Posts Tagged ‘Romulus Vasile Ioan’

Mircea Rusnac – Bănăţenii (de munte) văzuţi de un Ausländer de lux

2 februarie 2010

A doua lucrare a lui Romulus Vasile Ioan, „cel mai ardelean dintre bănăţeni” (http://romulusioan.blogspot.com), este de o factură total diferită de prima analizată aici. Dacă aceea se axa în special pe trecutul Hunedoarei, ţinutul de obârşie al autorului, văzut, este adevărat, de multe ori în comparaţie cu istoria industrială a Reşiţei, de data aceasta avem de a face cu o radiografie strictă a experienţei trăite de el în Banat.* Concluziile trase ar trebui să ne intereseze şi să ne preocupe în cel mai înalt grad.

Ca orice regiune situată la interferenţa unor lumi diferite, şi Banatul a suscitat de timpuriu interesul unor observatori de primă mărime. În 1780, Francesco Griselini analiza situaţia românilor bănăţeni de atunci, impresiile sale nefiind deloc măgulitoare. Chiar dacă le recunoştea acestora unele calităţi (ospitalitatea, pioşenia, ascultarea copiilor faţă de părinţi), totuşi trăsăturile negative predominau net: erau primitivi şi ignoranţi, femeile nu erau frumoase, abundau în rândul lor hoţii şi tâlharii, erau cruzi, dar şi fricoşi, murdari şi mult mai înapoiaţi decât vecinii lor sârbi. Aceasta era însă la începutul modernizării, după care peste Banat s-a revărsat influenţa civilizatoare austriacă. În rândul românilor, Banatul a început să fie considerat „fruncea”, iar după 1919 mulţi au fost atraşi de mirajul dezvoltatei regiuni. Totuşi, care este situaţia actuală? Tocmai la această întrebare răspunde Romulus Vasile Ioan, un alt observator de primă mână, specialist atât în domeniul tehnic, cât şi în cel istoric. De o asemenea opinie autorizată nu se poate face abstracţie.

Lucrarea Singur printre bănăţeni are câteva părţi distincte: la început, autorul face unele consideraţii despre situaţia şi mentalitatea găsite de el în Banat (de munte, cum ţine să precizeze), apoi prezintă istoria foarte recentă a siderurgiei reşiţene şi în final face ample prezentări, de mare interes, asupra situaţiei economice internaţionale şi naţionale, cu accent special desigur pe industria de profil.

De la început, Romulus Vasile Ioan prezintă unele opinii interesante, anume că românii seamănă prea puţin cu celelalte popoare latine, neavând virtuţile acestora. Nu sunt nici mari cuceritori, precum romanii, conquistadorii sau Napoleon, nici creatori de frumos ca marii artişti italieni, nici mari revoluţionari în politică sau cultură, nici catolici. Conform opiniei sale, trăsăturile negative s-au accentuat în a doua jumătate a secolului al XX-lea: „A apărut ceva în educaţia individului şi în formarea caracterului românului după cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toţii ne amintim de a fi băiat deştept, a fi şmecher, sau vezi, ăla se descurcă! (subl. aut.) De fapt, în spate se ascundea, mascată, cosmetizată, hoţia, şmecheria, care a creat undeva o breşă cu urmări incomensurabile în tipologia românului matur de după 1980 şi până în prezent, atunci când sintagmele educaţiei enunţate începeau să-şi facă efectul. Să nu uităm că alături de ridicarea hoţiei la rang de isteţime («Vezi, se descurcă, e isteţ!» – subl. aut.), s-a aplicat consecutiv sintagma «Lasă, destul am muncit eu, măcar el să o ducă mai uşor» – subl. aut. (aşa vorbea un părinte din perioada comunistă în familie, în auzul copilului). Astfel s-a creat, cu foarte puţin efort, un om care dorea să câştige uşor şi, dacă se poate, fără muncă, prin şmecherie. Se crease o mentalitate împotriva sintagmelor de genul «Meseria este brăţară de aur», «Să trăim din muncă cinstită» etc. (subl. aut.) Devenise o ruşine să obţii note mari învăţând, era la modă să copiezi sau să cumperi o notă, era ruşinos să fii angajat şi să câştigi cinstit atâta timp cât puteai să-ţi rezolvi un concediu medical, o pensie de boală, o repartizare la un loc călduţ sau dădeai «dreptul» (subl. aut.) acolo unde trebuie ca să se rezolve problema.” (p. 9) Credem că toţi românii pot recunoaşte, măcar în sinea lor, adevărul acestor lucruri.

Totuşi, analiza autorului se focalizează asupra bănăţenilor, în mijlocul cărora îi este dat să trăiască: „personajul principal este bănăţeanul”, spune el. (p. 12) În continuare se face distincţie între Banatul de munte şi cel de pustă, care „diferă radical, putem spune chiar până la contradicţie. Nu numai prin peisaj, ci mai ales ca mentalitate a populaţiei.” (p. 12) Deci toate referirile îi vor viza pe bănăţenii din zona montană.

În aceste locuri, Dumnezeu a făcut o „risipă de bogăţie”, dar aceasta nu se reflectă în modul de viaţă al locuitorilor: „Am întâlnit şi oameni care aveau de toate şi nu ştiau să se bucure de ele. Aceştia nu mai sunt normali.” (p. 13)

Ca şi Griselini, şi Romulus Vasile Ioan a găsit unele calităţi ale bănăţeanului. Un evident plus este colecţia de cristale a lui Constantin Gruiescu, altul ar fi declanşarea revoluţiei din 1989. Însă, ca şi mai demult, aspectele negative predomină puternic în viaţa Banatului.

Bănăţeanului îi lipseşte punctualitatea, are tendinţa să tărăgăneze lucrurile. (p. 14) În vestita parabolă a caprei vecinului, varianta bănăţeană este: „Să moară şi Ion, să moară şi capra.” (p. 15) În Banat „nu putem menţiona manifestări patriotice semnificative”, comparabile cu ale celorlalte regiuni: „bănăţeanul consideră că doar Banatul este patria lui.” (p. 16) Şi în plus: „Bănăţeanul autentic ştie să se adapteze la toate condiţiile, el este patriot atunci când se referă la Banatul lui (subl. aut.), indiferent pe unde trec în prezent graniţele.” (Ibidem)

Un mare defect al bănăţenilor este în viziunea autorului mândria, foarte supărătoare pentru ceilalţi: „Este lucrul ce frapează cel mai mult în Banat. Toţi cei care se consideră bănăţeni sunt mândri/făloşi (subl. aut.). (…) De ce, nu pot să precizez. Ca simplu participant de o vreme la viaţa socială din Banat, consider această afirmaţie ca fiind una stupidă.” (p. 17) În acest caz, trebuie să admitem că Romulus Vasile Ioan vede corect lucrurile.

Muzica practicată acum de ei este în mare regres faţă de cea din trecut, fiind doar o copie a celei sârbeşti. (p. 18) Solidaritatea manifestată la revoluţie este „destul de rar întâlnită în ultima perioadă.” (p. 18) „Banatul şi bănăţeanul au fost întotdeauna, până la contactul cu el şi ei, două noţiuni admirate. Banatul, privit din orice parte a României, pare un spaţiu de invidiat. Însă convieţuirea în acest areal nu e tocmai aşa.” Aceasta din următorul motiv: „Este singura regiune din România unde noul venit este întâmpinat cu eticheta de vinitură. Eticheta pare, la prima vedere, o metodă de protecţie împotriva ştirbirii, vezi Doamne, a sângelui nobil de bănăţean.” (p. 19)

De aici şi până la separatism nu mai rămâne decât un pas: „Spun asta fiindcă de foarte multe ori am remarcat la populaţia care cu mândrie îşi spune bănăţeană următoarea sintagmă: Banatul nostru sârbesc, reuniunea bănăţenilor, cooperarea bănăţeană, considerându-se ca fiind elita românilor. (…) Există tendinţa de a considera Banatul ca fiind buricul pământului.” (p. 19, sublinierile autorului) Totuşi: „În Banat nu s-au înregistrat manifestări xenofobe sau cu alte conotaţii etnice. Banatul pare la prima vedere un spaţiu în care s-a dorit efectuarea unui experiment legat de convieţuirea în U.E.” (p. 20)

Potrivit lui Romulus Vasile Ioan, toate aceste defecte ale bănăţenilor s-au repercutat negativ asupra situaţiei Combinatului Siderurgic Reşiţa. Acesta a mai avut şi ghinionul privatizării eşuate cu firma „Noble Ventures”, ceea ce a fost „o mare porcărie, o nedreptate.” (p. 27) Pe multe pagini este relatată pe larg istoria acestei privatizări şi a anulării sale ulterioare. Faptele fiind încă foarte apropiate în timp, nu vor putea fi temeinic studiate decât cu ajutorul documentelor care vor fi accesibile în viitor. Important este că vechea uzină reşiţeană a evitat în ultimul moment colapsul, iar autorul vorbeşte tocmai în calitate de director general din perioada de regenerare de după acest greu impas. Evident, etapa actuală, datorată noilor investitori ruşi, este net superioară erei „Noble Ventures”.

Ce a găsit inginerul hunedorean venit în fruntea C.S.R.? După descrierea sa, situaţia era absolut nefirească. A fost întâmpinat cu ostilitate: „Exista o înverşunare a localnicilor împotriva uzinei, dar cei mai revoltaţi şi cei mai recalcitranţi reclamagii erau chiar foştii angajaţi. Am avut ocazia să cunosc şi alte situaţii similare în alte localităţi, dar niciunde răutatea şi dorinţa de a se răzbuna pe uzină nu atingea asemenea cote.” (p. 50) Salariaţii, în loc să servească interesele uzinei, comercializaseră în anii anteriori pe piaţa iugoslavă salopete, bocanci, scule şi dispozitive mecanice, pe lângă benzină. „În uzină, formalismul era la loc de cinste.” (p. 50)

Şi conducerea uzinei era divizată, noii veniţi fiind sabotaţi de cei vechi: „Trebuia demonstrat că cei doi noi veniţi (Radu Constantin şi Romulus Vasile Ioan, n.n.) sunt proşti, adică vin alţii să ne înveţe pe noi.” (subl. aut.) Pe deasupra: „Fluxul tehnologic era gândit de aşa natură, încât să nu funcţioneze pentru a avea performanţă. Parcă cineva se gândise ca fabrica să meargă cu spatele.” (p. 50) Totul era ambiguu: „Salariaţii nu vorbeau şi nu ştiau să explice clar un fenomen, cadrele tehnice vorbeau o limbă tehnică meglenoromână (subl. aut.), era cumplit să încerci să înţelegi ce se întâmplase aici. Nu se vorbea clar, compartimentul tehnic al acestei fabrici nu a introdus în limbajul uzinei o limbă clară, tehnică, şi atunci, din dorinţa de comunicare, uzina şi-a creat propriul limbaj.” (p. 51) Ne întrebăm, dacă aceste fapte sunt adevărate, cum ar fi putut o asemenea uzină să funcţioneze în mod normal şi să fie şi profitabilă?

Noii veniţi erau mereu confruntaţi cu tradiţia locală: „Au venit să ne umilească, pe noi care am creat siderurgia românească.” (subl. aut., p. 51) Iar angajaţii erau încurajaţi şi de alţi concetăţeni: „Foştii salariaţi ai C.S.R. (pensionari ori plecaţi) se manifestau la reuniuni social-culturale şi prin presă cu o evidentă ostilitate împotriva C.S.R. (nu am înţeles de ce, dar aşa era), uzina avea peste 1.500 de procese cu foşti şi actuali angajaţi.” (p. 51) Iar sindicatul era şi el intransigent: „Toate discuţiile, chiar şi pe teme banale, se făceau numai pe un ton ridicat.” (p. 51)

Toate aceste forţe locale negative (sindicatul, angajaţii, foştii conducători, partidele locale, pensionarii ceserişti, administraţia locală) se coalizau, trimiţând conducerii din Slatina „un flux continuu de informaţii, de cele mai multe ori false şi tendenţioase.” (p. 52) Acest obicei ar proveni din trecutul turcesc al Banatului. „Limbajul tehnic din Reşiţa avea cuvinte ce nu se foloseau niciunde, era evidentă influenţa separatistă a bănăţeanului. Nivelul unor şefi în sectoarele fluxului de producţie era mult sub ceea ce era nevoie pentru a pune corabia pe linia de plutire.” (p. 53) Chiar şi noul cuptor electric fusese prost amplasat: „Inexistenţa unei strategii de dezvoltare a secţiei de oţelărie şi a uzinei în ansamblul ei făceau ca toate costurile de modernizare pentru utilajele existente şi pentru noile investiţii să fie duble, iar în unele cazuri chiar triple.” (p. 54)

Trebuie să recunoaştem: oricâte prejudecăţi ar avea autorul împotriva bănăţenilor (care acum încep să devină minoritari în Banat), părerile doctorului inginer se cuvin a fi luate în seamă. Suntem siguri că starea tehnică a C.S.R.-ului era aşa cum o descrie el şi cel puţin această parte a criticilor sale este întrutotul corectă. Până la urmă, întreaga situaţie provenea dintr-o mentalitate deficitară a multor salariaţi şi a altor locuitori cu care aceştia erau în contact. Cât de departe ne apare acum vremea St.E.G.-ului sau cea a U.D.R.-ului! Acum C.S.R.-ul s-a mai pus pe picioare, prin efortul conducerii şi prin infuzia de capital rusesc. În concluzie, ne putem întreba la fel ca şi Romulus Vasile Ioan: „Dacă suntem cei mai făloşi, cei mai deştepţi, primii la toate, cei mai…, de ce suntem ultimul judeţ din ţara românească?” (p. 69)

Prezentarea amplă făcută apoi contextului naţional şi mondial al dezvoltării siderurgiei poate suscita un deosebit interes, cel puţin pentru un nespecialist în domeniu. Ea este de natură să ne indice, o dată în plus, că omul acesta ştie ce spune şi întotdeauna îşi bazează afirmaţiile pe date şi argumente incontestabile. Aceasta dă un plus de credibilitate lucrării şi ne asigură că tot ceea ce prezintă este autentic.

În final, Romulus Vasile Ioan dă bănăţenilor unele sfaturi de bun simţ. Aceasta pentru că uzina lor, „un combinat, cândva un simbol al industriei române, a fost plimbat, faultat, masacrat, după principii şi interese politice şi/sau locale.” (p. 128) Deci ce ar trebui să facem noi, bănăţenii?

„Bănăţenii au plătit şi mai plătesc un preţ scump pentru mândria lor atât de mare. În fala lor au pierdut şi încă vor mai pierde multe. Fala bănăţenească este cel mai mare consumator de resurse atât materiale (băneşti), cât şi energetice (energii umane). Şi totul din cauza unor încăpăţânări prosteşti şi a unor interese meschine, care şi astăzi bântuie prin halele de pe malurile Bârzavei. Drept dovadă că bănăţeanul îşi schimbă părul, dar năravul ba.” (p. 128) Deci, primul lucru, ar trebui renunţat la mândria fără fundament. Apoi, trebuie „să nu considerăm modestia ca fiind sărăcie.” Va trebui să considerăm „munca singurul izvor de generare a avuţiei personale, regionale, naţionale.” Şi mai ales, „vom renunţa să mai trăim numai din poveştile cu ce au făcut alţii acum 237 de ani, acum 150 de ani etc. Important este ceea ce facem noi, acum.” (subl. aut., p. 128)

Observaţii absolut corecte, după părerea noastră. Cercetarea trecutului este necesară pentru a ne cunoaşte identitatea. Însă trăim în prezent şi trebuie să continuăm realizările înaintaşilor, care au muncit pentru ei, aşa cum şi noi astăzi trebuie să muncim pentru noi. De aceea, „vom respecta munca şi pe cel ce munceşte” şi „vom fi mai puţin clevetitori.” (p. 129) Ar fi aşa de greu, oare? În concluzia lui Romulus Vasile Ioan: „Reşiţa are puţine şanse să redevină ceea ce a fost, asta este clar. Renaşterea oraşului (subl. aut.) este în noi, în capacitatea viitorilor conducători de a înţelege că nu trebuie trăit în prezent numai din trecut. Urbea trebuie să-şi schimbe profilul economic, iar cetăţenii – mentalitatea.” (p. 129) Iată condiţiile pe care va trebui să le îndeplinim pentru a ieşi din starea actuală de înapoiere generală, aşa cum le vede conducătorul singurei întreprinderi rentabile din oraş.

Încheiem aici prezentarea opiniilor lui Romulus Vasile Ioan, care poate că multor bănăţeni neaoşi le vor lăsa un gust amar. Comparativ cu descrierile lui Griselini (care a petrecut şi el trei ani în Banat), parcă defectele noastre s-au înmulţit şi s-au agravat. Să ne gândim cât a progresat în acest răstimp lumea civilizată, care nu trăieşte doar din trecut. Bănăţenii au capacitatea nativă şi inteligenţa care să le permită să se ridice acolo unde le este locul. Problema este că acest lucru nu se poate realiza decât exclusiv prin eforturi proprii. Romulus Vasile Ioan, dincolo de limbajul său direct şi expresiile spuse pe şleau, care pe unii îi pot şoca, ne dă unele sfaturi de bun simţ, cum făceau şi trimişii Mariei Tereza pe vremuri. Atunci, bănăţenii au înţeles misiunea care le era încredinţată şi au făcut din regiunea lor un „colţ de rai”. Acum, vor mai găsi energiile trebuincioase pentru o a doua renaştere?

*Ioan Romulus Vasile, Singur printre bănăţeni, Editura „Neutrino”, Reşiţa, 2008, 133 p.

Reclame

Mircea Rusnac – Hunedoara, sora Reşiţei

24 ianuarie 2010

Am primit la începutul acestui an din partea lui Romulus Vasile Ioan (http://romulusioan.blogspot.com) două lucrări istorice de mare interes. Acum o vom prezenta pe prima dintre ele, care, dincolo de orice aşteptări, prezintă o importanţă deosebită pentru reşiţeni. Se numeşte A doua epistolă către hunedoreni. Eisenmarkt, Vajdahunyad, Hunedoara, fiind scrisă de un inginer foarte pasionat de istorie.* Pentru hunedoreni fără discuţie că aceasta este o lucrare de referinţă. Însă, aşa cum am precizat, surprinzător poate părea faptul că şi reşiţenii au de aflat multe lucruri din paginile sale. Aceasta poate şi pentru faptul că autorul este unul din foarte rarii buni cunoscători ai situaţiei trecute şi prezente din ambele centre de tradiţie ale siderurgiei româneşti. De aceea, citind cu atenţie lucrarea sa, descoperim o extraordinară mostră de istorie comparativă, cu adevărat fără precedent până acum. Pentru că, deşi Hunedoara şi Reşiţa sunt separate de o distanţă geografică extrem de mică şi au cunoscut de-a lungul timpului condiţii istorice foarte asemănătoare, nimeni nu a avut până acum competenţa să facă un paralelism istoric între ele.

După cum scrie autorul în Motivaţie: „Cu siguranţă istoricul, deţinătorul adevărului despre trecut, va critica vehement impardonabila violare a unui domeniu al ştiinţei de un practicant al ştiinţei aplicate. Nu mă voi supăra, ce este scris trebuie forfecat, iar alinarea mea va fi dezbaterea. Şi totuşi, am să-mi cer scuze, nu apreciez munca solitarului decât în atletism, alergătorul de cursă lungă sau maratonistul, care luptă de unul singur cu timpul, cu spaţiul şi cu el însuşi. Consider team-ul ca fiind grupul multidisciplinar mai reconfortant pentru vremurile actuale. Grupul multidisciplinar poate prezenta o garanţie a consistenţei unei lucrări.” (p. 4) Temerea lui Romulus Vasile Ioan nu are temei, întrucât istoricii (aşa de puţini câţi sunt astăzi în zona noastră) nu au decât de câştigat din implicarea şi a altor pasionaţi în studierea trecutului, iar munca de echipă este întotdeauna generatoare de foloase reciproce.

Pasionat de istorie, inginerul hunedoreano-reşiţean a efectuat, după cum mărturiseşte, numeroase excursii de documentare în locuri de mare semnificaţie istorică: Villa rustica din Popeasca (Cinciş), cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Valea Fierului din Densuş, Valea Caselor, zona Ghelarului, Pădurea oraşului din Teliuc, fostele fierării de pe văile Cernei, Govăjdiei, Runcului şi Zlaştiului, furnalul de la Topliţa, cel de la Govăjdia, Castelul Corvinilor sau Muzeul Fierului. (p. 4)

După o amplă prezentare a tradiţiilor metalurgice antice şi medievale ale zonei, posesoare a unora dintre cele mai bogate zăcăminte din Europa, autorul constată că printre factorii favorizanţi ai dezvoltării industriale ulterioare s-a numărat şi vecinătatea geografică a Banatului: Banatul este fruncea, se intitulează un subcapitol al cărţii, cu precizarea în text că „peste deal, în Banat (subl. aut.) se produc transformări importante, Banatul devine domeniul Coroanei, adică devine fruncea (subl. aut.).” Aceasta determina o influenţă benefică şi asupra regiunilor învecinate: „Toate transformările şi modificările socio-demografico-economice au fost importate consecutiv pe domeniul Hunedoara şi în sudul Transilvaniei.” (p. 76) Pentru că, oricum, Ardealul este mintea, cum figurează în titlul subcapitolului următor (sublinierile autorului).

Legăturile încep să se contureze: „Transilvania este patria natală a geologului, mineralogului şi metalurgului austriac Ignaz von Born (1728-1789), consilier cezaro-crăiesc (subl. aut.), care ajunge la mari onoruri la Praga şi la Viena şi care efectuează în 1770 călătorii de documentare în Ardeal, Banat şi Ungaria superioară.” (p. 76) Din constatările făcute de specialişti rezulta concluzia următoare: „În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, atelierele de extragere şi prelucrare a fierului de pe domeniul Hunedoara sufereau de handicapul «subtehnologizării» şi rămânerii în urmă a relaţiilor din plan socio-economic, în comparaţie cu celelalte trei mari zone producătoare de fier din Imperiul habsburgic: Banat, Stiria şi Ungaria inferioară. Această subtehnologizare îşi punea amprenta asupra nivelului de producţie şi asupra calităţii fierului produs. Fierăritul din această perioadă are un caracter ţărănesc şi deci o productivitate scăzută.” (p. 77) Iată deci că Banatul, datorită condiţiilor speciale în care era administrat, luase un relativ avans, deşi în perioadele anterioare metalurgia hunedoreană fusese în mod evident mai dezvoltată.

În 1779 îşi făcea apariţia Franz Joseph Müller von Reichenstein, „cel care a fost reformatorul relaţiilor sociale şi economice ale domeniului Hunedoara.” (p. 77) Era nimeni altul decât întemeietorul furnalelor reşiţene din 1771! De altfel, funcţionase chiar până în 1779 ca superior minier şi director al Direcţiei Miniere Bănăţene de la Oraviţa. În 1779-1780, el a participat „activ la revitalizarea producţiei miniere şi metalurgice pe domeniul Hunedoara.” (p. 77) După renumele pe care îl avea, se putea deduce interesul arătat Hunedoarei de către conducerea imperiului. El a întocmit un raport cuprinzând 71 de puncte şi 890 de file. (p. 78) Conform acestuia, domeniul Hunedoara dispunea în acel moment de 13 ateliere de extragere şi prelucrare a fierului, fiind acţionate de energia hidraulică a râurilor Cerna, Govăjdie şi Runc. Ele se aflau la Baia de Coase, Nădrab, Limpert, Plosca, Topliţa, Baia Craiului, Teliucu Mic, Sibişel, Baia Cerna etc. „Raportul poate fi considerat un studiu de fezabilitate a atelierelor de fierărit de pe domeniul Hunedoara.” (p. 78) Müller propunea pentru redresarea pieţei fierului în regiune „o adevărată reformă.” (Ibidem) Totodată, el era „reformatorul producţiei de fier forjat la Hunedoara, la 21 iunie 1800 participând la lucrările de pornire a investiţiei celei de-a şaptea forje situată în zona Plosca” şi tot lui „trebuie să-i atribuim studiul de fezabilitate şi amplasare a viitorului furnal de la Govăjdia.” (p. 79)

Dacă furnalele de la Reşiţa au fost pornite în 1771, nici cele hunedorene nu au întârziat prea mult. Cel de la Topliţa apărea în 1781, iar cel de la Govăjdia în 1813. (p. 86) Motivaţiile erau foarte asemănătoare cu cele care au determinat şi alegerea Reşiţei: „Însemnatele rezerve de minereu de fier existente la Ghelar şi Teliuc, bogăţia pădurilor furnizoare de mangal, dar mai ales puternica tradiţie a prelucrării fierului de către pădureni.” (p. 87) În 1858, furnalele reşiţene produceau 5.600 tone de fontă, iar cel de la Govăjdia 3.456, fiind cele mai productive din Ardeal şi Banat. (p. 96) A urmat apariţia centrelor industriale Călan şi Hunedoara.

Romulus Vasile Ioan caracterizează astfel începuturile industriei hunedorene: „Uzina de Fier de la Hunedoara este rezultatul dezvoltării tehnice şi tehnologice din Imperiul austriac de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării producţiei şi a nevoilor acute de metal, generate de interminabilele campanii militare purtate de către acest stat. Apariţia uzinei din Hunedoara era impusă de tehnologiile precare, învechite, din atelierele care produceau fier în această zonă, devenite cu timpul nerentabile, pe de altă parte şi de conjunctura creată prin dezvoltarea căii ferate, apariţia unor noi tehnologii de producţie şi îndeosebi extinderea pieţei prin creşterea consumului de metal în uzinele mecanice şi de construcţii de maşini din Transilvania.” (p. 99)

Ca şi în cazul Reşiţei cu un veac mai devreme, autorităţile aveau de ales între mai multe alternative: modernizarea furnalului de la Govăjdia sau găsirea unui alt amplasament, la Simeria, Deva sau Hunedoara. În final, cea din urmă va avea câştig de cauză. Pe lângă avantajele de ordin geografic (apropierea de Ghelar şi Teliuc, existenţa pădurilor), „punctul forte” a fost dorinţa comunităţii, exprimată de către primarul George Dănilă, care a adresat un memoriu autorităţilor în 1881 în acest sens, „obligându-se să cedeze statului cu titlu gratuit atât terenul necesar construcţiilor industriale, cât şi drepturile de exploatare a carierei de calcar, angajându-se să acorde întreg sprijinul constructorilor, în special în problemele de aprovizionare.” (p. 99) Ideea a fost foarte bună, întrucât a urmat punerea în valoare a zonei prin construirea căii ferate normale Hunedoara-Simeria.

Construirea propriu-zisă a uzinei a început în august 1882 şi a durat, ca şi la Reşiţa, aproape doi ani, până la 25 mai 1884, când a fost făcută inaugurarea. Iniţial erau două furnale, dar acolo numărul lor va creşte în scurt timp, alăturându-li-se altele trei (în 1884, 1885 şi 1903). Primele trei funcţionau cu mangal, iar celelalte două pe bază de cocs. Minereul de fier parcurgea cei 16 km de la Ghelar cu ajutorul unui funicular, apoi pe o cale ferată îngustă. Mai funcţionau funicularele Govăjdia-Râul Bătrâna (18 km) pentru mangal, Govăjdia-Bunila (14 km) pentru mangal şi calcar, iar calcarul extras din carierele locale era transportat cu atelaje. (p. 100)

Comparaţia pe care autorul o face între producţiile diferitelor centre siderurgice din Transilvania şi Banat poate fi foarte instructivă. Dacă în 1814 furnalele reşiţene produceau 1.198,8 t fontă (adică 3,28 t/zi calendaristică), furnalul de la Topliţa producea în 1836 2.460 t, însemnând 6,4 t/zi. În 1899 Hunedoara singură dădea 83.000 t fontă, în vreme ce, în 1885, Reşiţa, împreună cu Bocşa şi Dognecea, abia atingeau 46.500 t, iar Anina realiza 31.700 t în 1890. (p. 103) Atunci cele mai mari furnale erau nr. 2 de la Călan, nr. 4 de la Hunedoara şi nr. 4 de la Reşiţa. În 1911 raportul Hunedoara-Reşiţa la fontă era de 70.070,6 t – 69.500 t, iar peste doi ani situaţia se inversa: Hunedoara producea 88.719,6 t, iar Reşiţa ajungea la 114.150 t. (p. 103)

Ca şi la Reşiţa, şi proprietăţile uzinei hunedorene erau destul de extinse, cuprinzând: minele de fier de la Ghelar, furnalul şi turnătoria de la Govăjdia, uzina hidroelectrică din Căţănaş şi cea din Hunedoara, ateliere mecanice, atelier hidro, iluminatul uzinei, atelier pentru transporturi, atelierul pentru unelte agricole din Zlaşti, calea ferată îngustă Ghelar-Hunedoara şi domenii forestiere. (p. 105)

Sfârşitul primului război mondial a fost o perioadă dificilă şi pentru Hunedoara. La 5 noiembrie 1918 s-a ajuns chiar la oprirea furnalelor din cauza lipsei combustibilului şi a dezorganizării administrative apărute. (p. 108) În 1919, uzinele au fost preluate în proprietatea statului român, dar integrarea în noul context economic se făcea greu şi producţia continua să fie scăzută. În noiembrie 1919, o comisie condusă de generalul Ştefan Burileanu a vizitat uzinele din noile teritorii ale României. Între propunerile acesteia figura şi „transformarea Hunedoarei într-un centru siderurgic la fel de important ca şi Reşiţa, această propunere fiind motivată de aşezarea mult mai sigură din punct de vedere strategic a ţinutului Hunedoarei, aflat mai în centrul ţării.” (p. 108) O monografie din 1928 enumera astfel proprietăţile Hunedoarei: uzina de fier cu cinci furnale, uzina de la Govăjdia, fabrica de utilaje agricole Zlaşti, minele de la Ghelar şi domeniul forestier de la Poeni. (p. 108-109) Uzina hunedoreană va rămâne în proprietatea statului în perioada interbelică, la fel ca şi cea din Cugir, însă vor fi dese tentativele de a le trece în mediul privat. Iniţial s-a încercat integrarea acestora în U.D.R., apoi s-a trecut la obstrucţionarea comenzilor metalurgice, dirijate către uzinele private. Ca răspuns, Uzina de Fier Hunedoara a exportat masiv fontă în Ungaria, acest lucru fiind şi el stopat de Uniunea Industriilor Metalurgice şi Miniere în 1923. Până în 1938 s-a continuat exclusiv cu producţia de fontă, iar în 1938-1941 au fost construite şi o oţelărie Martin şi un laminor de semifabricate de 800 mm. (p. 109)

În 1929 se încercase fuzionarea Hunedoarei cu Societatea Metalurgică Copşa Mică-Cugir, iar în 1930 a fost pe punctul de a fi preluată de Uzinele Škoda. În 1933, Max Auschnitt a încercat să o integreze în Concernul Titan-Nădrag-Călan. Totuşi, U.F.H. (din 1931 R.I.M.M.A.) Hunedoara va rămâne proprietate de stat, administrată mai întâi în regie directă (1919-1931), apoi sub formă de regie publică (1931-1940) şi ca societate pe acţiuni (1940-1948). (p. 109-110)

Dacă până în 1934 U.F.H. a reprezentat „o povară pentru bugetul statului”, (p. 136) după acest an ea a început să înregistreze beneficii. Statul nu investise mult timp sumele necesare, fiind preferat sectorul aurifer. (p. 137) Abia după încheierea crizei economice din 1933 s-a observat o revigorare a investiţiilor la Hunedoara, care au culminat cu oţelăria şi cu laminorul amintite. În 1940-1945, societatea pe acţiuni creată mai cuprindea doar uzina hunedoreană şi minele de la Ghelar. (p. 137)

Oţelăria Siemens-Martin nou înfiinţată funcţiona cu tehnologia de elaborare din minereu (75% fontă, 25% fier vechi), în timp ce la U.D.R. şi T.N.C. era tehnologia din fier vechi (25% fontă, 75% fier vechi), cu un preţ de producţie mai redus (2,06 lei/kg faţă de 2,77 lei/kg), existând şi cauze tehnologice care conduceau la creşterea costului. (p. 141) În 1932 deja, U.D.R. ajunsese la o încărcătură pentru cuptoare de 17% fontă şi 83% fier vechi, iar T.N.C. Ferdinand la 23% fontă şi 77% fier vechi. În general, U.F.H. livra pe piaţă mai mult semifabricate, precum fontă brută, lingouri, laminate sub formă de ţaglă, minereu de fier etc. Acestea erau vândute, reprezentând 80-90% din veniturile uzinei, în timp ce la Reşiţa şi la Ferdinand se produceau laminate finite sau maşini. În consecinţă, se poate aprecia că „U.F.H. era nevoită să lucreze în condiţii de fabricaţie dezavantajoase comparativ cu ceilalţi competitori din siderurgie.” (p. 142)

În schimb, uzina din Călan a fost cooptată în 1924 în Uzinele metalurgice unite Titan, Nădrag, Călan, împreună cu minele Teliuc şi uzina Ferdinand. (p. 142)

În regiunea Hunedoarei exista cea mai mare rezervă de minereuri din ţară. La fier, acestea, concentrate mai ales în Masivul Poiana Ruscă, reprezentau 84% din totalul naţional, în vreme ce rezervele bănăţene ale U.D.R.-ului erau doar de 8,5%. 70% din patrimoniul naţional de minereu de fier se aflau pe teritoriul U.F.H. De asemenea, în apropiere era bazinul carbonifer al Văii Jiului, cu 97% din rezerva de cărbune brun a ţării şi cu 50% din rezerva totală. Zăcămintele de gaz metan din judeţele Târnava Mare şi Târnava Mică nu se aflau decât la 100-120 km distanţă. (p. 144) În zonă erau şi importante cantităţi de fier vechi, provenite din activitatea industrială. La Reşiţa se produceau şi materiale refractare, iar din 1941 şi la Hunedoara era pornită o fabrică de dolomită. La mangan, rezervele din Banat însemnau 14% din totalul naţional, faţă de 32% în Carpaţii Orientali. (p. 145)

În 1941, cele 5 furnale ale U.F.H. produceau 175.000 t fontă (58% din totalul ţării), iar cele 2 de la U.D.R. doar 105.000 (33%). La oţel raportul era de 58-24 în favoarea U.D.R. (8 cuptoare faţă de 4), iar la cuptoare electrice „scorul” era de 32% U.D.R. – 28% U.F.H. La laminate, tot U.D.R.-ul conducea cu 38%-18%. (p. 146) Capacităţile de laminare din Banat (Reşiţa, Ferdinand, Nădrag) totalizau 48%, iar cele din Ardeal (Hunedoara, Cluj) 26%. (p. 147) În timp ce U.F.H. utiliza minereul de fier din Poiana Ruscă, având o concentrare de 37%, U.D.R. importa 50% din minereul folosit, de o calitate mai bună, aceasta având evidente urmări în producţia de fontă. (p. 150)

După 1944 a urmat şi la U.F.H. o nouă „perioadă grea, datorită tuturor implicaţiilor din viaţa socio-economică ce influenţau climatul de uzină de la Hunedoara; peste toate acestea apare tot mai des implicarea politicului în viaţa uzinei. Trebuie consemnat că nu este vorba de politicul autohton, românesc, ci de influenţa politică importată prin mijloacele vremii (subl. aut.) din Uniunea Sovietică.” (p. 151) S-a încercat totuşi construirea unei fabrici pentru producerea cocsului, în acel moment singurul loc din ţară unde acesta se producea fiind Reşiţa. (p. 157) În special după naţionalizarea din 1948 s-a trecut la un proces de sporire accelerată a capacităţilor industriale.

În ultimii ani ai perioadei comuniste, criza în care se afla economia românească a început să îşi facă simţite efectele, fapt descris astfel de către Romulus Vasile Ioan: „Evoluţia siderurgiei ultimului deceniu al secolului al XX-lea a fost marcată de perioada de declin a economiei naţionale care începuse în anul 1985, când s-a înregistrat pentru prima dată după 1980 o reducere a Produsului Intern Brut – P.I.B. În anii următori, cu excepţia anului 1986, când P.I.B.-ul a crescut cu 2,3%, tendinţa de diminuare a indicatorilor anuali s-a adâncit. Principala ramură care genera descreşterea P.I.B.-ului era industria, care în acea perioadă reprezenta 50% din P.I.B., până în 1989. În aceste condiţii, descreşterea medie anuală a P.I.B.-ului în perioada 1985-1989 este de 0,7% (0,9% în industrie).” (p. 184) Evident, fenomenul s-a accentuat după 1989, în condiţiile schimbării sistemului economic.

Combinatul Siderurgic Hunedoara a fost reorganizat în baza H.G. nr. 29/14.01.1991, când a luat fiinţă S.C. „Siderurgica” S.A. (p. 183) Au început să fie oprite unele capacităţi industriale, (p. 159) însă s-a evitat disponibilizarea masivă de personal. (p. 192) Un bun conducător al acelei perioade a fost Silviu Samoilescu, pensionat însă în 1996. „Odată cu Silviu Samoilescu se încheie era romantică a siderurgiei hunedorene.” (p. 193) În general, problemele şi convulsiile survenite în aceşti ani pot fi din nou puse în relaţie de paralelism cu ceea ce se întâmpla în aceeaşi perioadă la Reşiţa. În cele din urmă, Siderurgica a devenit proprietatea indienilor din grupul L.N.M.-I.S.P.A.T., la pachet cu Petrotub Roman, cu care nu avusese nimic în comun până atunci. (p. 221) Lucrarea se încheie cu o scurtă trecere în revistă a mişcării muncitoreşti desfăşurate la Hunedoara de-a lungul timpului.

Lucrarea lui Romulus Vasile Ioan este probabil cea mai completă monografie a istoriei industriei regiunii Hunedoara, având ca merit principal faptul că o pune mereu în legătură cu contextul în care s-a desfăşurat. Autorul a scos în evidenţă multe aspecte asemănătoare fenomenelor petrecute la Reşiţa în perioade de timp apropiate. În acest sens, prezentarea Reşiţei ca un etalon şi ca un permanent termen de comparaţie până în momentul naţionalizării demonstrează faptul că autorul cunoaşte locul ocupat pe atunci de aceasta în cadrul industriei româneşti. Însă prezentarea cu modestie, în termeni pozitivişti, a realităţilor Hunedoarei ne arată că nici ea nu a fost mai prejos. În concluzie, ambele centre industriale de tradiţie au cunoscut faze asemănătoare de dezvoltare şi de reorientare, care le fac să arate ca nişte oraşe-surori, împreună la bine şi la greu de-a lungul timpului.

* Romulus Vasile Ioan, A doua epistolă către hunedoreni. Eisenmarkt, Vajdahunyad, Hunedoara, Editura „Neutrino”, Reşiţa, 2007, 247 p.