Archive for the ‘monumente istorice’ Category

Mircea Rusnac – Morile Reşiţei de demult

16 octombrie 2016

Am primit de la Helmut Kulhanek o nouă valoroasă lucrare bilingvă, privitoare la aspecte neabordate până acum ale trecutului Reşiţei.* După ce în 2015 a inventariat podurile şi podeţele existente de-a lungul timpului pe teritoriul şi în preajma oraşului, în 2016 avem parte de o la fel de atentă trecere în revistă a morilor care au existat cândva în acelaşi perimetru. Din nou, amănuntele aflate sunt uluitoare.

Aflăm din această lucrare că în zona Reşiţei au funcţionat, într-o perioadă sau alta, cel puţin 32 de mori (p. 9), de diverse tipuri: mori de apă, mori antrenate electric, chiar o moară (la Câlnic) antrenată de un tractor! (p. 42-43) Ele erau situate fie pe cursul Bârzavei, fie pe cel al afluenţilor acesteia, Sodol şi Valea Domanului, iar unele chiar pe Canalul oţelăriei (Eruga), amenajat în scopuri industriale în anii 1769-1771. (p. 10)

De la aceste vechi mori s-au mai păstrat prea puţine urme până astăzi. Se mai pot vedea, de pildă, unele pietre de moară nefinalizate, abandonate pe dealurile din împrejurimi: pe „Arşiţa”, între Reşiţa şi Doman; pe dealul cu „Vârful Pietrei” (518 m), între vechiul drum al St.E.G./U.D.R. la poalele Ponorului, în apropierea crucii de sus a Domanului, şi Valea Sodolului; sub stâncile de la „Piatra Albă”; în Valea Budinicului, pe versantul stâng, nu departe de „blocul artiştilor”; deasupra carierei de piatră din Valea Domanului, unde fusese amplasat înainte concasorul. (p. 11)

Din înşiruirea amănunţită a celor 32 de mori, vom extrage aici unele date privitoare la cele pe care le-am considerat mai importante, despre care ar trebui ca şi locuitorii actuali ai Reşiţei să aibă câteva cunoştinţe. Astfel, „Moara cu turbină” a fost avariată în timpul unei viituri şi apoi abandonată. Fusese amplasată pe Bârzava, la cca. 800 m mai sus de actualul pod de beton de la capătul lacului Secul şi la 100 m de ruinele podului de cale ferată spre Delineşti. A dispărut încă înainte de primul război mondial. (p. 12) Ea fusese folosită, ca şi alte mori situate în apropiere, exclusiv de ţăranii de la Târnova, care-şi aveau ogoarele şi sălaşele pe dealurile din jur. (p. 13)

moara-juracek

„Moara Johann Juracsek” din Stavila este actualmente cea mai veche clădire din Reşiţa. (p. 14) A fost menţionată prima dată într-o lucrare în 1871, însă apare şi pe două hărţi mai vechi, din anii 1860. Pe baza lor, se poate considera că a fost ridicată în deceniul 1850-1860. (p. 15) Ea era o moară de mare productivitate, fiind înzestrată cu utilaje masive. (p. 16) Şi-a sistat activitatea în jurul anului 1900, când clientela s-a rărit. Treptat, încăperile de la parter şi de la cele două etaje au început să fie folosite ca locuinţe. (Ibidem) Moara a avut şi un canal de aducţiune lung de aproximativ 1,2 km, pornind din dreptul Străzii Târnovei şi mergând până la viitoarea Şcoală de şoferi, unde revenea în Bârzava. (Ibidem) Este dezolantă starea actuală de degradare a clădirii. (p. 17) Autorul propune transformarea ei, cu ajutorul fondurilor europene, într-un muzeu al meşteşugurilor, cu obiecte uzuale şi elemente de artă etnografică din Reşiţa şi din satele învecinate. (p. 18)

O altă moară figura încă în momentul apariţiei industriei reşiţene, în 1771, fiind consemnată pe planul de situaţie oficial al Direcţiunii Miniere Oraviţa din 22 august acelaşi an. Acolo apărea un „ogaş/canal al morii valahe” („Wallachische Mühl Graben”). Valahi erau denumiţi pe atunci coloniştii din Oltenia, care produceau în acea zonă mangal pentru furnalele din Bocşa. Având o curbă de 300-400 m, canalul se afla aproximativ între Biserica evanghelică şi Palatul C.F.U. de mai târziu. (p. 19)

O moară importantă se afla şi pe canal, la poalele Dealului Crucii, mai precis unde începea Strada Eleşteului cu peşti (actualmente Strada Dealul Mare). Ea apărea într-un plan de situaţie din 1876 şi a existat până la începutul anilor 1950, când pe locul ei s-au construit blocurile de pe Strada Ştefan cel Mare. (p. 21) Conform diferitelor mărturii, ea aparţinea în 1848 văduvei Schmidt, fiind salvată de la distrugerea care a afectat atunci aproape întreaga Reşiţă Germană de Franz Stadlmann. De atunci a aparţinut acestei familii, cel puţin până la incendiul produs acolo la 7 mai 1879 (existând menţiuni certe în acest sens în 1871 şi 1876). (p. 22) După incendiu a fost reconstruită, fiind înzestrată suplimentar cu prese pentru ulei şi sucuri de fructe, precum şi cu o instalaţie pentru gheaţă artificială (şi această moară era etajată, p. 23). În 1927 ea se afla în patrimoniul U.D.R., fiind închiriată judecătorului pretorial Adalbert d’Elle Vaux. (Ibidem) După decesul acestuia, văduva şi fiica sa au renunţat la moară în 1937, ea fiind solicitată pentru arendare de Ion Negru din Reşiţa Română pentru o perioadă de doi ani. Se ştie că a mai funcţionat până în anii 1940. (p. 24)

Pe Valea Domanului, cele mai cunoscute mori erau a lui Ioan Pagu şi Ion Laţcu, zis Ţagu. Prima se găsea la începutul anilor 1950 în dreapta şoselei spre Doman, puţin în afara oraşului, pe lângă stadionul actual. (p. 36) A doua era în apropierea Bisericii ortodoxe din Reşiţa Română. Ea exista deja în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având un canal de aducţiune de 180 m de-a lungul şoselei. (Ibidem) Ţagu a cumpărat în timp drepturile de proprietate ale altor familii, devenind astfel proprietar unic al morii. A instalat în clădire şi o moară activată electric, de provenienţă franceză, precum şi o presă pentru ulei şi un cazan de ţuică. Moara a funcţionat până la mijlocul anilor 1960, fiind demolată la începutul anilor 1980. (p. 37)

În sfârşit, o altă moară electrică a fost cea a doctorului Dubovan, aproape de vărsarea pârâului Doman în Bârzava. Aceasta a funcţionat aproximativ de la începutul anilor 1940 până prin 1962. (p. 37-38)

Se mai poate spune că, din cele 32 de mori depistate, astăzi se mai păstrează doar cinci clădiri (trei în Reşiţa, una în Câlnic şi una în Moniom). Ruinele altor două mai există în Reşiţa şi Doman. Restul a dispărut odată cu trecerea timpului. (p. 41) Cu atât mai valoroasă este o asemenea lucrare, care le scoate din uitare şi ne întregeşte imaginea pe care o avem despre trecutul oraşului.

*Helmut Kulhanek, Mori în Reşiţa şi împrejurimile mai apropiate. Mühlen in Reschitz und in der näheren Umgebung, Ed. Doku-Verlag, Mechernich, 2016, 138 p. (72 ilustraţii).

Reclame

Mircea Rusnac – Despre dacii care locuiau în Banat

20 septembrie 2016

Zurobara

În epoca dezvoltată a fierului (perioada La Tène), teritoriul Banatului, la fel ca şi întreaga Românie de astăzi, au fost locuite preponderent de daci. Aceştia au fost un popor antic, nici mai bun şi nici mai rău decât alte popoare europene contemporane cu ei. Atraşi în mod evident de nivelul de dezvoltare şi de civilizaţie al Imperiului roman, ei lansau în numeroase rânduri atacuri îndrăzneţe la sud de Dunăre, însă când erau la rândul lor atacaţi, se apărau cu vitejie.

Trebuie menţionat din capul locului că acum două milenii, condiţiile climatice de pe acest teritoriu erau mult mai aspre decât astăzi. Specialiştii consideră că atunci pe teritoriul Daciei era o climă care acum se întâlneşte prin Scandinavia şi la cercul polar. Iernile erau deosebit de friguroase. Numeroşi autori antici, în frunte cu Ovidiu, care le-a simţit pe propria piele, au descris cu groază teribilele ierni getice. Nu de puţine ori se întâmpla ca Dunărea să îngheţe într-o asemenea măsură, încât armate întregi o puteau traversa fără probleme. Acest climat extrem de aspru a influenţat în mod cert şi viaţa locuitorilor.

Populaţia în acea perioadă era mult mai rară decât în epoca noastră. Pentru regatul lui Burebista, Strabon dă un total de jumătate de milion de oameni. (Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 40.) Dacă estimăm teritoriul Daciei la cca. 300.000 km² şi luăm în considerare o densitate de 2-3 locuitori/km², cum se consideră că era în general pe atunci, ajungem tot pe acolo, între 500.000 şi un milion de locuitori pentru întreaga Dacie.

În cazul Banatului actual, populaţia nu putea să treacă de câteva zeci de mii de oameni. Aici, pe lângă climatul aspru amintit, erau şi condiţii de relief dificile. Câmpia era mlăştinoasă, situaţia rămânând aceeaşi până la desecările efectuate de austrieci după 1718. Munţii erau friguroşi şi neprimitori. Totuşi, în Banat au existat câteva aşezări şi cetăţi importante, precum Ziridava (Pecica), Zurobara (Unip), Berzobis (Berzovia), Acmonia (Zăvoi), Aizis (Fârliug), Tibisco (ulterior Tibiscum, Jupa), Tsierna (ulterior Dierna, Orşova), Arcidava (Vărădia) etc.

Fiind situat în apropierea Munţilor Orăştiei, nucleul puterii dacice, Banatul a făcut parte din regatul lui Burebista. Imediat după asasinarea acestuia (44 î.Chr.), în zonă era menţionat Cotiso, care în mod sigur a fost unul dintre principalii complotişti împotriva lui. În legătură cu el, istoricul Florus scria că „dacii stau aninaţi de munţi” şi continua: „De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, de câte ori Dunărea îngheţată lega cele două maluri, obişnuiau să năvălească şi să devasteze ţinuturile vecine.” (Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chişinău, 1991, p. 87-88.) După ce Octavianus Augustus a învins în războaiele civile din Roma, el l-a înfrânt şi pe Cotiso. Într-o odă din 28 î.Chr. dedicată protectorului său Mecena, poetul Horaţiu îl sfătuia pe acesta să nu mai fie frământat de grija Romei, căci armata lui Cotiso a pierit. Indicaţia lui Florus referitoare la munţii în care locuiau dacii conduşi de Cotiso a făcut ca formaţiunea statală a acestuia să fie plasată de istorici în Banat şi vestul Olteniei, de ambele părţi ale munţilor. (Ibidem, p. 88.)

Tot despre implicarea lui Cotiso în războaiele civile romane, istoricul Suetoniu scria în biografia lui Augustus că acesta era acuzat de adversarul său Antonius că plănuia să se înrudească cu căpetenia dacică. Cotiso ar fi urmat să se căsătorească cu Iulia, fiica lui Augustus, iar viitorul împărat să o ia de soţie pe fiica lui Cotiso. Era desigur numai un zvon răuvoitor, însă el arată că rolul lui Cotiso în războiul civil nu era de neglijat. (Ibidem.)

În unele manuscrise ale lucrării lui Suetoniu, numele lui Cotiso apărea sub forma Coson, existând prin urmare supoziţia că era vorba de una şi aceeaşi persoană. Într-adevăr, pe lângă asemănarea numelor, Cotiso şi Coson par a fi trăit în aceeaşi perioadă şi a fi luat parte la aceleaşi evenimente. Imediat după asasinarea lui Cezar şi a lui Burebista (44 î.Chr.), Coson intrase în legătură cu Marcus Brutus, care se pregătea în Macedonia pentru lupta cu triumvirii Octavianus, Antonius şi Lepidus. Pentru ajutorul primit de la el, Brutus l-a răsplătit cu vestitele monede de aur cunoscute acum sub denumirea de „cosoni”. Pe monede apărea numele regelui dac, însă cu figuraţia luată de pe cele ale generalului roman. Brutus a fost însă învins la Philippi (42 î.Chr.), sinucigându-se apoi. Dobândind iertarea lui Octavianus pentru prost inspirata alianţă cu duşmanul său, Coson avea să ajungă apoi în relaţii suficient de bune cu el, încât prin 32-31 î.Chr. zvonuri privind eventuala lor încuscrire să poată circula prin Roma. (Ibidem.)

Cosoni

Aşadar, perioada lui Cotiso-Coson a fost cuprinsă între anii 44-28 î.Chr. Mai târziu, formaţiunea dacică din Banat s-a unit iarăşi cu cea din zona Munţilor Orăştiei. Conform tradiţiei păstrate în zonă până astăzi, regele Coryllus-Scorilo, tatăl lui Decebal, ar fi fost originar din Banat, mai precis de pe valea Bistrei. În momentul domniei sale de patru decenii, conform istoricului Iordanes, cele două formaţiuni erau deja reunite. Domnia lui Scorilo este considerată acum a fi avut loc în perioada 28-68 d.Chr. (Ibidem, p. 87). Deci reunificarea a avut loc probabil cândva între 28 î.Chr. (dispariţia lui Cotiso-Coson) şi 28 d.Chr. (începutul domniei lui Coryllus-Scorilo).

Evident, originar din aceeaşi zonă bănăţeană era şi Duras-Diurpaneus, fratele lui Scorilo, care l-a urmat pe acesta pe tron (68-87 d.Chr.). Sub conducerea celor doi fraţi, tradiţionalele atacuri ale dacilor la sud de Dunăre au continuat. Cel puţin după tată, şi Decebal era „bănăţean”, el purtând luptele decisive cu Imperiul roman (87-106 d.Chr.). De două ori (în 88 şi 101) au avut loc confruntări sângeroase la Tapae, defileul muntos de la marginea Banatului. După primul război dacic al lui Traian (101-102), Banatul a fost ocupat de imperiu. Ca o primă măsură luată, între 102-105 a fost construit marele pod peste Dunăre de la Drobeta, care avea să joace un rol decisiv în nimicirea puterii dacilor.

Tot în tradiţia populară, vârful bănăţean Gugu (2.291 m) este considerat a fi vechiul Kogaionon, muntele sacru al dacilor. De acolo şi-ar trage numele şi gugulanii. Şi alţi bănăţeni, trăitori în locuri mai ferite sau retrase, precum almăjenii, îşi revendică o serie de moşteniri şi tradiţii din vremea dacilor. După înfrângerea şi sinuciderea lui Decebal din anul 106 d.Chr., dacii au ieşit, cu fruntea sus, din istorie. Însă istoria lor a fost extrem de densă şi este păcat că până astăzi s-au păstrat atât de puţine informaţii despre ei.

Mircea Rusnac – Calea ferată Oraviţa-Anina trebuie să devină patrimoniu mondial UNESCO!

1 iunie 2016

anina

„Să descriu frumuseţea liniei? Dar ea trebuie trăită! Nu se poate povesti, cum nu se poate povesti farmecul unui tablou făcut de un meşter mare. Trebuie să trăieşti cu linia, să te caţeri cu ea pe coaste, cu ea să te guduri sub frunziş de fag şi să te scalzi în razele de lumină ce se strecoară prin frunziş. Trebuie să ameţeşti cu ea deasupra prăpăstiilor şi pe viaducte înalte, să te înfioare fluierul locomotivei când ai intrat în adâncul tunelului şi să zburzi cu voioşia unui copil când ai ieşit la lumină, ca peste un minut să intri iar în negura din sânul muntelui. Pe dreapta, stânca înaltă, pe stânga, prăpastia abruptă. O întorsătură, un salt de pe un munte pe altul şi tabloul se schimbă, acolo unde ai avut coastă, privirea ţi se afundă într-o vale însorită, în care păcurarul ţi se pare copil, iar oaia cât pisica. De cealaltă parte, în schimb, nu poţi scoate capul pe geam, că-ţi freci nasul de stânci. Iar sufletul tău se bucură că stă sigur între ele pe o platformă lată de trei metri.”

Astfel descria Virgil Birou în 1940, în cartea sa intitulată Oameni şi locuri din Căraş, traseul de vis al liniei Oraviţa-Anina. Evident, şi alte descrieri ale acestei linii montane, a doua ca vechime din Europa, abundă în superlative. Într-o monografie întocmită de Regionala Timişoara a S.N.C.F.R. în 1993, la împlinirea a 130 de ani de la punerea în funcţiune a căii ferate Oraviţa-Anina, se preciza: „Calea ferată Oraviţa-Anina este şi astăzi o lucrare inginerească unică în ţară. Ea este numită cu mândrie de localnici linia Semmering bănăţeană. Comparaţia are un substrat istoric, deoarece linia Semmering a fost construită în Austria între anii 1845-1854 şi la data inaugurării liniei din Banat (în anul 1863, deci după numai nouă ani), era singura linie de acest tip din Europa (proiectată în relief montan). Linia Brenner a fost construită abia în 1867.” (S.N.C.F.R. Regionala Timişoara, Monografie cu ocazia aniversării a 130 de ani de la darea în exploatare a liniei Oraviţa-Anina, p. 4.)

Tot în perioada interbelică, inginerul Ion Păsărică o denumea „Semmeringul românesc”. Descriind linia la rândul său, el o compara cu „un şarpe uriaş”, continuând astfel: „De o parte şi de alta a liniei ferate poţi prinde cu vederea impresionantele reliefuri ale vârfurilor de munţi, despărţiţi prin văi frumos înverzite, pe care pasc agale numeroase vite, ce par din depărtare nişte puncte pestriţe mişcătoare, pe fondul verde intens al păşunilor. Ca într-un film de cinematograf, tablourile ce-ţi trec prin faţa ochilor, în mersul trenului, sunt care mai de care mai fermecătoare.” (Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 77.)

Sora geamănă a acestei căi ferate, linia austriacă Semmeringbahn, a fost declarată încă din anul 1998 drept patrimoniu mondial UNESCO.

Pentru a putea înţelege mai bine gradul de asemănare al datelor tehnice ale liniilor Semmeringbahn şi Oraviţa-Anina, vom prezenta în continuare următoarele cifre:

Linia: Semmeringbahn, respectiv Oraviţa-Anina. Distanţă: 41 km – 34 km; diferenţă de nivel: 388 (459) m – 340 m; pantă maximă: 25‰ – 21‰; pantă minimă curbă: 190 m – 114 m; tuneluri: 15 – 14; viaducte: 16 – 10; cel mai lung tunel: Semmering, 1.512 m – Gârlişte I, 660 m; defilee Oraviţa-Anina: 2.117 m; altitudine: 438m/897 m – 218 m/558 m.

Cele 14 tuneluri ale liniei noastre, în lungime totală de peste 2 km, se numesc: Lişava, Maniel, Dolhoff, Jitin sau Seiler, Ţiglă, Bran, Bec-Maşină, Vânt, Polom, Gârlişte I, Gârlişte II sau Tunelul cu peşteră, Gârlişte III, Gârlişte IV şi Schlucht. (S.N.C.F.R., op. cit., p. 5.) Cele 10 viaducte de pe traseu totalizează aproape 1 km lungime, cele mai importante fiind Jitin, Cuptor, Racoviţă, Gârlişte, Iam, Maidan şi Schlucht. Cei peste 2 km de defilee reprezintă şi ei, în fond, nişte tuneluri fără acoperiş. Zidurile de sprijin superioare ale căii ferate (ramblee) au 5 km lungime şi ajung până la 36 m înălţime, iar zidurile de sprijin inferioare (deblee) totalizează 13 km lungime şi coboară până la 15 m adâncime. Curbele, în număr de 160, reprezintă 70% din lungimea totală a traseului. 129 dintre acestea (81%) au raza de curbură mai mică de 200 m, reprezentând 20 km în total. Cele mai mici raze de curbură, de numai 114 m, sunt prezente pe tronsonul median Lişava-Gârlişte. Panta maximă, de 21‰, afectează nu mai puţin de jumătate din acest tronson, iar din cei 11 km ai acestuia, numai 200 m sunt orizontali. (Ibidem, p. 9.)

anina2

Linia Oraviţa-Anina are cele mai mici distanţe între tren şi pereţii stâncoşi ai tunelurilor sau defileelor, din acest motiv ferestrele vagoanelor fiind parţial blocate. Dacă linia Semmering are o diferenţă de nivel de 388 m la o lungime a traseului de 41 km, linia Oraviţa-Anina are o diferenţă de nivel de 340 m la o lungime de 34 km. (Ibidem, p. 4.)

De la început, locomotivele şi vagoanele care au circulat pe această linie au avut o construcţie specială. Locomotiva „Steyerdorf”, fabricată în 1862, a fost menţionată deja în 1865 în cursul Traité élémentaire des chemins de fer al reputatului specialist feroviar francez Auguste Perdonnet. Ea a fost prezentă, de asemenea, la expoziţiile internaţionale de la Londra (1862) şi Paris (1867). „Linia Oraviţa-Anina a devenit astfel cunoscută în întreaga Europă, nu numai prin traseul ei dificil, ci şi prin locomotivele sale cu abur de o construcţie specială, care au trezit un mare interes în rândurile specialiştilor feroviari. Prin originalitatea lor, primele locomotive cu abur care au circulat pe linia Oraviţa-Anina figurează în vechile mari tratate ale tracţiunii cu abur”, concluzionau autorii monografiei aniversare amintite. (Ibidem, p. 8.)

Dacă la aceasta adăugăm faptul că linia a fost proiectată de ingineri şi specialişti austrieci, iar la construirea ei au luat parte pietrari italieni, că străpungerile în stâncă au fost realizate înainte de inventarea dinamitei, în mare parte cu dalta şi târnăcopul, înţelegem dimensiunea universală şi valoarea inestimabilă a acesteia. Credem că toate cele menţionate aici îndreptăţesc din plin includerea căii ferate Oraviţa-Anina în patrimoniul mondial UNESCO, între marile realizări ale umanităţii.

Mircea Rusnac – Tragedia din 1966 de pe Muntele Mic

22 mai 2016

muntele mic

La 29 mai 1966, pe Muntele Mic a avut loc un cumplit accident montan, despre care presa de atunci nu a scris nimic, informaţiile circulând numai pe căi neoficiale. Am putut afla amănuntele acestei tragedii de la un martor important al ei, Traian Constantin Novac din Timişoara, amănunte pe care le vom relata în cele ce urmează. În acea perioadă, accidentul petrecut pe Muntele Mic, soldat cu nouă victime, a fost cel mai grav întâmplat în munţii Banatului şi al doilea la nivel naţional, după cel de la Bâlea-Lac din 1977, unde s-au înregistrat peste 20 de morţi.

În cazul celui de la Muntele Mic, au fost opt victime dintre participanţii la un concurs de orientare turistică şi un cioban ardelean. Concursul a fost organizat la nivel naţional, de către Federaţia Orientării Turistice. Aceasta avea pe atunci o organizare identică cu cea a altor federaţii sportive, cu concursuri şi campioni pe ţară. Un asemenea concurs, cu participanţi din întreaga ţară, a avut loc şi pe Muntele Mic la 29 mai 1966, concurs organizat de reşiţeanul Adrian Cârje, stabilit la Timişoara, şi de Asociaţia Electromotor Timişoara. De altfel, şi cele mai multe victime aveau să provină din acelaşi oraş. Ulterior, echipa din care făcea parte şi Traian Constantin Novac avea să participe mai mult de o săptămână la căutarea cadavrelor. Dar ce se întâmplase de fapt?

Concursul a început la ora 9 dimineaţa pe o vreme acceptabilă, însă la scurt timp aceasta s-a deteriorat brusc. A pornit un vânt de 90 km/h, s-a lăsat o ceaţă groasă, iar ploaia s-a transformat repede în zăpadă. Însă se pare că până la urmă principala cauză a tragediei care a urmat a fost panica participanţilor. Dacă ei nu ar fi intrat în panică, dezastrul ar fi putut fi evitat. Dacă în zona cabanelor de pe Muntele Mic, la altitudinea de 1.500 m, ningea, mai jos, în zona Fântâna Voinei, la 1.100 m, era numai ploaie, iar de acolo putea fi găsit drumul către Borlova. Aşadar, concurenţii ar fi trebuit să coboare către vale, însă se pare că şi-au pierdut firea, iar în două cazuri există chiar suspiciunea că ar fi băut.

Între aceştia din urmă s-a numărat şi concurentul Petrea din Oţelu Roşu, care, cunoscând de altfel foarte bine zona, a vrut să meargă către Poiana Mărului. Când a fost găsit decedat, era aproape în picioare, ţinându-se de nişte crengi de brad. Chiar dacă la un moment dat concursul a fost anulat, acest lucru era foarte dificil de anunţat participanţilor, pe atunci neexistând telefoane mobile.

Un grup de 7-8 dintre aceştia au încercat să se salveze, însă şi aici au avut loc două drame. În primul rând, chiar Cârje s-a desprins de grup, pretinzând că nu era bună direcţia în care se mergea. El a plecat singur, întâlnindu-se apoi cu nişte ciobani din Borlova. Având la el mulţi bani (câteva mii de lei), el le-a oferit acestora toţi banii, solicitându-le să-l ducă la cabană. Însă aceştia au refuzat banii, spunând că pentru ei animalele erau mai importante. L-au chemat cu ei până a doua zi, oferindu-se să îl găzduiască la stână. Cârje însă a refuzat, existând şi în cazul său suspiciunea că ar fi băut ceva înainte. În consecinţă, mai târziu aceiaşi ciobani l-au găsit decedat. Atunci i-au luat toţi banii şi l-au îngropat undeva, locul precis nefiind identificat nici până astăzi.

A doua dramă a fost cea a tânărului de 24 de ani Săucan, provenit dintr-o familie de maramureşeni stabiliţi în Timişoara. El era suferind de hipoglicemie şi deseori i se întâmpla să leşine. Prin urmare, ar fi trebuit să aibă la el în permanenţă nişte cuburi de zahăr sau bucăţi de ciocolată, însă în acest caz nu s-a asigurat în sensul respectiv. În consecinţă, a căzut pe traseu, fiind lăsat acolo de colegi, situaţie inadmisibilă din punct de vedere sportiv. Mai târziu ei nu l-au mai găsit şi Săucan a murit îngheţat. S-au înregistrat şi victime din alte localităţi, precum Turnu Severin, Braşov sau Piteşti. Cei care au supravieţuit s-au adăpostit pe la stâne până când a trecut urgia.

Zilele următoare a avut loc căutarea victimelor, facilitată pe măsură ce stratul de zăpadă depus se topea. Primul mort găsit a fost Păcurariu de la Electromotor Timişoara, care a fost pus într-o pătură şi tras pe zăpadă. Către cruce a fost găsit şi Săucan, care a fost transportat cu un camion până la Timişoara. Trei oameni fuseseră scoşi din producţie, fiind detaşaţi pe Muntele Mic pentru a căuta cadavrele victimelor. Pe lângă această echipă din Timişoara, au mai participat la căutare şi echipe din Braşov şi Piteşti. O victimă a fost găsită aproape dezbrăcată, presupunându-se că ar fi înnebunit de disperare. În câteva zile au fost găsiţi toţi, cu excepţia lui Cârje. În cazul său ar fi trebuit să se facă plângere la Miliţie împotriva ciobanilor care l-au jefuit şi l-au abandonat, astfel căutările desfăşurându-se în continuare. Deşi se ştia că mama sa mai trăia la Reşiţa, nu s-a depus nicio asemenea plângere, iar căutarea în cazul său nu s-a mai făcut.

Pe lângă aceşti participanţi, după cum arătam, a pierit şi un cioban originar din Ardeal, angajat la Borlova. Acesta s-a rătăcit, necunoscând prea bine zona. A fost găsit de o expediţie care îl căuta pe Cârje. Era în mare măsură mâncat de animale. Pentru toată tragedia a fost găsit un acar Păun în persoana secretarului Federaţiei, prezent la competiţie, care a fost înlocuit din funcţie pe motivul că nu trebuia să permită desfăşurarea acesteia.

Ulterior, Rudolf Kroupa din Timişoara s-a îngrijit să pună însemne pe toate locurile unde au fost găsite victimele. El a consumat o energie deosebită pentru ca aceste victime să nu intre cu desăvârşire în uitare. De asemenea, Traian Constantin Novac a ridicat un mic monument pe locul în care a fost găsit decedat Săucan. Tragedia aceasta a rămas permanent în memoria martorilor din acea vreme.

Conform altui martor al evenimentului, Helmut Kulhanek, Adrian Cârje nu se număra printre organizatorii competiţiei, fiind un simplu concurent. Colegii se fereau de el, existând suspiciunea justificată că era informator al Securităţii infiltrat printre ei. De aceea, dispariţia lui fără urmă la 29 mai 1966 este extrem de suspectă. După o zi-două zăpada se topise, iar salvatorii ar fi trebuit să găsească ceva. Dacă l-ar fi îngropat ciobanii, trebuia să fie vizibil locul. Dacă l-ar fi mâncat lupii, trebuiau să rămână bocancii, cureaua etc.

După câţiva ani, cineva aflat într-o deplasare de serviciu în Italia, susţinea că îl văzuse pe Cârje la Roma, însă el nu ar fi vrut să recunoască cine este, răspunzând în italiană că trebuie să fie o confuzie. Au fost cunoscute astfel de cazuri, când Securitatea profita de anumite evenimente pentru a-şi face dispăruţi agenţii, cărora apoi le schimba identitatea şi îi trimitea sub acoperire în străinătate. Acesta pare să fi fost şi destinul lui Adrian Cârje.

Mircea Rusnac – Ce (nu) se învăţa despre istoria Banatului în şcoala românească

3 martie 2016

banat

Conducătorii actuali intenţionează scoaterea istoriei din programa şcolară. Într-un fel, nu e de mirare. Tendinţa a fost mereu, de multă vreme, spre reducerea instruirii populaţiei în acest domeniu. În cazul Banatului, nu este deloc o noutate. Manualele româneşti de istorie au făcut în mod constant foarte puţine referiri la această regiune, astfel încât populaţia ţării, dar chiar şi bănăţenii înşişi, cunosc prea puţine lucruri din trecutul nostru.

În cazul istoriei vechi, erau menţionate unele descoperiri făcute la Herculane sau pe Clisură, fără a fi amintită regiunea în care ele se află. La fel în cazul antichităţii daco-romane, deşi zona noastră era menţionată în izvoare mai mult decât altele, datorită aşezării sale geografice. Este drept, încă nu apăruse denumirea de Banat, dar o localizare mai precisă în acest sens a unor evenimente precum trecerea Dunării de către armata romană în primul război dacic sau bătălia de la Tapae ar fi fost de mai mult folos celor ce doreau  să îşi facă o idee mai clară în privinţa evenimentelor de atunci.

În perioada migraţiilor, a „mileniului întunecat”, când lipsa izvoarelor documentare este profundă, cu atât mai importante ar fi trebuit să fie cele privitoare la spaţiul dintre Mureş şi Dunăre. Numai conducătorul Glad era amintit în manuale, fără a se menţiona că originea sa era, întâmplător, neromânească. Asta pentru că în acele timpuri nu se punea accent în mod special pe originea etnică, ci pe calităţile specifice unui individ, desemnat drept conducător al unei formaţiuni statale. Cazul lui Ahtum este similar.

Ce a urmat după Ahtum, în perioada maghiară, dispare aproape complet din manualele şcolare. Nimic despre Sfântul Gerard, care a marcat prin prezenţa sa regiunea, nimic despre prima şcoală apărută pe teritoriul României actuale la Cenad, nimic nici măcar despre mânăstirea Hodoş-Bodrog, cea mai veche aflată în funcţie şi astăzi la nivelul întregii ţări. Conducători importanţi ai Timişoarei, precum Pippo Spano sau Pavel Chinezu, nu există în manuale. Apărarea cetăţii în faţa asediului otoman sub conducerea lui Istvan de Losoncz este omisă. Numeroasele cetăţi medievale bănăţene, de la Bocşa până la Orşova, de la Caraşova sau Sfântul Ladislau (Coronini) nu sunt pomenite. Era menţionată numai asedierea Timişoarei de către răsculaţii conduşi de Gheorghe Doja, fără a se preciza că uciderea în chinuri a acestuia s-a petrecut în aceeaşi cetate.

Peste perioada otomană se făcea un nou salt, amintindu-se doar în treacăt existenţa paşalâcului de Timişoara. Rolul lui Eugeniu de Savoia în războiul din 1716-1718 nu este amintit. Perioada austriacă este pomenită numai fugitiv. Nicio referire la situaţia economică, socială şi culturală a regiunii din acel timp. Colonizarea Banatului a fost uitată. Nenumăratele priorităţi economice sau culturale la nivel naţional, produse în acest timp, nu apar niciunde. Faptul că în regiunea graniţei militare gradul de alfabetizare a populaţiei ajungea către 100%, nivel aproape unic în Europa începutului de secol XIX, nu era considerat important. Nenumăratele monumente arhitectonice şi tehnice, ridicate de specialişti de marcă, lipsesc.

Sfârşitul primului război mondial este prezentat, în cazul Banatului, numai în legătură cu declaraţia de unire de la Alba Iulia, care făcea referire şi la acesta. În regiune au existat însă multe frământări, o republică proclamată în primă instanţă, ocupaţia sârbească, orientările divergente ale unor etnii dintre care niciuna nu era majoritară în zonă, în sfârşit o mare bătălie diplomatică la Conferinţa de pace de la Paris. Finalizarea împărţirii Banatului şi ocupare părţilor sale de către armatele statelor cărora urmau să le aparţină s-au petrecut până în a doua parte a anului 1919, la aproape un an după 1 decembrie 1918, când se pretinde că s-ar fi desăvârşit unirea.

În cadrul României, rolul Banatului în dezvoltarea sa economică, în special în prima perioadă, nu este precizat. În genere, statul român fiind în mod tradiţional unul centralizat, existenţa în cadrul său a unor regiuni cu tradiţii istorice diferite şi situate pe mai multe trepte de dezvoltare economico-socială nu trebuia pomenită. Perioada comunistă, care a lovit în special regiunile mai dezvoltate, prin deportări, exproprieri, colectivizări, nu era condamnată pentru aceste lucruri. Chiar revoluţia începută la Timişoara în 1989 a avut prima dată un răsunet bănăţean, deoarece cele dintâi oraşe care au susţinut-o au fost Lugojul, Caransebeşul şi Reşiţa, apoi altele din restul ţării.

În concluzie: Banatul nu s-a bucurat niciodată de o studiere autentică a istoriei sale în şcoli. Acum se doreşte ştergerea întregii istorii naţionale. Pentru noi aceasta ar fi numai o aliniere a întregii ţări la regimul la care am fost dintotdeauna supuşi.

Mircea Rusnac – La Lindenfeld, după patru ani

8 octombrie 2015

Am revăzut la 29 august 2015, în compania celor de la proiectul Lindenfeld. Satul părăsit, fosta localitate devenită atracţie turistică. Drumul de acces a fost între timp îmbunătăţit întrucâtva, fiind lărgit astfel încât o maşină condusă cu precauţie să îl poată străbate.

O bună impresie face biserica, al cărei exterior a fost renovat a doua oară vara aceasta, după mai bine de un deceniu, de acelaşi Helmuth Kierer, pe cheltuială proprie. Din 2014 a apărut în biserică un caiet de impresii, în care vizitatorii consemnează cele văzute.

DSC_0015

Acoperişul casei nr. 10 s-a distrus complet. Clădirea, păstrată relativ întreagă până acum, se va deteriora iremediabil. A dispărut şi tăbliţa cu nr. 10 de pe perete, mai păstrându-se acum doar cea veche cu nr. 7. Celelalte ruine arată cam tot cum le ştiam.

Se mai ţine cu greu pe picioare casa nr. 34 de pe strada dinspre Gărâna. Vara ea este locuită de un cuplu de bătrâni din Poiana, crescători de animale. Vizitându-i interiorul, am descoperit că se păstrează vechiul mobilier al pemilor, folosit acum de noii locatari. Peste drum se află un izvor cu apă foarte bună, mai ales într-o zi călduroasă de vară.

Pomii fructiferi din Lindenfeld rodesc mai departe, iar în împrejurimi erau mure coapte. O excursie la Lindenfeld are mereu darul de a energiza şi a reîncărca bateriile celor doritori de o ieşire în natură.

Mircea Rusnac – O carte despre podurile şi podeţele Reşiţei

7 mai 2015

pod

Helmut Kulhanek a avut amabilitatea de a ne trimite cea mai recentă carte a sa, cuprinzând un repertoriu al podurilor, podeţelor, pasarelelor şi pasajelor existente în Reşiţa atât în prezent, cât şi de-a lungul timpului, în măsura în care se mai deţin informaţii despre acestea din urmă.* Încă de la început, autorul menţionează: „Infrastructura economică a Reşiţei, dominată timp de mai bine de două secole de obiective industriale amplasate pe ambele părţi de-a lungul văii Bârzavei, cu linii ferate integrate până şi în cartierele de locuit, excelează în acest domeniu prin varietatea şi numărul considerabil de treceri, traversări şi racordări, indispensabile activităţii productive şi vieţii publice.” (p. 10) În această perioadă, unele construcţii vechi au fost, bineînţeles, reînnoite, mutate sau demolate, făcând loc altora mai moderne. Pentru clarificarea cât mai exactă a acestor probleme, Helmut Kulhanek a utilizat în special vechi cărţi poştale ilustrate, planuri ale oraşului, literatură sau amintiri ale unor bătrâni reşiţeni.

Un paradox este faptul că Reşiţa, care pe parcursul multor decenii a construit sute de poduri răspândite pe teritoriul a numeroase ţări actuale din centrul şi sud-estul Europei, unele fiind adevărate capodopere în domeniu ca realizări tehnice şi chiar artistice, nu deţine pe teritoriul său asemenea exemplare. Autorul găseşte o explicaţie logică acestui fapt: „Reşiţa, ca oraş industrial consacrat, avea nevoie de construcţii solide, adecvate scopului şi situaţiei la momentul respectiv. Acestea aveau un caracter strict funcţional, fără elemente decorative sau ornamentaţii după moda timpului. Ca în toate procesele industriale, predomina principiul maximei eficienţe.” (p. 11)

Începând enumerarea podurilor, Helmut Kulhanek prezintă date referitoare la nu mai puţin de 79 existente de-a lungul timpului peste Bârzava, cu includerea fostelor localităţi Câlnic şi Moniom, în prezent considerate cartiere ale Reşiţei. Alte 48 de poduri şi podeţe traversaseră în trecut fostul canal al oţelăriei (Eruga), care a străbătut localitatea timp de aproape două secole. 39 de traversări au existat sau mai există peste afluenţii Bârzavei pe teritoriul Reşiţei. Alte 41 de traversări şi construcţii diverse se referă la vechiul pod care traversa oraşul între oţelărie şi laminoare, actualul pasaj T.M.K., pasarela de la gara Reşiţa Nord, barajul Secul sau funicularul din centrul oraşului. Un capitol special este dedicat celor mai importante realizări din oraş, adică podul din Stavila şi cel de la Cultural. Primul, inaugurat la 29 decembrie 1931, a fost cel dintâi pod din oţel, complet sudat, din România, celălalt datează din 1937.

Urmează un bogat material ilustrativ, de cea mai bună calitate, referitor la cele prezentate în text. În acest sens, un tabel ajutător face trimiterile necesare. (p. 59-66) Nu mai puţin de 194 de imagini ne poartă prin Reşiţa de altădată şi prin cea de astăzi, cu lămuririle necesare pentru a înţelege rostul construcţiilor respective şi localizarea acestora. Cu aceste ocazii, autorul ne dă şi alte informaţii. Aflăm astfel că lângă podul care leagă în prezent cartierele Margina şi Länd se află un izvor, (p. 82) iar alt izvor este mai jos de fostul ştrand turistic. (p. 17) Cu prilejul prezentării vechiului pod către Budinic şi Driglovăţ, vedem nişte ţărănci din alte vremuri sosite la piaţă, purtând coşurile cu produse pe cap, acestea putând fi transportate astfel, în echilibru, pe distanţe lungi. (p. 89) La pagina 90 ni se prezintă un accident feroviar de la sfârşitul anilor 1970, la podul de lângă fosta Baie comunală. Oamenii prezenţi pe podul aflat în zona actualei Hale noi etalau moda existentă la începutul secolului XX. (fotografia de la p. 93) Foarte valoroase sunt imaginile de la p. 129-133, prezentând treceri peste canalul uzinal, construit în 1769-1771 şi acoperit la mijlocul anilor 1950. Ele dezvăluie dimensiunile canalului şi structura malului întărit cu pari bătuţi alăturat vertical. De altfel, canalul acţiona şi trei mori, una mai jos de strada Dealul Mare, (p. 43) iar celelalte în sectorul viitorului I.G.O.R. (p. 44) Canalul revenea în Bârzava ceva mai jos de amplasamentul ulterior al centralei „7 Noiembrie”. (Ibidem) În sfârşit, cu ocazia prezentării podului din Ţerova situat pe strada Pogonici, autorul ne atrage atenţia chiar asupra existenţei în imagine a unui cuib de berze. (p. 149)

Riguroasă şi temeinică, lucrarea lui Helmut Kulhanek face lumină în multe aspecte ale trecutului şi prezentului Reşiţei, a cărei existenţă a fost strâns legată de cursurile de apă de pe teritoriul său. Toate aceste construcţii arată activitatea înaintaşilor noştri, care au făcut mult timp renume oraşului. Mulţumindu-i autorului pentru demersul său, ne bucurăm că putem include în bibliografia istorică a Reşiţei o nouă şi valoroasă lucrare.

* Helmut Kulhanek, Reşiţa. Poduri, podeţe, punţi, pasarele şi pasaje de-a lungul timpului, Doku-Verlag, Mechernich, 2015, 176 p.

Mircea Rusnac – Împărăteasa Sissi, emblema turistică a Banatului

4 aprilie 2015

Puţine regiuni se bucură de atâtea frumuseţi naturale precum Banatul, acestea trebuind să fie puse în valoare pentru a face un nume binemeritat regiunii noastre pe mapamond. În perioada apartenenţei noastre la Mitteleuropa, numeroase personalităţi au apreciat potenţialul turistic şi peisagistic al zonei montane bănăţene, intrat ulterior în uitare. Printre cele mai importante personalităţi europene îndrăgostite de Banat locul de frunte i se cuvine, fără doar şi poate, împărătesei Elisabeta a Austriei, mai bine cunoscută sub numele de Sissi (1837-1898).

Sissi

Soţia lui Franz Josef a fost fascinată de frumuseţea şi de măreţia Băilor Herculane, pe care le-a vizitat în repetate rânduri. Ea locuia acolo în fosta vilă „Tatarczy”, cunoscută apoi drept Vila Elisabeta, unde scria versuri, se întâlnea cu regina României, Carmen Sylva, şi plănuia excursii în împrejurimi. Cu ocazia unei asemenea drumeţii, ea a ajuns chiar la stâna ciobanului Mihail Feneşan, căruia i-a dăruit propriul său inel cu rubin. Conform unei tradiţii locale, inelul ar fi reprezentat un cadou pentru botezul fiicei acestuia, numită Veta în cinstea împărătesei. Urmaşii ciobanului au păstrat cu sfinţenie acest inel, indiferent de regimurile politice care au urmat, el aflându-se în momentul de faţă în posesia strănepotului lui Mihail, profesorul pensionar Iancu Feneşan din Băile Herculane.

Alt loc preferat de Sissi în Banatul de munte a fost staţiunea Marila, foarte bogată în aer ozonat. Recunoscători pentru dragostea şi ataşamentul împărătesei faţă de aceste locuri, bănăţenii au ridicat la Marila un monument în 1899, cunoscut ca „plămânul lui Sissi”. În prezent, acesta se află în curtea bisericii romano-catolice din Oraviţa.

Oravita

Alături de soţul ei Franz Josef, Sissi a vizitat de câteva ori şi Caransebeşul. În 1914, comunitatea de acolo (din care aproximativ 50% o reprezentau românii, conform recensământului din 1910)  a ridicat o statuie din marmură de Ruschiţa, de mărime naturală, a lui Sissi, una dintre puţinele existente astăzi în lume. Regăsită după aproape un secol, grav mutilată şi deteriorată, ea ar putea fi reamplasată pe viitor în centrul oraşului.

caransebes

O altă staţiune bănăţeană vizitată de Sissi împreună cu Franz Josef a fost Buziaşul. În cinstea lor, autorităţile locale au ridicat acolo o splendidă colonadă, prin care perechea imperială se putea plimba până la izvoarele minerale.

Este drept că, deşi de origine germană, Sissi i-a favorizat în cadrul imperiului pe maghiari, fiind unul dintre autorii dualismului austro-ungar din 1867. Însă, trecând peste animozităţile de ordin naţional, trebuie să subliniem că ea a promovat Banatul ca regiune, indiferent de naţionalităţile care îl locuiau. Dacă ar fi continuat acest program început în secolul al XIX-lea, el ar fi fost în avantajul întregii regiuni. După ştiinţa noastră, Sissi a fost ultima mare personalitate politică îndrăgostită de Banat şi de frumuseţile sale. De aceea, poate o relansare a turismului în regiune pornind de la o asemenea emblemă ar fi cea mai indicată. De ce, după 1919, noile personalităţi conducătoare ale statului român nu au manifestat nicio apropiere faţă de regiunea noastră, rămâne o întrebare grea, la care s-ar putea găsi, evident, o multitudine de răspunsuri.

Mulţumim, Sissi!

Mircea Rusnac – Provenienţa denumirilor cartierelor Reşiţei

21 martie 2015

resita O idee a Karinei Tincul ne-a determinat să prezentăm cele mai probabile surse ale denumirilor actualelor cartiere reşiţene, la prima vedere greu de înţeles de către locuitorii oraşului. Aceasta deoarece multe dintre ele au provenienţă slavă, fiind preluate de la numele înălţimilor sau ale cursurilor de apă din proximitatea lor. Este drept că alte denumiri sunt româneşti, în acest caz fiind necesară explicarea originii lor, iar cel puţin una este germană. Astfel, cartierul Muncitoresc îşi datorează numele fostei Case Muncitoreşti, care a dominat zona între 1936-2002. În limbaj popular, acesteia i se spunea „Muncitoresc”, mult timp acolo existând şi un cinematograf cu acest nume. Cartierul Stavila se numeşte astfel după un dig care a existat pe Bârzava în acea zonă (Str. Digului). Acesta închidea parţial cursul râului, deviindu-l către un canal săpat în 1769-1770 pentru aprovizionarea cu apă a uzinelor. Zona Margina este denumită după satul omonim din judeţul Timiş. În perioada interbelică, o firmă cu sediul în acea localitate deţinea o secţie în cartierul reşiţean respectiv, cunoscută ca Distileria lemnului. Cartierul Lend (sau „Länd”) îşi trage denumirea din germanul „Schiffslände”, adică un loc de acostare pe o apă, cea mai simplă formă de port fluvial. În acel loc erau aduşi pe Bârzava buştenii tăiaţi în amonte, fiind depozitaţi pe mal pentru uscare şi ulterior utilizare în scop industrial. Zona Văii Domanului este numită astfel după pârâul Doman, cuvânt de origine slavă însemnând cu probabilitate „acasă” (doma). Tot slavă este denumirea Luncii Pomostului, „pomost” însemnând „dincolo de pod”, la fel cea de Mociur, care înseamnă „mlaştină”, „loc mlăştinos”. Govândari s-a numit la început numai pârâul care se varsă în Bârzava în zona căminelor de pe Calea Caransebeşului. Numele său vine din slavul „goveda”, însemnând „vite din gospodărie”. Triajul este denumit astfel după manevrele pe care le făceau în zonă locomotivele uzinale. Dealul Crucii îşi trage denumirea de la Crucea lui Herglotz situată în vârful său, ridicată în 1874 de muncitorii Fabricii de maşini în amintirea victimelor reşiţene ale revoluţiei din 1848. Iar Moroasa este legată de termenul bănăţean „moroni” (strigoi), dealul fiind denumit astfel de locuitorii Reşiţei Române, întrucât în perioada medievală acolo a existat un cimitir. Toate aceste denumiri au, după cum se poate vedea, un fond istoric şi tradiţional, care le poate explica peste timp. Cunoscându-le, putem înţelege mai bine trecutul oraşului şi viaţa de altădată a locuitorilor acestuia.  

Conform lui Gabriel Uichiţă, căruia îi mulţumim pentru completări, alte toponime slave în zona Reşiţei ar fi: Bârzava (de la „brza voda”, râu repede); Câlnic (din „kalnik”, deal mai mic); Semenic (sămânţă).

Mircea Rusnac – La plimbare prin Reşiţa veche

21 octombrie 2014

Cu ajutorul unor vechi cărţi poştale din colecţia fostului director uzinal Petre Ballo vom putea reda unele aspecte din trecutul oraşului Reşiţa, mai puţin cunoscute locuitorilor de astăzi. Este vorba de imagini datând, majoritatea, din anul 1928, când viaţa localităţii se desfăşura în spiritul timpului, cu aspecte pitoreşti pentru noi. Cărţile poştale au fost editate de reşiţeanul Otto Schwarz.

Vedere 1

Imaginea din mijloc surprinde un târg de fructe desfăşurat direct pe trotuar (vizavi de Biserica catolică), cum se mai întâmplă şi astăzi. Clădirea din fundal era Casa Orthmayr, pe colţ-parter era Librăria „Fraţii Deutsch”. Biserica romano-catolică este şi acum cea mai veche clădire existentă în localitate. Imaginea din dreapta ilustrează o stradă astăzi dispărută, mai jos de biserica evanghelică.

Vedere2

Această carte poştală este valoroasă în special pentru imaginea din dreapta, cuprinzând vechea biserică ortodoxă din Reşiţa Montană, care data din 1819. Ea avea să fie înlocuită ulterior cu catedrala din zona Muncitoresc. Pe locul acestei biserici se află acum treptele de la intrarea în catedrală. Clădirile şi podul din stânga sus nu mai există astăzi. Strada de jos avea acces lângă Cinema „Astra”, apoi  în spatele fostei Primării. Linia ferată mergea către Oţelărie şi Turnătorie.

Vedere 2

Aici prezintă interes imaginile Reşiţei în timpul verii şi al iernii, deşi locurile de unde au fost luate sunt diferite (de pe Dealul Crucii, respectiv din cimitir). În stânga sus, vechea Şamotă, altădată punct de reper al uzinei şi al oraşului.

Vedere 4

Imaginea aceasta din interiorul Fabricii vechi de maşini (situată în locul Secţiei de Mecanică Grea de la U.C.M.R.) prezintă o cârmă de vapor fabricată acolo. În acele timpuri la Reşiţa se produceau lucruri excepţionale prin dimensiune şi calitate.

Vedere 5

În stânga sus, Bârzava la Erbstollen, cu 150 metri mai sus de viitoarea Hală Nouă. Celelalte două imagini arată actuala Stradă Paul Iorgovici, care în acea vreme avea numeroşi pomi pe margini.

Vedere 6

Aici pot fi recunoscute liceul vechi (atunci era nou) şi sinagoga, clădiri din fericire existente şi astăzi. Nu este cazul şi pentru vechiul spital cercual, înlocuit mai târziu de comunişti cu o policlinică, demolată şi ea mai apoi, când s-a construit Blooming-ul.

Vedere 7

Cantina din stânga sus mai există şi acum în zona unde întoarce autobuzul de Margina, iar alături este Bârzava la Erbstollen. Se poate vedea Fabrica de locomotive. Mai târziu, acolo va fi construit podul de la Hala Nouă. Vilele de jos se găsesc şi astăzi în zona denumită Colonia Oltului, lângă Universalul vechi.

Vedere 8

Spitzgarten a fost înlocuit în mare măsură după război cu clădirea Universalului, inaugurată în 1952. Poşta este actualul sediu al I.T.M., mult timp cunoscută drept Bar-Melody. Strada Principală, cu pomii aferenţi, este actuala Stradă Traian Lalescu. Clădirile din dreapta sunt: vechea Casă Muncitorească, apoi Weisz (papetărie, în curte Fabrica de celuloid), viitorul sediu al U.T.C. (vizavi de Casa pionierilor), „Textilele” (casa scundă) şi fostul Inspectorat Şcolar (acum Oficiul de pensii).

Vedere 9

Dacă vechea centrală electrică Grebla mai poate fi văzută şi astăzi în zona Länd, Palatul Scheuchenstein şi Cinematograful „Astra” de vizavi nu mai există decât în asemenea imagini de epocă, devenite tot mai rare şi mai îndepărtate.

Vedere 10

Bârzava la Erbstollen, vechiul pod din Stavila, existent înaintea celui sudat de mai târziu, şi actuala clădire a Cadastrului, în faţa căreia pe atunci se afla o bogată vegetaţie.

Vedere 11

Gara Reşiţa-Uzine, rebotezată de comunişti „Flacăra”, a fost demolată în 1974 pentru construirea Blooming-ului. Se situa cam în dreptul Universalului vechi, pe malul Bârzavei, fiind staţia unde se terminau cursele feroviare (pe atunci actuala Gară Reşiţa Sud se numea Reşiţa Română).

Vedere 12

Imaginea aceasta, datând din 1930, provine de fapt din Prolas, dintr-un loc unde Caraşul era ceva mai lat.

Am selectat aceste vechi imagini dintr-o colecţie mult mai bogată, considerându-le reprezentative pentru perioada din care provin. Ele ne pot face o idee mai clară despre cum arăta Reşiţa bunicilor şi străbunicilor noştri. De aceea am considerat că o plimbare prin Reşiţa anilor 1928-1930 nu poate fi decât folositoare pentru locuitorii actuali ai oraşului.

Mulţumim lui Helmut Kulhanek pentru importantele precizări şi completări aduse.