Componenta antisemită a stalinismului postbelic a fost, cel puţin în istoriografia românească, mai puţin observată. Totuşi, ea a existat şi a făcut numeroase victime, care s-au adăugat hecatombelor epocii staliniste. Nici societatea românească nu a fost scutită de acest cutremur.
Până în 1947-1948, ar fi fost greu de ghicit explozia antisemită din ultimii ani ai dictatorului Iosif Stalin. În Uniunea Sovietică locuia cea mai mare comunitate evreiască de pe planetă, şi ea nu fusese până atunci nici mai bine, nici mai rău tratată decât restul populaţiei, trecând prin aceleaşi perioade de represiune şi speranţă. Partidul bolşevic era împânzit, inclusiv la vârf, de evrei, ca şi partidele comuniste nou instalate la putere, cu ajutor sovietic, în ţările Europei răsăritene. În primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial, Stalin a dat un ajutor eficient sioniştilor în vederea creării statului evreu în Palestina, văzând în aceasta o contrapondere faţă de imperialismul britanic. La 30 noiembrie 1947, Adunarea generală a O.N.U. hotăra împărţirea fostului teritoriu sub mandat britanic, Palestina, în două state, unul evreiesc şi altul arab, iar Locurile Sfinte (Ierusalim şi Bethlehem) erau internaţionalizate. Hotărârea confirma recomandările unui comitet special, compus din U.R.S.S., S.U.A., Canada şi Guatemala. După cum arăta şi André Fontaine: „Întâlnirea sovieticilor şi americanilor pe aceleaşi poziţii, care se va manifesta cu această ocazie, era cu atât mai remarcabilă, cu cât pretutindeni în lume, la acea dată, Washingtonul şi Moscova se confruntau într-o luptă implacabilă.” (1) La 17 mai 1948, U.R.S.S. a fost prima putere care a recunoscut de jure statul evreu nou proclamat. În continuare, sprijinul diplomatic sovietic şi armamentul furnizat sioniştilor de către Cehoslovacia au avut o importanţă decisivă în consolidarea Israelului şi în obţinerea de către acesta a victoriei în primul război cu statele arabe din jur, în 1948-1949.
Deja la sfârşitul anului 1947, colonelul Andrei Otraşcenko, şeful departamentului Agenţiei sovietice de informaţii externe pentru Orientul mijlociu şi îndepărtat, a convocat o conferinţă operativă, anunţând că Stalin personal însărcinase Agenţia cu asigurarea alianţei Israelului cu U.R.S.S. În plus, emigrarea evreilor sovietici în Israel oferea o oportunitate ideală de trimitere de agenţi secreţi împotriva intereselor Statelor Unite şi ale altor state occidentale.
Însă această scurtă fază idilică în relaţiile bilaterale va lua sfârşit în curând. În data de 4 octombrie 1948, ambasadoarea Israelului în U.R.S.S., Golda Meir, făcea o vizită la o sinagogă din Moscova, cu ocazia sărbătorii de Rosh Hashanah (Anul Nou evreiesc). Acolo, ea a fost primită cu mare entuziasm de 30.000 de evrei moscoviţi. (2) Pentru Stalin, aceasta echivala cu o trădare de mari proporţii. Pretextul pentru declanşarea teribilei campanii antisemite fusese găsit. Comitetul Antifascist Evreiesc, creat în U.R.S.S. în timpul războiului pentru mobilizarea evreilor sovietici împotriva naziştilor, declara imediat: „Nu! Niciodată şi în niciun fel de condiţii nu vor schimba evreii sovietici patria lor socialistă pentru o altă patrie.” (3) După câteva zile însă, el a fost dizolvat, iar preşedintele său, actorul Şlomo (Solomon) Mihoels, a fost împins de M.G.B. sub roţile unui camion şi ucis pe loc. Acum se va petrece probabil fenomenul rezumat astfel de Jacques de Launay: „Printre alţii, evreii îşi vor frânge mâinile, dându-şi seama, deşi puţin cam târziu, că aveau de-a face cu cel mai mare criminal al istoriei omenirii.” (4)
În timpul iernii anilor 1948-1949, teatrele evreieşti de stat din Moscova şi din celelalte oraşe ale Uniunii Sovietice au fost închise, iar cei mai importanţi dramaturgi şi artişti arestaţi. Până şi soţia evreică a lui Molotov, Polina Molotova, a fost arestată şi deportată în lagăr în 1949. Însuşi Molotov a căzut în dizgraţie, fiind imediat înlocuit din funcţia de ministru de externe de către Vâşinski. Mai târziu, în anii 1952-1953, când Stalin pregătea o nouă şi teribilă epurare, el îl suspecta serios pe Molotov că lucra pentru C.I.A. În special din 1950, când Israelul se apropia pe plan internaţional tot mai mult de puterile occidentale, şi mai ales de S.U.A., sionismul a început să fie interpretat la Moscova ca o componentă a „complotului imperialist” care viza subminarea blocului comunist prin utilizarea minorităţilor evreieşti de acolo.
În noaptea de 12 august 1952, erau împuşcate în ceafă 24 de personalităţi ale evreilor sovietici, între care Pereţ Markiş, Leib Kvitko, David Bergelson, Iţik Fefer, David Hofstein, Moşe Kulbak, Şlomo Luzovski, Iţhak Nusinov, Şmuel Persov, Eliahu Spivak, Beniamin Zuskin etc. Ei erau acuzaţi de cosmopolitism şi spionaj pentru organizaţia sionistă „Joint” şi pentru Statele Unite. Cenuşa le-a fost spulberată. Aceeaşi soartă au avut-o între 1948-1953 şi intelectualii Der Nister, Iehezkiel Dubroşin, Izi Karis, Şlomo Bilov, Nahum Levin, Dov Bar Sluţki etc., activiştii comunişti Rosenberg, Hitşfeld, poetul Tuvim. Fostul ministru de externe Maksim Litvinov (Max Wallach) nu se culca seara înainte de a-şi aşeza un revolver sub cap. În caz că veneau să-l aresteze, prefera să se sinucidă! Elie Wiesel îi scria în acest sens, în august 1988, lui Gorbaciov: „De ce Stalin îi ura pe aceştia atât de mult? Oare nu era Mihoels unul din artiştii lui preferaţi? Oare nu era Fefer colonel în Armata Roşie? Oare Pereţ Markiş nu a fost decorat cu «Ordinul Lenin»? Cu toţii erau comunişti înflăcăraţi şi devotaţi. Mulţi dintre ei au renunţat la cariere în ţările lor de origine şi au venit să construiască socialismul în «raiul muncitorilor». Unii dintre ei au rupt raporturile cu religia lor, cu arta lor, cu familiile şi prietenii lor, adoptând comunismul ca pe o religie… Este un fapt bizar, dar imposibil de negat: toţi aceşti poeţi, romancieri, artişti şi savanţi au trăit ca adevăraţi comunişti, dar au murit ca fiind evrei…” (5) Putem adăuga faptul că, în momentul morţii lui Stalin, era deja pregătit chiar un plan de deportare a evreilor din U.R.S.S. în Siberia!
Antisemitismul a lovit puternic şi noile state de democraţie populară, reprezentând sateliţii Uniunii Sovietice. De exemplu, lui Vladimir Boiarski, şeful consilierilor M.G.B. de la Praga, i s-a cerut să dezamorseze rapid pretinsa „conspiraţie sionistă” de acolo. El spunea cu această ocazie: „Marele nostru duşman este sionismul internaţional, care are la dispoziţie cea mai perfectă reţea de spionaj.” (6) În octombrie 1950, el îl aresta pe prim-secretarul de partid de la Brno, Otto Sling. Alte numeroase arestări ale membrilor de partid evrei vor urma în iarna anilor 1950-1951. În februarie 1951, în fruntea Departamentului St. B. (Serviciul de Securitate cehoslovac) pentru căutarea duşmanilor statului era numit notoriul antisemit Andrej Keppert, care a înfiinţat de la început o secţiune specială pentru sionism.
În toamna lui 1951, şeful M.G.B.-ului, Abakumov, era arestat şi înlocuit de Stalin cu Semion Ignatiev, cu care începea „cea mai intensă etapă antisemită din istoria spionajului sovietic.” (7) La 11 noiembrie 1951, Stalin îi scria preşedintelui Cehoslovaciei, Gottwald, să fie urgent arestat Rudolf Slański (Salzmann), secretarul general al partidului comunist şi viceprim-ministru (fapt petrecut la 24 noiembrie), pe care îl considera drept „şeful conspiratorilor sionişti”. El a fost bătut şi torturat pentru a-i fi smulse mărturisiri autoacuzatoare. În procesul care i-a fost intentat, şi care a început la 20 noiembrie 1952, erau 14 acuzaţi, toţi membri de partid cu rang înalt. Dintre aceştia, 11 erau descrişi de procuror ca având origine evreiască, doi cehi şi un slovac. Expresia „origine evreiască” era „unică în analele proceselor publice staliniste. În anii ’30 nu se făcuse referinţă la originea evreiască a lui Troţki, sau a lui Zinoviev, Kamenev, Radek şi a altor victime ale Teroarei. Nici în procesul lui Rajk de la Budapesta (1949) nu s-a făcut menţiune de originea evreiască a trei dintre cei şapte inculpaţi. În procesul Slański, originea evreiască este adusă în discuţie în sprijinul acuzaţiei de trădare.” (8) 11 acuzaţi, inclusiv Slański, au fost condamnaţi la moarte prin spânzurătoare şi executaţi la 3 decembrie 1952, iar ceilalţi trei la închisoare pe viaţă.
În 1952, epurarea evreilor din nomenklatura sovietică a atins punctul maxim. Până în primăvara lui 1953, practic toţi evreii fuseseră îndepărtaţi. Ei au fost epuraţi din aparatul de partid şi de stat, nu mai erau acceptaţi în diplomaţie şi securitate, s-a limitat intrarea lor în orice institute care pregăteau cadre pentru industria de apărare sau în ramurile cele mai importante ale ştiinţei. Evreii nu mai erau admişi nici în academiile militare sau în şcolile de partid.
La sfârşitul anului 1952, doctoriţa Lidia Timaşuk de la Kremlin i-a scris lui Stalin, acuzându-şi superiorii ierarhici de atentat împotriva stării de sănătate a liderilor sovietici prin sabotarea tratamentului medical al acestora. Ea va fi ulterior răsplătită pentru acest serviciu cu „Ordinul Lenin”. La 13 ianuarie 1953 era făcut public cazul celor nouă medici sovietici, dintre care şase (Vovsi, Kogan, Feldman, Grinstein, Etinger şi Rapaport) erau evrei. Comunicatul oficial spunea că ei, „această bandă de bestii feroce cu faţă umană”, au fost „cumpăraţi de serviciul de spionaj american, prin organizaţia internaţională evreiască burghezo-naţionalistă sionistă «Joint», filială a serviciului de spionaj american. Aceştia au primit directive pentru exterminarea cadrelor conducătoare din Uniunea Sovietică. Directivele le-au fost transmise de medicul Simelovici şi de cunoscutul naţionalist Şlomo Mihoels, evreu.” (9) Ei erau acuzaţi şi pentru că i-ar fi ucis pe Maksim Gorki, Şcerbakov, Kuibâşev, Menjinski, Jdanov, şi pentru că urmăreau uciderea lui Stalin, a mareşalilor Vasilevski, Govorov, Konev etc. Mai tîrziu, Hruşciov relata că „Stalin era nebun de furie, striga la Ignatiev şi-l ameninţa, cerându-i să târască în lanţuri pe doctori şi să-i facă una cu pământul.” (10) Ca urmare, interogatoriul doctorilor a fost încredinţat de Stalin lui Riumin, cel mai brutal dintre adjuncţii lui Ignatiev. Acesta a „descoperit” că printre conspiratorii sionişti se afla şi organizatorul M.G.B.-ist al procesului Rajk, generalul Belkin. Stalin i-a telefonat personal liderului comunist al Ungariei, evreul Mátyás Rákosi (Roth), spunându-i că Belkin a mărturisit cum l-a racolat pe Gábor Péter (Benó Auspitz), conducătorul evreu al A.V.H. (Serviciul de Securitate maghiar), pentru serviciile secrete britanice şi sioniste. A.V.H. l-a arestat pe acesta, apoi a descoperit la rândul lui un „complot al medicilor” evrei din Ungaria, care venea în completarea celui din U.R.S.S. Presa comunistă din întreaga lume descria procesul Slański şi complotul doctorilor drept „verigi ale aceluiaşi lanţ, manifestări ale activităţii ucigaşe a imperialiştilor anglo-americani şi a lacheilor acestora, care intenţionează să declanşeze un alt război mondial.” (11)
Singurul evreu rămas în conducerea Partidului Comunist Sovietic până la moartea lui Stalin a fost Lazar Kaganovici. Evreul Berger, aflat pe atunci în lagăr, era coleg de suferinţă cu o rudă a acestuia. El povestea: „A fost arestat în 1949, iar soţia lui a încercat să obţină o audienţă la Kaganovici. S-au scurs nouă luni până a primit-o şi, înainte ca femeia să apuce să deschidă gura, acesta i-a spus: «Desigur, nu-ţi închipui că, dacă aş fi putut face ceva, aş fi aşteptat nouă luni? Trebuie să înţelegi, nu există decât un soare, toate celelalte sunt doar nişte planete neînsemnate.»” (12) Kaganovici, ca să supravieţuiască, se comporta el însuşi ca un antisemit (la fel ca şi Rákosi în Ungaria), şi nu făcea nimic în favoarea conaţionalilor săi persecutaţi. Chiar fratele său mai mare, Mihail, urma să fie arestat. Problema s-a discutat în biroul politic, unde Kaganovici nu a schiţat niciun gest pentru a-l apăra de acuzaţiile aduse de Beria. Pentru această atitudine, el s-a bucurat în continuare de aprecierea lui Stalin. Câteva zile mai târziu, înţelegând că va fi arestat, Mihail Kaganovici s-a împuşcat.
Totuşi, la congresul al XIX-lea al Partidului Comunist Sovietic din noiembrie 1952, Kaganovici, deşi a fost inclus în prezidiul lărgit al C.C. şi chiar în biroul C.C., nu a mai fost încadrat în „cvintetul” conducătorilor de partid care se bucurau de încrederea lui Stalin.
Efectele acestei isterii antisemite de la Kremlin s-au simţit şi în România, chiar la vârful puterii, unde grupul lui Gheorghiu-Dej a reuşit să obţină îndepărtarea rivalilor conduşi de Ana Pauker, care în realitate erau cei mai devotaţi faţă de stalinismul clasic şi cei mai favorabili satelitizării totale a ţării faţă de Uniunea Sovietică. Plenara C.C. al P.M.R. din 26-27 mai 1952 a eliminat din conducerea partidului acest grup. Ana Pauker a fost chiar arestată la 20 februarie 1953, dar va fi eliberată după moartea lui Stalin.
Este totuşi incontestabil faptul că evreii reprezentau cei mai zeloşi şi mai dogmatici susţinători ai stalinismului. Ei ocupau poziţii importante în aproape toate statele est-europene, de unde vor fi debarcaţi, în majoritate, numai în urma unor puternice mişcări populare anticomuniste. Astfel, în Polonia erau îndepărtaţi abia în 1956 Jakob Berman, membru în biroul politic, şi Hilary Minc, ministrul economiei. În acelaşi an erau răsturnaţi Mátyás Rákosi (pe care odată Beria îl numea în derâdere: „Regele evreu al Ungariei”) (13), Ernö Gerö şi István Dóbi de revoluţia maghiară. Chiar şi Tito îl păstrase în conducerea Partidului Comunist Iugoslav pe Moşa Pijade.
Înnebunit de pericolele mortale pe care le vedea pretutindeni, Stalin ajunsese, spre sfârşitul anului 1952, să-i mărturisească lui Hruşciov: „Sunt terminat, nu am încredere în nimeni, nici măcar în mine însumi.” (14) Aceasta era expresia paranoiei sale totale din ultimele luni ale vieţii. Ea a fost amplificată de incidentul petrecut la Tel Aviv la 9 februarie 1953, când, în clădirile legaţiei U.R.S.S., a explodat o bombă. Deşi guvernul Ben Gurion a prezentat scuze şi a oferit reparaţii, Uniunea Sovietică a socotit momentul potrivit pentru a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul. Numai moartea lui Stalin, survenită la 5 martie 1953, a stopat escaladarea acestei demenţe, care a atins, în ultima sa fază, cote paroxistice şi macabre.
România a fost una dintre primele ţări satelite care s-au raliat campaniei antisemite, campanie de care, fireşte, staliniştii autohtoni urmăreau să se folosească pentru a se debarasa de rivalitatea staliniştilor evrei. Antisemitismul a izbucnit odată cu derularea la Bucureşti, în faţa Tribunalului militar, între 26-28 aprilie 1950, a „Procesului unor spioni de la Oficiile de informaţii american şi englez.” Dar, mai întâi, ce reprezentau aceste Oficii?
La 15 aprilie 1950, sub titlul Activitatea Oficiului de informaţii american din Bucureşti – contrară intereselor de pace ale popoarelor român şi american, ziarul Scânteia scria: „La 6 martie 1950, printr-o scrisoare a ministrului Statelor Unite la Bucureşti, guvernul Statelor Unite ale Americii s-a adresat guvernului R.P.R., cerând detalii asupra motivelor închiderii Oficiului de informaţii american din Bucureşti.” În răspunsul guvernului comunist se argumenta că Oficiul (U.S.I.S.) eliberase „chiar carnete de membru unor supuşi români, elemente duşmane ale poporului român”, că a servit „la organizarea unei activităţi ostile poporului român”, că şi „cărţile, presa, filmele şi alte manifestări organizate de Oficiul de informaţii american răspândeau concepţii retrograde, propagau discriminări rasiale, conţineau calomnii împotriva ţărilor şi popoarelor iubitoare de pace şi libertate, între care şi Republica Populară Română, şi îndemnau făţiş la război”, că „numai în luna februarie 1950, 90% din conţinutul buletinului (editat de Oficiu, n.n.) a fost propagandă războinică şi calomnii împotriva Republicii Populare Române şi (a) aliaţilor săi.” (15) Şi toate aceste „crime” erau imputate unei simple anexe a legaţiei S.U.A., cuprinzând o bibliotecă şi unde se prezentau sporadic filme sau se organizau diverse manifestări culturale, normale în orice regim democratic (şi nu numai, deoarece chiar Ceauşescu va permite redeschiderea acestui Oficiu şi a bibliotecii sale în 1969). Această activitate era însă imposibilă în toiul războiului rece, şi, de aceea, adresându-se guvernului român, guvernul american „pune întrebarea dacă este în intenţia guvernului român de a bloca în întregime orice asemenea canale de comunicare.” Răspuns: „Guvernul Republicii Populare Române este într-adevăr hotărât să închidă orice asemenea canale, care nu servesc decât ca acoperire a acţiunilor de spionaj sus-amintite şi ca instrument de propagandă aţâţătoare la război.” Totodată, în concluzie, guvernul „consideră că activitatea Oficiului de informaţii american este incompatibilă cu activitatea diplomatică normală şi contrară intereselor de pace ale poporului român şi american (sic!), contrară politicii de colaborare, cunoaştere culturală şi prietenie între popoare.” (16)
Peste alte câteva zile, Scânteia anunţa declanşarea procesului amintit. „Marţi dimineaţa (26 aprilie 1950, n.n.) a început, în faţa Tribunalului militar Bucureşti, judecarea procesului grupului de trădători şi spioni care au activat în cadrul Oficiilor de informaţii ale legaţiei Statelor Unite şi Marii Britanii.
Completul de judecată este format din: generalul magistrat Al. Petrescu, preşedinte, col. Toescu Louis, lt.-col. Zănescu Ion, lt.-col. Popescu Pogrion şi col. magistrat Stavrică Gh.
La orele 8,30 sunt introduşi acuzaţii: Constantin Mugur, Anny Samuelli, Eleonora Bunea-Wied, Liviu Popescu Nasta şi Nora Samuelli.
În sala de şedinţe se află reprezentanţi ai presei române şi străine, precum şi un numeros public.” (17)
Referitor la acest proces, cercetătoarea americană Elizabeth Hazard scria: „Funcţionarii români, care lucraseră în respectivele Oficii de la sfârşitul războiului, au fost acuzaţi de trădare şi judecaţi într-un proces căruia i s-a făcut mare publicitate şi în care au recunoscut cea mai mare parte a acuzaţiilor. Anny Samuelli, o tânără dintr-o familie proeminentă de evrei din Bucureşti, a mărturisit că fusese recrutată să lucreze pentru agentul britanic Ivor Porter, în 1944. Sora ei, Nora, şi Liviu Nasta, un cunoscut jurist român, care lucrase în cadrul biroului U.S.I.S., au mărturisit că şi-au folosit relaţiile pentru a oferi lui Burton Berry, Roy Melbourne şi succesorului lor, Rudolph Schoenfield (reprezentanţii diplomatici americani la Bucureşti, n.n.), informaţii despre mişcările trupelor sovietice. De asemenea, le-au relatat despre activităţile mişcării de rezistenţă şi orice zvon pe care îl aflau despre diferendele politice din interiorul partidelor comunist şi socialist (social-democrat, n.n.), «pentru exploatarea eventualelor neînţelegeri». Anny şi Nora Samuelli au mărturisit că au cunoscut amănuntele planurilor de evacuare a liderilor opoziţiei. Anny Samuelli a spus că a primit mici cantităţi de arme şi muniţii de la Ivor Porter şi le-a ascuns pentru luptătorii din rezistenţă. Ambele surori au recunoscut că au înţeles faptul că informaţiile generale politice şi culturale pe care le-au furnizat urmau să fie folosite de B.B.C. şi Vocea Americii în transmisiunile pentru România. Donald Dunham, directorul U.S.I.S., i-a spus Norei Samuelli că Vocea Americii «era o armă eficientă pentru încurajarea grupurilor ilegale şi provocarea de revolte în România», a declarat ea. Acuzaţii au primit condamnări la închisoare pe termen lung, iar Statele Unite şi Marea Britanie au depus plângeri oficiale, denunţând incorectitudinea proceselor şi protestând contra închiderii birourilor lor de presă şi informaţii.” (18)
Procesul, a cărui sinteză a făcut-o astfel Elizabeth Hazard, nu reprezenta decât punctul culminant al unei crize prelungite în relaţiile româno-americane. „Statutul legaţiei (S.U.A., n.n.) era întotdeauna fragil şi membrii săi erau periodic învinuiţi de activităţi de spionaj, declaraţi personae non gratae şi expulzaţi din ţară.” (19) În 1948, fusese expulzat din România colonelul John Lowell, şeful J.A.N.A. (echipa reunită de informaţii a Armatei, Marinei şi Aviaţiei). Succesorul său, Herschel Hutsinpillor, a avut aceeaşi soartă, „după ce a fost prins ascunzând arme şi muniţii în lacul Snagov, lângă Bucureşti, pe care guvernul român le-a considerat destinate unui grup de luptători din mişcarea sionistă (subl. n.).” (20) Iată, deci, cum, treptat, campania antioccidentală începea să se împletească cu cea antisemită. De aceea, dacă procesul de faţă reprezenta un punct culminant în cadrul tensiunii din relaţiile României cu S.U.A. şi Marea Britanie (tot în 1950, guvernul român închisese şi Oficiul de informaţii britanic – B.I.O.), el reprezenta, totodată, şi momentul declanşării campaniei antisemite. De altfel, însuşi evreul Leonte Răutu din conducerea partidului comunist scrisese, cu sau fără voia lui, că tovarăşul Stalin nu putea să-i sufere pe „bucheri şi talmudişti”, (21) aceştia din urmă vizaţi la propriu, ca oameni născuţi în religia Talmudului!
Totuşi, spre deosebire de anii următori, la acest proces din 1950 nu s-a făcut mare caz de originea evreiască a unora dintre acuzaţi. Ei erau descrişi astfel în actul de acuzare: „Acuzata El. Bunea-Wied, fiica fostului rege al Albaniei şi rudă cu Hohenzollernii, acuzatele Anny şi Nora Samuelli, fiice de foşti mari bancheri, acuzatul Liviu Popescu Nasta, socrul lui Deakin – secretarul celui mai înverşunat instigator la război, Churchill -, reprezentanţi tipici ai rămăşiţelor reacţionare din ţara noastră, plini de ură împotriva regimului nostru democrat şi gata de a servi, prin orice mijloc, pe patronii lor anglo-americani, au acţionat permanent pentru a submina regimul democratic şi a reinstaura regimul capitalist.” (22) În continuare, ne vom referi mai pe larg la maniera de desfăşurare a acestui proces.
Actul de acuzare, citit în 26 aprilie, prezenta astfel activitatea Oficiilor de informaţii din capitala României: „Utilizarea ca loc de întâlnire între agenţii informativi şi acuzaţii de mai sus, care îndeplineau funcţia de rezidenţi ai spionajului anglo-american; loc de întâlnire între agenţii informativi şi membrii din conducerea acestor Oficii, care îndeplineau funcţia de coordonatori ai activităţii de spionaj exercitată de acuzaţi.” (23) Se mai indica faptul că acuzaţii „au fost în slujba spionajului englez cu mult înainte de actul istoric de la 23 august 1944”, iar după acea dată ei au intrat în legătură directă cu Ivor Porter, care le-ar fi spus că „de data asta este vorba de lupta pentru recâştigarea poziţiilor pierdute de Marea Britanie în România.” (24)
Interesant este pasajul în care se spunea că „în îndeplinirea mârşavei lor trădări, acuzaţii au început a-şi recruta agenţi din rândurile celor mai reacţionari şi mai înverşunaţi duşmani ai poporului român.” (25) Între cei enumeraţi ca figurând în această categorie se aflau: Israel (Asra) Berkovitz, fost director al ziarului Liberalul; Iosif Şreier, „actualmente fugit din ţară”; Belu Zilber, fost lider comunist, ca şi precedentul, şi însuşi dr. Willy Filderman, fostul conducător al comunităţii evreieşti din România în timpul războiului, „actualmente fugit în străinătate”. (26) Despre nici unul dintre aceştia nu se preciza faptul că era evreu!
În declaraţiile smulse acuzaţilor în perioada pregătitoare a procesului, aceştia îi învinuiau pe liderii U.S.I.S. şi B.I.O. că „conduceau acţiunea de spionaj şi trădare.” Constantin Mugur şi Anny Samuelli îi menţionau nominal pe toţi şefii B.I.O.: Ivor Porter, John Bennett, Francis Bennett şi Marchant, iar Nora Samuelli pe cei ai U.S.I.S.: Frank Shea şi Donald Dunham.
Actul de acuzare învinuia cele două Oficii că spionau, chipurile, toate sectoarele de activitate ale statului român: „Tot ceea ce se referea la dezvoltarea regimului democratic, tot ceea ce se referea la actele de guvernare, la măsurile de organizare sau de securitate ale ţării noastre, tot ce ar fi putut servi ca indicii pentru acţiunea de subminare şi chiar de răsturnare prin violenţă a regimului democratic instaurat aici, făcea obiectul de spionaj al acestor reţele organizate, îndrumate şi conduse de către şefii Oficiilor de presă şi informaţii şi membrii legaţiilor anglo-americane.” (27) Între rapoartele întocmite de Anny Samuelli, unul s-ar fi referit la „starea de spirit a naţionalităţilor conlocuitoare, în special ungară şi evreiască, pentru exploatarea eventualelor nemulţumiri”, iar un raport al lui Liviu Popescu Nasta ar fi dat „informaţii politice privind în special încercarea de spargere a unităţii partidelor muncitoreşti, pusă la cale de Titel Petrescu şi acoliţii săi.” (28) Cu acest din urmă raport, procesul se extindea şi asupra celei de-a treia categorii de persoane incriminate, pe lângă „agenţii imperialiştilor” şi evrei. Este vorba despre acei conducători social-democraţi care se opuseseră înghiţirii partidului lor de către P.C.R., în frunte cu preşedintele P.S.D., Constantin Titel Petrescu. Problema va fi abordată pe larg ceva mai târziu. Mai întâi, era citată o declaraţie a unui co-deţinut, pictorul Gheorghe Tomaziu, care susţinea: „Boulen mi-a spus că, la fel ca şi Anny Samuelli, are şi el însărcinarea din partea lui Porter să noteze numerele şi literele de pe maşinile sovietice.” Cine era acest Boulen? Actul de acuzare informa prompt: „Iată deci pe consulul francez la Timişoara, «domnul» Pierre Boulen, care, în afară de propria activitate de spionaj (dezvăluită în trecut de presa noastră), a dus şi una în slujba serviciului de spionaj britanic. Este într-adevăr o împerechere ideală.” (29) Astfel, raza de acţiune a teribililor spioni de care se ocupau anchetatorii vigilenţi ai Securităţii se extindea necontenit, cuprinzând aproape pe neobservate şi Banatul. Acuzatul Mugur, în altă declaraţie citată, adăuga: „Tot pentru a culege informaţii, dl. Bennett mai folosea şi sistemul culegerii directe de informaţii în cadrul călătoriilor ce le-a făcut prin ţară. Pot da în această privinţă exemplul călătoriei făcute de John Bennett în august 1947, cu maşina prin Transilvania, pentru a culege informaţiuni. După această călătorie, John Bennett a întocmit un raport pe care l-a înaintat la Londra. Asemenea călătorii erau făcute şi de alţi membri ai legaţiei britanice…” Actul de acuzare menţiona că o asemenea călătorie efectuase „şi spionul Buta de la legaţia americană.” (30) Ne întrebăm cum au reuşit să efectueze aceste călătorii, căci, potrivit doamnei Hazard, „erau urmăriţi când plecau de acasă şi de la birou, iar depăşirea marginilor Bucureştiului era interzisă.” (31)
Inculpaţii mai erau învinuiţi, în continuare, că fuseseră plătiţi cu dolari şi lire sterline pentru serviciile lor, că luau parte la redactarea buletinelor U.S.I.S. şi B.I.O., că transmiteau informaţii pentru Vocea Americii etc. Un alt evreu venea să se adauge numelor proscrise, citat într-o declaraţie făcută de Anny Samuelli: „În această perioadă, Porter era des în legătură cu Adrian Dimitriu şi cu Sasha Wohlmann, secretarul lui Titel Petrescu. Despre Wohlmann, Porter mi-a spus deseori că este un element bine informat. Wohlmann a plecat clandestin din ţară în toamna anului 1947, cu un avion britanic, fuga fiindu-i înlesnită de către Boodman, şeful aeroportului. După câte ştiu, el a fugit în Anglia.” (32)
Un capitol special al actului de acuzare se intitula Activitatea de spargere a unităţii clasei muncitoare. Erau nominalizaţi special Anny Samuelli şi Liviu Nasta. Declaraţia dată de prima arăta că John Bennett (care era reprezentantul guvernului laburist britanic) urmărea în acest scop trei direcţii: să se informeze cât mai amănunţit asupra activităţii P.S.D., să ţină legătura între acesta şi Partidul Laburist şi să caute împiedicarea prin orice mijloace a înghiţirii sale de către P.C.R. Ea continua astfel: „La Reşiţa, Bennett purtase discuţii îndelungate cu Iosif Musteţiu, Eftimie Gherman şi alţi social-democraţi ale căror tendinţe de dreapta erau cunoscute. Pentru a împiedica fuziunea, Bennett a invitat special, în vara anului 1947, pe Morgan Philips, secretarul general al Partidului Laburist, şi pe Sam Watson, preşedintele Uniunii sindicale a minerilor englezi, delegându-mă pe mine ca interpretă permanentă. El i-a pus în contact pe aceştia cu Titel Petrescu, Adrian Dimitriu, Eftimie Gherman, Hromadka, Musteţiu şi alţii. În discuţiile la care asistam personal ca interpretă, Philips i-a sfătuit spre necesitatea unei atitudini mai ferme, care să nu permită fuziunea cu partidul comunist. Titel Petrescu, Adrian Dimitriu, Gherman, Hromadka, Musteţiu l-au asigurat pe Philips că vor lupta sub orice formă ca fuziunea să nu se producă niciodată.” Concluzia anchetatorului era: „După cum se vede, şi vechiul scizionist din mişcarea muncitorească, Titel Petrescu, făcea parte din agentura imperialistă din ţara noastră.” (33)
Dar care fusese rolul Partidului Social Democrat în România acelor ani şi, în cadrul acestuia, de ce era pus atâta accent asupra Reşiţei?
După 23 august 1944, P.S.D., care nu fusese o forţă politică deosebit de puternică în perioada interbelică, reuşind rareori să obţină baremul electoral de 2% din voturi şi să pătrundă în Parlament, a realizat o anumită sporire a influenţei sale politice. Partidul condus de avocatul Titel Petrescu reprezenta în acea vreme un element moderator în raport cu comuniştii, urmărind o înnoire a societăţii nu prin revoluţionarism, cum propovăduia teoria marxist-leninistă, ci prin reformism, în mod treptat, fără zguduiri social-politice grave. Atracţia sa a fost mai mare printre muncitori, în special în centrele de veche tradiţie industrială (în primul rând Reşiţa), dar şi la intelectualitatea universitară şi mijlocie (profesori de liceu, învăţători etc.). Centre cu o veche mişcare muncitorească, precum Reşiţa, Galaţi, Valea Jiului, considerau că nu partidul comunist le reprezenta mai bine interesele, ci cel social-democrat. Populaţia germană adera masiv la acest partid, care dispunea şi de secţii maghiare, dintre care cea mai puternică era cea de la Cluj. (34) Încă din primăvara anului 1945, curentul anticomunist din P.S.D. a devenit atât de puternic, încât şi istoricii oficiali ulteriori recunoşteau întreruperea „în mai multe locuri” a colaborării. Pericolul de generalizare a situaţiei era real, pornindu-se de la atitudinea pe care o adoptau tot mai multe organizaţii locale. A fost amintit deja procesul-verbal al unei şedinţe a F.N.D. de la Timişoara. Când comitetul regional al P.C.R. a propus scoaterea în stradă, la o demonstraţie organizată, a zeci de mii de oameni, ca să ceară instalarea guvernului Petru Groza, delegatul social-democrat a declarat că „muncitorimea s-a plictisit de demonstraţii” şi că „elanul de luptă al muncitorilor a scăzut”, astfel încât demonstraţia prevăzută nu a mai avut loc. (35)
În acest context, în a doua jumătate a anului 1945, pe fondul „grevei regale” şi al tot mai marii nemulţumiri a populaţiei faţă de guvernul procomunist, exprimată în mari manifestaţii precum cele de la 24 august şi 8 noiembrie, au avut loc adunările locale ale P.S.D. la Galaţi, Timişoara, Reşiţa, precum şi a Asociaţiei de artă şi cultură din Bucureşti, în cadrul cărora Titel Petrescu, însoţit de partizanii săi cei mai fideli (Vlad Dimitriu, Adrian Dimitriu, Traian Novac, Eftimie Gherman etc.), a anunţat hotărârea partidului de a se prezenta cu liste proprii în alegeri, separat de blocul comunist. Conferinţa generală a P.S.D. din 1 decembrie 1945 a dat câştig de cauză acestui punct de vedere, prin adoptarea Rezoluţiei privitoare la prezentarea pe liste separate în alegeri. Dar agenţii comunişti infiltraţi în conducerea P.S.D. au activat intens pentru a sabota această hotărâre. Comuniştii se foloseau de liderii „pătaţi” ai P.S.D., şantajându-i. Este vorba de Ştefan Voitec şi Ion Pas, care colaboraseră în timpul războiului din est, ca trimişi ai Marelui Stat Major, la ziarele Santinela şi Der Soldat, Şerban Voinea, în aceeaşi perioadă director al agenţiei de ştiri Rador, şi mai ales Lothar Rădăceanu, implicat tot pe atunci într-o obscură afacere cu importuri de ceasuri din Germania (ceea ce îi adusese porecla de „Rădăceasu”, speculată copios în Dreptatea şi în alte ziare). (36)
Plenara din 10 februarie 1946 recomanda viitorului congres al Partidului Social Democrat să accepte participarea pe liste comune cu comuniştii. Congresul din 10 martie 1946 a consfinţit această idee şi, din acel moment, P.S.D. a devenit un supus satelit al partidului comunist. A doua zi, Titel Petrescu şi partizanii săi au înfiinţat Partidul Social Democrat Independent (P.S.D.I.), care a hotărât participarea în alegeri pe liste proprii şi a colaborat în opoziţia anticomunistă cu P.N.Ţ. şi P.N.L. Principalele centre social-democrate (Reşiţa, Timişoara etc.) au optat în alegeri masiv în favoarea P.S.D.I. Georg Hromadka îşi amintea: „La alegerile din noiembrie 1946, «independenţii» (P.S.D.I., n.n.) cuceresc în judeţul Caraş mii de voturi (…). La Reşiţa se ajunge în mod repetat la confruntări între social-democraţi şi comunişti.” (37)
În consecinţă, după 1948, au fost azvârliţi în închisori toţi conducătorii P.S.D.I., inclusiv liderii muncitorilor de la Reşiţa, acest veritabil fief social-democrat (Iosif Musteţiu, Georg Hromadka, Traian Cercega), ca şi de la Hunedoara. Unii dintre ei au fost chiar deportaţi în Bărăgan. „Întreaga Reşiţă şi întreaga Hunedoară, deci două din cele mai mari centre muncitoreşti din România, se împotriviseră ca un tot monolit la parodia unificării”, conchidea Victor Frunză. (38) Acesta era pe atunci rolul Reşiţei în mişcarea social-democrată românească. Comuniştii au reţinut acest aspect şi de aceea nu se sfiau să acuze întregul oraş pentru că li s-a opus, între altele chiar în acest proces, unde termenul de „Reşiţa” era sinonim cu cea mai teribilă dintre acuzaţii.
În interogatoriile luate de tribunal, cei cinci acuzaţi au confirmat întrutotul cele cuprinse în actul de acuzare, detaliind chiar acolo unde li se solicita acest lucru. Din interogatoriul lui Constantin Mugur reţinem următorul pasaj:
„PREŞEDINTELE: Ce cunoaşteţi despre înfiinţarea unor bibilioteci de către Oficiul de informaţii (britanic, n.n.)?
ACUZATUL: Bibliotecile acelea din Bucureşti şi Timişoara aduceau o serie întreagă de oameni care puteau intra foarte uşor fără a fi bănuiţi şi puteau lua contact cu oamenii care aveau anumite interese să se informeze.
PREŞEDINTELE: Cunoaşteţi dacă biblioteca din Timişoara, de exemplu, era aprobată de guvern, sau lucra în mod ilegal?
ACUZATUL: Cunosc că biblioteca nu a avut o aprobare legală, funcţionând fără formele legale respective.” (39)
Anny Samuelli, referindu-se la activitatea lui Bennett, nu omitea să menţioneze: „Bennett avea o activitate dublă: o activitate informativă propriu-zisă şi o activitate care se poate numi instigarea permanentă a membrilor Partidului Social Democrat. Această acţiune era dublată de intenţia de a crea incidente între P.S.D. şi partidul comunist, cu scopul de a crea duşmănie între aceste două partide şi de a împiedica pierderea poziţiilor deţinute de burghezie şi de capitalul anglo-american.” (40) De asemenea, ea a arătat că, între alte probleme, pe Porter îl mai interesa şi „starea de spirit a naţionalităţilor conlocuitoare, mai cu seamă evreiască şi maghiară, în scopul de a exploata eventualele nemulţumiri.” (41)
În depoziţia acestei acuzate, circumstanţa agravantă numită „Reşiţa” era prezentată în plenitudinea ei: „Mai târziu, în primăvara anului 1947, el (Bennett, n.n.) a făcut un turneu în Transilvania şi Banat, cu o oprire specială la Reşiţa. Această vizită la Reşiţa fusese aranjată de inginerul Alex. Popp, implicat în cunoscutul proces de spionaj (procesul Popp-Bujoiu, n.n.).
La Reşiţa a luat contact cu Eftimie Gherman, Musteţiu şi alţii. Scurtă vreme după această vizită, a aranjat vizita în ţară a lui Morgan Philips, secretarul general al Partidului Laburist, şi a lui Sam Watson, preşedintele sindicatului minerilor din Anglia. Ei au venit în ţară ca să contribuie la acţiunea lui Bennett. Bennett i-a înlesnit întrevederea cu Titel Petrescu, Adrian Dimitriu, Eftimie Gherman şi Musteţiu. Eu am fost delegată în cursul vizitei lor aci ca traducătoare permanentă. În cursul convorbirilor pe care le-a avut Morgan Philips cu aceştia, la care eram de faţă ca interpretă, el le-a explicat necesitatea de a avea o atitudine fermă, care să împiedice unirea cu Partidul Comunist Român.
Ei l-au asigurat pe Morgan Philips că vor lupta sub orice formă ca să împiedice această unire.” (42) De altfel, delegaţii social-democraţi cărăşeni la aşa-zisul congres de pregătire a unificării din toamna lui 1947 s-au şi abţinut de la vot. (43)
Eleonora Bunea-Wied a recunoscut că a primit de la informatorii săi, pentru a le transmite mai departe, informaţii între care una „despre semnarea unui acord comercial cu statul Israel.” (44) Nora Samuelli, la întrebarea: „Cam ce informaţii v-a adus dr. Filderman?”, răspundea: „În special în ce priveşte organizarea sioniştilor, instigaţiile lor şi rolul lor în plecarea în masă a evreilor în Palestina şi complicitatea sioniştilor în plecările ilegale.” (45)
Dr. Wilhelm (Willy) Filderman părăsise în secret ţara în 1947. Teodor Wexler descria astfel condiţiile în care fusese nevoit să opteze pentru această soluţie disperată: „Ameninţat, hărţuit, calomniat, cu descinderi organizate în miez de noapte de noua poliţie politică – Securitatea -, care nu se deosebea cu nimic de Poliţia legionară sau Siguranţa centrală a statului, Filderman ia drumul exilului. La numai câteva săptămâni, în clădirea din str. Negru Vodă din Bucureşti a Tribunalului militar, începe procesul Filderman, care se încadrează în procesele prin care a fost distrusă elita politică, militară şi intelectuală a României.
Procesul împotriva dr. Wilhelm Filderman a fost deopotrivă un proces antievreiesc, dar şi un proces antinaţional, împotriva unuia dintre marii avocaţi ai cauzei independenţei, suveranităţii şi integrităţii tritoriale a statului naţional unitar român”, concluziona Teodor Wexler. (46) Campania antisemită era relevată şi într-un alt pasaj din interogatoriul luat de Tribunalul militar Norei Samuelli, care afirma: „De la Kirschen (corespondentul în România al lui Associated Press, n.n.) primeam informaţiuni din toate domeniile. Din domeniul militar, cu privire la activitatea şi existenţa grupelor subversive din Banat şi nordul Moldovei (este vorba despre detaşamentele de partizani anticomunişti care luptau în munţii din acele regiuni, n.n.). De asemenea, el ne dădea informaţiuni cu privire la situaţia industriei petrolifere după naţionalizare. De la Pohne (corespondentul Agenţiei israeliene de presă, n.n.) am primit informaţiuni mai cu seamă în problema evreiască.
PREŞEDINTELE: De ce îl interesa pe Dunham problema aceasta evreiască?
ACUZATA: Fiindcă dânsul vedea în sionişti o armă contra guvernului. Credea că după dizolvarea organizaţiei lor, ei vor organiza o rezistenţă adevărată, fără să mai rămână la acte de provocare individuală. Mai cu seamă el punea bază pe organizaţia Irgun Zvai Leumi şi mi-a spus chiar mie într-o zi că aceştia vor trece la acte de teroare.” (47) Şi exemplele de acest gen ar mai putea continua.
Între martorii audiaţi în aceeaşi zi, numele evreieşti abundau de asemenea (şi ei se aflau în stare de arest). Martorul Ştefan Goliger, medic, arăta că Mugur îi cerea informaţii, între altele, „asupra stării de spirit a burgheziei evreieşti.” (48) Alţi martori erau: E. Viesner, Francisc Beldi, Broida Şama, Nathan Şnabel, Nicolae Gessner, Asra Berkovitz, R. Hillard. Aşa-zisa stenogramă oficială a procesului mai consemna relativ la acest moment: „Martora Pora Gabriela, funcţionară la Ministerul de finanţe, a cunoscut-o pe Nora Samuelli la Reşiţa, unde au fost colege de birou. Ulterior, martora a fost angajată la Comisia de aplicare a armistiţiului, iar acuzata Nora Samuelli venea la dânsa şi provoca discuţii, punându-i întrebări ticluite, fără ca martora să-şi dea seama că urmăreşte un anumit scop.” (49) Bineînţeles, ea îşi manifesta cu această ocazie indignarea pentru „afacerea murdară” în care fusese târâtă, pentru a nu fi considerată în aceeaşi categorie cu cei aflaţi pe banca acuzaţilor. Şi martorul Ştefan Gardony, ziarist, „a dat relaţii asupra călătoriilor de informaţii făcute de John Bennett în Moldova şi Banat.” (50)
Şi tot în aceeaşi zi, operativ, procurorul locotenent-colonel Nicolae Constantinescu îşi prezenta rechizitoriul, care repeta inepţiile din actul de acuzare şi pe cele pe care inculpaţii şi martorii au fost obligaţi să le debiteze cu ocazia interogatoriilor luate de tribunal. El incrimina o lungă serie de diplomaţi şi cetăţeni occidentali din România, care erau, fără excepţie, „direct implicaţi în acţiunea de spionaj”. Lista este instructivă pentru noi, întrucât ne oferă cvasi-totalitatea personalului diplomatic al puterilor occidentale aflat pe atunci la Bucureşti. Din partea Marii Britanii erau nominalizaţi următorii: Le Rougetel, fostul şef al misiunii politice; generalul Greer, fostul şef de stat major al misiunii militare; Ivor Porter, fostul şef al B.I.O.; Key; Robinson; Ramsden, fostul ataşat militar adjunct; Hoggarth; Cleaver; Boodman; Kendal; Munro; Faure; Springfield; Holman, fostul ministru al Angliei la Bucureşti; John Bennett, fostul şef al B.I.O.; Francis Bennett Marchant (despre care în actul de acuzare se pretindea că ar fi fost nu o persoană, ci două!), idem; Sarrell, fostul însărcinat cu afaceri. Dintre americani erau: Burton Berry, fostul şef al misiunii politice; Melbourne, fostul prim secretar de legaţie; Leveritch, fostul consilier la legaţie; Donald Dunham, fostul şef al U.S.I.S.; Sam Buta; Kohler; Hale; George Macdonald. La aceştia era adăugat şi Pierre Boulen, fostul consul francez la Timişoara. O altă serie de nume fuseseră deja „demascate” cu alte ocazii, în special la procesele Maniu şi Popp-Bujoiu: Hall, Hamilton, Fergusson, Watson, Bill Young, Lowell, Robert Shea etc. Concluzia: „Este clar că nu ne aflăm în faţa unor acţiuni izolate, ci a unui sistem de lucru organizat, în cadrul căruia este greu de spus unde începe activitatea diplomatică şi unde se termină spionajul.” (51) El încheia astfel, adresându-se tribunalului: „Prin faptele lor criminale, acuzaţii s-au scos singuri din rândurile poporului nostru. Sentinţa dvs. trebuie să consfinţească în mod hotărât acest fapt. Ea va trebui să arate că poporul nostru este hotărât să sfărâme fără cruţare orice încercare criminală menită să-i împiedice drumul către pace şi socialism.” (52)
Pe toată durata desfăşurării procesului, acesta s-a bucurat de maximă atenţie din partea ziarului oficial de partid. Astfel, Scânteia din 27 aprilie 1950, sub titlul Spioni cu mască de diplomaţi, decreta că „ghemul de năpârci trădătoare din boxă, şi altele demascate în proces, slujeau cu zel celor mai răi duşmani ai ţării noastre, ai păcii şi progresului – imperialiştii anglo-americani (…). Nici un mijloc nu li se pare prea josnic monştrilor imperialişti pentru atingerea scopurilor lor tâlhăreşti. Spionajul, diversiunea, lansarea de zvonuri mincinoase şi provocatoare, propagarea vrajbei naţionaliste, sunt armele preţuite ale agresorilor în aşa-zisul «război psihologic», în înfriguratele lor pregătiri în vederea unui nou măcel.”
Referindu-se la cei cinci acuzaţi, articolul, conceput, după cum se vede, în cel mai pur stil stalinist, continua: „Cine erau agenţii activi ai Oficiilor de informaţii englez şi american? Anny şi Nora Samuelli, odrasle ale unui bancher şi moşier, Eleonora Bunea-Wied, rudă a familiei de lipitori Hohenzollern şi fiică a fostului rege al Albaniei, Nasta – socrul lui Deakin, secretarul înrăitului aţâţător la război Churchill, Mugur, un ahtiat după avere prin orice mijloace – toţi aceştia erau exponenţi ai claselor reacţionare doborâte de la putere, plini de cea mai sălbatecă ură faţă de poporul muncitor şi faţă de regimul său democratic. Pentru asemenea indivizi nu există nimic sfânt în lume. Pentru dolari şi lire sterline ei sunt gata să servească cele mai abjecte cauze.” Scutindu-ne de orice alt comentariu, articolul din Scânteia sintetiza astfel tot ceea ce fusese capabil regimul comunist să înţeleagă din acest proces: „Spionul Titel Petrescu primea ajutorul conducătorul Oficiului de informaţii englez Bennett în scopul spargerii unităţii muncitorimii şi împiedicării înfăptuirii partidului unic al clasei muncitoare. Este caracteristic faptul că pentru aceasta spionul Bennett a adus în ţară pe Morgan Philips, secretarul general al Partidului Laburist. Aceasta arată în ce măsură Partidul Laburist englez stă la remorca Intelligence Service-ului. Prin intermediul lui Filderman, spionii acţionau asupra elementelor sioniste, în care spionul american Dunham – după declaraţia Norei Samuelli – «vedea o armă contra guvernului».” (53)
În 27 aprilie, procesul a continuat cu rechizitoriul procurorului armatei R.P.R., general magistrat Alexandru Georgescu, care a făcut „încadrarea juridică a crimelor comise de grupul de spioni şi trădători aflaţi pe banca acuzării.” El le încadra în articolul 186 din Codul penal, privitor la crima de înaltă trădare, adăugând alte teribile „crime”: încercarea de trecere frauduloasă a frontierei, infracţiuni la legea devizelor, fals în acte publice şi contrabandă! Totodată, solicita tribunalului să încadreze faptele acuzaţilor şi în articolul 1 din legea 16 din ianuarie 1949, care prevedea pedeapsa capitală pentru un larg evantai de infracţiuni. Avocata Băncii de stat a R.P.R., Cristodulo, l-a susţinut, cerând de asemenea „acordarea despăgubirilor legale” pentru traficul de devize. (54) Avocaţii celor cinci inculpaţi (C. Paraschivescu-Bălăceanu, Ionel Teodoreanu, Roman, Dumitrescu şi Dobrovici) au avut pledoarii absolut formale şi neconvingătoare, acceptând toate imputările aduse clienţilor lor şi solicitând doar neaplicarea legii 16. Asemenea prestaţii sunt ruşinoase pentru tradiţia judiciară românească, dar altele erau practic imposibile în condiţiile teroarei staliniste din acei ani, când însuşi avocatul putea fi pus sub acuzare pentru curajul său.
La ultimul cuvânt, Constantin Mugur şi-a recunoscut vinovăţia şi „crima abominabilă pe care am făptuit-o”, rugând totuşi instanţa să-i acorde circumstanţe atenuante. La fel, Liviu Popescu Nasta a declarat că regretă foarte mult activitatea de spionaj, pe care a înţeles-o mai bine abia în timpul procesului. În schimb, precizează aşa-zisa „stenogramă” a dezbaterilor, „acuzatele Anny Samuelli, Eleonora Bunea-Wied şi Nora Samuelli au arătat că-şi menţin întrutotul declaraţiile şi nu mai au nimic de adăugat.” (55)
Sentinţa a fost pronunţată de tribunal a doua zi, 28 aprilie. Spre „norocul” acuzaţilor, nu li s-a aplicat celebra lege 16, desigur în urma unor „indicaţii superioare”, astfel încât nici unul nu a fost condamnat la moarte. Dar nici n-au scăpat prea ieftin.
„Tribunalul militar Bucureşti, deliberând în secret, în unanimitate de voturi a găsit vinovaţi pe Constantin Mugur, Anny Samuelli, Nora Samuelli, Eleonora Bunea-Wied, Liviu Popescu Nasta pentru faptele prevăzute în actul de trimitere în judecată şi în consecinţă, declarând că sunt circumstanţe atenuante în favoarea tuturor acuzaţilor numai în ce priveşte crima de înaltă trădare, în numele legii hotărăşte:
Constantin Mugur, condamnat la muncă silnică pe viaţă, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă penală de 100.000 lei, amendă în folosul Băncii de stat a R.P.R. în sumă de lei 5.294.175 şi confiscarea averii.
Anny Samuelli, condamnată la 20 de ani muncă slinică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corecţională de 100.000 lei, amendă în folosul Băncii de stat a R.P.R. în sumă de lei 14.234.900 şi confiscarea averii.
Nora Samuelli, condamnată la 15 ani muncă silnică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corecţională de lei 80.000, amendă în folosul Băncii de stat a R.P.R. în sumă de lei 7.896.000 şi confiscarea averii.
Eleonora Bunea-Wied, condamnată la 15 ani muncă silnică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corecţională de 80.000 lei, amendă în folosul Băncii de stat în sumă de lei 60.696.425 şi confiscarea averii.
Liviu Popescu Nasta, condamnat la 20 de ani muncă silnică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corecţională de lei 60.000, amendă în folosul Băncii de stat a R.P.R. în sumă de lei 10.174.500 şi confiscarea averii.
Acuzaţii au fost obligaţi fiecare la plata sumei de lei 50.000 cheltuieli de judecată.
Hotărârea a fost dată şi citită în şedinţă publică în ziua de 28 aprilie 1950, orele 18. Sala Tribunalului militar din Bucureşti a fost plină până la refuz de oameni ai muncii care au aplaudat îndelung, exprimându-şi satisfacţia pentru sentinţa justiţiei populare.” (56)
„Diplomaţii-spioni se dovedeau oameni cu vederi largi. Pe dânşii îi interesa orice: informaţii militare şi acorduri economice, starea de spirit din instituţii şi organizaţiile sioniste, Partidul Social Democrat, deplasările de trupe şi programele de producţie”, dezvăluia propagandistul Tudor Olaru în Scânteia. (57) Era tot ceea ce spera regimul ca populaţia să reţină din acest proces. Un proces care încerca să lovească „duşmanii” pe direcţii multiple. A reuşit însă altceva: să transmită peste timp aspectul hidos şi înfricoşător al regimului comunist-stalinist, care nu se mulţumea să-şi lichideze toţi adversarii, reali ori presupuşi, ci să-i şi degradeze şi să-i înjosească prin toate modalităţile. Rezultatul a fost un oprobiu general al lumii civilizate faţă de aceste manifestări scelerate ale unui primitivism întârziat.
Note:
1 André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. III, Bucureşti, 1993, p. 196.
2 Christopher Andrew, Oleg Gordievski, K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Bucureşti, f.a., p. 291.
3 Ibidem.
4 Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului 1919-1943. Eşecul unei speranţe, Bucureşti, 1993, p. 11.
5 Marius Mircu, Dosar Ana Pauker, Bucureşti, 1991, p. 160.
6 Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 292.
7 Ibidem.
8 Ibidem, p. 293.
9 Marius Mircu, op. cit., p. 158-159.
10 Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 294.
11 Ibidem.
12 Roy Medvedev, Oamenii lui Stalin, Bucureşti, 1993, p. 143.
13 Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 254.
14 Ibidem, p. 294.
15 Scânteia, nr. 1.710 din 15 aprilie 1950.
16 Ibidem.
17 Ibidem, nr. 1.720 din 27 aprilie 1950; de asemenea, Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 55.
18 Elizabeth Hazard, Războiul rece a început în România, în Magazin istoric, nr. 9/1996, p. 38.
19 Ibidem, p. 37.
20 Ibidem, p. 38.
21 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 403.
22 Culegere de materiale…, p. 43.
23 Ibidem, p. 42.
24 Ibidem, p. 43-44.
25 Ibidem, p. 44.
26 Ibidem, p. 45.
27 Ibidem, p. 46.
28 Ibidem, p. 47.
29 Ibidem, p. 47-48.
30 Ibidem, p. 48.
31 Elizabeth Hazard, op. cit., p. 37.
32 Culegere de materiale…, p. 50.
33 Ibidem, p. 51.
34 Victor Frunză, op. cit., p. 272.
35 Ibidem, p. 277.
36 Adrian Dimitriu, Mentorul meu politic: Constantin Titel Petrescu, în Magazin istoric, nr. 9/1993, p. 23.
37 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 121.
38 Victor Frunză, op. cit., p. 390.
39 Culegere de materiale…, p. 58.
40 Ibidem, p. 61.
41 Ibidem.
42 Ibidem, p. 63.
43 Georg Hromadka, op. cit., p. 121-122.
44 Culegere de materiale…, p. 64.
45 Ibidem, p. 65.
46 Teodor Wexler, Dr. Wilhelm Filderman – un avocat pentru cauza naţională a României, în Magazin istoric, nr. 9/1996, p. 83.
47 Culegere de materiale…, p. 66.
48 Ibidem, p. 68.
49 Ibidem, p. 71.
50 Ibidem.
51 Ibidem, p. 74.
52 Ibidem, p. 80.
53 Scânteia, nr. 1.720 din 27 aprilie 1950.
54 Culegere de materiale…, p. 81.
55 Ibidem, p. 82-83; a se vedea şi Şerban Rădulescu-Zoner, „Procesul bibliotecilor”, engleză şi americană, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 321-336.
56 Scânteia, nr. 1.722 din 29 aprilie 1950; Culegere de materiale…, p. 84.
57 Scânteia, nr. 1.722 din 29 aprilie 1950.
Istoria Banatului 
Lasă un comentariu