Posts Tagged ‘revoluţia din 1989’

Mircea Rusnac – Bănăţenii (de munte) văzuţi de un Ausländer de lux

2 februarie 2010

A doua lucrare a lui Romulus Vasile Ioan, „cel mai ardelean dintre bănăţeni” (http://romulusioan.blogspot.com), este de o factură total diferită de prima analizată aici. Dacă aceea se axa în special pe trecutul Hunedoarei, ţinutul de obârşie al autorului, văzut, este adevărat, de multe ori în comparaţie cu istoria industrială a Reşiţei, de data aceasta avem de a face cu o radiografie strictă a experienţei trăite de el în Banat.* Concluziile trase ar trebui să ne intereseze şi să ne preocupe în cel mai înalt grad.

Ca orice regiune situată la interferenţa unor lumi diferite, şi Banatul a suscitat de timpuriu interesul unor observatori de primă mărime. În 1780, Francesco Griselini analiza situaţia românilor bănăţeni de atunci, impresiile sale nefiind deloc măgulitoare. Chiar dacă le recunoştea acestora unele calităţi (ospitalitatea, pioşenia, ascultarea copiilor faţă de părinţi), totuşi trăsăturile negative predominau net: erau primitivi şi ignoranţi, femeile nu erau frumoase, abundau în rândul lor hoţii şi tâlharii, erau cruzi, dar şi fricoşi, murdari şi mult mai înapoiaţi decât vecinii lor sârbi. Aceasta era însă la începutul modernizării, după care peste Banat s-a revărsat influenţa civilizatoare austriacă. În rândul românilor, Banatul a început să fie considerat „fruncea”, iar după 1919 mulţi au fost atraşi de mirajul dezvoltatei regiuni. Totuşi, care este situaţia actuală? Tocmai la această întrebare răspunde Romulus Vasile Ioan, un alt observator de primă mână, specialist atât în domeniul tehnic, cât şi în cel istoric. De o asemenea opinie autorizată nu se poate face abstracţie.

Lucrarea Singur printre bănăţeni are câteva părţi distincte: la început, autorul face unele consideraţii despre situaţia şi mentalitatea găsite de el în Banat (de munte, cum ţine să precizeze), apoi prezintă istoria foarte recentă a siderurgiei reşiţene şi în final face ample prezentări, de mare interes, asupra situaţiei economice internaţionale şi naţionale, cu accent special desigur pe industria de profil.

De la început, Romulus Vasile Ioan prezintă unele opinii interesante, anume că românii seamănă prea puţin cu celelalte popoare latine, neavând virtuţile acestora. Nu sunt nici mari cuceritori, precum romanii, conquistadorii sau Napoleon, nici creatori de frumos ca marii artişti italieni, nici mari revoluţionari în politică sau cultură, nici catolici. Conform opiniei sale, trăsăturile negative s-au accentuat în a doua jumătate a secolului al XX-lea: „A apărut ceva în educaţia individului şi în formarea caracterului românului după cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toţii ne amintim de a fi băiat deştept, a fi şmecher, sau vezi, ăla se descurcă! (subl. aut.) De fapt, în spate se ascundea, mascată, cosmetizată, hoţia, şmecheria, care a creat undeva o breşă cu urmări incomensurabile în tipologia românului matur de după 1980 şi până în prezent, atunci când sintagmele educaţiei enunţate începeau să-şi facă efectul. Să nu uităm că alături de ridicarea hoţiei la rang de isteţime («Vezi, se descurcă, e isteţ!» – subl. aut.), s-a aplicat consecutiv sintagma «Lasă, destul am muncit eu, măcar el să o ducă mai uşor» – subl. aut. (aşa vorbea un părinte din perioada comunistă în familie, în auzul copilului). Astfel s-a creat, cu foarte puţin efort, un om care dorea să câştige uşor şi, dacă se poate, fără muncă, prin şmecherie. Se crease o mentalitate împotriva sintagmelor de genul «Meseria este brăţară de aur», «Să trăim din muncă cinstită» etc. (subl. aut.) Devenise o ruşine să obţii note mari învăţând, era la modă să copiezi sau să cumperi o notă, era ruşinos să fii angajat şi să câştigi cinstit atâta timp cât puteai să-ţi rezolvi un concediu medical, o pensie de boală, o repartizare la un loc călduţ sau dădeai «dreptul» (subl. aut.) acolo unde trebuie ca să se rezolve problema.” (p. 9) Credem că toţi românii pot recunoaşte, măcar în sinea lor, adevărul acestor lucruri.

Totuşi, analiza autorului se focalizează asupra bănăţenilor, în mijlocul cărora îi este dat să trăiască: „personajul principal este bănăţeanul”, spune el. (p. 12) În continuare se face distincţie între Banatul de munte şi cel de pustă, care „diferă radical, putem spune chiar până la contradicţie. Nu numai prin peisaj, ci mai ales ca mentalitate a populaţiei.” (p. 12) Deci toate referirile îi vor viza pe bănăţenii din zona montană.

În aceste locuri, Dumnezeu a făcut o „risipă de bogăţie”, dar aceasta nu se reflectă în modul de viaţă al locuitorilor: „Am întâlnit şi oameni care aveau de toate şi nu ştiau să se bucure de ele. Aceştia nu mai sunt normali.” (p. 13)

Ca şi Griselini, şi Romulus Vasile Ioan a găsit unele calităţi ale bănăţeanului. Un evident plus este colecţia de cristale a lui Constantin Gruiescu, altul ar fi declanşarea revoluţiei din 1989. Însă, ca şi mai demult, aspectele negative predomină puternic în viaţa Banatului.

Bănăţeanului îi lipseşte punctualitatea, are tendinţa să tărăgăneze lucrurile. (p. 14) În vestita parabolă a caprei vecinului, varianta bănăţeană este: „Să moară şi Ion, să moară şi capra.” (p. 15) În Banat „nu putem menţiona manifestări patriotice semnificative”, comparabile cu ale celorlalte regiuni: „bănăţeanul consideră că doar Banatul este patria lui.” (p. 16) Şi în plus: „Bănăţeanul autentic ştie să se adapteze la toate condiţiile, el este patriot atunci când se referă la Banatul lui (subl. aut.), indiferent pe unde trec în prezent graniţele.” (Ibidem)

Un mare defect al bănăţenilor este în viziunea autorului mândria, foarte supărătoare pentru ceilalţi: „Este lucrul ce frapează cel mai mult în Banat. Toţi cei care se consideră bănăţeni sunt mândri/făloşi (subl. aut.). (…) De ce, nu pot să precizez. Ca simplu participant de o vreme la viaţa socială din Banat, consider această afirmaţie ca fiind una stupidă.” (p. 17) În acest caz, trebuie să admitem că Romulus Vasile Ioan vede corect lucrurile.

Muzica practicată acum de ei este în mare regres faţă de cea din trecut, fiind doar o copie a celei sârbeşti. (p. 18) Solidaritatea manifestată la revoluţie este „destul de rar întâlnită în ultima perioadă.” (p. 18) „Banatul şi bănăţeanul au fost întotdeauna, până la contactul cu el şi ei, două noţiuni admirate. Banatul, privit din orice parte a României, pare un spaţiu de invidiat. Însă convieţuirea în acest areal nu e tocmai aşa.” Aceasta din următorul motiv: „Este singura regiune din România unde noul venit este întâmpinat cu eticheta de vinitură. Eticheta pare, la prima vedere, o metodă de protecţie împotriva ştirbirii, vezi Doamne, a sângelui nobil de bănăţean.” (p. 19)

De aici şi până la separatism nu mai rămâne decât un pas: „Spun asta fiindcă de foarte multe ori am remarcat la populaţia care cu mândrie îşi spune bănăţeană următoarea sintagmă: Banatul nostru sârbesc, reuniunea bănăţenilor, cooperarea bănăţeană, considerându-se ca fiind elita românilor. (…) Există tendinţa de a considera Banatul ca fiind buricul pământului.” (p. 19, sublinierile autorului) Totuşi: „În Banat nu s-au înregistrat manifestări xenofobe sau cu alte conotaţii etnice. Banatul pare la prima vedere un spaţiu în care s-a dorit efectuarea unui experiment legat de convieţuirea în U.E.” (p. 20)

Potrivit lui Romulus Vasile Ioan, toate aceste defecte ale bănăţenilor s-au repercutat negativ asupra situaţiei Combinatului Siderurgic Reşiţa. Acesta a mai avut şi ghinionul privatizării eşuate cu firma „Noble Ventures”, ceea ce a fost „o mare porcărie, o nedreptate.” (p. 27) Pe multe pagini este relatată pe larg istoria acestei privatizări şi a anulării sale ulterioare. Faptele fiind încă foarte apropiate în timp, nu vor putea fi temeinic studiate decât cu ajutorul documentelor care vor fi accesibile în viitor. Important este că vechea uzină reşiţeană a evitat în ultimul moment colapsul, iar autorul vorbeşte tocmai în calitate de director general din perioada de regenerare de după acest greu impas. Evident, etapa actuală, datorată noilor investitori ruşi, este net superioară erei „Noble Ventures”.

Ce a găsit inginerul hunedorean venit în fruntea C.S.R.? După descrierea sa, situaţia era absolut nefirească. A fost întâmpinat cu ostilitate: „Exista o înverşunare a localnicilor împotriva uzinei, dar cei mai revoltaţi şi cei mai recalcitranţi reclamagii erau chiar foştii angajaţi. Am avut ocazia să cunosc şi alte situaţii similare în alte localităţi, dar niciunde răutatea şi dorinţa de a se răzbuna pe uzină nu atingea asemenea cote.” (p. 50) Salariaţii, în loc să servească interesele uzinei, comercializaseră în anii anteriori pe piaţa iugoslavă salopete, bocanci, scule şi dispozitive mecanice, pe lângă benzină. „În uzină, formalismul era la loc de cinste.” (p. 50)

Şi conducerea uzinei era divizată, noii veniţi fiind sabotaţi de cei vechi: „Trebuia demonstrat că cei doi noi veniţi (Radu Constantin şi Romulus Vasile Ioan, n.n.) sunt proşti, adică vin alţii să ne înveţe pe noi.” (subl. aut.) Pe deasupra: „Fluxul tehnologic era gândit de aşa natură, încât să nu funcţioneze pentru a avea performanţă. Parcă cineva se gândise ca fabrica să meargă cu spatele.” (p. 50) Totul era ambiguu: „Salariaţii nu vorbeau şi nu ştiau să explice clar un fenomen, cadrele tehnice vorbeau o limbă tehnică meglenoromână (subl. aut.), era cumplit să încerci să înţelegi ce se întâmplase aici. Nu se vorbea clar, compartimentul tehnic al acestei fabrici nu a introdus în limbajul uzinei o limbă clară, tehnică, şi atunci, din dorinţa de comunicare, uzina şi-a creat propriul limbaj.” (p. 51) Ne întrebăm, dacă aceste fapte sunt adevărate, cum ar fi putut o asemenea uzină să funcţioneze în mod normal şi să fie şi profitabilă?

Noii veniţi erau mereu confruntaţi cu tradiţia locală: „Au venit să ne umilească, pe noi care am creat siderurgia românească.” (subl. aut., p. 51) Iar angajaţii erau încurajaţi şi de alţi concetăţeni: „Foştii salariaţi ai C.S.R. (pensionari ori plecaţi) se manifestau la reuniuni social-culturale şi prin presă cu o evidentă ostilitate împotriva C.S.R. (nu am înţeles de ce, dar aşa era), uzina avea peste 1.500 de procese cu foşti şi actuali angajaţi.” (p. 51) Iar sindicatul era şi el intransigent: „Toate discuţiile, chiar şi pe teme banale, se făceau numai pe un ton ridicat.” (p. 51)

Toate aceste forţe locale negative (sindicatul, angajaţii, foştii conducători, partidele locale, pensionarii ceserişti, administraţia locală) se coalizau, trimiţând conducerii din Slatina „un flux continuu de informaţii, de cele mai multe ori false şi tendenţioase.” (p. 52) Acest obicei ar proveni din trecutul turcesc al Banatului. „Limbajul tehnic din Reşiţa avea cuvinte ce nu se foloseau niciunde, era evidentă influenţa separatistă a bănăţeanului. Nivelul unor şefi în sectoarele fluxului de producţie era mult sub ceea ce era nevoie pentru a pune corabia pe linia de plutire.” (p. 53) Chiar şi noul cuptor electric fusese prost amplasat: „Inexistenţa unei strategii de dezvoltare a secţiei de oţelărie şi a uzinei în ansamblul ei făceau ca toate costurile de modernizare pentru utilajele existente şi pentru noile investiţii să fie duble, iar în unele cazuri chiar triple.” (p. 54)

Trebuie să recunoaştem: oricâte prejudecăţi ar avea autorul împotriva bănăţenilor (care acum încep să devină minoritari în Banat), părerile doctorului inginer se cuvin a fi luate în seamă. Suntem siguri că starea tehnică a C.S.R.-ului era aşa cum o descrie el şi cel puţin această parte a criticilor sale este întrutotul corectă. Până la urmă, întreaga situaţie provenea dintr-o mentalitate deficitară a multor salariaţi şi a altor locuitori cu care aceştia erau în contact. Cât de departe ne apare acum vremea St.E.G.-ului sau cea a U.D.R.-ului! Acum C.S.R.-ul s-a mai pus pe picioare, prin efortul conducerii şi prin infuzia de capital rusesc. În concluzie, ne putem întreba la fel ca şi Romulus Vasile Ioan: „Dacă suntem cei mai făloşi, cei mai deştepţi, primii la toate, cei mai…, de ce suntem ultimul judeţ din ţara românească?” (p. 69)

Prezentarea amplă făcută apoi contextului naţional şi mondial al dezvoltării siderurgiei poate suscita un deosebit interes, cel puţin pentru un nespecialist în domeniu. Ea este de natură să ne indice, o dată în plus, că omul acesta ştie ce spune şi întotdeauna îşi bazează afirmaţiile pe date şi argumente incontestabile. Aceasta dă un plus de credibilitate lucrării şi ne asigură că tot ceea ce prezintă este autentic.

În final, Romulus Vasile Ioan dă bănăţenilor unele sfaturi de bun simţ. Aceasta pentru că uzina lor, „un combinat, cândva un simbol al industriei române, a fost plimbat, faultat, masacrat, după principii şi interese politice şi/sau locale.” (p. 128) Deci ce ar trebui să facem noi, bănăţenii?

„Bănăţenii au plătit şi mai plătesc un preţ scump pentru mândria lor atât de mare. În fala lor au pierdut şi încă vor mai pierde multe. Fala bănăţenească este cel mai mare consumator de resurse atât materiale (băneşti), cât şi energetice (energii umane). Şi totul din cauza unor încăpăţânări prosteşti şi a unor interese meschine, care şi astăzi bântuie prin halele de pe malurile Bârzavei. Drept dovadă că bănăţeanul îşi schimbă părul, dar năravul ba.” (p. 128) Deci, primul lucru, ar trebui renunţat la mândria fără fundament. Apoi, trebuie „să nu considerăm modestia ca fiind sărăcie.” Va trebui să considerăm „munca singurul izvor de generare a avuţiei personale, regionale, naţionale.” Şi mai ales, „vom renunţa să mai trăim numai din poveştile cu ce au făcut alţii acum 237 de ani, acum 150 de ani etc. Important este ceea ce facem noi, acum.” (subl. aut., p. 128)

Observaţii absolut corecte, după părerea noastră. Cercetarea trecutului este necesară pentru a ne cunoaşte identitatea. Însă trăim în prezent şi trebuie să continuăm realizările înaintaşilor, care au muncit pentru ei, aşa cum şi noi astăzi trebuie să muncim pentru noi. De aceea, „vom respecta munca şi pe cel ce munceşte” şi „vom fi mai puţin clevetitori.” (p. 129) Ar fi aşa de greu, oare? În concluzia lui Romulus Vasile Ioan: „Reşiţa are puţine şanse să redevină ceea ce a fost, asta este clar. Renaşterea oraşului (subl. aut.) este în noi, în capacitatea viitorilor conducători de a înţelege că nu trebuie trăit în prezent numai din trecut. Urbea trebuie să-şi schimbe profilul economic, iar cetăţenii – mentalitatea.” (p. 129) Iată condiţiile pe care va trebui să le îndeplinim pentru a ieşi din starea actuală de înapoiere generală, aşa cum le vede conducătorul singurei întreprinderi rentabile din oraş.

Încheiem aici prezentarea opiniilor lui Romulus Vasile Ioan, care poate că multor bănăţeni neaoşi le vor lăsa un gust amar. Comparativ cu descrierile lui Griselini (care a petrecut şi el trei ani în Banat), parcă defectele noastre s-au înmulţit şi s-au agravat. Să ne gândim cât a progresat în acest răstimp lumea civilizată, care nu trăieşte doar din trecut. Bănăţenii au capacitatea nativă şi inteligenţa care să le permită să se ridice acolo unde le este locul. Problema este că acest lucru nu se poate realiza decât exclusiv prin eforturi proprii. Romulus Vasile Ioan, dincolo de limbajul său direct şi expresiile spuse pe şleau, care pe unii îi pot şoca, ne dă unele sfaturi de bun simţ, cum făceau şi trimişii Mariei Tereza pe vremuri. Atunci, bănăţenii au înţeles misiunea care le era încredinţată şi au făcut din regiunea lor un „colţ de rai”. Acum, vor mai găsi energiile trebuincioase pentru o a doua renaştere?

*Ioan Romulus Vasile, Singur printre bănăţeni, Editura „Neutrino”, Reşiţa, 2008, 133 p.

Reclame

Mircea Rusnac – Prim pas cu dreptul al Bibliotecii Banaterra

12 ianuarie 2010

La sfârşitul lui 2009 a apărut la Timişoara primul volum al noii Biblioteci Banaterra, editat de Asociaţia Proiectul Rastko România (http://www.banaterra.eu). Este intitulat Descoperiţi Banatul. Timişoara*, fiind gândit ca un omagiu adus eroilor timişoreni din timpul revoluţiei desfăşurate cu două decenii în urmă. Conţine un număr de 13 lucrări, susţinute cu ocazia ediţiilor sesiunii de comunicări Banaterra din anii 2007, 2008 şi 2009, şi un Cuvânt înainte scris de Duşan Baiski, preşedintele Asociaţiei.

Din Cuvântul înainte reţinem următorul pasaj introductiv, care spune totul: „Când politicienii nu doresc să ne cunoaştem istoria, nu o cunoaştem. Guvernanţii comunişti au şi reuşit acest experiment. Cel puţin când e vorba despre noi, bănăţenii. Sutele de monografii ale satelor bănăţene, scrise şi tipărite între cele două războaie mondiale, au zăcut până de curând dosite în biblioteci particulare ori încuiate pe undeva prin dulapurile celor publice. Conştiinţa bănăţeanului trebuia cumva, dacă nu anihilată, atunci măcar adusă cât mai aproape de punctul zero. Singura istorie care trebuia cunoscută era cea oficială, supusă intereselor politice ale celor aflaţi la putere. O istorie în care abia dacă erau amintiţi un Pavel Chinezu ori Eftimie Murgu, de exemplu. În rest, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare etc. etc. Desigur, nu minimalizăm faptele lui Mihai Viteazul ori Ştefan cel Mare, dar a încuia în debaraua politicii comuniste româneşti personalităţile bănăţene de prim-rang a fost fără doar şi poate o crasă bătaie de joc la adresa celor peste un milion de bănăţeni. De două ori mai vitregite au fost, evident, minorităţile naţionale. Peste ale căror istorii s-a trecut în goana calului.” (p. 5)

Autorii comunicărilor, chiar dacă niciunul nu este istoric, au încercat să răspundă acestor vechi neajunsuri. Deşi majoritatea lor se referă la aspecte ale trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat al capitalei Banatului, există şi subiecte din trecutul altor localităţi, precum Cenad, Lugoj sau Panciova, şi o trecere în revistă a lui Sorin Forţiu a evoluţiei denumirii Banatului în ultimele trei secole. În continuare, vom face câteva referiri mai detaliate asupra unora dintre aceste lucrări.

Prima comunicare, foarte binevenită în contextul istoric în care a apărut volumul, este intitulată Monumente dedicate eroilor Revoluţiei din decembrie 1989, la Timişoara, autoare fiind Dorotea Momir (p. 7-23). Sunt trecute în revistă cu acest prilej, prin descrieri şi imagini, numeroasele forme prin care timişorenii îşi cinstesc eroii. Majoritatea lor au fost opera Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara”, înfiinţată la 26 aprilie 1990. În cadrul său funcţionează, din 1998, şi Centrul Naţional de Documentare, Cercetare şi Informare Publică privind Revoluţia din Decembrie 1989.

Monumentele amplasate în zona punctelor fierbinţi din timpul revoluţiei sunt prezentate pe categorii şi în ordinea cronologică a ridicării lor. Cele mai importante sunt: Ansamblul memorial din Cimitirul Eroilor (1990), Deschidere (1991), Eroica (1992), Clopotul libertăţii (1992), Învingătorul (1993), Evoluţie (1993) etc.

Urmează troiţele, situate în faţa catedralei şi lângă biserica ortodoxă din Mehala. În cinci locuri din oraş au fost înălţate cruci funerare. Numeroase sunt şi plăcile comemorative, amplasate pe clădirile-reper ale acelor zile: biserica reformată, Poliţia judeţeană, penitenciarul „Popa Şapcă”, Electrobanat, Palatul administrativ, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Spitalul judeţean, Parcul „Regina Maria” etc. Multe dintre ele pomenesc nume ale martirilor căzuţi în locurile în care au fost instalate. Vom enumera în semn de omagiu numele tuturor martirilor înscrise pe diversele monumente: Ioan Vasile Avram, Radian Belici, Alexandru Grama, Elena Nicoară, Gabriela Tako, Remus Tăşală, Gheorghe Cruceru, Margareta Caceu, Mariana Caceu, Silvia Sava, Angela Elena, Tiberiu Florian, Nicolae Ovidiu Munteanu, Eugen Nagy, copiii: Claudiu (15 ani), Alexandru (17), Cristina (2), Constantin (17), Eugen (17), Luminiţa (14), Gabriela (10), Laura (2), Silviu (18), Maftei (17), Constantin Zabulică, Petru Ioan Bonţe, Rozalia Irma Popescu, Maria Andrei, Leontina Banciu, Slobodanca Ewinger, Octavian Ţintaru, Vasile Crăsneanu, Mariana Farcău, Lepa Bărbat, Edith Reiter, Dumitru Marius Ciopec, Vasile Pădurariu, Dumitru Constantin Doru Gârjoabă, Sorin Leia, Ioan Stanciu, Ladislau Csizmarik. În afara acestora, ansamblul din Cimitirul Eroilor cuprinde numele tuturor victimelor Timişoarei, iar monumentul Deschidere îi pomeneşte pe cei 43 ucişi şi incineraţi la crematoriul din Bucureşti. În total, o impresionantă succesiune de mărturii omagiale pentru cei jertfiţi pe altarul libertăţii.

Un alt articol din care aflăm lucruri interesante este cel al lui Vali Corduneanu: Manifestaţia promonarhistă spontană şi împotriva Armatei Roşii de la 10 mai 1945 din Timişoara (p. 36-51). La acest prim 10 mai care a urmat lui 23 august 1944 a avut loc o demonstraţie spontană a elevilor de la Liceul „Constantin Diaconovici-Loga” şi a elevelor de la „Carmen Sylva” din Timişoara. Au fost scandate lozinci împotriva Armatei Roşii ocupante a României în acel moment, fiind în schimb aclamate puterile occidentale (Anglia şi S.U.A.). Momentul era foarte semnificativ. Cu o zi înainte, Germania semnase capitularea necondiţionată, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit, iar Uniunea Sovietică era „marele câştigător”. (p. 36-37) Aflată la apogeul puterii sale, dominaţia sovietică se vedea contestată de un grup de liceeni din capitala Banatului. Mai mult, aceştia au fost susţinuţi şi încurajaţi de unele autorităţi, încă nesubordonate partidului comunist, precum generalul Alexandru Saidac, comandantul garnizoanei Timişoara, sau Aurel Buteanu, directorul Teatrului Comunal, care nu mult mai târziu vor trebui „să plătească pentru aceste gesturi prin ani de închisoare.” (p. 36)

Autorul a avut la îndemână trei categorii de surse referitoare la acest eveniment: mărturiile foştilor elevi de atunci Decebal Anastasescu şi Emil Sebeşan, rapoartele primite de către conducerea regională şi judeţeană a P.C.R. şi presa vremii.

Manifestaţia începuse spontan în zona catedralei, scandându-se „Trăiască armata regală!” şi „Regele şi patria!” Participanţii purtau portretul regelui Mihai, îndreptându-se către sediul garnizoanei militare din Piaţa Libertăţii. Trecătorii aruncau flori demonstranţilor, al căror număr crescuse la câteva mii. În Piaţa Libertăţii au cântat Imnul regal, în timp ce militarii prezenţi salutau în poziţie de drepţi. Luând cuvântul din balconul clădirii, generalul Saidac a adus laude tinerilor prezenţi şi a ignorat armata sovietică. Întorcându-se apoi în Piaţa Victoriei, demonstranţii au ajuns până la monumentul Lupoaicei. Ei au observat că la balconul teatrului erau afişate numai portretele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, lipsind tocmai cel al regelui Mihai. Au hotărât să pătrundă în clădire şi să ceară directorului Buteanu remedierea situaţiei. Acesta a acceptat şi a rostit şi o cuvântare despre aliaţii tradiţionali, însoţită de demonstranţi cu scandarea: „Anglia, America!” (p. 39)

Reacţia părţii adverse nu s-a lăsat, fireşte, aşteptată. Mai întâi, s-a cerut unei vătmăniţe să treacă cu tramvaiul prin Piaţa Victoriei. Refuzând, aceasta „va suferi consecinţele” (p. 39), ca şi portarul teatrului. Se găsiseră deja nişte ţapi ispăşitori. Mulţimea s-a împrăştiat totuşi în urma intervenţiei unui ofiţer sovietic. Au urmat acuzaţiile de organizare a manifestaţiei la adresa generalului Saidac, a directorului Buteanu şi mai ales a lui Sever Bocu, preşedintele organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Ţărănesc. Numeroşi elevi au fost arestaţi, la fel ca şi unii profesori şi actori. Au fost reţinuţi perioade îndelungate elevii Sebeşan şi Anastasescu, iar directorul şi subdirectorul Liceului „C.D. Loga”, Vasile Mioc şi Iuliu Ilca, au fost închişi timp de trei luni în lagărul de la Caracal. (p. 40)

Interogatoriile se desfăşurau în actuala clădire a Muzeului de Artă din Piaţa Unirii, fiind conduse de ofiţerul de Siguranţă Aurel Moiş. Cei doi elevi vor fi eliberaţi după ce au refuzat să declare „de cine au fost instigaţi”, ei spunând adevărul că manifestaţia a fost spontană. Peste nu mulţi ani însă, ei vor face cunoştinţă cu asprimea regimului comunist, Sebeşan fiind chiar întemniţat la Piteşti în perioada „reeducării”. (p. 41)

Rapoartele întocmite de informatorii comuniştilor referitor la desfăşurarea demonstraţiei îl implicau şi pe profesorul universitar Marin Bănărescu, care „a salutat în stil fascist.” (p. 41) Foarte distorsionat prezenta faptele şi presa procomunistă locală. După ce iniţial ele fuseseră ignorate, descriindu-se numai programul oficial din acea zi, în 12 mai 1945 organul P.C.R. Luptătorul bănăţean titra: O sfidare a patriei, a M.S. Regelui şi a aliaţilor. Sever Bocu, naţional-ţărăniştii dr. Ioan Subţire şi Aurel Leucuţia, Buteanu şi generalul Saidac erau catalogaţi fie „fascişti”, fie „huligani”. (p. 47) A doua zi, ziarul îl adăuga şi pe episcopul „hitlerist” Augustin Pacha. Articolul Vigilenţa! din acelaşi număr al ziarului îl denunţa pe locotenentul Constantin Tivig, care strigase „Jos armata sovietică!” (p. 49) În 14 mai, ziarul anunţa triumfător că liderul naţional-ţărănist Sever Bocu (care trebuia declarat principalul vinovat) „a fost trimis în faţa Tribunalului Poporului.” (p. 49) Adică zeloşii comunişti timişoreni îl şi declaraseră pe principalul lor adversar din regiune drept „criminal de război” şi îl expediaseră la Bucureşti pentru a fi judecat. În 17 mai, Luptătorul bănăţean decreta că „iniţiatorul şi organizatorul acţiunilor mârşave de la 10 mai a fost generalul Saidac” şi anunţa că „criminalul Sever Bocu a făcut pe bolnavul înainte de a fi transportat la Tribunalul Poporului.” (p. 50)

După două zile se constata că totuşi Sever Bocu nu va fi judecat, aşa cum speraseră comuniştii locali. El era menţinut la Bucureşti doar cu domiciliu forţat. (p. 51) Totuşi, chestorul de Poliţie Ion Halalai, care „rezolvase” aşa de bine cazul, a fost avansat, devenind inspector regional pentru judeţele Arad, Timiş-Torontal, Hunedoara, Caraş, Severin şi jumătate din Bihor.” (p. 50)

Alte informaţii despre episcopul romano-catolic de Timişoara, Augustin Pacha, reies din comunicarea următoare, a lui Claudiu Călin, intitulată Asociaţia Sfântului Bonifaciu pentru Dieceza de Timişoara. O asociaţie religios-culturală timişoreană pentru întregul Banat – „Bonifatiusverein für die Temesvarer Dioezese” – (p. 52-68). Întemeietorul acestei Asociaţii, Josef Nischbach, a fost silit în 1949 de către autorităţile comuniste să se retragă din activitate. (p. 56) În 1951 a fost condamnat la 20 de ani de temniţă grea pentru „înaltă trădare” (p. 56-57), rămânând în detenţie până în 1959. La 1 iunie 1959, „fără prea multe explicaţii”, el a fost predat Poliţiei federale vest-germane, împreună cu fostul deputat dr. Franz Kräuter, rudă cu episcopul Pacha, şi cu surorile dr. phil. Hildegardis Wulff OSB şi Patrizia Zimmermann OSB. (p. 57) Nischbach a murit în Germania în 1970, fiind reînhumat în 2001 în cripta domului romano-catolic din Timişoara.

În acest fel, soarta sa fusese strâns legată de cea a episcopului Pacha, de a cărui anchetare ne-am mai ocupat (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-procesul-intentat-conducatorilor-bisericii-romano-catolice-din-banat-1951-si-locul-sau-in-campania-antireligioasa-a-regimului-comunist). În 1945, episcopul îl numise pe Nischbach la conducerea Asociaţiei de Ajutorare pentru Repatriaţi (Das Heimkehrerverein), care se ocupa de germanii reîntorşi din deportarea în Uniunea Sovietică (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-deportarea-germanilor-in-uniunea-sovietica-1945-cu-referire-speciala-la-banat).

Comunicări la fel de interesante sunt şi cele ale autorilor Árpád Jancsó, Gheorghe Moldovan, Milan Ilin, Mariana Cernicova, Sergiu Soica, Sorin Forţiu, Gheorghe Doran, Mario-Raimondo Rupp, Svetlana Nicolin şi Duşan Baiski, toate întregind un prim volum promiţător al Bibliotecii Banaterra. Este o contribuţie foarte utilă şi în acelaşi timp necesară pentru cunoaşterea trecutului regiunii noastre.

* Asociaţia Proiectul Rastko România, Descoperiţi Banatul. Timişoara, Editura Waldpress, Timişoara, 2009, 192 p.