Mircea Rusnac – Reșița în descrierile unor autori mai vechi

Acum câțiva ani, Vasile Neagu ne-a trimis de la Pitești lucrarea pe care a consacrat-o orașului său natal: Trasee turistice prin Reșița și împrejurimi, apărută la Editura Hoffman. În lucrare se face referire și la trecutul Reșiței, pe baza unor scrieri mai vechi, din care sunt preluate și unele paragrafe relevante. Considerăm că aceste extrase merită cunoscute de un public mai larg, prin urmare le inserăm și noi în continuare.
E. Grădinariu și I. Stoia-Udrea scriau în Ghidul Banatului, apărut la Timișoara în 1936: „Azi Recița este un oraș mare, frumos, cu o populație de peste 20.000 de suflete, români, germani, slovaci, cehi, maghiari etc. Orașul are o așezare foarte pitorească în lungul Văii Bârzavei, care a condiționat și întreaga dezvoltare urbanistică a localității. Pornind de la vechea Reșița Română, situată la intrarea văii, orașul se îngustează tot mai mult, întinzându-se în lungime pe o distanță de cca. 4,5 km în albia dealurilor din cele două părți. Cu toate acestea, orașul nu e destrămat, ci prezintă un aspect de complex edilitar strâns și ordonat. Străzile sunt îngrijite, cele principale suficient de largi, o piață centrală vastă, edificii frumoase, multe impunătoare chiar… Continuarea comunei în susul Văii Bârzavei s-a numit Reșița Montană, formată la început din colonia muncitorească din jurul vechilor furnale și uzine și dezvoltându-se cu timpul în comună urbană. Recent cele două comune au fost contopite într-un singur oraș, sub denumirea de Recița. În realitate, de multă vreme încă, cele două comune formează un complex urban unitar. De fapt, orașul s-a născut și dezvoltat ca o anexă a acestor uriașe întreprinderi. Și azi încă viața orașului este în strânsă legătură cu aceea a uzinelor. Aproape majoritatea populației trăiește de pe urma acestor uzine. De aceia fluctuațiunile stării economice interne a U.D.R.-ului influențează întotdeauna în mod direct și evoluția orașului. Dacă dintr-o cauză oarecare uriașele uzine și-ar înceta existența, Recița în câțiva ani numai ar redeveni un simplu sat fără importanță.”
La acest lung pasaj putem adăuga cele scrise de Zeno Oarcea în cartea Munții Semenicului și ai Aninei, publicată la București în 1970: „Istoria Reșiței este legată de istoria uzinelor. Pentru acest motiv, orașul vechi e împletit aproape organic, de-a lungul Văii Bârzavei, cu construcțiile uzinale. O încleștare dramatică, reciproc sufocantă, între halele ce au crescut mereu și pașnicele adăposturi ale familiilor de muncitori.”
Iar în încheiere cităm și un fragment din lucrarea lui Dan D. Farcaș, Hoinărind prin Reșița pierdută, apărută la Reșița în 2010: „Orașul n-a avut niciodată rol de răscruce, fiind mai degrabă filiform, urmând valea largă a Bârzavei pe vreo 15 kilometri, dar ocupând și câteva văi laterale. Din cauza aceasta, principalii termeni de orientare au fost (și cred că și rămas) <> și <>, ținând cont de sensul curgerii râului.”