Partidul Național Român din Banat și Ungaria s-a constituit la începutul anului 1869, la puțin timp după instaurarea dualismului austro-ungar, și a luat parte la viața politică din Ungaria, trimițând deputați în Parlamentul acesteia.
El a fost condus de adevărate dinastii de oameni politici: Babeș, Mocioni, Brediceanu. Ei au avut relații excelente cu oamenii politici ai celorlalte naționalități bănățene. Să exemplificăm:
Cu sârbii: În 1874, cu susținerea fruntașului politic al sârbilor din Voivodina, Svetozar Miletić, românul Procopie Ivacicovici (Ivașcu), născut la Deliblata și ajuns episcop ortodox la Arad și mitropolit la Sibiu, a fost ales patriarh al sârbilor la Carloviț, unde a rămas până în 1880, când a demisionat din motive de sănătate, decedând anul următor. (I.D. Suciu, Monografia mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977, p. 200-201.)
Cu ungurii: În 1888, președintele Partidului Maghiar al Independenței, Mocsáry Lajos, a fost ales ca deputat al Partidului Național Român în cercul Caransebeș. Până în 1892 el a apărat în mod excepțional drepturile românilor în Parlamentul maghiar, dovedindu-se mai român decât mulți români. (Petru Oalde, Lupta pentru limbă românească în Banat, Timișoara, 1983, p. 31-32.)
Cu germanii: Partidul Național Român din Banat a colaborat foarte bine cu conducătorii Partidului Șvăbesc. Unul dintre aceștia, scriitorul Ludwig Vinzenz Fischer, născut la Reșița, a tradus pentru prima dată Luceafărul lui Eminescu în limba germană. El a tradus și poezii de Alecsandri, balada Meșterul Manole și alte lucrări din literatura română, motiv pentru care a fost decorat de regele Carol I. (Vasile V. Muntean, Contribuții la istoria Banatului, Timișoara, 1990, p. 194.)
Însă la istorie nu se învață nimic despre acești oameni. Foarte puțină lume a auzit de ei.
Istoria Banatului 