Mircea Rusnac – Îngerul din Lindenfeld

Satul părăsit Lindenfeld şi familiile care l-au locuit au cunoscut de-a lungul timpului şi momente extrem de dureroase. Asemenea momente nu au ocolit nici familia fruntaşului local Franz Grenzner, la care am mai avut ocazia să facem referire. Acum, cu sprijinul amintirilor de familie şi al fotografiilor puse cu bunăvoinţă la dispoziţie de Robert Babiak, putem urmări loviturile primite de la soartă de către bunicii săi şi copiii acestora.

Julianna şi Franz Grenzner au avut trei copii: Harald (Harry), născut în 1935; Gertrude, născută în 1937; şi Hilde, născută în 1942. După cum se poate vedea, erau trei copii reuşiţi, frumoşi, care se bucurau de întreaga afecţiune din partea părinţilor lor. Franz Grenzner era o personalitate de prim rang în mica lume a Lindenfeldului. Pe vremea aceea, el deţinea un aparat de fotografiat şi radio, care erau mari rarităţi nu doar în satul acela pierdut între munţi, ci la nivelul întregii ţări. Prin urmare, ei erau informaţi despre ceea ce se petrecea atunci în lume. Franz ştia că nazismul nu avea viitor în Germania şi că războiul va fi pierdut. El încerca să îi avertizeze pe consătenii săi, însă aceştia, la fel ca şi alţi germani, nu voiau să creadă aşa ceva. Prin urmare, unii au ajuns să îl privească cu suspiciune sau chiar cu ură, acuzându-l de a fi „bolşevic”. Şi atunci, ca şi astăzi, era o mare diferenţă între cei care se informau asupra situaţiei şi ceilalţi.

După 23 august 1944, s-a dovedit că Franz Grenzner avusese dreptate. Germanii din România erau consideraţi în bloc duşmani, indiferent de opiniile lor anterioare. Curând au început să fie deportaţi în U.R.S.S. Julianna Grenzner a fost şi ea arestată şi dusă la Caransebeş în acelaşi scop, fiind salvată de la deportare de un frate, care s-a oferit să meargă în locul ei şi care din această cauză şi-a petrecut următorii cinci ani în lagărele ruseşti. Franz Grenzner a fost ţinut până în 1945 în patru lagăre de concentrare româneşti, în condiţii de mare mizerie şi înfometare, supravieţuind numai datorită pachetelor pe care le primea de acasă. Unde în acelaşi timp s-a produs şi nenorocirea.

Hilde, copilul cel mai mic, era o fetiţă vioaie şi dezgheţată, fiind răsfăţata întregii familii. Fotografiile ei arată un copil vesel, înconjurat cu multă dragoste de fraţii săi mai mari. Ei practic au copilărit în curtea şcolii din Lindenfeld, unde tatăl lor era dascăl şi director, şi la un pas de biserică, unde Franz Grenzner ţinea locul preotului şi dădea şi concerte de orgă. Însă după arestarea părinţilor, viaţa acestei familii fericite s-a înrăutăţit mult. Hilde s-a îmbolnăvit grav în condiţiile iernii foarte aspre 1944-1945, dar în localitate nu existau medici şi nici posibilitatea de a fi dusă în altă parte pentru tratament, ea fiind foarte slăbită. Toate strădaniile Juliannei Grenzner de a determina un medic să meargă la Lindenfeld au eşuat. În scurt timp, biata fetiţă a murit, în timp ce tatăl ei se afla încă în lagăr (11 ianuarie 1945). Când s-a putut întoarce era prea târziu şi tragedia deja avusese loc. Hilde Grenzner, ca şi mulţi alţi copii şi adolescenţi ai acelor timpuri, murise din cauza inexistenţei asistenţei medicale.

Familia lor fusese crunt lovită. Franz Grenzner a revenit acasă într-o stare foarte rea. La 1,80 m înălţime mai avea 45 kg, îi crescuseră părul şi barba, iar hainele îi erau pline de paraziţi din lagăr. Când a vrut să îşi îmbrăţişeze copiii, aceştia nu l-au recunoscut, s-au speriat şi au fugit. Acolo în curtea casei i s-a făcut şi „deparazitarea”. I-au fost arse hainele de puşcăriaş, a fost tuns şi ras, a făcut baie în cada folosită la tăierea porcilor. Astfel, casa lor a fost ferită de contaminare. A urmat un alt an foarte greu, în care el nu a avut servici, fiind nevoit să muncească la pădure sau în alte locuri pentru a-şi întreţine familia. Mai târziu şi-a putut relua activitatea în învăţământ, iar după câţiva ani familia Grenzner a plecat din Lindenfeld.

Acolo a rămas numai mormântul micuţei Hilde. Treptat, întregul sat s-a depopulat, iar cimitirul a rămas şi el în părăsire. În 2004, când a fost vizitat de germanul Gerd Ballas, acolo mai puteau fi văzute numai câteva cruci, majoritatea răsturnate, iar iarba ameninţa să acopere totul în curând. Ca printr-o minune însă, crucea lui Hilde continua să reziste timpului, fiind fotografiată de Gerd Ballas, care nu cunoştea întâmplările relatate nouă de Robert Babiak. Abia când am văzut fotografia din 2004 am putut face legătura.

Când am vizitat la rândul nostru Lindenfeldul, la 8 august 2010, necunoscând încă trecutul familiei Grenzner, nu am căutat şi urmele cimitirului. Este foarte posibil ca între timp ele să fi fost complet acoperite de vegetaţie şi nivelate de numeroasele turme de oi din zonă. Urmele satului şi ale locuitorilor săi dispar încet, dar sigur. Între ruine mai rătăcesc numai spiritele celor morţi prematur. Micul înger Hilde Grenzner a rămas de-a pururi acolo, împreună cu ceilalţi dispăruţi. Ei veghează şi acum pentru ca amintirea fostei aşezări a pemilor să nu se piardă.

Anunțuri

9 Comments »

  1. Aţi avut dreptate.
    Doctoriţa Modor e un om minunat. Şi, pe lângă asta, şi un adevărat profesionist.
    Trebuia să vă ascult mai demult. 😉
    M-a impresionat povestea Lindenfeld-ului – despre care am auzit doar istorii. Probabil când se scurge viaţa dintr-un loc…

  2. 2
    Octavian Apahideanu Says:

    Absolut impresionante relatările. Şi stilul sobru.
    Îmbrăţişări M.R. şi R.B. !

  3. 3

    Ar fi minunat sa citeasca mai multi aceste istorii care ne leaga de locuri, oameni si evenimente. Felicitari domnule Rusnac si multumesc pentru emotia starnita.

  4. 4

    Domnule Mircea Rusnac,

    Jos pălăria pentru ceea ce faceţi.

  5. 5
    Cristi Says:

    In 24.03.2013, pe o zapada a mieilor, am facut o iesire din orasul Caransebes la Lindenfeld. Pe drum, unul din membrii grupului, ne-a povestit ca din intamplare a dat pe internet de povestea trista a acestei fetite si a familiei sale.
    Vizitand locatia am trecut si pe la cimitir unde am aprins si cateva lumanari la mormantul micutei Hilde. Cimitirul este ascuns de un deal, pe partea stanga, cum se intra in sat. Unul din ghizii grupului a reusit sa numere in jur de 17 cruci care inca se disting. La intoarcerea in oras am considerat ca trebuie sa ma documentez si am ramas uimit si intristat, in acelasi timp, de soarta acestei familii.
    De acum inainte, de cate ori voi mai vizita aceasta locatie, pe jos sau cu bike-ul (sunt un impatimit al MTB-ului) sper ca voi merge sa spun o rugaciune pentru sufletele celor inmormantati in cimitirul din Lindenfeld.(tinand cont ca sunt si eu de etnie germana/catolic)
    Un lucru extraordinar ar fi ca cineva binevoitor sa aduca un preot catolic sa sfinteasca putinele morminte din cimitir pentru linistea sufletelor raposatilor.

  6. 6
    Cristi Says:

    Am uitat sa precizez ca micul mormant se prezinta impecabil, avand chiar un mic gardulet de fier care-l imprejmuieste.
    As fi curios daca mai traiesc fratii ei.

  7. Am fost in Lindenfeld – sau ce a mai ramas din acest sat. Puteti vedea cateva poze in link. Am fost foarte trist, imaginandu-mi jalea cu care s-a putut distruge vatra unei asezari de oameni harnici.

  8. 8
    monica Says:

    Si eu am fost in Lindenfeld si sper sa mai ajungem acolo, dar tot asa ca de fiecare data, pe jos nu cu masina, pentru ca am simtit ca ar fi pacat sa nu onoram in felul nostru istoria acestei asezari. As vrea sa gasesc o monografie a acestei localitati si a celorlalte doua- Garana si Brebu – cu aceeasi istorie ca a Lindenfeldului, sau daca nu exista, sa sustin aparitia unei astfel de lucrari. Felicitari Dlui Mircea Rusnac – am cautat in disperare aparitiile dlui pe aceasta tema dar nu le-am gasit. Poate ma ajuta cineva, sau poate se gandeste sa reediteze Dl Valeriu F. Fabian lucrarea Brebu Nou- vatra de istorie…. Nu am gasit-o niciunde. Suntem pasionati – toata familia – de aceste istorii si am dori cat mai multe informatii despre aceste superbe locuri. Chiar daca nu suntem din zona, avem o casuta si ne bucuram de fiecare clipa petrecuta acolo. Din muzeul din Garana ar trebui sa nu lipseasca aceste aparitii editoriale…

  9. 9
    M.A.R. Says:

    Adevarate romane trairile acestor oameni ,noi nu putem intelege niciodata tragedia destinului lor . Asa cum spun ceilalti comentatori trebuie sa ne amintim de ei ,mereu !


RSS Feed for this entry

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: