Posts Tagged ‘Sasca Montană’

Mircea Rusnac – Sasca Montană şi tradiţia minieră

22 iulie 2012

Aşezată într-o zonă foarte pitorească din sudul Banatului, localitatea Sasca Montană are şi bogate tradiţii în domeniul mineritului. În jurul anului 120 d.Chr., istoricul roman Tacitus menţiona numeroasele mine existente în această zonă. (Scurt istoric, http://www.comunitati-miniere.ro/Sites/cm/Files/Planul_Strategic_SascaMontana.pdf, p. 6.) Abandonate în bună măsură în perioada următoare, prospecţiunile miniere au fost reluate de austrieci în intervalul 1730-1740. (Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. 1855-1920, Reşiţa, 1997, p. 178.)

În ultimii ani ai ocupaţiei turceşti, contele veneţian Marsigli a efectuat câteva călătorii prin Banat, în special în 1690 şi 1700, ocazie cu care a întocmit o Conscriptio districtum. În aceasta au fost menţionate pentru prima dată localităţile Bogodinţ, Slatina Nera şi Sasca Română, care aparţineau de districtul Palanca. (Scurt istoric.)

Odată cu reluarea exploatărilor minereurilor de argint, cupru şi plumb au fost colonizaţi lucrători mineri, metalurgi şi silvici din Austria, Ungaria şi Oltenia, formându-se colonia Sasca Montană. Până în 1766 au fost construite uzina metalurgică „Maximilian”, cu patru cuptoare de redus minereul, apoi uzinele „Johann”, „Josef” şi „Karl” pe valea Radimnei. În 1768 funcţionau la Sasca patru uzine metalurgice cu 16 cuptoare. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 178.)

În 1770 erau menţionate minele de cupru şi numai trei topitorii cu 12 cuptoare, iar Sasca era pe locul doi în Banat la extragerea cuprului. (Scurt istoric.) Viitorul împărat Iosif II a vizitat localitatea la 17 mai 1773, menţionând şi el: „Am văzut acolo trei topitorii”, precum şi mine de aramă. Câştigul anual al acestora era de 108.000-110.000 florini. În mine se muncea în galerii, fără ajutorul maşinilor. Pădurile dimprejurul Sascăi, observa Iosif II, fuseseră complet defrişate. (Ibidem.)

În 1780 Francesco Griselini scria şi el despre „oraşul minier Sasca”, pe care îl vizitase la rândul său: „Aşezarea oraşului pe malurile unui pârâu ce-şi varsă apele în Nera e cât se poate de frumoasă şi atrăgătoare, datorită imaginilor pitoreşti pe care natura le oferă cu dărnicie călătorului la fiecare pas.” (Ibidem.) În 1774, când avusese loc vizita sa acolo, la Sasca se produceau anual câte 100-150 t de aramă afinată. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 178.)

Invazia turcească din 1788 a produs multe pagube localităţii şi pierderi de vieţi omeneşti. În Cronica Banatului, Nicolae Stoica de Haţeg scria că la 18 octombrie 1788 turcii „au prăpădit vreo 50 de feciori şi pe căpitanul Iovsilă şi pe oberlainantul (maiorul) Stănilă.” (Scurt istoric.) Însă după încheierea războiului austro-turc activitatea a fost reluată. Creşterea producţiei de aramă a determinat deja în 1789 înfiinţarea coloniei silvice Sasca-Cărbunari cu locuitori sosiţi din Oltenia. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 178.)

În cartea sa System des Metalurgie, doctorul Carsten arăta că într-un interval de nouă ani, între 1793-1801, Sasca a furnizat 190 kg de argint. (Scurt istoric.) În prima jumătate a secolului al XIX-lea arama era exploatată alternativ, fie de către concesionari particulari, fie de către erariu. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 178.)

Cascada Şuşara

Cascada Şuşara

În 1847 a fost descoperit şi minereu de fier, iar inginerul Marquardt a construit până în 1850 uzina „Nerathaler Eisenwerk”, pe care în 1856 a vândut-o St.E.G.-ului. (Ibidem.) Până în 1854, producţia anuală indica o scădere a cantităţilor extrase de argint sau de plumb şi o creştere a celei de cupru. (Ibidem, p. 182.)

Cumpărând minele şi instalaţiile metalurgice, St.E.G. a devenit proprietarul a 15.490,733 ha de teren, din care 4.223,019 ha teren agricol şi 11.267,267 ha de pădure. (Ibidem.) În momentul cumpărării terenurilor sale, Sasca avea 3.676 de locuitori, dintre care 660 erau muncitori (400 mineri, 200 muncitori la topitorii, la forjă şi cărbunari şi 60 erau cărăuşi). (Ibidem, p. 182-183.)

După cumpărare, St.E.G. a efectuat noi prospecţiuni miniere. De asemenea, a cumpărat 27 de câmpuri de minereu de fier cu o suprafaţă de 266,469 mp şi 30 de licenţe de prospecţiune de la Societatea „Szaszka-Nerathaler Eisenwerks-Gewerkschaft”, ca şi furnalul acesteia. (Ibidem, p. 183.) În plus, St.E.G. a intrat în proprietatea unei uzine de apă de 100 CP, a dreptului de plutit lemne pe Nera şi a celui de a stoca lemne. (Ibidem.)

Pentru toate bunurile cumpărate, St.E.G. a achitat firmei „Szaszka-Nerathaler” suma de 64.000 florini, dintre care 14.000 florini pentru câmpurile miniere. Valoarea inventarului St.E.G. la Sasca se ridica la 11.998 florini şi 48 creiţari, iar în furnalul achiziţionat au mai fost investiţi încă 11.852 florini şi 49 creiţari. Totalul cheltuielilor a fost de 50.354 florini şi 1 creiţar. (Ibidem.)

În 1869 inginerul de mine Georg von Marka considera minele de cupru de la Sasca Montană, exploatate încă de romani, drept cele mai vechi mine din Banat. (Scurt istoric.) Însă minele şi topitoriile de cupru au mai funcţionat numai până în jurul anului 1872. (Rudolf Gräf, op. cit., p. 183.) Investiţiile făcute s-au dovedit a fi nerentabile. Pierderile înregistrate au determinat Societatea St.E.G. să desfiinţeze Oficiul minier Sasca. Exploatarea cuprului şi furnalul au fost atribuite Oficiului de la Oraviţa, iar cea a pădurilor şi domeniilor Oficiului administrativ de la Moldova. La sfârşitul secolului al XIX-lea, la Sasca mai lucrau numai 56 de muncitori. (Ibidem, p. 185.) Erau în exploatare patru perimetre miniere în suprafaţă de 180,464 mp, 1 km de cale ferată de mină şi o legătură feroviară cu Răcăşdia. În 1892 se mai exploatau mici cantităţi de minereu de mangan şi de pirotină. (Ibidem.)

În perioada interbelică, chiar dacă activitatea minieră continua să fie oprită (Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 40.), Sasca Montană a funcţionat ca plasă, având judecătorie, notariat, bancă şi o activitate economică, socială şi culturală înfloritoare. (Scurt istoric.) În 1957 au fost reluate prospecţiunile geologice, din 1972 s-a reluat activitatea de extracţie a minereului de cupru şi de prelucrare primară la flotaţia din Sasca Montană, până în 1998, când mina a fost din nou închisă. (Ibidem.)

Sasca Montană a fost unul dintre centrele miniere şi industriale importante ale Banatului, cu o îndelungată tradiţie. Activitatea economică intensă şi frumuseţea peisajului în care este amplasată au contribuit mult timp la progresul şi dezvoltarea localităţii, ca şi a zonei înconjurătoare. Trecutul ei merită a fi cunoscut, deoarece face parte integrantă din evoluţia pozitivă a Banatului în perioada modernă.

Reclame

Mircea Rusnac – Itinerar istorico-turistic în zona Sasca

3 iunie 2012

În 21 august 2011 am efectuat, împreună cu colonelul Gheorghe Popoviciu, o excursie de o zi în împrejurimile localităţilor Sasca Montană şi Sasca Română, zonă foarte bogată în mărturii istorice şi totodată deosebit de pitorească. Vechi centru minier şi industrial cu tradiţii datând din epoca romană, Sasca Montană a fost, în perioada austriacă şi cea interbelică, şi un important punct turistic al Banatului de sud, unde locuitorii puteau îmbina istovitoarea activitate industrială cu relaxarea în frumoase zone de agrement. Din păcate, până astăzi nu s-au mai păstrat decât puţine urme atât ale activităţii economice, cât şi ale amenajărilor turistice, rămânând numai peisajul natural, la fel de frumos şi de sălbatic în toate epocile.

O primă escală am făcut-o, venind dinspre Clisura Dunării, la mânăstirea de maici Nera. Este o mânăstire construită în 1994 pe malul râului cu acelaşi nume, într-un loc bogat în tradiţii religioase şi de asemenea foarte pitoresc. Mânăstirea este înconjurată de păduri bogate, drumul până la ea făcându-se la umbra unor copaci seculari.

Trecând dincolo de Sasca Montană, începe zona deosebit de frumoasă a Cheilor Şuşarei, odinioară locul de agrement al populaţiei, ca şi al turiştilor sosiţi de la distanţe mai mari. În perioada austriacă, un drum de trăsuri lega Sasca Montană de cascada Şuşara, de-a lungul pârâului cu acelaşi nume. Pe traseu se aflau şi alte interesante obiective turistice, precum o cabană cu restaurant sau un mic lac de acumulare, amenajat pe pârâul Şuşara, unde existau şi bărci. Astăzi, din vechiul drum a rămas numai o potecă, uneori atât de îngustă, încât drumeţii trebuie să se sprijine de stâncă pentru a nu aluneca în apă. Cabana a fost mult timp părăsită, iar din lacul de acumulare nu a mai rămas nimic, doar cunoscătorii putând identifica locul în care înainte se situase barajul acestuia. În mijlocul pădurilor, cascada Şuşara este de o frumuseţe sălbatică.

La fel se poate spune şi despre lacul şi cascada Ochiu Beiului, aflate lângă Sasca Română, dincolo de podul Nerei. Până a ajunge la ele, turistul trece de o păstrăvărie şi de un alt lac de acumulare, practic colmatat. Ochiu Beiului este în realitate un izvor cu apă calcaroasă şi cu un debit foarte puternic, constituind un lac de munte cu o suprafaţă mică, însă cu adâncimea de 3,5 m. Din lac, apa cade într-o cascadă spectaculoasă, ajungând în pârâul Bei, care se varsă după câţiva kilometri în Nera. Numeroşi turişti admirau în acel loc frumuseţile naturii.

Tot lângă Sasca Română, dar în direcţie opusă, se înşiruie un număr de şase tuneluri săpate în stâncă şi datând din perioada turcească, potrivit tradiţiei locale, deşi unii le atribuie chiar romanilor. Ele se află la o oarecare înălţime deasupra Nerei, în direcţia localităţii Slatina-Nera. Este posibil ca pe acolo să fi existat un important traseu în perioada medievală. Şi aceste tuneluri se bucurau de mulţi turişti în acea zi.

Împrejurimile satelor Sasca Montană şi Sasca Română sunt neînchipuit de pitoreşti, frumoase şi bogate în obiective turistice şi de interes istoric. Orice vizitator al lor are de câştigat din aceste drumeţii. O plimbare prin pădure, mai ales în timpul căldurii înăbuşitoare a verii, este cât se poate de binefăcătoare.

Mircea Rusnac – Un adevărat bănăţean

8 ianuarie 2010

În ultima perioadă am avut, după cum arătam, privilegiul să cunoaştem o serie de bănăţeni foarte interesaţi de trecutul regiunii noastre. Acum vom face o referire cu totul specială. Cel pe care îl vom prezenta de data aceasta este un bănăţean absolut deosebit. Se numeşte Octavian Muntean. Am fost colegi de liceu, dar ne-am regăsit datorită Internetului după exact 20 de ani. Tavi nu a pierdut degeaba acest timp. L-a pus mereu în slujba cunoaşterii şi aflării trecutului Banatului. Cu atât mai remarcabil, cu cât nici el nu este istoric de profesie, iar viaţa l-a dus pe alte meleaguri. Însă este greu de găsit un bănăţean mai autentic decât el.

Cel mai elocvent se poate demonstra aceasta prin paragrafele de mai jos. Sunt pasaje din schimbul de e-mailuri dintre noi, având bineînţeles teme istorice. Vă invităm pe toţi să citiţi cu atenţie mărturiile lui Tavi Muntean şi să comparaţi apoi în ce măsură ne mai cunoaştem trecutul în acest moment. Noi am aflat unele lucruri deosebite şi chiar senzaţionale. Vă dorim lectură plăcută şi are cuvântul reşiţeanul Octavian Muntean:

*

Viitorul rege Mihai, care atunci era elev, a avut doi colegi de clasă din Caraş şi a făcut un an de şcoală la noi în judeţ (clasa a fost cazată la Vila Klaus). Casa Regală avea acţiuni la U.D.R. şi în timpul acela Reşiţa (şi Auschnitt) erau în graţiile conducerii ţării, iar U.D.R.-ul era cel mai mare S.A. din ţară. Atunci s-a construit şi noua judecătorie, clădirea din faţa Romtelecom-ului.

*

Am avut privilegiul să-l cunosc bine pe I. Gh. Jurchescu şi să petrec destulă vreme în compania lui. Omul a fost avocat şi judecător în Timişoara, iar în perioada când eram student am făcut cu el o vizită la Reşiţa. Atunci mi-a povestit că noua judecătorie (cea din faţa Romtelecom) era în construcţie în anii ’30.

Am văzut pozele lui din perioada când era elev. A fost fiu de preot, iar celălalt cărăşean din clasa voievodului Mihai a fost fiu de ţăran.

Tot in perioada aceea s-a construit şi biserica ortodoxă din Văliug, la sfinţirea ei luând parte regele Carol II si voievodul Mihai. Proiectul ei a fost făcut de una din marile case de arhitectură din Bucureşti. Ca să afle toţi ce aproape era Bucureştiul pe vremea aceea de zona noastră.

În anul când clasa regală a studiat în Caraş, U.D.R. a dat de la început fiecărui elev un caiet cu hărţi şi toate posesiunile Societăţii. Era scris de mână de proiectanţi, l-am văzut pe al lui Jurchescu. Impresionant.

Despre Auşnit (de fapt asa se scrie corect, numele e românizat) pot să-ţi spun că a construit casa lui din Bucureşti (pe care a cumpărat-o Gigi Becali acum câţiva ani şi în care adoră să se pozeze în jilţ) cu bani de la Reşiţa. Arhitectul Roguschi a zis recent că valoarea casei restaurate, cu tot inventarul ei, e de 100 de milioane de euro, dar că nu are cine din România să-ţi mai facă aşa ceva. Tot în perioada aceea s-a construit în Bucureşti Direcţiunea generală a U.D.R., care erau trei blocuri pe Str. Washington (la nr. 8). Nepotul lui Auşnit a declarat la T.V. când a venit să-şi revendice averea din ţară că Max Auşnit a scăpat de puşcărie în acea perioadă tulbure fiindcă a fost avertizat de prieteni că urmează să fie arestat (de pe pârtiile de schi din Semenic a tulit-o direct la Londra, cu banu’ pe el şi fără să păţească nimic). Iar dupa război M. Auşnit a fost judecat si condamnat în România în contumacie, în „Procesul Marii Finanţe”. Omul şi-a văzut bine mersi de viaţa lui în Occident, iar fiu-său a avut şi el o sclipire de geniu când a inventat pungile din plastic care se închid cu „zipper”.

*

Am văzut la o familie de pe Str. Independenţei albumul cu caricaturile lui Ionescu-Gion, comandat lui de către U.D.R. (cred că i-au plătit o avere pentru 3.000 de caricaturi!). Am mai văzut, la Muzeul Brukenthal, şi un tablou frumos al şcolii româneşti de pictură din perioada interbelică: „Deasupra de Reşiţa”.

*

M-a fascinat sfârşitul tragic al marelui erou şi apărător al Timişoarei, Istvan Loszonczy. Am încercat să aflu şi din surse maghiare câte ceva despre viaţa lui, până la asediul în urma căruia Timişoara a căzut în mâinile turcilor. Din păcate, limba maghiară îmi e cvasi-necunoscută şi treptat am limitat căutarea doar la surse româneşti. Însă am descoperit la Iaşi un domn Loszonczy, descendent al ilustrei familii. A fost foarte amabil în a-mi furniza informaţii, dar tot ce mi-a spus în plus faţă de ce ştiam eu e că Istvan Loszonczy a avut o fiică, Ana Loszonczy. Dupa moartea eroică a tatălui ei, a trebuit să fie declarată băiat de către preotul de parohie pentru a putea moşteni averea familiei. Din păcate, Ana fiind unicul descendent (şi de sex femeiesc) al eroului, ramura familiei ei s-a stins…

În prezent, în oraşul Timişoara nu se găseşte vreo stradă sau piaţă care să poarte numele celui care şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pe câmpul de onoare pentru apărarea oraşului, darmite vreun bust ori statuie!

*

Poate nu se ştie că Reşiţa a contribuit şi cu marinari la efortul de război al Imperiului austro-ungar în prima conflagraţie mondială. Am aflat în copilărie că un strămoş al familiei Toth a făcut parte din echipajul lui „Szent Istvan”, nava-amiral şi mândria flotei imperiale. A fost, citez, „pompist la pompe”. Şi înainte de „Szent Istvan”, pe timp de pace, a navigat cu o expediţie austriacă de explorări geografice până pe la poli. Despre o personalitate din respectiva familie puteţi afla mai mult din următorul link: http://www.cultura-industriala.ro/dictionar.html .

Eu am auzit că ţarul Rusiei i-a plătit inginerului respectiv greutatea lui în aur pentru podul făcut la Sankt Petersburg.

*

Despre francezii veniţi în Reşiţa eu ştiu că au ajuns în perioada interbelică. Au venit atraşi de câştig şi condiţiile bune de muncă din U.D.R. Pe vremea aceea, „climatul” din colosul industrial reşiţean era unul de excepţie, iar drepturile si libertăţile salariaţilor aproape că nu îşi aveau egal în Europa acelor vremi. Eu am cunoscut bine pe fiica şi nepoata unuia dintre aceşti francezi; după 1989 ele au emigrat din Reşiţa în Germania (oraşul Saarlouis, lângă Saarbrücken). Iar fiica altuia (având mama germană) a părăsit Reşiţa la retragerea armatei germane (în cel de-al doilea război mondial), dar a rămas cu amintiri de neşters despre perioada monarhică.

Mai ştiu că la Sasca Montană a locuit cineva de familie nobilă înrudit cu familia Bonaparte (sau chiar făcând parte din aceasta). Un cunoscut demn de toată încrederea mi-a spus că mobilele din casa respectivului („evaporate” dupa 1989 pe filieră timişoreană) şi diverse articole textile aveau celebra monogramă „N”.

Oricum, era francez chiar şi regele Ungariei (Carol Robert de Anjou), care a avut o reşedinţă la Timişoara pe actualul amplasament al Castelului Huniade. Cred că de acolo a şi pornit în celebra expediţie din Ţara Românească.

*

În imobilul identificat cândva cu locuinţa boss-ului de la Uzinele şi Domeniile Reşiţa a poposit de nenumărate ori şi regele Carol II, la partide de cărţi pe care era lăsat de gazdă să le câştige. Banii câştigaţi astfel erau folosiţi pentru acte de caritate. Am facut şi noi, reşiţenii, acte de caritate prin Bucureşti: cu bani câştigaţi pe seama U.D.R. a achiziţionat Auşnit casa şi azi a ajuns să se bucure de ea Becali (a plătit pentru ea mai puţin de 1/10 din valoarea de piaţă).