Când a izbucnit conflictul dintre Tito şi Stalin, Bucureştii s-au declarat de la bun început de partea Moscovei. Redacţia ziarului Pentru pace trainică, pentru democraţie populară, organ al Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti, a cărui principală sarcină era combaterea «titoismului», fu stabilită în capitala României. Violenţa de limbaj împotriva «călăului» de la Belgrad din presa românească depăşea tot ce se publica în celelalte ţări de democraţie populară, egalând-o doar pe cea sovietică. Placarde înfăţişând pe Tito în mână cu un satâr din care picura sânge împânzeau zidurile. Această propagandă stridentă viza uneori ridicolul, dar marele public nu avea de unde-l afla. La Radio Bucureşti textele antititoiste trebuiau să capete nenumărate vize înainte de a fi citite la microfon, pentru ca nu cumva să se strecoare vreo greşeală ideologică şi politică.” (5)

În septembrie 1949, emisiunile în limba sârbo-croată ale posturilor de radio din Moscova şi din celelalte capitale comuniste către Iugoslavia însumau 105 ore pe zi, iar o „staţie a emigranţilor revoluţionari iugoslavi” a început să opereze pe aceeaşi lungime de undă cu Radio Belgrad. Când, la 29 septembrie 1949, U.R.S.S. a denunţat tratatul de prietenie cu Iugoslavia, toate celelalte ţări est-europene aflate sub control comunist care încheiaseră tratate asemănătoare au făcut acelaşi lucru în interval de câteva zile. (6) La 1 octombrie 1949, guvernul român denunţa la rândul lui Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu R.P.F. Iugoslavia, încheiat la 19 decembrie 1947. (7)

Despre evoluţia relaţiilor Iugoslaviei cu blocul sovietic am aflat amănunte interesante într-o lucrare a lui Christopher Andrew şi Oleg Gordievski: „U.D.B. şi M.G.B. au demarat un război al informaţiilor. Hebrang şi Juiovici, cei doi agenţi sovietici strecuraţi în guvernul lui Tito, sunt imediat arestaţi. Trei ofiţeri superiori iugoslavi racolaţi de spionajul sovietic sunt interceptaţi în momentul când încercau să treacă graniţa în România. Alţi agenţi sunt descoperiţi în rândul gărzii personale a lui Tito. După cum relevă Djilas, un complot M.G.B. viza «lichidarea biroului politic, cu rafale de arme automate, pe când acesta se relaxa jucând biliard în vila lui Tito». Teroarea declanşată de U.D.B. împotriva «trădătorilor cominformişti» rivalizează în oroare, dar nu şi în amploare, cu Marea Teroare N.K.V.D.-istă din anii ’30. Rankovici a recunoscut mai târziu că 12.000 de presupuşi sprijinitori ai lui Stalin şi ai Cominform-ului au fost deportaţi în lagărul de concentrare de la Goli Otok. Cifra exactă era probabil mai mare. În lagăr, prizonierii erau bătuţi, umiliţi şi degradaţi într-un mod odios, cei care refuzau să-şi mărturisească realele sau imaginarele erezii erau vârâţi cu capul în excremente umane.” (8)

În aceste condiţii, propaganda antititoistă din presa românească atingea cote paroxistice. De exemplu, o modestă gazetă locală precum săptămânalul reşiţean Flamura Roşie publica aproape în fiecare număr articole calomnioase şi denigratoare la adresa regimului existent în Iugoslavia. Numai în intervalul iulie 1949 – iulie 1950, în paginile sale au apărut articole intitulate astfel: Clica lui Tito colaborează făţiş cu imperialiştii anglo-americani (24 iulie 1949); Relaţiile dintre clica lui Tito şi guvernul monarho-fascist grec sunt din nou date la iveală (31 iulie 1949); O nouă provocare fascistă a lui Iuda-Tito, descoperită la Bucureşti (23 august 1949); Clica lui Tito ticăloasă agentură a imperialiştilor (28 august 1949); Tito a devenit un dictator despotic şi terorist (4 septembrie 1949); Imperialiştii americani se folosesc de clica trădătoare a lui Tito pentru a pune la cale o nouă încălcare a Chartei O.N.U. (23 octombrie 1949); Clica lui Tito scoate avuţiile Iugoslaviei la mezat (19 februarie 1950); Crunta teroare dezlănţuită de banda fascistă a lui Tito împotriva deţinuţilor politici iugoslavi (26 februarie 1950); Alegerile fasciste din Iugoslavia vor spori ura poporului iugoslav împotriva călăului Tito (2 aprilie 1950); Mârşava falsificare a voinţei poporului iugoslav (9 aprilie 1950); Tito este arma cea mai puţin costisitoare a Statelor Unite (7 mai 1950); Rolul clicii fasciste a lui Tito în planurile imperialiştilor americani şi englezi (4 iunie 1950); O nouă formă de înfometare a maselor de muncitori din Iugoslavia (11 iunie 1950); Clica lui Tito a făcut din Iugoslavia o pradă pentru monopolurile americane (18 iunie 1950); Oamenii muncii îşi exprimă ura şi dispreţul lor faţă de Tito (9 iulie 1950); Călăul Tito vinde petrolul Iugoslaviei monopoliştilor americani (16 iulie 1950); Cum vede populaţia sârbă din plasa Moldova Nouă acţiunile duşmănoase a (sic!) clicii titoiste (30 iulie 1950).

Într-unul dintre aceste nenumărate articole, cel din 23 august 1949, preluat din Scânteia, nr. 1.508, se arăta că, în noaptea de 16 spre 17 iulie, doi funcţionari ai ambasadei iugoslave, Boşco Laţici şi Nicola Medici, au fost surprinşi în Bucureşti aruncând „fiţuici de propagandă murdară fascistă şi de aţâţare împotriva regimului de democraţie populară din R.P.R.” Ei erau definiţi drept „aceşti agenţi ai călăului Rankovici” (ministrul de interne al Iugoslaviei, n.n.), adică membri ai U.D.B., serviciul de securitate titoist. (9) Până în februarie 1946, U.D.B (Administraţia Securităţii Statului) fusese intitulată O.Z.N. (Biroul pentru protecţia poporului). (10)

Arestarea celor doi funcţionari ai ambasadei iugoslave va declanşa un val de teroare asupra conducătorilor minorităţii sârbe din România, suspectată de autorităţi că ar fi puternic contaminată de „erezia” titoistă. Pentru minoritatea sârbă în întregul ei dificultăţile deveneau tot mai numeroase. Un autor contemporan sublinia: „După 1948, anul anatemei aruncată lui Tito, sate întregi cu populaţie sârbească de pe graniţa româno-iugoslavă vor fi strămutate şi izolate în mijlocul Bărăganului. Teama de contaminare a populaţiei româneşti cu erezia titoistă pare astăzi ridicolă. Atunci însă frica şi suspiciunea creau o atmosferă de autentică teroare.” (11) Numeroşi sârbi arestaţi erau forţaţi prin cele mai diverse metode de presiune fizică şi psihică să recunoască faptul că ar fi acţionat în favoarea lui Tito şi că, la ordinele acestuia, ar fi pregătit lovituri de forţă împotriva României, între altele încercând să desprindă Banatul de România şi să-l alipească Iugoslaviei. Dar asemenea acuze erau aduse şi altor arestaţi. Între ei se afla şi comunistul Herbert Zilber, care, nemaiputând rezista metodelor de anchetă ale Securităţii, permanent perfecţionate, după modelul M.G.B.-ului sovietic, a procedat astfel: „Am cerut hârtie, toc şi cerneală. Am organizat un complot complet, cu arme trimise de americani cu ajutorul lui Tito şi depozitate la ambasadele Statelor Unite, Angliei şi Franţei, cu întruniri conspirative (…), cu încercarea de a otrăvi membrii biroului politic cu apă grea furnizată de americani, cu răspândirea ciumei în cartierele muncitoreşti şi epizootii la sate cu microbi furnizaţi de Intelligence Service, cu organizarea unei lovituri de stat ajutaţi de divizii blindate iugoslave, care urmau să ocupe Timişoara şi Sibiul, cu executarea conducătorilor de partid şi de stat. În schimbul ajutorului iugoslav, dăruisem Banatul lui Tito. Era o combinaţie de crime după modelul celor (despre) care citisem că (se) proiectaseră la Moscova în 1937, la Budapesta şi Sofia în 1949.” (12)

Într-un asemenea context, agravat şi de atmosfera creată de izbucnirea, la 25 iunie 1950, a războiului din Coreea, care era în plină desfăşurare în acel moment, avea loc, între 1 şi 7 august 1950, în faţa Tribunalului militar din Bucureşti, aşa-numitul „proces al trădătorilor şi spionilor titoişti”. Completul de judecată a fost prezidat din nou de celebrul general-maior magistrat Alexandru Petrescu, fost criminal de război reabilitat prin condamnarea la închisoare grea pe viaţă a lui Iuliu Maniu şi care a pronunţat de-a lungul carierei sale cele mai dure sentinţe. El era secondat acum de colonelul magistrat Gheorghe Stavrică, colonelul Louis Toescu, locotenent-colonelul Ion Zănescu şi locotenent-colonelul Pogrion Popescu. (13) Lista celor 12 acuzaţi, consemnată în stenograma procesului, stenogramă editată într-o culegere de materiale destinată pregătirii ideologice a personalului Securităţii şi având regim de uz intern, era următoarea:

„1 Todorov Miloş, fost medic la Vaslui;

2   Boşco Laţici, învăţător şi fost locţiitor al ataşatului de presă al ambasadei iugoslave din Bucureşti;

3  Medici Nicola, sublocotenent în U.D.B. şi fost radiotelegrafist la ambasada din Bucureşti;

4  Adamov Milorad, fost director al morilor de stat din Chichinda;

5  Basler Djuro, inginer, fost şef de serviciu la Centrala petroliferă „Muntenia”;

6   Petrov Jiva, fost monteur de tractoare;

7   Peiovici Angelco, fost învăţător suplinitor;

8   Stanoievici Bojidar, fost ajustor mecanic, Timişoara;

9   Silin Miladin, fost învăţător;

10 Radosavlievici Svetomir, fost fierar;

11 Milutinovici Nicola, fost funcţionar la Cooperativa de consum din Timişoara;

12 Nedici Vidosa, fostă funcţionară.” (14)

Trebuie menţionat din capul locului că majoritatea acestor acuzaţi făcuseră parte din conducerea organizaţiilor de stânga ale sârbilor bănăţeni. Astfel, în toamna anului 1944, s-a înfiinţat Frontul Antifascist Slav, transformat ulterior în Uniunea Asociaţiilor Culturale Democratice Slave, organizaţie de stânga, care grupa în cadrul ei reprezentanţi ai unor minorităţi din ţara noastră precum: sârbi, slovaci, croaţi etc. În mare parte însă, rolul conducător în F.A.S. îl deţinuseră sârbii. Ei se bucurau în acel timp de mare prestigiu în ochii sovieticilor, deoarece Iugoslavia lui Tito era singurul stat est-european care adoptase sistemul comunist fără „ajutorul” Armatei Roşii. (15)

Acest Front Antifascist Slav, la fel ca şi alte organizaţii minoritare de stânga (Uniunea Populară Maghiară, Comitetul Democratic Evreiesc etc.) urma îndeaproape linia politică trasată de partidul comunist. El a atacat partidele „istorice”, pe care le eticheta drept „reacţionare”, şi pretindea că guvernele din perioada interbelică ar fi „înrobit” populaţia slavă din România. F.A.S. a înlesnit trecerea frontierei de către numeroşi tineri sârbi, care dezertau din armata română şi se înrolau în cea a lui Tito. Alţii plecau în Iugoslavia pentru a participa la construirea sau refacerea unor obiective precum căi ferate, clădiri, şosele etc. (16) Din aceste motive, deşi era o organizaţie procomunistă, F.A.S. a avut de la început numeroase divergenţe cu autorităţile româneşti, deoarece, pe când acestea se identificau întrutotul cu interesele sovietice, liderii sârbi ai Frontului optau mai degrabă către tutela lui Tito, care încă de pe atunci manifesta tendinţe, nesesizate de observatorii străini lagărului comunist, de a urma o cale independentă faţă de linia trasată de Moscova. (17)

La 8 mai 1945, F.A.S. solicita primarului Timişoarei, Traian Novac, autorizaţia pentru ţinerea unui congres în acest oraş a doua zi. La congres urmau să participe şi delegaţi sosiţi din Banatul iugoslav, despre care se bănuia că vor fi înarmaţi. Alertat, primarul a cerut primului ministru Petru Groza să solicite Înaltului comandament sovietic din Bucureşti ca acest congres să fie interzis. Groza a obţinut această aprobare şi congresul a fost interzis, trimiţându-se la frontieră trupe de armată şi jandarmerie. (18) Existau serioase temeri că liderii de la Belgrad aveau în vedere ocuparea Banatului românesc, la fel cum disputau în acea vreme Italiei – Istria şi Triestul, Austriei – Carintia, Ungariei – zona Szeged, Bulgariei – Macedonia, Greciei – Epirul şi Tesalia şi urmăreau anexarea Albaniei. (19) Conducătorii sârbi ai F.A.S. au fost chiar convocaţi la Comisia sovietică de armistiţiu. Acolo, ei au afirmat că congresul nu ar fi avut ca scop revendicări teritoriale. Ca o dovadă a faptului că argumentaţia lor a fost neconvingătoare şi că pretenţiile iugoslave îi luaseră pe nepregătite pe sovietici, aceştia au interzis organizaţiei să mai joace vreun rol politic, având de atunci înainte numai un caracter cultural şi educativ. În acest scop, F.A.S. a fost rebotezat Uniunea Asociaţiilor Culturale Democratice Slave (U.A.C.D.S.). (20)

S-a demonstrat în istoriografie faptul că, în acea vreme, Uniunea Sovietică avea interesul ca România să rămână cu o suprafaţă şi o populaţie cât mai mari, considerând-o ca pe o „placă turnantă” de răspândire a comunismului de tip sovietic în Europa răsăriteană (neluându-se, bineînţeles, în calcul adevărata opţiune a populaţiei României). În acest scop, sovieticii au renunţat la plănuita anexare a Moldovei şi au susţinut (spre deosebire de englezi) reintegrarea întregului nord al Transilvaniei la România. (21)

Ca urmare, U.A.C.D.S., condusă de elemente mai conformiste, a urmat o linie stalinistă prudentă, renunţând la acte de divergenţă faţă de regimul prosovietic de la Bucureşti. După rezoluţia Cominformului din iunie 1948 de la Bucureşti, de excludere a Iugoslaviei din „familia ţărilor frăţeşti”, conducerea U.A.C.D.S. a publicat un comunicat în Scânteia, prin care „erezia” titoistă era condamnată în termeni identici cu cei folosiţi de regimurile de la Moscova şi Bucureşti. Comunicatul era semnat de conducătorul U.A.C.D.S., Miloş Todorov. Dar nu peste mult timp, U.A.C.D.S. va fi dizolvată şi toţi liderii săi arestaţi.

În asemenea context, un proces intentat sârbilor „titoişti” nu putea avea decât consecinţe deosebit de grave asupra celor învinuiţi de acest păcat ideologic şi politic. Am mai menţionat faptul că, încă din 1949, în ţările de democraţie populară, au fost judecaţi pentru titoism fruntaşi fără pată ai partidelor comuniste respective, care, după ce îşi recunoşteau fără rezerve toate „crimele”, erau imediat executaţi. Aceasta a fost soarta miniştrilor de interne albanez şi maghiar, Koçi Xoxe şi László Rajk, şi a secretarului comitetului central al Partidului Comunist Bulgar, Traicio Kostov. „Neverosimilitatea mărturiilor acestor oameni, care, după ce îşi riscaseră viaţa timp de douăzeci de ani în serviciul comunismului, afirmau că nu au fost în realitate decât agenţi ai imperialismului, va provoca în Occident, în cercurile până atunci cele mai favorabile colaborării cu extrema stângă, un sentiment de oroare comparabil celui pe care îl determinaseră înainte de război marile procese de la Moscova. De dincolo de cortina de fier, mai impermeabilă ca oricând, nu mai soseau alte ştiri decât acelea care se refereau la descoperirea vreunui nou complot şi la pedepsirea promotorilor acestuia.” (22)

După obişnuitele lozinci propagandistice împotriva regimului titoist, actul de acuzare în procesul intentat sârbilor din Banat voia să dovedească faptul că, imediat după 23 august 1944, „după eliberarea României de către armatele sovietice”, agenţii lui Tito şi-au început activitatea în România în vederea dezmembrării sale, „dovedind astfel duşmănia lui împotriva forţelor antihitleriste.” (23) Această afirmaţie era făcută cu nonşalanţă, atunci când întreaga lume cunoştea modul în care partizanii conduşi de Tito au luptat timp de patru ani singuri cu Wehrmacht-ul, reuşind în cele din urmă să elibereze Iugoslavia fără ajutor străin. În oraşul de graniţă Biserica Albă s-ar fi constituit o reţea de spionaj cu ramificaţii în următoarele centre: Timişoara, Oraviţa şi Clisura Dunării. La Biserica Albă ar fi existat un birou care centraliza informaţiile culese din Banat şi care erau trimise la Centrul de informaţii din Novi Sad. Mai târziu, celor trei ramificaţii urma să le fie adăugată şi Reşiţa. Centrul din Novi Sad era condus de maiorul Covacievici, având porecla „Velichi”. Ulterior, el a fost înlocuit cu maiorul Dragoliub Gvozdenaţ. Printre primii agenţi recrutaţi s-ar fi numărat Svetomir Radosavlievici, Slobodan Paulievici şi Zoran Vuletici. La rândul lor, ei ar fi recrutat în Banat pe următorii agenţi: Sava Bugarschi şi Novac Popov la Timişoara, Margareta Begov la Oraviţa, Vasa Nestorovici şi Ivan Iancovici la Liubcova, Svetco Stoianovici şi Alexandru Balea la Moldova Veche, Jarco Unici şi Jiva Bojovici la Belobreşca, Milan Radosevici şi Radoslav Giurovici la Socol. (24) Mai târziu, în ianuarie 1945, pe lângă centrul de la Biserica Albă s-ar mai fi adăugat şi un al doilea, la Zrenianin, condus de Ranco Luchici, cu numele conspirativ „Ţârni Bata”, şi de Milorad Adamov. Aceştia ar fi luat legătura la Timişoara cu Rada Fenlacichi, fostul preşedinte al Frontului Antifascist Slav. Scopurile lor erau culegerea de informaţii cu caracter economic, strângerea de date asupra „conducătorilor reacţionari, legionari şi elemente hitleriste” şi culegerea informaţiilor cu caracter militar. Se specifica expres în actul de acuzare: „Activitatea de spionaj a agenturii titoiste urmărea în primul rând pregătirea actului mârşav de anexare imperialistă a Banatului românesc.” (25) Astfel, „organele O.Z.N.-ei au dat directive agenţilor lor de a cultiva şovinismul în sânul populaţiei iugoslave din România, lansând lozinca «unirii Banatului cu Iugoslavia» şi punând la cale o ticăloasă înscenare menită să dea impresia că aceasta ar fi dorinţa populaţiei din aceste locuri.” (26) În acest scop ar fi fost trimişi numeroşi agenţi în satele sârbeşti. „Principalul spion titoist” era considerat Duşan (Duşco) Iovanovici, numit în decembrie 1944 ca reprezentant comercial al Iugoslaviei la Timişoara. Congresul programat de F.A.S. în 8-9 mai 1945 era, fireşte, prezentat ca fiind organizat de elementele favorabile anexării Banatului de către Iugoslavia. La acest congres urmau să participe şi agenţii Dragoliub Gvozdenaţ, Duşco Iovanovici, Miloş Şaletici, Paia Stoianov, Liubiţa Marcovici şi Novac Popovici. Descoperirea şi interzicerea congresului ar fi determinat guvernul iugoslav, pentru a nu fi descoperit rolul pe care îl jucase, să ordone liderilor F.A.S. să ia asupra lor întreaga vină. Actul de acuzare preciza: „Interzicerea congresului şi dizolvarea Frontului Antifascist Slav din România încheie astfel prima fază a uneia dintre cele mai ticăloase activităţi a lui Tito şi banda lui (sic!): încercarea de a cotropi Banatul românesc.” (27) Totuşi, generalul iugoslav Bojidar Maslarici ar fi declarat, tot atunci, la Timişoara, că, deşi anexarea Banatului în acel moment nu era posibilă, ea „va putea fi realizată mai târziu.” (28)

Se pretindea apoi că din acea perioadă principalul centru de spionaj ar fi devenit ambasada iugoslavă din Bucureşti (relaţiile diplomatice fuseseră reluate la 24 ianuarie 1945), (29) unde Duşco Iovanovici a fost transferat ca secretar. Alături de el mai activau acolo Nicola Medici, Ranco Zeţ, Voia Baldjici, Dobriţa Bogdanovici, Drago Rafai etc. Erau consideraţi spioni, se asemenea, şi Pavle Stoianov, corespondentul la Bucureşti al agenţiei „Tanjug”, şi Boşco Laţici, locţiitor al ataşatului de presă al ambasadei. Dintre aceştia, se afirma că Iovanovici, Zeţ şi Baldjici efectuau dese deplasări în Banat, pentru culegere de informaţii. Iovanovici ar fi folosit ca informatori în Banat pe Zoran Vuletici, angajat la Poliţia din Reşiţa, şi pe Miloş Todorov şi Bojidar Stanoievici din conducerea U.A.C.D.S. La aceştia se adăugau Borislav Conici la Sânnicolau Mare şi Miladin Silin la Diniaş. Concentrarea rapoartelor informative se făcea la Timişoara, până la sfârşitul anului 1947. (30) Responsabila cu această activitate era Goriţa Todorovici, funcţionară la librăria „Cartea Iugoslavă” din Timişoara, apoi învăţătorul iugoslav Panta Luchici. Erau consideraţi deopotrivă ca spioni şi directorul librăriei, Bora Iacovlevici, ca şi directorul adjunct, Zoran Vuletici. Acelaşi rol era rezervat şi Comisiei de navigaţie fluvială iugoslavă din Timişoara, condusă de Mirco Petrovici, ca şi delegaţiei iugoslave în Comisiunea dunăreană de la Orşova. (31)

După emiterea rezoluţiei Cominformului din iunie 1948, se pretindea că personalul ambasadei iugoslave ar fi recurs la „difuzarea clandestină de material subversiv, broşuri şi manifeste prin care se calomniază marea Ţară a socialismului victorios şi ţările de democraţie populară şi se aţâţă la ură împotriva partidelor comuniste şi muncitoreşti din aceste ţări.” (32) Acest material ar fi fost difuzat, bineînţeles, şi prin librăria „Cartea Iugoslavă”, ca şi prin alte trei centre de difuzare din Banat, conduse de învăţătorii Panta Luchici, Ante Marşal şi Goico Vucmirovici. În plus, clădirea ambasadei ar fi fost transformată, nici mai mult, nici mai puţin, decât în „depozit de arme şi muniţiuni.” Încheind această trecere în revistă, actul de acuzare pretindea că nu se referise decât la „câteva dintre crimele săvârşite de către grupul de spioni titoişti, agenţi ai imperialiştilor americani şi englezi, duşmanii înverşunaţi ai progresului şi ai păcii.” (33)

În continuare, în zilele de 2 şi 3 august 1950, au avut loc interogatoriile celor 12 acuzaţi. Ele se desfăşurau conform sistemului stalinist, constând în recunoaşterea necondiţionată de către acuzaţi a tuturor învinuirilor care le erau aduse prin actul de acuzare. La aceste rezultate se ajungea prin utilizarea împotriva celor arestaţi a tot felul de metode de constrângere, atât fizice, cât mai ales psihice, de măcinare a voinţei şi rezistenţei lor. Ei erau forţaţi astfel să semneze declaraţiile redactate de anchetatori, urmând ca la interogatoriul luat de tribunal să nu facă altceva decât să le repete, după ce le învăţaseră pe dinafară. În aceste condiţii, un proces de tip stalinist nu mai reprezenta decât o simplă formalitate, necesară pronunţării unor sentinţe aspre de condamnare, gata pregătite dinainte.

Acuzatul Nicola Medici a mai făcut chiar un „supliment de declaraţii”, prin care se străduia să demonstreze faptul că ambasada iugoslavă, al cărei funcţionar fusese, era „o agentură de spionaj şi provocare.” (34) De aceste declaraţii se va ţine cont, după cum se va vedea, la pronunţarea sentinţei în cazul respectiv, dovadă că regimul stalinist punea mare preţ pe asemenea gen de „dezvăluiri senzaţionale”. Toţi acuzaţii au recunoscut, răspunzând la o întrebare adresată special, că au activat în vederea desprinderii Banatului de România şi anexării sale de către Iugoslavia. Acuzatul Miloş Todorov a recunoscut faptul că el şi întreaga conducere a Frontului Antifascist Slav şi, ulterior, a Uniunii Asociaţiilor Culturale Democratice Slave (Paia Stoianov, Ioţa Sapungin, Bojidar Stanoievici, Rada Fenlacichi, Liubiţa Marcovici) erau spioni titoişti. El mai afirma că în anul 1946 a fost într-o delegaţie la Belgrad, unde pretindea că a discutat cu ministrul adjunct de externe al Iugoslaviei, generalul Velebit. Acesta i-ar fi comunicat cu acel prilej: „Clisura, porţiunea de sud a judeţului Caraş, limitrofă cu Dunărea, va fi anexată la Iugoslavia, iar iugoslavii din Banatul de nord vor fi transportaţi în Iugoslavia.” (35)

Ziarul Scânteia din 4 august 1950 nu întârzia să publice un furibund articol de fond, intitulat Trădătorii şi spionii titoişti în faţa judecăţii, în care, printre multe altele, se menţiona: „Procesul a demascat odată mai mult complotul împotriva păcii, urzit de miliardarii americani cu complicitatea slugilor lor titoiste. După eşecul agenturilor lui Rajk, Kostov, Koçi Xoxe, vigilenţa poporului nostru muncitor şi a organelor de stat au adus o nouă contribuţie la cauza păcii, trimiţând în faţa judecăţii banda de trădători şi spioni titoişti, duşmani de moarte ai socialismului şi ai păcii.” (36) Articolul nu uita să specifice faptul că „misiunea josnică” a „lacheilor” titoişti s-a „prăbuşit în mod ruşinos datorită vigilenţei partidelor comuniste şi în primul rând datorită înaltei vigilenţe a tovarăşului Stalin”! Se mai pretindea că „aproape întreg personalul ambasadei iugoslave folosea imunitatea diplomatică în scopul desfăşurării activităţii de spionaj.” Referitor la chestiunea Banatului, se preciza: „Dezbaterile procesului au arătat că unul din ţelurile principale ale fasciştilor de la Belgrad era anexarea imperialistă a Banatului românesc, a cărui populaţie abia eliberată din lanţurile imperialismului german urmăreau s-o târască sub jugul imperialiştilor americani, adevăraţii stăpâni ai Iugoslaviei. O asemenea provocare mârşavă, o astfel de lovitură mişelească pe la spate dată unui alt popor, seamănă ca două picături de apă cu comploturile hitleriste împotriva popoarelor.” (37) Bineînţeles, se afirma apoi că populaţia sârbească din Banat, care „vede cum poporul iugoslav geme sub jugul imperialismului american”, respingea cu tot dispreţul calea titoistă şi că „sute de familii de ţărani muncitori sârbi au pornit să-şi făurească o viaţă nouă, unindu-se cu ţăranii muncitori români, maghiari şi germani în gospodării colective ca cele din comunele Socol şi Belobreşca din jud. Caraş, sau Diniaş, Satu Mare şi Variaş din jud. Timiş-Torontal. Pe drept cuvânt, populaţia sârbă din ţara noastră priveşte cu ură la regimul terorist chiaburesc din Iugoslavia.” (38)

Procesul a continuat în zilele de 3 şi 4 august 1950, când a avut loc audierea martorilor, care cu toţii erau arestaţi şi consideraţi drept „complici” ai acuzaţilor. În aceste condiţii, mărturiile lor nu puteau decât să îngreuneze soarta celor aflaţi în boxă. Astfel, martorul Bora Petrov, fostul redactor responsabil al ziarului de limba sârbă Pravda din Timişoara, susţinea că şi acest organ de presă era pus în slujba spionajului titoist. (39) Un martor special era Slobodan Paulievici, despre care stenograma precizează că „a declarat mai departe că, după rezoluţia Biroului informativ, el a rupt legăturile cu clica titoistă şi organizaţia de spionaj şi a emigrat în România, dezvăluind şi recunoscând faptele comise. De la această dată el a început să demaşte activitatea de criminali şi spioni a clicii fasciste Tito-Rankovici.” (40) Martorul Lazar Adamov, care făcuse parte din delegaţia U.A.C.D.S. din 1946 de la Belgrad, aducea noutatea că această delegaţie nu fusese primită numai de minstrul adjunct de externe, generalul Velebit, ci şi de însuşi titularul postului, ministrul Şubaşici, care „a aprobat în totul expunerea noastră cu privire la anexarea Banatului românesc la Iugoslavia, încurajându-ne şi făcându-ne promisiunea ca într-un viitor apropiat, cu ajutorul anglo-americanilor, Banatul să fie alipit Iugoslaviei.” (41) Martorul Jiva Vuievici mărturisea că avusese misiunea de „a difuza în rândul populaţiei sârbe din regiunea Timişoara, Oraviţa şi Reşiţa material de propagandă titoist.” Prin acest material, continua el, „se chema populaţia sârbă să se poarte duşmănos faţă de P.M.R. şi guvern.” Folosind aceste mijloace, populaţia sârbească trebuia „să fie atrasă pe linia fascistă a lui Tito-Rankovici.” (42) Iar martorul Pera Giurgev pretindea că partizanilor iugoslavi din război li se spunea că „după terminarea războiului, ţările balcanice vor fi stăpânite de Tito”! (43)

Tot în 4 august 1950 a fost prezentat tribunalului rechizitoriul procurorului locotenent-colonel Niculae Constantinescu, care repeta în linii mari afirmaţiile din actul de acuzare. El spunea: „Cu cinismul caracteristic spionilor plătiţi, acuzaţii din boxă au confirmat punct cu punct gravele învinuiri conţinute în actul de acuzare. Martorii au întărit prin depoziţiile lor probele zdrobitoare aflate la dosar şi au completat astfel tabloul odioasei activităţi a bandei din boxă.” Şi, referindu-se la acuzaţi, procurorul exclama patetic: „Laşitatea şi neruşinarea se desprind din fiece cuvânt, din fiece privire, din fiece mişcare a lor”! (44) În general, urma apoi înşiruirea de formule propagandistice din actul de acuzare.

În continuare, era reluată teza conform căreia, începând din septembrie 1944, Tito declanşase operaţiunile de spionaj împotriva României. Erau reamintite cele două centre de spionaj ale O.Z.N. de la Biserica Albă şi Zrenianin. Datele culese în Banat, se pretindea, erau transmise de liderii iugoslavi serviciului de spionaj englez! După încheierea războiului, centrul principal de spionaj avea să devină ambasada iugoslavă de la Bucureşti: „Întreaga ambasadă era plină de ofiţeri ai U.D.B.-ei camuflaţi în diplomaţi, a căror principală muncă era spionajul.” (45) Alte „centre de spionaj”, pomenite şi mai înainte, erau reprezentate de delegaţia iugoslavă de navigaţie pe Bega, reprezentanţa iugoslavă în administraţia Porţilor de Fier, presa în limba sârbă şi librăria „Cartea Iugoslavă”.

Un capitol special al rechizitoriului era intitulat: Clica fascistă Tito-Rankovici a organizat tentativa imperialistă de anexare a Banatului românesc. Se susţinea aici că: „Clica lui Tito pregătea populaţiei din Banatul românesc aceeaşi soartă cumplită pe care a hărăzit-o popoarelor Iugoslaviei, vândute pe dolari imperialismului american şi târâte de bandiţii titoişti în ghiarele aţâţătorilor la război.” (46) Se făcea din nou referire la congresul proiectat de F.A.S. pentru 8-9 mai 1945, denumit acum „această provocaţie fascistă”. Încercarea de a anexa Banatul era considerată drept „una din cele mai mişeleşti acţiuni îndreptate de agentura americană de la Belgrad împotriva poporului român.” (47) Apoi se încerca din nou să se dovedească faptul că populaţia sârbească din Banat era cu totul reticentă faţă de această propagandă. Era reamintit rolul organizaţiilor slave în cadrul operaţiunilor de spionaj, teză fundamentată pe „mărturisirile” lui Miloş Todorov şi Bojidar Stanoievici.

În încheierea rechizitoriului, se mai amintea că ambasada iugoslavă difuza „material subversiv” şi depozita arme şi muniţii în vederea pregătirii „unor acte şi chiar rebeliuni teroriste.” (48) Se cerea, în consecinţă, „în numele poporului muncitor”, tribunalului, „aplicarea pedepsei maxime pentru trădătorii şi spionii din boxă!” (49)

După aceasta a fost prezentat cel de-al doilea rechizitoriu, al procurorului maior magistrat Ion Spulber. Prin el era stabilită „vinovăţia” fiecărui acuzat în parte. Se solicita ca acuzaţii Nicola Milutinovici, Vidosa Nedici şi Djuro Basler să fie condamnaţi la moarte, iar ceilalţi la muncă silnică pe viaţă, cu excepţia lui Nicola Medici, pentru care erau admise circumstanţe atenuante. (50)

În aceeaşi zi de 4 august 1950 a fost dat cuvântul şi avocaţilor celor aflaţi în boxă, avocaţi numiţi din oficiu. „Pledoariile” lor au fost absolut formale şi nu au uşurat cu nimic soarta acuzaţilor. Ei s-au mulţumit să recunoască toate acuzaţiile aduse „clienţilor” lor, dar dând vina principală pe „agentura fascistă de la Belgrad”. Rolul jucat în proces de aceşti „avocaţi” (C. Paraschivescu-Bălăceanu, Barbu Solomon, Doru Gherson, Mircea Bobeş, Nicolae Hogaş, Vasile Gheciu, Roman Manole, Nicolae Zaharia, Fred Lazarovici, Guido Bondi, Ion Lucaci, David Zaidman) a fost cu adevărat jalnic. Aceleaşi lucruri se pot spune şi despre momentul următor, cel al rostirii ultimului cuvânt de către acuzaţi. Ei nu mai solicitau nici măcar clemenţa tribunalului la dozarea pedepsei, declarând doar că îşi aşteaptă „cu încredere pronunţarea sentinţei.” (51)

Sentinţa n-a fost pronunţată de Tribunalul militar din Bucureşti decât la 7 august 1950. Ea era astfel consemnată de Scânteia:

„Deliberând în secret, tribunalul a declarat cu unanimitate de voturi că nu sunt circumstanţe atenuante în favoarea acuzaţilor, în afară de acuzatul Medici Nicola, şi a condamnat pe acuzaţii:

Basler Djuro, la moarte şi confiscarea averii;

Milutinovici Nicola, la moarte, confiscarea averii şi 20.000 lei amendă corecţională;

Nedici Vidosa, la moarte şi confiscarea averii;

Miloş Todorov, la muncă silnică pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Boşco Laţici, la muncă silnică pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Stanoievici Bojidar, la muncă silnică pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Adamov Milorad, la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Silin Miladin, la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Peiovici Angelco, la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Petrov Jiva, la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, confiscarea averii şi 30.000 lei amendă corecţională;

Radosavlievici Svetomir, la 12 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Medici Nicola, la 3 ani închisoare corecţională.

Fiecare acuzat a fost condamnat la 20.000 lei cheltuieli de judecată.

Oamenii muncii care se aflau în sala tribunalului au aplaudat puternic sentinţa dreaptă a justiţiei populare.” Astfel încheia Scânteia relatarea, pe care o titrase cu satisfacţie: „Trădătorii şi spionii titoişti şi-au primit pedeapsa!” (52)

Se observă uşor faptul că sentinţele respectau întrutotul solicitările procurorilor, cu excepţia celor pronunţate în cazurile lui Adamov, Silin, Peiovici, Petrov şi Radosavlievici, care, în loc de muncă silnică pe viaţă, au „scăpat” cu termene cuprinse între 12 şi 25 ani de muncă silnică. Cum era de aşteptat, mult mai „ieftin” a ieşit Medici, ca urmare a faptului că a acceptat să „demaşte” cu violenţă regimul titoist.

Acest nefast proces, ca şi întreaga isterie antititoistă din care făcea parte integrantă, nu puteau trece neobservate în trecutul relaţiilor româno-iugoslave. Iugoslavia reprezentase până atunci vecinul cel mai sigur şi aliatul cel mai apropiat al ţării noastre, iar relaţiile bilaterale cunoscuseră, până în 1948, o stabilitate şi o constanţă desăvârşite. Dar, din cauza ocupaţiei sovietice şi a instalării, sub protecţia acesteia, a unui regim stalinist dogmatic în România, relaţiile cu acest bun vecin al ţării noastre au fost agravate artificial, lăsând amintiri imposibil de depăşit. Când, în anii ’60, chiar Gheorghiu-Dej a încercat o apropiere de Tito în vederea organizării unei rezistenţe în faţa primejdiei de la răsărit, ea nu a reuşit decât în mod formal. Victor Frunză explica astfel cauzele acestei atitudini: „Ori, poate din pricina acelui an 1948, care s-a interpus ca un sloi de ghiaţă între cele două ţări, poate din cauză că, în interior, Dej, apoi succesorul lui, au păstrat stalinismul în formele cele mai dogmatice, concilierea (cu tot sistemul întâlnirilor comune anuale, a acordurilor şi proiectelor comune) nu a transformat relaţiile în exterior corecte, în ceva mai mult decât o prietenie formală, de suprafaţă. Anul 1948 a lăsat o cicatrice care se vede şi astăzi.” (53)

 

 

 

Note:

1    Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 258.

2    André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 128-129.

3    Ibidem, p. 129.

4    Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 449.

5    Ion Raţiu, România de astăzi. Comunism sau independenţă?, Bucureşti, 1990, p. 24-25.

6    Idem, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 262.

7    Politica externă a României. Dicţionar cronologic, p. 259 şi 256.

8  Christopher Andrew, Oleg Gordievski, K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Bucureşti, f.a., p. 258.

9    Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 35 din 23 august 1949.

10  Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 256-257.

11  Victor Frunză, op. cit., p. 384.

12  Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Bucureşti, 1991, p. 90.

13  Flamura Roşie, Reşiţa, an. II, nr. 85 din 6 august 1950.

14  Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 154.

15 Pe larg despre această diferenţiere în lucrarea lui Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, f.a., passim.

16  Vasile Râmneanţu, Activitatea organizaţiilor de stânga ale minorităţilor naţionale din judeţul Timiş-Torontal (1944-1946), în Banatica, Reşiţa, nr. 13/II, 1995, p. 424.

17  André Fontaine, op. cit., p. 124-128.

18  Vasile Râmneanţu, op. cit., p. 424.

19  André Fontaine, op. cit., p. 126.

20  Vasile Râmneanţu, op. cit., p. 424-427.

21  Mihály Fülöp, Al doilea război mondial s-a încheiat în 1990, în Magazin istoric, nr. 1/1996, p. 52.

22  André Fontaine, op. cit., p. 133.

23  Culegere de materiale…, p. 155.

24  Ibidem, p. 156.

25  Ibidem, p. 157.

26  Ibidem.

27  Ibidem, p. 159.

28  Ibidem.

29  Politica externă a României. Dicţionar cronologic, p. 247.

30  Culegere de materiale…, p. 160.

31  Ibidem, p. 161-162.

32  Ibidem, p. 164.

33  Ibidem, p. 166.

34  Ibidem, p. 177.

35  Ibidem, p. 179.

36  Scânteia, nr. 1.803 din 4 august 1950.

37  Ibidem.

38  Ibidem.

39  Culegere de materiale…, p. 182.

40  Ibidem, p. 184.

41  Ibidem.

42  Ibidem.

43  Ibidem.

44  Ibidem, p. 186.

45  Ibidem, p. 188.

46  Ibidem, p. 191.

47  Ibidem.

48  Ibidem, p. 193.

49  Ibidem, p. 194.

50  Ibidem, p. 196.

51  Ibidem, p. 198.

52  Scânteia, nr. 1.806 din 8 august 1950.

53  Victor Frunză, op. cit., p. 450.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: