Mircea Rusnac – Luptele voievodatului bănăţean pentru independenţă (secolele al IX-lea – al XI-lea)

Primele tendinţe de manifestare independentă a populaţiei din Banat au avut loc într-o vreme de acalmie după nesfârşitele invazii ale populaţiilor migratoare. Este vorba despre momentul 796, când chaganatul avar a fost desfiinţat de franci şi autoritatea sa a dispărut definitiv. În Banat oraşele de factură romană dispăruseră de câteva secole, dar acum începeau să apară primele fortificaţii ale populaţiei autohtone. Aici supravieţuise sub succedarea valurilor migratoare o cultură materială de puternică tradiţie romanică şi romano-bizantină. Aceste prime fortificaţii protejau pe refugiaţii simpli, dar şi pe luptători şi pe conducătorii locali, care începeau să transforme aşezările întărite în reşedinţe proprii. Aşa se pare că s-a întâmplat în perioada secolelor al IX-lea – al XIII-lea cu cetăţile de la Vladimirescu, Coronini, Orşova, Insula Banului, Cuvin, Horom etc. (1)

                        Din aceeaşi perioadă se constată o deosebită înmulţire a aşezărilor bănăţene, peste 40 fiind atestate arheologic pentru secolele al VIII-lea – al XI-lea: Arad, Bodrog, Caransebeş, Cladova, Coronini, Cruşeviţa, Deta, Dubova, Felnac, Foeni, Gornea, Hodoni, Ieşelniţa, Ilidia, Izvin, Jdioara, Jimbolia, Jupa, Lipova, Moldova Nouă, Moldova Veche, Oraviţa, Orşova, Orţişoara, Parţa,  Sacoşu Mare, Satchinez, Sânnicolau Mare, Sviniţa, Timişoara, Zădăreni, iar din secolele al XII-lea – al XIII-lea aproximativ 70 de localităţi. (2) O zonă cu urme de intensă locuire pentru secolele al VIII-lea – al IX-lea pare a fi cea din sud-vestul Munţilor Banatului, cu aşezări la Broşteni, Ilidia, Milcoveni, Oraviţa, Socolari, Vrăniuţ, probabil zona unei prime formaţiuni politice.

                        Referitor la etnia acestei populaţii autohtone, un element important îl poate furniza denumirea cetăţii Horom de pe Dunăre, din sud-vestul Banatului. Este interesant de remarcat că un geograf armean, Vardan Vardapetul, îi spunea Romei „Horom”. În lucrarea sa Geografia, el îi califica pe români tot ca „horom”. Lucru care îl făcea pe Ştefan Pascu să compare aceşti termeni cu numele cetăţii amintite. „O simplă coincidenţă sau o legătură între numele cetăţii şi oamenii care au construit-o şi locuit-o?” se întreba academicianul român. (3)

                        Din punct de vedere al ocupaţiilor, caracterul acestei populaţii era precumpănitor agricol, constatându-se statornicia îndelungată pe una şi aceeaşi vatră de sat. Locuitorii erau lucrători ai pământului, crescători de vite ce practicau un păstorit pendulator, meşteşugari, îndeosebi olari şi fierari. S-au descoperit arheologic râşniţe şi gropi de provizii, ceramică autohtonă, urme de exploatări miniere şi chiar de extracţie a aurului.

                        Năvălitorii percepeau impozitul în produse, in naturalia. Dar circulaţia monetară nu a încetat aici în niciun moment. S-au descoperit numeroase monede bizantine din toate perioadele, dar şi maghiare şi sârbeşti, ceea ce denotă legături de schimb variate. Şi geograful arab Edrisi din secolul al XII-lea relata că negustorii „greci” făceau comerţ în regiunea Banatului. (4)

                        În special existau ample legături economice cu Bizanţul, atestate prin monede ale împăraţilor Vasile I (867-886), Leon VI (886-911), Constantin Porfirogenetul (912-959), Roman II (959-963), Nicefor II (963-969), Vasile II (976-1025), Constantin XI (1025-1028), Constantin Monomahul (1042-1053), Alexe I Comnenul (1081-1111) şi Manuil I Comnenul (1143-1180), găsite în Banat. De exemplu, la Teremia Mare s-a descoperit un tezaur conţinând 130 de monede concave de bronz, dintre care 37 aparţineau împăratului Ioan II Comnenul (1119-1143) şi 14 lui Manuil I Comnenul. O altă monedă de aramă emisă de acesta din urmă s-a găsit la Timişoara şi o alta la Variaş. De la acelaşi basileu provin şi monedele păstrate la Ilidia, Gornea, Dubova, Sviniţa-Tricule şi Stenca Liubcovei. Numărul mare al monedelor bizantine din Banat îl făcea pe Costin Feneşan să constate: „Trebuie remarcat faptul că singurele monede bizantine până în secolul XI găsite în cantităţi mai mari sunt cele din Banat.” (5)

                        Dar numărul acesta mare şi afluenţa monedelor bizantine în zonă confirmă nu numai relaţiile comerciale cu Bizanţul, ci şi ruta operaţiilor militare şi chiar prezenţa vremelnică a unor garnizoane ale Imperiului în aceste locuri.

                        La începutul afirmării lor politice, abia ieşiţi din epoca migraţiilor, românii locuiau în bordeie sărăcăcioase. Abia după un timp înaintaşii localnicilor vor beneficia de locuinţe mai arătoase. Spre anul 1000, diferenţierile sociale vor începe să se accentueze, astfel încât la începutul secolului al XI-lea aflăm din Legenda Sfântului Gerhard că „tertia pars” (o treime) din locuitorii Morisenei erau în dependenţă feudală. (6)

                        În secolele al VIII-lea – al X-lea apăreau în limba română termenii de „cnez” şi „cnezat”, care luau locul juzilor şi „oamenilor buni şi bătrâni”, prin prefacerea obştilor săteşti în cnezate. Cuvântul „cnez” provine din germanicul (gepidul) „Könige”, fiind preluat de români prin intermediul slavilor. În dialectul bănăţean cnezul era denumit „chinez”, păstrându-se până astăzi în unele toponime, de exemplu Satchinez. Pe lângă cnezi existau şi voievozii, termen de origine slavă desemnând pe conducătorii uniunilor de obşti săteşti.

                        De asemenea, au funcţionat în Banat cnezatele de vale, adică jupanatele cârmuite de jupani. Termenul „župa” e de origine fie avară (P. Skok), fie traco-iliră (unii cercetători români), fie slavă (K. Jireček). Foarte probabil nu poate fi avar, pentru că, spunea părintele V. Muntean, avarii n-au stăpânit niciodată Dobrogea, unde de asemenea sunt menţionaţi jupani. Nici a doua ipoteză, cea traco-iliră, nu pare să reziste. De aceea, până vor fi aduse noi argumente, cel mai probabil rămâne ca termenul să fie slav.

                        În Banat sunt menţionaţi jupanii Boilă si Butaul printr-o inscripţie datată din secolele al IX-lea – al X-lea de pe tezaurul descoperit în 1799 la Sânnicolau Mare. Această inscripţie cu caractere greceşti, dar în limba turcă, se traduce astfel: „Boilă jupan a făcut cupa, Butaul jupan i-a adăugat toarta.” (7) În urma unor cercetări întreprinse în zonă, istoricii bisericii Gheorghe Moisescu, Ştefan Lupşa şi Alexandru Filipescu ajungeau chiar la concluzia că „Boilă şi Butavul (sunt) nume păstrate la românii din Sânnicolau până azi.” (8) Toponimia păstrează şi ea amintirea jupelor prin localităţi ca: Jupa, Jupalnic, Jupani, Jupâneşti. De menţionat că prima dintre ele, Jupa, este situată pe locul anticului Tibiscum, dovedind o continuitate de locuire neîntreruptă.

                        În sfârşit, cel mai dezvoltat tip de formaţiune în acea perioadă a fost cel al banatului, care a dat şi numele actual al regiunii. Şi etimologia acestui termen este foarte controversată. J. Šafarik şi N. Iorga credeau că originea termenului este din avarul „bajan”. P. Skok îl deriva din avarul „ban”. A. Sacerdoţeanu îl punea în legătură cu macedoromânul „bănare” (a trăi) şi „bană” (viaţă). O. Răuţ îl trăgea din albanezul „bane”, posibil regăsit şi în limba geto-dacilor, cu sens de aşezare. G. Ivănescu spunea că termenul a apărut abia în secolul al XIII-lea, odată cu crearea Banatului de Severin. Dar deja din secolul al XII-lea pe o hartă arabă se puteau observa „munţii Banatului” – „Gebel Banuat”. (9)

                        Cea mai plauzibilă pare însă ipoteza părintelui V. Muntean. El arăta că provenienţa termenului trebuie căutată în fondul autohton. În limba sanscrită, înrudită cu cea geto-dacă, „ban” însemna stăpânitor sau responsabil, termen probabil existent şi la daci. Ca o dovadă, se amintea faptul că regele dac Duras era consemnat în unele izvoare şi ca Diurpaneus, „paneus” referindu-se tocmai la ideea de cârmuire, deci „pan” sau „ban” însemnând stăpân. De aici termenul a fost preluat de alanii ce vieţuiau lângă daci şi care în secolul al VI-lea aveau un conducător numit Sangiban. Şi limba alanilor, de origine scitică, era înrudită cu cea geto-dacă. Alanii probabil au răspândit termenul în Europa. În secolele al V-lea – al VI-lea, în Italia centrală, după cum ne informează Hesychios din Alexandria, termenul „bannas” însemna tot conducător. (10)

                        Iniţial banatul sau bănia putea cuprinde fie un sat (villa Ban, existent în 1213), fie mai multe: o diplomă a regelui Ungariei Andrei II vorbea despre o „Terra Bany comitis Bana”. Termenii toponimici Bănia, Banloc, Insula Banului arată durabilitatea acestei instituţii, care continua să existe şi după invazia tătarilor din 1241 şi care a sfârşit prin a da denumirea întregii regiuni. De aici probabil, termenul „banat” a trecut în sârbo-croată, atestându-se astfel faptul că Banatul de Severin creat de unguri era în mare măsură o instituţie românească ce o continua pe alta anterioară. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea mai era menţionat un ban de Fârdea, Nicolae, în nord-estul Banatului. Din păcate, puţinele informaţii de care dispunem nu ne permit să cunoaştem şi relaţiile existente pe atunci între bani, cnezi, jupani şi voievozi. Cert este că spre sfârşitul primului mileniu aceste formaţiuni începeau să se contopească în urma cristalizării relaţiilor feudale şi a sporirii pericolului extern, astfel încât în curând se putea vorbi despre un voievodat unificat pe teritoriul Banatului.

                        Primul său conducător menţionat în cronici a fost Glad, la răspântia secolelor al IX-lea – al X-lea. Unii istorici, precum Gheorghe Cotoşman, au crezut că în realitate el se numea Vlad, dar acest lucru este fals. Îi contrazic din nou numirile de locuri, precum Gladna Română şi Gladna Montană, Geled, Ghilad, Valea lui Glad, Cladova, Gladmonostora. Voievodatul lui Glad ocupa un teritoriu clar delimitat în cronica Gesta Hungarorum a lui Anonymus: „Teritoriul însă care se întinde de la fluviul Mureş până la fortăreaţa Orşova l-a ocupat un oarecare duce cu numele Glad, care a ieşit cu ajutorul pecenegilor din fortăreaţa Vidin.” (11) Glad avea mai multe cetăţi în voievodatul său, dar rezida mai mult în fortăreaţa Cuvin de pe malul Dunării, în sud-vest.

                        Nu se poate spune cu certitudine dacă Glad era bulgar sau nu (foarte probabil putea fi slav după nume). Dar probabil că s-a bucurat într-adevăr de ajutorul bulgarilor, şi sigur de cel al pecenegilor. Localizarea pecenegilor lângă Vidin este clară la Anonymus. Şi astăzi amintirea lor este păstrată în numele localităţii Pecinişca din sud-estul Banatului. Doi conducători pecenegi vor muri în lupta dintre Glad şi unguri.

                        Ungurii, abia stabiliţi în Panonia, au atacat pe la 900 voievodatul („ducatul”) lui Glad. Conduşi de Zuardu, Cadusa şi Boyta, ei au înaintat nestingheriţi până spre Bega, supunând în două săptămâni tot nordul Banatului între Mureş şi Timiş. Abia pe râul Timiş, la „Vadul Nisipurilor”, Glad le-a ieşit înainte cu o puternică oaste formată din călăreţi şi pedestraşi („cum magno exercito et peditum”). Oastea sa era formată din pecenegi, bulgari şi români („adiutorio Cumanorum et Bulgarorum atque Blacorum”). (12) Înşirarea acestor elemente era în ordinea rolului militar jucat ce respectivii războinici.

                        Timp de o zi, trupele lui Glad s-au opus trecerii râului Timiş de către unguri, beneficiind de vitejia ostaşilor care s-au luptat straşnic („acriter”). În cele din urmă, vor fi învinşi prin şiretlic. O jumătate din armata ungurească, cu Cadusa în frunte, trecu râul prin alt loc şi apoi Glad fu atacat din două părţi. Oastea i-a fost decimată, iar Glad reuşi să fugă. S-a ascuns la Cuvin, cetatea sa de scaun. Ungurii au asediat-o. Curând Glad le-a trimis soli cerând pace şi predând de bunăvoie cetatea. El se declara gata să recunoască vasalitatea ungurilor. Ultima rezistenţă înfrântă de unguri a fost cea a cetăţii Orşova, după care stăpânirea lor cuprindea întreg Banatul. Fiii locuitorilor au fost luaţi ca ostatici. Şi relatând aceste evenimente atât de îndepărtate, Anonymus conchidea prin câteva fraze de o mare luciditate: „Căci pe acea vreme ungurii în mintea lor nu doreau nimic altceva decât să ocupe ţări, să subjuge popoare şi să se îndeletnicească cu fapte războinice. Fiindcă ungurii în timpul acela aşa de mult se bucurau de a suge sângele oamenilor, ca şi lipitoarea, şi dacă n-ar fi făcut aşa n-ar fi lăsat urmaşilor lor atâtea ţări frumoase. Ce să mai spun?” (13)

                        În legătură cu acest episod, s-ar mai cuveni o precizare. Prin faptul că Glad s-a bucurat de ajutorul bulgarilor, s-a încercat susţinerea ipotezei stăpânirii bulgare de la nordul Dunării. Abia în ultima vreme s-a combătut această teorie. M. Comşa opina că sub numele de bulgari în cronica lui Anonymus se puteau ascunde „străromânii” şi slavii. Ea argumenta prin faptul că Anonymus a amintit trei cnezi „bulgari” ucişi în luptele dintre Glad şi unguri, dar se ştie că bulgarii n-au avut niciodată cnezi. Iar împotriva faptului că Glad ar fi fost bulgar venea şi momentul 1003, când descendentul său, luând parte la asediul Vidinului bulgăresc, a colaborat cu împăratul bizantin Vasile II supranumit Bulgaroctonul („omorâtorul de bulgari”) şi nu cu bulgarii.

                        Cât despre Glad, o posibilă menţiune, foarte valoroasă, despre numele său există în nişte epigrame anonime bizantine din secolul al XIII-lea, referitoare la o mânăstire bănăţeană situată pe malul stâng al Dunării, şi care se bucura de donaţii de la Glad şi de la Manuil, ultimul fiind împăratul bizantin din secolul al XII-lea („quodem Glado et Manuele monasterio vestro collatis”). (14) Ar fi şi o mărturie foarte preţioasă despre viaţa religioasă a românilor din acea perioadă. Dar tot atât de probabil ar putea fi ca referirea să se facă despre un alt Glad, mult mai târziu, ştiută fiind perioada domniei împăratului bizantin menţionat alăturat şi care îşi ducea armatele prin zonă împotriva cumanilor şi ungurilor. Aceleaşi surse se refereau la biruinţele lui Manuil I, soldate cu „distrugerea tribalilor, robirea peonilor, supunerea dalmaţilor şi groaza dacilor.” (15) Dacii erau, desigur, românii din stânga Dunării. Dar în acelaşi timp menţionarea numelui acelui Glad înaintea numelui basileului victorios poate însemna că respectivul Glad a trăit într-o epocă anterioară.

                        După înfrângerea ungurilor de la Lech (955), dominaţia lor asupra ţărişoarei conduse de urmaşii lui Glad a slăbit. Ca urmare, aici voievodatul devenea ereditar. Treptat, întinderea sa teritorială a sporit. Sub nepotul lui Glad, Ohtum („ex cuius progenie Ohtum fuit natus”), el ajungea de la Dunăre, Tisa şi Carpaţi până dincolo de Mureş, spre Crişuri. Capitala era acum stabilită la Morisena, adică Mureşana sau oraşul de pe Mureş. Între timp se intrase în raporturi cu Bizanţul, a cărui influenţă căpăta preponderenţă în regiune faţă de cea a Regatului ungar. Ca urmare, Ohtum devenea subordonat al Bizanţului, atât din punct de vedere politic, cât şi religios. Se cunoaşte că în 1003 Ohtum s-a creştinat la Vidin, tocmai cucerit de trupele bizantine, în rit ortodox, ca un omagiu adus împăratului Vasile II. Până la acest botez, el probabil nu era creştin, practicând şi poligamia. Dar după botezarea şi creştinarea sa, ca dovadă a adevăratei sale convingeri religioase, Ohtum a construit la Morisena o mânăstire închinată Sfântului Ioan Botezătorul, unde au fost aduşi şi instalaţi călugări din Bizanţ. El a înzestrat mânăstirea cu privilegii, astfel încât călugării Morisenei aveau o treime din veniturile cetăţii. Aceste date, cât şi următoarele despre Ohtum şi statul condus de el, sunt extrase dintr-un foarte preţios izvor: Legenda intitulată Vita major Sancti Gerhardi, redactată în secolul al XII-lea şi care se referă la un călugăr italian care a trăit şi activat în Banat la doi-trei ani după dispariţia lui Ohtum. Numele acestuia, ca dovadă a rolului pe care l-a jucat în istoria regiunii, s-a transmis unor locuri din Caraş-Severin şi Arad, precum mânăstirea Ohtum.

                        Totuşi, un alt eveniment îl cunoaştem prin prisma unui hrisov al lui Vasile II din anii 1019-1020, hrisov care amintea existenţa unui castru eparhial la Timişoara (Bisiskos), aflat sub jurisdicţia Arhiepiscopiei de Ohrida, care depindea direct de împărat. Aici, la Timişoara, era o aşezare din secolele al VIII-lea – al IX-lea, iar castrul eparhial „Timiş” a apărut într-un catalog episcopal deja în secolul al X-lea. Acesta este şi răspunsul la posibila întrebare: de ce Vasile II a înfiinţat centrul episcopal la Timişoara şi nu la Morisena? Desigur că în perioada anterioară diplomei din 1019 acesta era centrul bisericesc al populaţiei daco-romane din Banat. În apropierea Timişoarei s-a descoperit chiar o monedă de la Vasile II.

                        Ohtum putea fi, după nume, ungur (Ajtony), dar el a căutat să apere interesele localnicilor. El era un feudal bogat, având moşii şi curţi („alodia et curia”), ca şi cirezi nesfârşite („pecora infinita”), fiind foarte puternic („potens valde”) şi încrezător în mulţimea ostaşilor şi a nobililor săi. În privinţa numărului ostaşilor, ne informează izvorul sus-amintit, Ohtum îl întrecea chiar pe regele Ungariei, Ştefan I, şi nu-l cinstea deloc („praecedebat in multitudine armatorum regem ac minime reputabat”), manifestându-se practic independent.

                        Legenda vieţii Sfântului Gerhard vorbea despre situaţia economică şi socială a voievodatului lui Ohtum. Aflăm astfel că principala ocupaţie a locuitorilor era agricultura şi, de asemenea, creşterea vitelor. Legenda relata despre mulţimea de cai îmblânziţi ai ducelui Ohtum, „pe care păstorii îi ţineau sub pază în grajduri.” (16) Alte menţiuni sunt despre viticultură şi despre cultivarea plantelor medicinale de către locuitorii Banatului. În toate porturile de pe Mureş, până la Tisa, erau vameşi şi paznici, realizându-se astfel importante venituri din comercializarea sării către Ungaria. Voievodatul avea şi o pronunţată stratificare socială. În scriere este menţionată existenţa stăpânilor şi a oamenilor de rând, a nobililor şi a militarilor („multitudo militum et nobilium”). Totodată, capitala voievodatului, Morisena, căpăta aspectele unei aşezări urbane, fiind chiar denumită în legendă „urbs”.

                        Toate acestea indică existenţa unei solide organizări statale. Legenda îl numea pe Ohtum un conducător foarte puternic, „slăvit în virtutea şi puterea sa” („qui nimium gloriabatur in virtute et in potentia sua”). El stăpânea şi o parte a fostului voievodat al lui Menumorut.

                        Ştefan I părea covârşit de nivelul civilizaţiei feudale a supuşilor săi bănăţeni, care contrasta puternic cu orânduirea crescătorilor de vite din Panonia. Autoritatea lui Ohtum opunându-se autorităţii lui Ştefan I din ce în ce mai evident, acesta începea să nutrească pretenţii la un rang seniorial mai înalt, posibil de obţinut numai prin înfrângerea rebelului de la sud-est. Dar, înainte de a se confrunta direct cu Ohtum, Ştefan I i-a învins pe posibilii săi aliaţi Iuliu din Transilvania (1002) şi Kean din nordul Iugoslaviei (1018) şi s-a aliat cu sprijinitorul acestuia, împăratul Bizanţului. Pretextul conflictului a fost de natură economică: cutezanţa lui Ohtum de a pune paznici şi vameşi în toate porturile Mureşului pentru a vămui plutele regale care transportau sare pe acest râu. Posibile asemenea porturi au fost la Lipova şi Vladimirescu, ca şi la Morisena. Şi se ştie cât de preţuită era sarea în evul mediu şi ce rol economic deţinea ea. Mai ales că Ungaria nu avea absolut nicio sursă internă de exploatare a sării.

                        Totuşi, în confruntarea cu puternicul său vecin, Ohtum spera încă în ajutorul bizantinilor, căci el le arăta solilor lui Ştefan I că „a obţinut puterea de la greci” („accepit autem potestatem a Grecis”). (17) Era vorba probabil chiar de o stare de vasalitate a lui Ohtum faţă de Vasile II. După cum am văzut, şi din punct de vedere religios, voievodatul bănăţean depindea de Bizanţ prin intermediul Arhiepiscopiei de Ohrida, lucru dovedit şi de unele descoperiri arheologice, precum a unei amulete cu cruce între localităţile Pil şi Socodor şi a unei cruci episcopale emailate găsită la Arad.

                        Dar Vasile II va muri la 15 decembrie 1025, fiind urmat de fratele său Constantin XI, care a murit şi el în 1028, lipsindu-l de sprijin pe aliatul său, într-un moment când şi imperiul străbătea o epocă de reflux.

                        Este momentul când Ştefan I a început războiul cu voievodul Ohtum. El l-a atras de partea sa pe un apropiat al acestuia, Channadinus, pe care l-a botezat în ritul catolic şi apoi l-a trimis cu oaste asupra lui Ohtum. Luptele dintre Ohtum şi Channadinus s-au dat în toiul verii, trupele lui Channadinus trecând Tisa şi fiind imediat întâmpinate de ale lui Ohtum. Prima zi a confruntărilor s-a încheiat cu victoria lui Ohtum, care l-a aruncat înapoi peste Tisa pe duşmanul său. Noaptea însă Channadinus şi-a regrupat oastea pe un deal din apropiere, atacându-l în zori pe Ohtum în tabăra sa de pe „Câmpul Negru”. În această bătălie cei doi au ajuns faţă în faţă şi Channadinus a reuşit să îl ucidă pe Ohtum. În ultima zi a luptei ungurii au cucerit o cetate care mai opunea rezistenţă, probabil cea de la Vladimirescu. După ce au cucerit-o cu greu şi au ocupat-o, asediatorii au incendiat-o. Cercetările arheologice au atestat acest incendiu şi încetarea locuirii ei în prima jumătate a secolului al XI-lea. (18)

                        În urma bătăliei, voievodatul lui Ohtum a trecut definitiv între posesiunile coroanei arpadiene. Regele Ştefan I l-a numit pe Channadinus „Comite al provinciei”, botezându-i şi reşedinţa după numele său – Morisena a devenit Cenad. Se pare însă că totuşi în tradiţia localnicilor numele Mureşana a persistat mult timp, dovadă a vechimii aşezării. Cenadul, ca localitate, este atestat abia în 1197. Curând s-a organizat în Banat şi dioceza catolică în frunte cu amintitul călugăr italian Gerhard de Sagredo (1030-1046). El va fi însă ucis de nişte păgâni răsculaţi, în timpul luptelor religioase de după moartea lui Ştefan I (creştinarea ungurilor se produsese oficial abia în 1001). Spre sfârşitul secolului al XI-lea el a fost sanctificat şi apoi i-a apărut şi celebra Legendă a vieţii, atât de folositoare cunoaşterii trecutului nostru. De altfel, în Banat chiar şi în secolul al XIV-lea, conform unui Registru de dijme papale din 1333-1337, populaţia catolică era extrem de redusă, românii fiind predominanţi. (19)

Note:

1        Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 71.

2        Ibidem.

3        Ibidem.

4        Ibidem.

5        Ion D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 42.

6        Vasile V. Muntean, op. cit., p. 71.

7        Ibidem, p. 75.

8        Ibidem.

9        Ibidem, p. 17.

10    Ibidem, p. 17-18.

11    Anonymus, Gesta Hungarorum, cap. XI.

12    Ibidem, cap. XLIV.

13    Ibidem.

14    Vasile V. Muntean, op. cit., p. 70.

15    Ibidem.

16    Eugen Glück, Vechi izvoare ale istoriei patriei, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 4/1979, p. 18.

17    Ibidem, p. 20.

18    Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Cetăţi medievale de pământ pe teritoriul României, în loc. cit., nr. 9/1978, p. 31.

19    Nicolae Corneanu, Vechime şi statornicie românească, în loc. cit., nr. 2/1987, p. 10-11.

Mircea Rusnac – Contribuţii bănăţene la mişcarea de opoziţie religioasă anticomunistă A.L.R.C. (1978)

                        În faza târzie a comunismului românesc (anii 1970-1980), acţiunile de opoziţie faţă de regim au îmbrăcat câteva forme distincte. Pe lângă mişcarea de disidenţă culturală, reprezentată în primul rând de Paul Goma şi de adepţii săi, au avut loc tot mai multe tulburări muncitoreşti (Valea Jiului, S.L.O.M.R., Braşov), însă au crescut mult în amploare şi reacţiile religioase faţă de aplicarea forţată a materialismului ateist. În cadrul acesteia din urmă, un rol important l-au jucat reprezentanţii cultelor neoprotestante, care pe toată perioada existenţei regimului comunist au avut de întâmpinat mari neajunsuri, interdicţii şi persecuţii din partea acestuia. A apărut în consecinţă, în mod firesc, o acţiune de opoziţie din partea acestora, în special din partea baptiştilor, grupul religios cel mai important din rândurile lor. În primăvara anului 1978 aceştia pregăteau lansarea Comitetului Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), cea mai organizată formă de opoziţie religioasă la care s-a ajuns. Acum ea este considerată de mulţi chiar fiind singura formă de contestare formulată pe baze ideologice faţă de regimul comunist din România. După 1990 însă, A.L.R.C. a rămas foarte puţin cunoscută istoricilor, în special datorită unor prejudecăţi manifestate faţă de minorităţile religioase din ţară. Cu excepţia unor analişti proveniţi din rândurile lor, mişcarea baptistă a rămas în afara atenţiei publicului larg. La fel ca şi în cazul S.L.O.M.R., vom încerca să facem lumină în această chestiune, mai ales că Banatul a jucat şi aici un rol dintre cele mai importante.

                        După cum aprecia istoricul Dorin Dobrincu, provenit el însuşi din rândul neoprotestanţilor, după 1973 în cadrul baptiştilor au început să apară disensiuni, deoarece mulţi credincioşi constatau cooperarea dintre Uniunea Baptistă şi statul ateu, reprezentat în special de Departamentul Cultelor. Deja era cunoscut faptul că orice fel de mişcare de contestare apărută era rapid reprimată de către organele statului. Totuşi, tânărul pastor Iosif Ţon a redactat în 1973 o scrisoare de protest semnată de încă 50 de pastori, între care: Vasile Taloş, Vasile Brânzei, Iosif Serac şi Pascu Geabou. Era o mişcare de continuitate faţă de atitudinea manifestată anterior de Richard Wurmbrand şi care acum se baza şi pe o susţinere din afara ţării. În acea perioadă, pe plan internaţional se făceau pregătiri pentru organizarea Conferinţei Europene de la Helsinki, iar în Statele Unite se purtau negocieri pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România. În consecinţă, după câteva luni de discuţii (decembrie 1973 – martie 1974), restricţiile aplicate iniţial neoprotestanţilor au fost ridicate. De acest răgaz au beneficiat atunci şi celelalte confesiuni evanghelice care aveau un statut legal.

                        În 1974, acelaşi Iosif Ţon a redactat un text intitulat Locul creştinului în socialism. A fost supus timp de şase luni arestului la domiciliu, fiindu-i confiscată întreaga bibliotecă. El însă a refuzat să colaboreze cu Securitatea, aşa cum i s-a propus. În cele din urmă a trebuit să fie eliberat, din nou ca urmare a unor intervenţii externe.

                        Din 1976, autorităţile comuniste au înăsprit situaţia credincioşilor evanghelici. Au avut loc concedieri şi retrogradări din funcţii ale acestora, s-au aplicat amenzi pentru participarea la adunări din locuinţe particulare şi au fost exercitate presiuni asupra elevilor şi studenţilor de a nu mai frecventa bisericile evanghelice. În acelaşi an, Iosif Ţon a fost concediat de la Seminarul baptist din Bucureşti, fapt care a declanşat o grevă a studenţilor de acolo. Studenţii bănăţeni Dimitrie Ianculovici şi Ionel Prejban au fost exmatriculaţi.

                        Pastorii Ţon şi Pavel Nicolescu (în unele variante Niculescu), ca şi inginerul Aurelian Popescu, au hotărât să alcătuiască o lucrare în care să descrie persecuţiile la care erau supuşi neoprotestanţii de către regimul comunist din România. Studiul s-a intitulat Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România, având o introducere numită Chemarea la adevăr. Printre autori se aflau şi penticostali şi creştini după Evanghelie. Textul lor a fost difuzat de către Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1977. Erau menţionate numele baptiştilor Ţon, Nicolescu, învăţător Radu Dumitrescu, inginer Aurelian Popescu, ca şi predicatorul penticostal Constantin Caraman şi dr. Silviu Cioată, creştin după Evanghelie. A doua zi, toţi aceştia au fost arestaţi. Tot atunci fuseseră reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu. Cei şase autori au fost anchetaţi şi bătuţi timp de 6 săptămâni, apoi eliberaţi. Vor fi rearestaţi în toamnă. Temporar, de teama reacţiilor externe, au fost încetate persecuţiile, în special cele împotriva copiilor.

                        În mai 1978 era anunţată în mod oficial crearea A.L.R.C. Atunci a fost trimisă o adresă către Consiliul de Stat de către nouă credincioşi baptişti, care semnau în mod expres documentul. Ei anunţau cu acel prilej că hotărâseră să creeze un „comitet creştin cu caracter interconfesional privind apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă în ţara noastră, care să aibă activitate permanentă în semnalarea cazurilor de persecuţie religioasă şi de studiere a fenomenului religios în contextul societăţii socialiste.” Se anunţa totodată că acest comitet ceruse deja afilierea la „Christian Solidarity International” de la Zürich. Semnau: Pavel Nicolescu (Bucureşti), Nicolae Traian Bogdan (Timişoara), Emerich Juhasz (Timişoara), Ioan Brisc (Timişoara), Petru Cocîrţeu (Caransebeş), Ioan Moldovan (Timişoara), Nicolae Rădoi (Caransebeş), Ludovic Osvath (Zalău) şi Dimitrie Ianculovici (Timişoara). Aşadar, dintre cei nouă membri fondatori ai A.L.R.C., şapte proveneau din Banat (5 din Timişoara şi 2 din Caransebeş), iar câte unul erau din Bucureşti şi din Zalău.

                        Declaraţia de constituire a comitetului a fost şi ea transmisă autorităţilor, fiind semnată de cei nouă sus-amintiţi. Ea conţinea cinci puncte, în care afirma că toate confesiunile creştine erau prigonite în România comunistă, nefiind reprezentate în mod demn de ierarhii oficiali, care deveneau „instrumente tot mai docile” ale autorităţilor, acestea aplicând „forme din ce în ce mai subtile şi mai represive.” Semnatarii erau totuşi convinşi de faptul că religia avea de jucat un rol de „factor moral, social şi spiritual”, fiind un „ferment în lupta pentru apărarea demnităţii umane, pentru libertate şi pentru respectarea drepturilor omului.” Ei făceau referire la Constituţia R.S.R., care garanta libertatea de asociere şi de întrunire, ca şi libertatea cuvântului şi a presei, şi la o serie de rezoluţii internaţionale, precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final de la Helsinki, anunţând constituirea în România a A.L.R.C. Aceasta avea şase scopuri: afirmarea valorilor morale şi spirituale ale religiei creştine, apărarea libertăţii religioase şi de conştiinţă, apărarea şi ajutorarea tuturor celor persecutaţi din cauza convingerilor religioase, promovarea legăturilor interconfesionale între creştinii din România şi cei din străinătate, informarea opiniei publice din ţară şi străinătate în privinţa persecuţiei religioase din România, analizarea fenomenului religios în contextul societăţii socialiste. Membrii Comitetului solicitau a fi primiţi în organizaţia „Internaţionala Solidarităţii Creştine”. Din rândul lor, erau desemnaţi drept purtători de cuvânt Nicolescu şi Ianculovici. Pe atunci, conform credinciosului Doru Radu, la Timişoara circula expresia potrivit căreia „ce fac ei înseamnă a şterge secera şi ciocanul de pe steagul partidului.”

                        Tot atunci, întemeietorii A.L.R.C. au trimis autorităţilor şi textul intitulat Încetaţi prigoana! El aprecia că „prigoana religioasă din România, cu discriminările la care sunt supuşi credincioşii, îndeosebi cei neoprotestanţi, devine pe zi ce trece un fapt tot mai vizibil şi imposibil de tăgăduit.” Documentul amintea conducătorilor partidului comunist că ei se angajaseră să respecte drepturile constituţionale ale românilor şi că România a semnat o serie de acorduri internaţionale care garantau libertatea de conştiinţă, a cuvântului, a întrunirilor paşnice. Cu toate acestea, „sute de mii de cetăţeni români sunt împiedicaţi în practica crezului lor” şi supuşi persecuţiilor din motive religioase. Documentul mai preciza: „Este timpul să vă ţineţi cuvântul dat în faţa întregului popor şi în faţa forurilor internaţionale, este timpul să dispuneţi încetarea prigoanei.” Erau enumerate în continuare o serie de discriminări privind învăţământul religios, obligativitatea de a depune jurământ de loialitate faţă de politica partidului bazată pe concepţia materialist-atee, inegalitatea în privinţa ocupării funcţiilor şi a salarizării, neconcordanţa între Constituţie şi Decretul de organizare şi funcţionare a Departamentului Cultelor, precum şi amestecul „ilegal şi abuziv” al acestuia în viaţa spirituală a bisericilor creştine. În consecinţă, se solicita revenirea la legalitate a Departamentului Cultelor.

                        La 5 iulie 1978, A.L.R.C. a adresat Consiliului de Stat, Ministerului Justiţiei, Departamentului Cultelor şi Uniunii Baptiste un Program de revendicări, semnat acum de 27 de membri cu caracter interconfesional. Şi-au manifestat solidaritatea cu acesta şi Iosif Ţon şi Aurelian Popescu, însă fără a adera la noul organism. Din aceste motive, membrii A.L.R.C. au ajuns să îl suspecteze pe Ţon chiar de trecere de partea conducerii Uniunii Baptiste şi de implicare în acţiuni de „calmare” a protestatarilor. Într-o scrisoare ulterioară a A.L.R.C., cei din conducerea Uniunii Baptiste erau etichetaţi drept „marionete”.

                        Programul amintit avea 24 de puncte, cu revendicări cuprinzând majoritatea religiilor existente în România. El cerea dreptul asociaţiilor religioase de a exista şi de a fi recunoscute, dreptul Bisericii romano-catolice de a avea un statut juridic, reînfiinţarea Bisericii greco-catolice, restabilirea cultului adventist reformist, recunoaşterea mişcării Oastea Domnului, drepturi la educaţie, presă, manifestări religioase etc. În final se spunea: „Noi nu suntem marxişti, ci creştini.” Între semnatarii săi se numărau şi un ortodox şi un penticostal.

                        Reacţiile autorităţilor comuniste nu s-au lăsat aşteptate. Dimitrie Ianculovici a fost concediat, iar în 1979 a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru parazitism, fiind şi după aceea arestat de mai multe ori şi maltratat. La 6 septembrie 1978, Uniunea Baptistă condamna A.L.R.C., considerându-l „grup ilegal”. Cei nouă fondatori erau excluşi din cultul baptist. Pe lângă ei, din Comunitatea baptistă Timişoara au mai fost excluşi şi Viorel Vuc, Ioan Teleagă, Martin Mihuţ şi Gheorghe Munteanu.

                        Într-o altă scrisoare deschisă aparţinând A.L.R.C., de la sfârşitul anului 1978, erau descrise pe larg încălcările drepturilor omului care se produseseră asupra credincioşilor baptişti din Caransebeş în luna octombrie. Comitetul Comunităţii Bisericilor Baptiste din Timişoara a încercat să înlăture printr-o circulară comitetul ales al bisericii din localitate şi să impună un alt comitet. Însă biserica locală, întrunită în adunare generală, nu a cedat acestei tentative şi a decis să-şi menţină comitetul ales. În consecinţă, Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste din R.S.R. a hotărât în şedinţa din 31 august să excludă din biserică pe membrii comitetului şi alte persoane, considerate ca aparţinând unei organizaţii „ilegale”. În acest sens a fost emisă circulara Uniunii cu nr. 950 din 5 septembrie 1978. Dar biserica baptistă din Caransebeş a respins şi această hotărâre.

                        La 12 octombrie 1978, membrii Comitetului Executiv al Uniunii şi al Comunităţii din Timişoara s-au deplasat la Caransebeş pentru a impune decizia luată. În cursul dimineţii, ei au încercat să-i determine pe unii membri ai bisericii să se pronunţe împotriva comitetului bisericii şi să provoace chiar dezordini pentru a da prilejul Uniunii să acţioneze. În coordonare cu autorităţile locale, în seara de 13 octombrie ei au încercat, fără a reuşi, să blocheze intrarea în biserică a membrilor comitetului local. Nereuşind nici să ia cuvântul în faţa credincioşilor, delegaţii au propus înfiinţarea unei noi biserici prin întocmirea unei liste cu cei care acceptau această variantă. Au fost adunate 131 de semnături, anunţându-se că se va alege alt comitet. Noul pastor a fost numit Ioan Gavagină, însă restul credincioşilor au protestat vehement în faţa acestor măsuri abuzive.

                        În dimineaţa de 15 octombrie, noul pastor Gavagină, care era rău văzut de credincioşi şi mai fusese o dată alungat de aceştia, a fost împiedicat în mod paşnic să oficieze botezul programat. În continuare, serviciul divin şi botezul s-au putut desfăşura în linişte. La final, către ora 13,30, bărbaţii, femeile şi copiii care luaseră parte la slujbă au plecat către casele lor. Însă drumul le-a fost barat de maşini ale Miliţiei şi Securităţii. Scrisoarea deschisă descria astfel momentele care au urmat:

                        „Credincioşii Rădoi Nicolae, Cocîrţeu Petru, Juhasz Emerich şi alţii sunt imobilizaţi şi târâţi spre maşinile Miliţiei; se produce un vacarm de nedescris şi femeile ţipă şi caută să-şi smulgă bărbaţii din mâinile miliţienilor, care lovesc unde nimeresc cu bastoane de cauciuc – femei sunt trântite la pământ şi sângele începe să curgă.

                        Împinse în maşini, victimile sunt lovite fără milă şi martori oculari declară că la Miliţie, când au coborât din maşini, erau învineţiţi şi plini de sânge. Cocîrţeu era purtat pe braţe, iar Rădoi era încovoiat. Aceiaşi martori declară că ţipetele n-au contenit multă vreme în camerele Miliţiei, care în ciuda legii lovea oameni paşnici şi nevinovaţi.”

                        În după amiaza aceleiaşi zile, după ora de rugăciune, un grup de credincioşi baptişti s-au îndreptat dinspre biserică înspre sediul Miliţiei, pentru a afla ce se întâmpla cu cei arestaţi. În fruntea lor se afla Ionel Prejban. Dar la rândul său, acesta „s-a pomenit înfăşcat şi lovit în mod barbar în faţa mulţimii stupefiate şi înfiorate de spaimă. Loviturile şi ţipetele au continuat şi în sediul Miliţiei.”

                        După anchetă, Rădoi, Cocîrţeu şi Prejban au fost deferiţi justiţiei. Juhasz a încasat 50 de lovituri cu bastonul de cauciuc, fiind bătuţi şi fiul lui Nicolae Rădoi, în vârstă de 17 ani, precum şi credinciosul Moise Codreanu din Oţelu Roşu. Acesta din urmă şi Petru Vuc au primit amenzi de câte 2.000 de lei, iar Ioan Teleagă de 1.000 de lei. Victimele principale ale torturii mai prezentau semne vizibile şi după trei zile, atunci când a avut loc procesul. Pedepsele primite de ei au fost: un an şi jumătate de închisoare pentru Nicolae Rădoi, un an pentru Petru Cocîrţeu şi opt luni pentru Ionel Prejban. Alţi membri ai A.L.R.C. au fost condamnaţi la câte trei luni. Printre cei care, în continuare, au decedat în condiţii suspecte se numărau şi Nicolae Traian Bogdan din Timişoara şi pastorul Ioan Gherman din Orşova.

                        Cu toate aceste acte de represiune, A.L.R.C. a continuat să existe şi să monitorizeze situaţia din România. La 20 februarie 1979, Pavel Nicolescu trimitea la Paris lui Sergiu Grossu o listă cu 16 deţinuţi aflaţi în închisorile din România pentru convingerile lor religioase. Printre aceştia se numărau baptişti, penticostali, adventişti şi un ortodox. A.L.R.C. lua în acest mod apărarea tuturor credincioşilor persecutaţi, indiferent de confesiunea lor, inclusiv ortodocşi. Dar curând campania ateistă a regimului a reînceput, cu şi mai multă vigoare. În anii următori, liderii şi mulţi membri ai A.L.R.C. au fost expulzaţi din ţară, iar organizaţia lor a fost redusă la tăcere. Ea se va reorganiza peste hotare, în Statele Unite.

                        În acest fel, regimul comunist din România mai „câştiga” o bătălie dusă împotriva opoziţiei pe care a întâmpinat-o pe multiple planuri în decursul existenţei sale. Chiar dacă după 1980 nu s-au mai produs acte de rezistenţă religioasă atât de făţişe precum constituirea A.L.R.C. şi mişcarea de la Caransebeş, cultele neoprotestante se aflau şi pe mai departe într-un raport dificil cu statul ateu. Opoziţia surdă a continuat, iar finalul confruntării nu a survenit decât în decembrie 1989, când populaţia României, inclusiv credincioşii neoprotestanţi, a eliminat regimul totalitar existent până atunci.

Bibliografie:

Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu. Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), în Analele Sighet, 10, Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, 2003, p. 203-227.

http://danutm.wordpress.com/

http://dezvaluiri.wordpress.com/alrc-dcaratii-si-reactii/

http://istorieevanghelica.wordpress.com/tag/alrc/

Mircea Rusnac – Portretul unei doamne: Gudrun Winkler

Cu ocazia documentării noastre privind mişcările anticomuniste din Banat desfăşurate în timpul revoluţiei maghiare din 1956, am avut prilejul să o contactăm pe Gudrun Winkler, participantă la acele mişcări şi care apoi a avut multe de îndurat din partea autorităţilor pentru curajul său. Recent, ea a acceptat cu multă amabilitate să ne facă cunoscută biografia sa, deşi nu îi face nicio plăcere să îşi aducă aminte de momentele dureroase prin care a trecut. Tocmai de aceea, îi mulţumim călduros încă o dată că a acceptat să ne relateze faptele de mai jos.

Gudrun Helene Michels s-a născut în 1937 la Câmpina, fiind prima dintre cei trei copii ai unei familii aparţinând minorităţii germane din România. În perioada 1945-1948 a urmat o şcoală confesională romano-catolică în limba germană din Timişoara. În 1948 însă, autorităţile comuniste au închis toate şcolile confesionale, astfel încât a urmat în continuare o şcoală elementară de limba germană din Timişoara, unde a terminat primele şapte clase. În 1954 a absolvit Liceul german din acelaşi oraş, iar în toamnă a fost admisă la Facultatea de mecanică de la Institutul politehnic din Timişoara. Era în anul III când a avut loc revoluţia anticomunistă din Ungaria din toamna anului 1956. La fel ca şi alte mii de studenţi timişoreni, Gudrun Michels a participat la adunarea din 30 octombrie, când s-a cerut respectarea drepturilor omului şi plecarea trupelor sovietice din România. Ca urmare, în ianuarie 1957 a fost exmatriculată, din nou împreună cu numeroşi alţi studenţi, asistenţi şi profesori. Această exmatriculare din motive politice a reprezentat o puternică lovitură pentru viaţa unei tinere, viitorul fiindu-i grav periclitat. În plus, din acel moment, atât Gudrun Michels, cât şi întreaga sa familie, s-au aflat sub permanenta supraveghere din partea Securităţii.

A reuşit totuşi să se angajeze în vara anului 1957 ca muncitoare la Întreprinderea „Bela Breiner” din Timişoara, unde colegii de servici o denumeau „prinţesa în mizerie”. A lucrat în aceeaşi întreprindere până în vara lui 1963. În acelaşi timp, a încercat să îşi continue studiile întrerupte, fiind admisă ca studentă la fără frecvenţă la Braşov. Însă în 1959 a fost pentru a doua oară exmatriculată, motivele fiind aceleaşi ca şi la Timişoara. Stigmatul de adversar politic, cum o considera regimul comunist, nu putea fi şters.

Tot în 1957, Gudrun Michels l-a cunoscut pe viitorul său soţ, Stefan Winkler, absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, membru al Uniunii Compozitorilor şi cetăţean german. În cele din urmă, faptul că era şi cetăţean străin i-a atras acestuia mari dificultăţi din partea autorităţilor comuniste româneşti. Ca urmare, în 1959 el şi-a pierdut locul de muncă şi până în 1963 nu şi-a mai putut găsi altul. Evident, din momentul în care au hotărât să se căsătorească, presiunile autorităţilor au fost sporite şi asupra familiei Michels. În cele din urmă, după numeroase încercări, Stefan Winkler a putut să se înregistreze numai drept cetăţean al Republicii Democrate Germane, autorităţile acestui stat dându-şi relativ repede acordul pentru căsătoria lor.

Căsătoria a avut loc în iunie 1962, după care soţii Winkler au început demersurile pentru a putea pleca împreună definitiv în R.D. Germană. În consecinţă, lui Gudrun Winkler i-a fost retrasă cetăţenia română. Au părăsit România la 10 decembrie 1963, lăsând în urma lor familia, prietenii şi locuinţa. Gudrun Winkler era însărcinată. Ca o ultimă şicană sau dintr-o neglijenţă a autorităţilor comuniste, cei doi soţi au fost nevoiţi să călătorească separat la plecarea din România: Stefan a ieşit din ţară prin gara Arad, iar Gudrun prin gara Oradea!

La 12 decembrie au ajuns în sfârşit în R.D. Germană, fiind instalaţi în localitatea Fürstenwalde. În anii următori li s-au născut trei copii: Heino (1964), Heidelind (1967) şi Gernot (1969). Gudrun Winkler a lucrat din 1964 ca tehnolog, apoi ca inginer într-o întreprindere de stat din Fürstenwalde. Din februarie 1966 şi-a putut relua studiile întrerupte de două ori în România, la Universitatea tehnică din Dresda ca studentă la fără frecvenţă. În octombrie 1969 a devenit dipl. ing. pentru construcţii de maşini, iar în anii următori a îndeplinit şi alte specializări şi cariere postuniversitare. Nu a fost nicicând membră a vreunui partid politic şi nu a îndeplinit niciun fel de funcţie pe linie politică.

În acest moment, Gudrun Winkler nu nutreşte resentimente pentru cele ce i s-au întâmplat în tinereţea trăită în România, care pentru ea a fost cea mai grea perioadă din viaţă. A fost foarte dificil pentru ea aici, însă în noua sa viaţă din Germania este fericită şi împlinită. Este şi acesta un nou caz al unui om deosebit, care în România a avut de suferit nenumărate umilinţe şi prigoniri, putându-se în schimb realiza fără probleme pe alte meleaguri. După cazurile lui Anatol Musceleanu şi Ioan Holender, prezentate de noi anterior, Gudrun Winkler reprezintă o nouă confirmare a faptului că nişte oameni de excepţie nu au putut contribui pe măsura capacităţii lor la dezvoltarea economică şi socială a României, fiind pur şi simplu eliminaţi din motive politico-ideologice. În cele din urmă, ţara noastră a avut enorm de pierdut în urma acestui comportament aberant.

Încă o dată, sincerele noastre mulţumiri pentru Gudrun Winkler.

Mircea Rusnac – Bănăţeanul Johnny Weissmüller

Johnny Weissmüller a fost cunoscut de generaţii de cinefili din întreaga lume datorită rolului jucat în seria de filme Tarzan. Însă, pe cât de adevărat este faptul că numele lui este celebru pe întreaga planetă, tot atât de reală este şi originea sa bănăţeană. Datorită faptului că a trăit aproape toată viaţa departe de locul său natal şi că, din interes profesional, a ascuns realitatea că se născuse în afara Americii, foarte puţini ştiu că Weissmüller este până acum cel mai celebru bănăţean pe plan mondial din toate timpurile. Chiar şi destul de puţini bănăţeni cunosc acest lucru.

Adevărul este că Johann Weissmüller, cum îl chema în realitate, s-a născut la 2 iunie 1904 în localitatea bănăţeană Freidorf din apropierea Timişoarei (astăzi cartier al acesteia). Dar pe când avea numai şase luni, familia sa a emigrat în Statele Unite. Acolo, tatăl său Peter a lucrat mai întâi ca miner, apoi s-au stabilit la Chicago în 1906. În 1905, soţilor Weissmüller li se născuse, pe pământ american, cel de-al doilea fiu, numit tot Peter, ca şi tatăl său. Iar în 1907 mama lor, însoţită de ambii copii, în vârstă de 3 şi 2 ani, au vizitat-o în Banat pe bunica rămasă la Freidorf.

Nu peste mult timp, tatăl celor doi băieţi a divorţat de soţia sa şi şi-a părăsit familia, astfel încât Johann (devenit Johnny în America) a trebuit să îşi întrerupă şcoala şi să muncească pentru a-şi putea întreţine mama şi fratele. În acelaşi timp, Johnny şi Peter practicau de timpuriu înotul pe plajele lacului Michigan. Mai târziu, Johnny a activat la clubul Illinois Athletic, câştigând toate competiţiile nautice pentru amatori şi fiind desemnat să participe ca reprezentant al Statelor Unite la Olimpiada de la Paris din 1924.

Acolo avea să fie vedeta competiţiei, iar numele îi va deveni celebru. A cucerit în total cinci titluri olimpice în 1924, la Paris, şi în 1928, la Amsterdam, stabilind în aceeaşi perioadă 67 de recorduri mondiale. A obţinut de asemenea nenumărate succese pe plan intern în America, fiind neînvins multă vreme.

Din anul 1932 a devenit vedetă de film, fiind primul Tarzan din filmele sonore şi cel mai bun din toate ecranizările cărţilor lui Edgar Rice Burroughs. Prin urmare, numele său a devenit şi mai cunoscut în lume decât datorită înotului. Cariera sa cinematografică a fost şi mai îndelungată decât cea sportivă, extinzându-se până în 1956. A mai trăit ulterior până la 20 ianuarie 1984, decedând la Acapulco, în Mexic.

Numele său şi al eroului pe care l-a jucat mulţi ani a rămas în memoria spectatorilor de film de pretutindeni. Fiul şvabilor bănăţeni din Freidorf a creat un adevărat mit în istoria cinematografiei. Dar dacă el, din dorinţa de a nu-şi pierde cetăţenia, şi-a ascuns în timpul vieţii originea sau cel puţin locul naşterii, bănăţenii trebuie să ştie că a fost totuşi unul de-al lor. Este cel mai cunoscut bănăţean.

Mircea Rusnac – S.L.O.M.R. – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (1979). Aspecte bănăţene

O formă de opoziţie faţă de regimul comunist din România, care la vremea ei a stârnit mult interes prin modul de organizare şi prin relativa amploare pe care a cunoscut-o, dar care ulterior a fost foarte puţin cercetată de către istorici, a fost S.L.O.M.R. – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România din primăvara lui 1979. Acesta a fost primul sindicat liber creat în ţară după 1945 şi preceda cu mai mult de un an înfiinţarea unui alt sindicat anticomunist mult mai celebru, Solidaritatea (Solidarność) din Polonia, creat în august 1980 şi care în 1989 a jucat un rol de mare însemnătate în răsturnarea regimurilor comuniste din estul Europei. Însă cronologic sindicatul din România a apărut înaintea acestuia.

În lucrarea sa intitulată Istoria stalinismului în România (Bucureşti, 1990, p. 526), Victor Frunză scria: „Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R., subl. aut.), organizat în primăvara anului 1979 de un nucleu de oameni, în frunte cu dr. Ionel Cană, Gh. Braşoveanu, probabil şi Gh. Calciu-Dumitreasa, dovedeşte maturizarea condiţiilor, dar şi o radicalizare a conştiinţelor în vederea unei organizări a oamenilor muncii (subl. aut.) în câştigarea unui drept primordial la această oră: de a avea un dialog cu puterea nu de la sclav la stăpânul lui, ci între două forţe egale în drepturi. Cronologic, se ştie că S.L.O.M.R. a venit înaintea Solidarităţii poloneze (august 1980), dar mijloacele de informare în masă din occident nu au observat că lichidarea lui pompieristică pune în lumină nu atât prioritatea în timp a acestuia, cât caracterul represiv sporit al regimului generalului Ceauşescu, comparativ cu cel al generalului Jaruzelski, care a interzis Solidaritatea după ce căpătase un caracter de masă, dar nu a îndrăznit să-l aresteze pe Lech Walesa.”

Iar Vlad Georgescu, în Istoria românilor de la origini până în zilele noastre (Bucureşti, 1992, p. 295), adăuga: „Mai periculoase au fost probabil frământările muncitoreşti, în primul rând surprinzătoarea înfiinţare a unui sindicat liber (martie 1979), cu secţii în Muntenia, Banat şi Transilvania, însumând peste 2.000 de membri; sindicatul, al cărui interesant program cerea în primul rând acordarea dreptului de asociere, apoi tot felul de drepturi muncitoreşti inexistente în societăţile comuniste, nu a trăit decât două săptămâni, conducătorii săi, precum şi mulţi dintre membri, dispărând sau sfârşind în închisoare. Crearea S.L.O.M.R. (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România) venea la numai doi ani după greva celor 35.000 de muncitori minieri din Valea Jiului (august 1977) şi conducerea partidului s-a grăbit să înăbuşe mişcarea înainte de a începe să se întindă. De atunci încoace, grupuri izolate au anunţat în mai multe rânduri întemeierea unor noi sindicate libere, dar niciunul nu pare să fi reuşit să supravieţuiască mai mult de câteva zile momentului ieşirii în public.”

Creat în februarie 1979, S.L.O.M.R. va avea în total în jur de 2.400 de aderenţi. În ianuarie, un grup de 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin, conduşi de medicul Ionel Cană, au semnat o petiţie cu privire la condiţiile de muncă existente. Declaraţia de constituire a Sindicatului a fost citită de către Noel Bernard la Radio Europa Liberă la 4 martie. Prin aceasta, organizaţia declara că se afiliază la Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere. Ea nu se afla sub influenţe politice, dorind doar asigurarea dreptăţii în domeniul social şi muncitoresc. Membrii săi militau împotriva concedierilor, pentru condiţii mai bune de muncă, pentru asigurarea sănătăţii în întreprinderi, pentru revizuirea sistemului de pensii, pentru reducerea perioadei de lucru săptămânale şi suprimarea orelor suplimentare neplătite. De asemenea, ei solicitau purtarea unor discuţii deschise cu autorităţile.

Totodată, în declaraţia de constituire a S.L.O.M.R. se mai arăta că acesta „luptă pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, punând un accent deosebit pe drepturile ce decurg din relaţiile de muncă.” Sindicatul nu îşi propunea acţiuni cu caracter politic, însă cerea ca aceste drepturi să fie realizate în România pentru cetăţenii săi. Prin respectarea articolului 12 din Pactul drepturilor civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, „orice persoană e liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.” Erau menţionate şomajul real care exista în România, pensiile nesatisfăcătoare, cazurile „psihiatrice”, situaţia grea a foştilor deţinuţi politici. Se cereau condiţii mai bune de muncă, desfiinţarea „muncii patriotice”, încetarea mitingurilor în timpul programului de lucru, mărirea timpului de odihnă, îmbunătăţirea aprovizionării, mărirea numărului de spitale. S.L.O.M.R. se angaja să facă cunoscute în ţară şi străinătate cazurile care îi erau semnalate în privinţa încălcării drepturilor omului. De asemenea, în declaraţie se preciza: „Există posibilitatea ca noi, fondatorii S.L.O.M.R., să fim striviţi, distruşi fizic şi moral de perfecţionatul aparat de represiune. Orice dezicere a vreunuia dintre noi de la principiile de mai sus o declarăm nulă, ea fiind obţinută prin forţă şi represiune. Noi putem fi anihilaţi, dar idealul pentru care luptăm nu va pieri cât va mai fi picior de român în această ţară.” Semnau: medicul Ionel Gh. Cană, economistul Gheorghe Braşoveanu, ilegalistul Nicolae Gugu, reporterul Gheorghe Frăţilă, activista de partid Ioana Grigore (toţi cinci din Bucureşti) şi 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin. Toţi semnatarii îşi comunicau adresele. Acestea au fost făcute publice la 4 martie 1979 de către Europa Liberă, care a difuzat tot atunci declaraţia de constituire şi programul organizaţiei.

În continuare, evenimentele s-au derulat destul de rapid. Între 4 şi 6 martie, la Sindicat au aderat individual un număr de circa 40 de persoane. Tot la 6 martie, Virgil Chender a adus la Bucureşti adeziunea colectivă a 1.487 de persoane din judeţul Mureş, care încă din 1978 constituiseră Sindicatul muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor din judeţul Mureş. În seara aceleiaşi zile, cei doi conducători ai S.L.O.M.R., Cană şi Braşoveanu, au fost izolaţi de Securitate la locuinţele lor, iar telefoanele le-au fost tăiate. La 8 martie a fost arestat şi membrul de sindicat Vasile Paraschiv, care apoi a fost bătut la Securitate şi ameninţat cu moartea.

În intervalul 8-10 martie au fost arestaţi toţi membrii şi aderenţii Sindicatului, fiind reţinuţi mai multe zile. După eliberarea celor mai mulţi dintre ei, au continuat să rămână în arest Cană, Braşoveanu, Paraschiv şi Chender. Însă locul lor în conducerea organizaţiei a fost luat imediat de alte persoane, care au continuat să ţină legătura telefonică cu occidentul. Prin intermediul Europei Libere, ei au făcut cunoscute şi pe mai departe numele noilor aderenţi.

La 30 martie, Alexandru Nagy a comunicat în acest mod o nouă listă de aderenţi ai S.L.O.M.R. din Bucureşti şi Timişoara, precizând că în acest din urmă oraş se constituise primul sindicat liber la întreprinderea Electrobanat (Elba), numărând 18 membri. În ziua următoare, G. Stancu a anunţat adeziunea şi a unui număr de 40 de persoane din Arad. Pentru a preveni noile arestări, din luna aprilie postul de radio de la München nu a mai transmis numele membrilor de sindicat cuprinse în liste.

La 4 aprilie, profesorul Nicolae Dascălu a anunţat crearea unui comitet provizoriu care să acţioneze până la eliberarea membrilor fondatori. În aceeaşi zi, timişorenii Carl Gibson şi Erwin Ludwig au fost arestaţi, fiind condamnaţi la 6 aprilie la câte şase luni de închisoare. La 5 aprilie erau tăiate legăturile telefonice ale lui Alexandru Nagy şi Nicolae Dascălu. În scurt timp, ultimul a fost şi el arestat. Totuşi, în 7 şi 8 aprilie erau anunţate noi liste de aderenţi, conduşi de Mihai Vlad şi A. Comşa. Au mai fost arestaţi A. Nagy, M. Vlad, I. Dascălu, B. şi R. Mischiu şi C.E. Oncescu. Alexandru Nagy va fi condamnat la 4 luni, iar Mihai Vlad la 3 luni, ambii pentru „parazitism social”. La 16 aprilie mai erau condamnaţi la câte 2 luni A. Comşa, N. Oblici şi M. Zamfirescu.

Într-un apel public, R.S. Ghiţă cerea la 19 aprilie încetarea represiunilor. În scurt timp, acesta, împreună cu S. Vasiliu şi L. Neagu, au primit condamnări la câte 5 luni. La 8 iulie, sindicalistul C. Liutiev primea 6 luni condamnare, iar în cursul lunii august Securitatea a operat circa 1.000 de arestări în judeţul Mureş.

La acest Sindicat aderaseră şi membri din Ploieşti şi Constanţa. Preotul ortodox disident Gheorghe Calciu-Dumitreasa le-a oferit sprijin spiritual. La fel, i-au susţinut şi Paul Goma şi ziarista Carmen Popescu. Un manifest al S.L.O.M.R. solicita legalizarea sa şi recunoaşterea de către autorităţi a dreptului la liberă asociere. Reacţiile acestora însă au fost, aşa cum s-a văzut, extrem de violente. Ele au constat în arestări masive, internări forţate în spitale psihiatrice sau exil. Au fost condamnaţi un număr de 20 de fondatori: Cană la 7 ani, Calciu-Dumitreasa la 10 ani, Braşoveanu şi Paraschiv au fost duşi la psihiatrie.

Cât timp a deţinut conducerea Sindicatului, Nicolae Dascălu a adresat în numele acestuia o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceauşescu, prin care se protesta împotriva arestării membrilor săi. În iunie, şi el va fi condamnat la 18 luni de închisoare. Cană şi Braşoveanu au fost totuşi eliberaţi în 1980. La Timişoara au fost reţinute peste 20 de persoane, fiind anchetate timp de două zile. În total, au fost arestaţi un număr de 153 de lideri sindicali din întreaga ţară, sub acuzaţiile de huliganism şi parazitism. Ei au fost plasaţi în arest la domiciliu, internaţi în spitale psihiatrice, deportaţi, închişi sau expulzaţi din ţară după expirarea sentinţelor.

Un important centru al acestui Sindicat a fost la Timişoara. Ajuns în 1980 la New York, Nicolae Dascălu declara în acest sens: „Probabil cea mai mare realizare a activităţii noastre a fost informarea prin intermediul Europei Libere că în Timişoara s-a format un comitet de fabrică al S.L.O.M.R. Am sugerat aceasta lui Carl Gibson şi Erwin Ludwig când m-au vizitat la sfârşitul lui martie. În comunicatul curent al S.L.O.M.R.-ului pe care l-am trimis la Paris am menţionat acest fapt. Am rămas uimit ce efect a avut asupra ţării; imediat s-au anunţat comitete S.L.O.M.R. în alte oraşe ale ţării, care n-au fost oprite decât de arestarea tuturor celor activi din grupul meu şi a altora care au vrut să continue activitatea noastră. Cred că nu exagerez dacă afirm că cel puţin 50 de persoane au fost arestate şi condamnate imediat după anunţarea acestei iniţiative. În total, cel puţin 100 de persoane au făcut închisoare pentru afişarea adeziunii la S.L.O.M.R. şi mii de persoane au fost intimidate în fel şi chip de securişti, care i-au lămurit să se dezică de acest «sindicat fantomă» care «nu există», aşa cum spuneau ei. Urma să contactăm mai multe grupuri, totalizând un număr de peste 400 de persoane, care îşi exprimaseră telefonic adeziunea.”

În documentarea pentru acest articol am beneficiat de nenumărate informaţii oferite cu multă bunăvoinţă de însuşi Carl Gibson, principalul realizator al constituirii Sindicatului timişorean (http://www.gibsonpr.de). El a descris pe larg toate aceste evenimente în voluminoasa lucrare, disponibilă şi pe Internet: Symphonie der Freiheit. Widerstand gegen die Ceauşescu-Diktatur. Chronik und Testimonium einer tragischen Menschrechtsbewegung, in literarischen Skizzen, Essays, Bekenntnissen und Reflexionen (Simfonia libertăţii. Rezistenţa împotriva dictaturii Ceauşescu. Cronică şi depoziţie asupra unei tragice mişcări pentru drepturile omului, în schiţe literare, eseuri, mărturii şi reflecţii), Verlag I.H. Röll, Dettelbach, 2008. Îi mulţumim şi pe această cale pentru bunăvoinţa sa.

Născut în 1959, Carl Gibson a început disidenţa sa faţă de regimul comunist din România încă din anii 1976-1977, iniţial sub forma unei opoziţii individuale. Ca elev de liceu la Timişoara, a început să critice deschis regimul, exprimându-şi în mod liber propriile păreri despre acesta. Cum însă şi în clasele de liceu se găseau destui turnători, Securitatea a început să-l supravegheze cu atenţie. În 1976, el a solicitat la Ministerul de interne de la Bucureşti permisiunea emigrării familiei sale în Germania Federală, declarând că era dispus să facă greva foamei pentru aceasta, inspirat fiind de alte acţiuni similare, comunicate românilor prin emisiunile postului Radio Europa Liberă. Pe când era în clasa a XI-a seral la Liceul Nikolaus Lenau din Timişoara, a fost anchetat de securiştii P. Pele şi R. Köppe, deoarece se îmbrăcase în cavaler teuton cu cruce şi culorile germane negru-roşu-auriu. În timpul zilei muncea la fabrica de tricotaje „1 Iunie”.

În 1977, Gibson a încercat să semneze apelul lansat atunci de scriitorul Paul Goma, fiind apoi urmărit permanent de Securitate, care îl considera un element anarhic şi destabilizator. Fusese arestat chiar la Goma acasă, fiind anchetat la Ministerul de interne şi apoi trimis la Timişoara, unde a fost preluat din nou de procurorul anchetator căpitan Petre Pele şi de maiorul Rudolf Köppe. În timpul verii a fost incriminat în faţa colegilor de muncă drept anticomunist şi duşman al clasei muncitoare şi al poporului, fiind concediat. În anii 1977-1979 a continuat să fie urmărit şi persecutat de organele de partid şi de Securitate din Timişoara şi Bucureşti, fiind de multe ori anchetat în detenţie. După această perioadă în care a fost şomer, fiind în consecinţă considerat ca „parazit social”, a reuşit să se angajeze la Electrobanat, tocmai în scopul de a constitui sindicatul liber de acolo (ca şomer nu l-ar fi putut iniţia). În anii 1978-1979, pentru că aprobarea emigrării familiei sale întârzia, el a continuat opoziţia, având contacte cu unii membri ai Aktionsgruppe Banat, în special cu consăteanul său din Săcălaz, Gerhard Ortinau, cu unii componenţi ai cercului literar „Adam Müller-Guttenbrunn”, între care chiar cu preşedintele Nikolaus Berwanger, şi chiar cu persoane de stânga, unii fiind membri ai P.C.R.: Richard Wagner, Johann Lippet, Horst Samson.

Conform declaraţiei sale, în perioada 1977-1978 Carl Gibson şi-a găsit „patria ideologică” în Organizaţia Timişoara Banat. Numele acesteia fusese ales pentru o identificare în occident şi pentru stabilirea de contacte cu Radio Europa Liberă. Totuşi, acest nume nu a fost prea mult popularizat din motive conspirative, astfel încât această organizaţie a rămas destul de puţin cunoscută până astăzi. Ea era un cerc politico-literar de discuţii critice şi nonconformiste. În cadrul său era analizată situaţia europeană de după Conferinţa de la Helsinki din 1975 şi atitudinea adoptată de România faţă de aceasta. În acelaşi timp, declaraţiile publicate de guvernul român erau puse în raport cu Constituţia României şi cu Codul penal.

Preşedinte al organizaţiei a fost ales medicul prof. dr. Fenelon Sacerdoţeanu, fiu de boier din Costeşti (judeţul Vâlcea). Acesta fusese medicul privat al Elenei Lupescu, amanta regelui Carol II, apoi colonel în armata română pe Frontul de est. A scris multe pagini de amintiri despre războiul împotriva Uniunii Sovietice şi despre colaborarea armatei române cu cea germană condusă de mareşalul Manstein. După război fusese întemniţat timp de mulţi ani. Alt membru important era artistul, muzicianul şi omul de cultură Georg Weber, care fusese şi el arestat după înăbuşirea revoluţiei din Ungaria din 1956. El suferea de TBC şi prezenta sechele după numeroasele anchete la care a fost supus. Locul de acţiune al Organizaţiei Timişoara Banat (O.T.B.) era la domiciliul său din Strada Horia. În afara acestora şi a lui Gibson, din organizaţie mai făceau parte fraţii Edgar şi Erwin Ludwig, născuţi în 1953, respectiv în 1955, la Nerău (judeţul Timiş). De asemenea, O.T.B. menţinuse contacte şi cu reprezentanţi ai Bisericilor romano-catolică şi protestantă şi chiar cu unii comunişti critici faţă de regim şi retraşi din funcţii. Discuţiile critice purtate între cei 4-5 membri de bază, având ca temă generală „respectarea drepturilor omului în România şi Europa de est”, au fost înregistrate de ei pe o bandă de magnetofon care avea durata de trei ore şi jumătate şi care apoi a fost trimisă în occident ca măsură de precauţie în cazul unei arestări.

În 1978, Weber a primit permisiunea de a părăsi România, emigrând în Austria şi apoi în Germania. Prin această măsură, Securitatea a lipsit grupul de locul de întâlnire şi cu aceasta manifestările sale au trebuit să se oprească. Dar nu pentru mult timp, întrucât tocmai se anunţa constituirea în ţară a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, la care membrii fostei Organizaţii Timişoara Banat au hotărât în curând să adere.

Referitor la această aderare, Carl Gibson aprecia: „Desigur, motivul principal a fost de tip profan – emigrarea familiei. Aveam deja de doi ani actele depuse pentru plecarea definitivă în Germania, obţinând aşa-numitele formulare mari. Fiind reţinut din motive obscure, m-am gândit să forţez emigrarea şi prin S.L.O.M.R., care – înainte de a fi constituit – şi în ochii mei apărea ca un instrument pentru atingerea unui scop.

Totuşi, S.L.O.M.R.-ul timişorean a fost de la bun început o mişcare de opoziţie, ai cărei membri s-au recrutat dintr-un nucleu disident, acea structură O.T.B., Organizaţia Timişoara Banat, care exista clandestin de doi ani şi se manifesta critic, în frunte cu medicul Fenelon Sacerdoţeanu.

Cu formarea S.L.O.M.R.-ului timişorean în primele zile din aprilie 1979 s-a născut şi o viziune a unei mişcări umanitare de opoziţie mai mari.”

Prin urmare, la sfârşitul lunii martie, Carl Gibson, însoţit de Horst Gängler, Steffy Mayer şi Erwin Ludwig, au mers la Bucureşti, unde au contactat ambasadele Germaniei Federale, Marii Britanii şi Statelor Unite şi au expus planul de fond al unui S.L.O.M.R. la Timişoara. Tot atunci, Gibson l-a vizitat pe Nicolae Dascălu, noul conducător al S.L.O.M.R. după izolarea de către Securitate a lui Cană şi Braşoveanu la domiciliile lor. Împreună au elaborat un plan de acţiune care prevedea aplicarea în practică a mişcării sindicale în întreaga ţară. Deviza membrilor Sindicatului era: „Pe noi ne vor aresta, dar organizaţia va supravieţui.”

Reveniţi la Timişoara, Gibson şi colegii săi au acţionat rapid. S.L.O.M.R. s-a constituit acolo în 30-31 martie 1979, în intervalul 1-3 aprilie Gibson a adunat semnături de la aderenţii din localitate, iar la 4 aprilie Radio Europa Liberă anunţa crearea noii filiale în emisiunea de dimineaţă. Preşedintele S.L.O.M.R. era tot medicul Fenelon Sacerdoţeanu, iar membrii principali au fost: Carl Gibson, Erwin şi Edgar Ludwig, Stefan Wolf, Helmut Reiter, Horst Gängler, Helmut Wallner, Steffy Mayer, înscrişi împreună cu familiile lor. Conform lui Gibson, la Timişoara s-au adunat în cele câteva zile peste 150 de membri, muncitori, studenţi şi intelectuali. Numărul lor ar fi urmat să crească, deoarece pe lângă membrii majoritari germani ai Sindicatului îşi manifesta intenţia de a se înscrie şi un grup de români din anturajul lui Karol Szomoru. Aceştia însă nu au mai reuşit să se înscrie din cauza măsurilor urgente de reprimare luate de Securitate. În aceeaşi perioadă aveau loc rebeliuni studenţeşti la Timişoara şi Oradea.

În afara acestor mişcări anticomuniste, în vestul României s-a mai constituit, după cum am arătat, o filială a S.L.O.M.R. şi la Arad (anunţată la radio la 31 martie). Mai târziu, în închisoare, Carl Gibson a fost coleg de celulă cu pastorul baptist Dimitrie Ianculovici, care i-a spus că şi la Caransebeş existaseră numeroşi simpatizanţi şi aderenţi ai Sindicatului, însă aceştia fuseseră opriţi cu forţa să se solidarizeze în mod deschis. Iar după un timp, când a început mişcarea sindicală din Polonia, la ora intrării în schimb, la I.C.M. Reşiţa un muncitor se urcase pe o clădire, unde afişa o pancardă pe care scria: „Sclavi români – libertate sau moarte.”

După ce, în dimineaţa zilei de 4 aprilie 1979, Europa Liberă anunţase formarea S.L.O.M.R. Timişoara şi numele iniţiatorilor săi, aceştia au fost arestaţi în aceeaşi zi. După o anchetă de două zile, în 6 aprilie Carl Gibson şi Erwin Ludwig au fost judecaţi şi condamnaţi la câte 6 luni de închisoare. Sentinţa evita orice referire la numele S.L.O.M.R., acuzându-i în schimb că „au iniţiat constituirea unui grup contrar prevederilor legale şi ordinii publice”, format din 16 persoane din judeţul Timiş. În continuare, sentinţa nr. 2.678 considera: „Constituirea acestui grup, care prin comportamentul său exprimă o concepţie anarhică, este străină principiului de convieţuire socialistă.”

Întemniţaţi în continuare la penitenciarul „Popa Şapcă”, Gibson şi Ludwig au fost ţinuţi în celule separate, fără a avea posibilitatea să comunice între ei. Lui Gibson i-a fost cerută de către Securitate o declaraţie împotriva lui Nicolae Dascălu, dar el a refuzat să o dea. Ambii arestaţi au fost bătuţi rău atât la interogatorii, cât şi de către gardianul Bolog din penitenciar. Deşi se aflau pe acelaşi nivel al închisorii, nu puteau lua legătura unul cu celălalt şi nici cu alţi deţinuţi, care, spre deosebire de ei, erau scoşi zilnic la muncă pe diferite şantiere.

Pe când Carl Gibson se afla în închisoare, în august 1979, părinţii şi fratele său au căpătat permisiunea de a emigra în Germania. Deja avea şi el paşaportul pregătit. Eliberat la 4 octombrie 1979, nu a mai putut merge la locuinţa familiei sale din Săcălaz, întrucât aceasta fusese deja confiscată de autorităţi. A plecat din ţară cu avionul de la Otopeni, ajungând la Frankfurt la 13 octombrie. Şi ceilalţi membri ai S.L.O.M.R. Timişoara au primit paşaportul pentru a emigra (cu excepţia doctorului Sacerdoţeanu, care nu a dorit niciodată să plece din ţară, murind în 1982), la fel cum se întâmplase anterior şi cu membrii mişcării Goma. Circa 150 de persoane au părăsit România cu acest prilej.

În exil, Carl Gibson şi-a continuat activitatea pe aceleaşi coordonate, devenind purtătorul de cuvânt al S.L.O.M.R. în occident. Deja în noiembrie el a dat două interviuri la Europa Liberă. A vizitat sediul din Londra al organizaţiei Amnesty International, a scris articole în presă, arătând situaţia din România. La Paris i-a vizitat pe Paul Goma şi pe istoricul Mihnea Berindei, conducătorul Ligii pentru drepturile omului în România, iar la Lausanne pe scriitorul Ion Caraion. S-a constituit un comitet de sprijin pentru S.L.O.M.R., din care făceau parte Radu Câmpeanu, Michel Korne, Cicerone Ioniţoiu, dr. Ion Solacolu etc. Împreună cu alţi disidenţi români aflaţi în Franţa şi Elveţia, Gibson a informat Confederaţia Mondială a Muncii din Bruxelles şi Organizaţia Internaţională a Muncii a Naţiunilor Unite despre mişcarea sindicală liberă din România şi despre violarea drepturilor omului din această ţară. Ca punct culminant, el a depus o plângere la O.N.U., înregistrată la 10 iulie 1981, fapt care a determinat eliberarea altor deţinuţi politici din România. Printre ultimii eliberaţi s-au aflat Ionel Cană şi preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Mişcarea sindicală liberă din România comunistă, la care şi Banatul şi-a adus contribuţia sa, a fost un eveniment foarte semnificativ, demonstrând faptul că regimul de „dictatură a proletariatului” era contestat de înşişi „oamenii muncii”, al căror protector se pretindea a fi. Este demn de consemnat faptul că în perioada sa de criză care a precedat prăbuşirea finală, comunismul românesc a fost contestat în special de către muncitorime. În 1977 avusese loc marea grevă a minerilor din Valea Jiului, urmată de activitatea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. A urmat revolta muncitorilor de la Braşov din noiembrie 1987, care a precedat revoluţia din decembrie 1989, izbucnită la Timişoara şi victorioasă la Bucureşti. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că S.L.O.M.R. a precedat cu mai mult de un an apariţia Solidarităţii din Polonia, care avea să joace un rol atât de important în răsturnarea comunismului din estul Europei.

Mircea Rusnac – Documente referitoare la mişcarea studenţească anticomunistă de la Timişoara din 1956

Odată cu lucrarea sa Pielea lui Stalin, inginerul Anatol Musceleanu ne-a permis accesul şi la câteva documente de mare interes cu referire la mişcarea studenţilor din capitala Banatului din octombrie-noiembrie 1956, la care a luat parte. După ce a fost reţinut, împreună cu alţi circa 1.000 de studenţi, în fosta cazarmă a armatei sovietice din Becicherecu Mic, Anatol Musceleanu a fost exclus din Uniunea Tineretului Muncitor, iar la 20 ianuarie 1957 a fost exmatriculat de la Facultatea de mecanică a Institutului politehnic, unde era în plină sesiune a anului III. Stigmatul de participant la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei anticomuniste maghiare l-a urmărit apoi întreaga viaţă, el neputând multă vreme să se reînscrie la o instituţie de învăţământ superior pentru a-şi finaliza studiile.

Un prim document ne dovedeşte faptul că situaţia de la facultăţile din Timişoara a devenit repede cunoscută presei şi opiniei publice din străinătate. Deja în ianuarie 1957, Radio Europa Liberă se referea la numeroasele arestări şi exmatriculări care chiar atunci aveau loc. Iată relatarea acestui post:

„Studenţi arestaţi în timpul revoluţiei din Ungaria

Sursa noastră a fost student la Facultatea de mecanică din Timişoara în timpul revoluţiei din Ungaria. După mişcările studenţeşti din acelaşi an, la Timişoara o serie de studenţi au fost arestaţi sau exmatriculaţi. Sursa ne dă numele câtorva dintre ei.

Au fost arestaţi următorii: profesorul Ilie Haiduc, profesor de organizarea şi amenajarea întreprinderii de la Facultatea de mecanică, apoi următorii studenţi de la aceeaşi facultate:

Valentin Rusu din anul V, Frederic Barth din anul V, Alexandru Dărăban din anul III, Paul Marius Angelo din anul V (eliberat ulterior), Teodor Stanca din anul V, Lucian Collariu din anul V, Aurel Baghiu şi Frank Ferdinand.

Au fost exmatriculaţi 20 sau 30 studenţi de la aceeaşi facultate, din care sursa reţine următoarele nume: Justin Andreescu din anul V, Anatol Musceleanu din anul III, Ioan Anţilă din anul V, Tiberiu Desiewsky din anul V, Vasile Leş din anul V, Mircea Morariu, Ovidiu Safta, Carol Pop şi mulţi alţii.”

Au urmat mulţi ani de încercări neizbutite de a se reînmatricula la una dintre facultăţile din ţară. La Bucureşti, prorectora Suzana Gâdea, care, culmea, avea renumele că reînscrisese diverşi studenţi exmatriculaţi pentru absenţe nemotivate sau practicarea de jocuri de noroc, a devenit brusc foarte intransigentă când a aflat motivul excluderii lui Anatol Musceleanu. Ba chiar i-a îngreunat dosarul, scriind: „Nu se aprobă reînscrierea, deoarece a participat la acţiunile huliganice antipartinice de la Timişoara.” Văzând această rezoluţie, nici celelalte facultăţi nu îndrăzneau să-l primească. Demersurile au continuat prin diverse forme. Un apel al tatălui său, învăţătorul Gheorghe Musceleanu, a fost adresat chiar Politehnicii timişorene, de la care s-a primit următorul răspuns:

„Republica Populară Română
Institutul politehnic Timişoara
Serviciul Cadre
B-dul 30 Decembrie No. 2
No. 1.460/14/K Timişoara, 24 noiembrie 1961
Către:
Tov. Musceleanu Gheorghe învăţător
Şcoala de 7 ani No. 7 Bacău
Ca răspuns la cererea Dvs. înregistrată la noi sub Nr. 1.460/1961, vă comunicăm că Institutul politehnic nu revine asupra exmatriculării fiului Dvs, deoarece a luat parte la acţiunile huliganice din 30 oct. 1956 de la Facultatea de mecanică din Timişoara.
Rector, Ing. M. Rădoi
Şef serviciul de cadre, Simlovici Alex.”

Abia după revoluţia din decembrie 1989 li s-a făcut dreptate din punct de vedere moral studenţilor exmatriculaţi. În 1991, Senatul Universităţii tehnice din Timişoara anula hotărârile din 1956 şi 1957, prin următorul comunicat:

„Un act de justiţie aşteptat 35 de ani (restitutio)

În 1956, studenţii timişoreni au dat glas dorinţei lor de libertate a poporului român, cerând independenţă de gândire şi de simţire naţională. Gestul lor, ce încununa o luptă disperată împotriva răului care se infiltra în societatea românească, atât prin forţă, cât şi prin persuasiune, a fost aspru pedepsit prin bătăi, schingiuiri, condamnări şi exmatriculări.

Astăzi, la 35 de ani de la sublimul gest al sacrificiului de sine pentru libertate naţională şi dreptate socială, Senatul Universităţii tehnice din Timişoara declară nulă şi neavenită exmatricularea următorilor studenţi, care şi-au alăturat numele atâtor alţi intelectuali, victime ale comunismului:

FACULTATEA DE MECANICĂ
1. Baghiu T. Aurel – anul V
2. Barth F. Frederic – anul V
3. Boldea N. Nicolae – anul V
4. Cormoş Gh. Cornel – anul V
5. Ilca P. Ioan – anul V
6. Lazăr A. Desideriu – anul V
7. Mihalca R. Ioan – anul V
8. Moraru I. Mircea – anul V
9. Muţiu V. Caius – anul V
10. Naghi L. Ladislau – anul V
11. Paul R. Marius – anul V
12. Petca I. Ioan – anul V
13. Pop D. Dumitru – anul V
14. Radu A. Valentin – anul V
15. Rusu T. Valentin – anul V
16. Stanca I. Teodor – anul V
17. Taşcă R. Romulus – anul V
18. Terbea A. Axente – anul V
19. Broch R. Oswald – anul IV
20. Cristeanu G. Frederic – anul IV
21. Drobny I. Henric – anul IV
22. Siegmeth I. Frideric – anul III
23. Balaci D. Nicolae – anul V
24. Dărăban Alexandru – anul III
25. Michels Gudrun – anul III
26. Musceleanu Anatolie – anul III
27. Chirculescu Maria – anul II
28. Fizeşan I. Marian – anul II

FACULTATEA DE ELECTROTEHNICĂ
1. Cernescu Monica – anul I
2. Ganea Virgil – anul II
3. Ziegler Lothar – anul III

FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
1. Popescu Gheorghe – anul IV
2. Păuna Aurel – anul IV
3. Surlaşiu I. Ioan – anul IV
4. Grünfeld Isac – anul III
Senatul Universităţii tehnice
din Timişoara.”

Un alt student exmatriculat pe atunci a fost Ioan Holender, coleg de an cu Anatol Musceleanu, ajuns apoi director al faimoasei Opere de Stat din Viena. Acesta îi adresa în 2001 fostului său coleg de facultate o scrisoare având următorul conţinut:

„Wiener Staatsoper
Der Direktor
Wien, 5 Nov. 2001
Dragă Anatol Musceleanu,
Îţi mulţumesc pentru cele trimise, pe care le-am citit amintindu-mi de multe trăite de mine la Timişoara în anii aceia. Şi de fosta noastră colegă Michels Gudrun – frumoasa Gudrun – îmi amintesc – transmite-i te rog salutările mele.
Eu sunt din când în când la Timişoara, poate ne mai vedem odată în viaţă.
Dorindu-ţi toate cele bune, te salută fostul tău coleg, care şi el a fost exmatriculat în 1957, tot în anul III fiind la Mecanică.
Cu drag,
Ioan Holender.”

În România exmatriculat, în Austria director al Operei din oraşul lui Mozart, Haydn şi Strauss! Soarta lui Ioan Holender, a lui Anatol Musceleanu şi a atâtor altor intelectuali umiliţi şi persecutaţi pentru că nu s-au supus regimului comunist este edificatoare în privinţa situaţiei jalnice în care a ajuns această ţară. După 1945 au fost promovate nenumărate nulităţi şi nonvalori, cu singura condiţie de a fi devotate orbeşte partidului de guvernământ. Cei realmente valoroşi, însă neconvenabili regimului comunist întrucât gândeau prea mult, au fost fie persecutaţi până la exterminare, fie siliţi să plece în alte ţări, unde s-au putut realiza în mod strălucit. În acest timp, România, condusă de cei cu „dosar curat”, a ajuns în coada Europei.

Documentele primite de la Anatol Musceleanu, căruia îi mulţumim şi pe această cale, vin să întregească tabloul mişcărilor studenţeşti de la Timişoara din toamna anului 1956, stimulate de revoluţia anticomunistă din Ungaria. A fost una dintre cele mai puternice reacţii ale românilor faţă de regimul comunist şi de ocupaţia sovietică. Timişoara şi Banatul s-au aflat şi atunci în primul rând al manifestărilor în favoarea democraţiei şi a orientării fireşti a politicii externe a României. Însă abia după 33 de ani, revoluţia din decembrie 1989 începută la Timişoara va consfinţi realizarea idealurilor pentru care s-au sacrificat tinerii intelectuali ai generaţiei din 1956, faţă de care suntem datori să ne arătăm întregul nostru respect.

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

Mircea Rusnac – Amintirile unui student timişorean exmatriculat în 1957

Am primit de curând o carte de amintiri scrisă de Anatol Musceleanu şi apărută tocmai la Bacău, însă având numeroase conotaţii cu istoria contemporană a Banatului, în special cu primii ani ai dictaturii comuniste.* Autorul, originar din Basarabia, a locuit în Banat în perioada 1944-1957, întâi în localitatea Ianova din judeţul Timiş-Torontal, apoi ca student la Facultatea de mecanică a Politehnicii timişorene, cu începere din anul 1954. După exmatricularea sa din ianuarie 1957, ca urmare a faptului că a participat la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei maghiare, s-a stabilit la Bacău. Cartea sa Pielea lui Stalin surprinde, în secvenţe scurte, povestite cu mult tâlc şi chiar cu umor, aspecte ale vieţii autorului, în fapt a vieţii noastre a tuturor, în anii întunecaţi ai comunismului. Fiecare dintre cele 49 de scurte capitole ar necesita un comentariu special sau, şi mai bine, o lecturare completă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar faptele relatate sunt absolut memorabile.

Întrucât lucrarea a apărut departe de regiunea noastră, suntem siguri că prea puţini bănăţeni au ajuns să o cunoască şi să o parcurgă. De aceea, vom prezenta cele patru capitole referitoare la evenimentele petrecute la Timişoara în 1956-1957, convinşi fiind că noi toţi avem multe de aflat din paginile lui Anatol Musceleanu.

Capitolul intitulat Şedinţa prezintă amintirile sale de la marea întrunire studenţească de la Timişoara din 30 octombrie 1956. Atmosfera revoluţionară era propagată în rândul studenţilor printr-un mare aparat de radio aflat la cantină, care fusese conectat pe postul din Budapesta. Acesta relata în direct luptele care se purtau în capitala Ungariei, studenţii care ştiau limba maghiară traducând şi pentru ceilalţi. (p. 95-96) Astfel conectaţi la evenimentele în curs, studenţii s-au întrunit la 30 octombrie în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde grupa lui Musceleanu din anul III tocmai ar fi trebuit să susţină un seminar la termotehnică. „În sală începură să vină tot mai mulţi studenţi şi foarte curând sala fu plină.” (p. 96) Principalii organizatori erau studenţii din anul V Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Fritz Barth. Totodată, au sosit şi reprezentanţi ai autorităţilor, printre care ministrul adjunct al învăţământului, Coriolan Drăgulescu, rectorul Rogojan şi activistul Petre Lupu, secretar al Comitetului central. Ei stăteau la catedră, iar studenţii din anul V în prima bancă. (p. 96)

Luând cuvântul, Aurel Baghiu „a arătat că nici posturile noastre de radio şi nici presa nu au oglindit corect evenimentele din Ungaria şi că mult mai bine am fost informaţi de la posturile prietenilor noştri sârbi şi în special de la postul Radio Novi Sad, care avea o emisiune în limba română.” (p. 96) Cuvintele sale au fost întâmpinate de numeroşii studenţi prezenţi cu aplauze şi aprobări.

Dintre luările de cuvânt care au urmat, Anatol Musceleanu îşi mai amintea că studentul Dărăban a întrebat „ce rost mai are staţionarea trupelor sovietice în România?” (p. 97) Treptat, participanţii prindeau curaj şi „tot mai mulţi colegi luară cuvântul”, fiind susţinuţi de ceilalţi prin aplauze. (p. 97) Ei cereau: desfiinţarea Societăţii „Sovromcuarţit”, care exploata minereul de uraniu din România, reducerea orelor de marxism şi de limbă rusă şi introducerea altor limbi de circulaţie internaţională, desfiinţarea cotelor obligatorii şi a normelor de producţie, autonomie universitară. Numărul participanţilor creştea permanent, prin sosirea în sală a studenţilor de la alte facultăţi. Pe rând, cei de la medicină, agronomie sau chimie îşi declarau solidaritatea cu studenţii de la mecanică. (p. 97) Un participant a cerut să se ţină un minut de reculegere pentru eroii căzuţi în Ungaria. Maliţios, un activist din prezidiu a întrebat: „Pentru care eroi?” La care sala a strigat la unison: „Pentru toţi!” (p. 97) Cum toată lumea se ridicase în picioare, „activiştii vrând, nevrând, au ţinut şi ei reculegerea.” (p. 97)

Sala devenea neîncăpătoare pentru toţi cei care doreau să participe, astfel încât studenţii au hotărât să se mute în localul cantinei, care era mai cuprinzător. Activiştii refuzând acest lucru, au plecat. În schimb, studenţii au continuat şedinţa la cantină. Acolo „atmosfera se încinse” şi „revendicările se radicalizară”. (p. 98) S-a hotărât trimiterea unui memoriu către ziarul Drapelul roşu, pentru a fi publicat. Memoriul conţinea toate doleanţele expuse de către studenţi. Unii doreau trimiterea lui imediat, iar alţii a doua zi. Musceleanu era de părerea primilor, „pentru a lua autorităţile prin surprindere şi a nu permite Securităţii să ia măsuri de forţă.” (p. 98)

Între timp însă, asistentul Rosinger anunţase deja Securitatea, facultatea fiind înconjurată cu trupe şi agenţi. Musceleanu, împreună cu o colegă, încercau să ridice problema Basarabiei, fiind raportaţi ulterior de fosta secretară a Uniunii Tineretului Muncitor, care i-a învinuit de „organizarea manifestaţiei”. (p. 98) În final, studenţii au hotărât să predea memoriul a doua zi, urmând să se întâlnească din nou în sala cantinei, iar în caz de represalii, să declanşeze greva generală. (p. 99)

La scurt timp după ce a ajuns în camera sa, Anatol Musceleanu a fost arestat, fiind dus înapoi la cantină. Acolo erau aduşi pe rând studenţii participanţi la întrunire, iar după o oră „sala cantinei era din nou plină.” (p. 99) Un ofiţer a urcat pe o masă, adresându-li-se în felul următor: „Ce e bă? Vă credeţi şmecheri? Vreţi să faceţi revoluţie? Ai? Lasă că vă arătăm noi revoluţie!” Apoi citi de pe o hârtie numele celor care luaseră cuvântul, care erau cu toţii arestaţi, cu excepţia lui Holender, colegul de an al lui Musceleanu, acesta reuşind să fugă printr-o spărtură din gard. (p. 99)

După plecarea ofiţerului şi a celor nominalizaţi de el, ceilalţi studenţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, cu care au fost duşi la cazarma dezafectată de lângă Becicherecu Mic. Acolo erau nişte dormitoare mari, însă sutele de studenţi aduşi depăşeau capacitatea acestora, dormind îmbrăcaţi pe saltelele umplute cu paie. Au primit porţii de mâncare specifice armatei. „Încăperea avea două uşi păzite de câte un militar înarmat cu pistol mitralieră.” (p. 100) Toate barăcile erau pline de studenţi, care comunicau între ei folosind alfabetul muţilor. (p. 100) Din aceste luări de contact au dedus că se aflau în total acolo aproape 1.000 de studenţi. (p. 101)

În dupămasa următoare au continuat să fie aduşi şi alţi colegi arestaţi. De la aceştia au aflat despre „marea demonstraţie din piaţa catedralei”, înăbuşită de armată, despre arestarea studentelor din cămin, a studenţilor de la medicină sau a unora prinşi pur şi simplu pe stradă. Totodată, se ştia că revoluţionarii unguri încă nu cedaseră. (p. 101) Timp de o săptămână au fost deţinuţi acolo, omorându-şi vremea cu un joc numit „mâţa”. (p. 101) „Acest joc s-a dovedit util, deoarece ne abătea atenţia de la situaţia grea în care ne găseam.” (p. 101)

La un moment dat, în mijlocul lor a venit un colonel pentru a-i „lămuri” asupra evenimentelor. El folosea cu acest prilej „o limbă de lemn de esenţă tare”, (p. 102) fiind în cele din urmă dezaprobat şi plecând. „După aceasta nu ne-a mai deranjat nimeni până la eliberare”, scria Anatol Musceleanu. (p. 102) Într-o seară au fost reîmbarcaţi în camioane şi duşi la Timişoara. La intrarea în oraş, un grup de oameni i-au întâmpinat cu strigătele: „Trăiască studenţii patrioţi! Bravo lor!” (p. 102) Apoi au fost lăsaţi lângă cantină, „exact de unde ne luaseră.” (p. 102) Între timp, revoluţia din Ungaria fusese înfrântă, iar puterile occidentale nu au întreprins nimic pentru a ajuta poporul maghiar. Din aceasta se putea desprinde limpede că „înţelegerile de la Ialta erau încă în vigoare”, iar deziluzia tuturor a fost pe măsură. (Ibidem)

Iniţial lucrurile păreau să revină la normal, chiar cu unele îmbunătăţiri: mâncarea la cantină era mai bună, iar „toată lumea se purta cu noi atent.” (p. 102) Dar după înfrângerea revoluţiei ungare, au început să scoată capul „fel de fel de nulităţi”, între care cea mai îndârjită era fosta secretară U.T.M. (p. 103) Ea a făcut sesizări la partid prin intermediul tatălui său, activist la C.F.R. Cea mai mare ură o nutrea împotriva colegei care fusese aleasă de studenţi ca secretară U.T.M. în locul ei.

Ca urmare, după aproximativ o lună, a fost convocată o şedinţă U.T.M. Fapt fără precedent, toţi participanţii erau obligaţi să aibă carnetele la ei şi nu avea voie să lipsească nimeni. Şedinţa avea loc în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde începuse manifestarea din 30 octombrie 1956. Colega lor venise însoţită de activistul Nichita şi de încă o colegă, cei trei instalându-se la catedră. Nichita i-a dat cuvântul fostei secretare, care a citit un virulent referat, în care abundau termenii: antistatal, antipartinic, cosmopolit, antisovietic, huligan şi chiar duşman al poporului, „acuzaţie preluată direct din arsenalul lui Goebbels.” (p. 104)

Principala acuzată era tocmai secretara U.T.M. aflată în funcţie, care a fost exclusă din organizaţie. Acelaşi lucru l-a păţit şi Anatol Musceleanu, acesta fiind un prim pas necesar înaintea exmatriculării. (p. 104-105) Totuşi, cursurile şi seminariile continuau să se desfăşoare în mod normal. Musceleanu a fost chemat ca martor al apărării în procesul intentat capilor manifestaţiei, de către avocatul studentului Dărăban. Procesul avea loc la Tribunalul militar, aflat într-o vilă de lângă Palatul dicasterial. El a depus favorabil pentru Dărăban şi Paul Marius, la întrebările avocaţilor acestora, arătând că cei doi nu incitaseră sala prin luările lor de cuvânt. (p. 105) Dărăban a fost condamnat la un an, iar Paul Marius a fost achitat, însă prin mărturia depusă, Musceleanu şi-a agravat propria situaţie. Împreună cu colega exclusă din U.T.M., a fost chemat la prim-secretarul regiunii Timişoara, care pur şi simplu dorea să vadă cum arătau „instigatorii evenimentelor.” (p. 106)

La cantina studenţească, anul nou 1957 a fost organizat mult mai bine ca până atunci, ca şi faţă de anii care vor urma. Sesiunea de examene a început şi ea normal. Doar în ultimele zile ale acesteia „au început să apară liste cu exmatriculaţi.” (p. 106) Înaintea ultimului examen, o asemenea listă îl includea şi pe Anatol Musceleanu. El a fost exmatriculat în şedinţa Consiliului ştiinţific al Institutului politehnic din 20 ianuarie 1957, împreună cu colega sa şi cu alţi studenţi. (p. 106) A doua zi, decanul Bărglăzan l-a încurajat, promiţându-i că va vorbi cu rectorul de la Iaşi să poată continua studiile acolo. Tot atunci, asistentul Ioviţă de la catedra de rezistenţa materialelor i-a spus că era „o victimă nevinovată a luptei împotriva comunismului şi că zilele acestei dictaturi sunt numărate.” (p. 107) În 24 de ore a trebuit să evacueze căminul. Apoi a fost refuzat în toate centrele universitare în care a încercat să se reînscrie (Bucureşti, Iaşi, Braşov – pe atunci Oraşul Stalin), din cauza participării sale la „acţiunile huliganice antipartinice din Timişoara.” (p. 110) La Bucureşti, cea care l-a refuzat cu hotărâre a fost prorectora Suzana Gâdea. În continuare, a lucrat în diferite locuri pentru perioade scurte de timp, alternând cu perioade în care era şomer. A rămas la Bacău, unde trăieşte şi acum.

Cartea Pielea lui Stalin a lui Anatol Musceleanu este o mărturie foarte importantă asupra destinului unui om de valoare în timpul perioadei comuniste, când infidelitatea politică era sancţionată extrem de dur. El însă a găsit puterea şi energia de a-şi descrie pe larg experienţele, păstrând o atitudine cumpătată şi chiar umoristică faţă de cele mai absurde situaţii trăite. Ar fi fost mult mai bine dacă şi alţi martori ai acelor timpuri ar fi descris la fel de amănunţit situaţiile prin care au trecut.

Într-un mesaj trimis pe e-mail, Anatol Musceleanu a precizat că dintre foştii săi colegi de facultate au lucrat ulterior la Reşiţa: Alexandru Popa, Iosif Hegedus, Ioan Schmutzer, Ioan Doicaru şi Constantin Barbu (în prezent decedat).

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

*Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Editura Ioana, Bacău, 2007, 151 p.

Mircea Rusnac – Prim pas cu dreptul al Bibliotecii Banaterra

La sfârşitul lui 2009 a apărut la Timişoara primul volum al noii Biblioteci Banaterra, editat de Asociaţia Proiectul Rastko România (http://www.banaterra.eu). Este intitulat Descoperiţi Banatul. Timişoara*, fiind gândit ca un omagiu adus eroilor timişoreni din timpul revoluţiei desfăşurate cu două decenii în urmă. Conţine un număr de 13 lucrări, susţinute cu ocazia ediţiilor sesiunii de comunicări Banaterra din anii 2007, 2008 şi 2009, şi un Cuvânt înainte scris de Duşan Baiski, preşedintele Asociaţiei.

Din Cuvântul înainte reţinem următorul pasaj introductiv, care spune totul: „Când politicienii nu doresc să ne cunoaştem istoria, nu o cunoaştem. Guvernanţii comunişti au şi reuşit acest experiment. Cel puţin când e vorba despre noi, bănăţenii. Sutele de monografii ale satelor bănăţene, scrise şi tipărite între cele două războaie mondiale, au zăcut până de curând dosite în biblioteci particulare ori încuiate pe undeva prin dulapurile celor publice. Conştiinţa bănăţeanului trebuia cumva, dacă nu anihilată, atunci măcar adusă cât mai aproape de punctul zero. Singura istorie care trebuia cunoscută era cea oficială, supusă intereselor politice ale celor aflaţi la putere. O istorie în care abia dacă erau amintiţi un Pavel Chinezu ori Eftimie Murgu, de exemplu. În rest, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare etc. etc. Desigur, nu minimalizăm faptele lui Mihai Viteazul ori Ştefan cel Mare, dar a încuia în debaraua politicii comuniste româneşti personalităţile bănăţene de prim-rang a fost fără doar şi poate o crasă bătaie de joc la adresa celor peste un milion de bănăţeni. De două ori mai vitregite au fost, evident, minorităţile naţionale. Peste ale căror istorii s-a trecut în goana calului.” (p. 5)

Autorii comunicărilor, chiar dacă nu toți sunt istorici, au încercat să răspundă acestor vechi neajunsuri. Deşi majoritatea lor se referă la aspecte ale trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat al capitalei Banatului, există şi subiecte din trecutul altor localităţi, precum Cenad, Lugoj sau Panciova, şi o trecere în revistă a lui Sorin Forţiu a evoluţiei denumirii Banatului în ultimele trei secole. În continuare, vom face câteva referiri mai detaliate asupra unora dintre aceste lucrări.

Prima comunicare, foarte binevenită în contextul istoric în care a apărut volumul, este intitulată Monumente dedicate eroilor Revoluţiei din decembrie 1989, la Timişoara, autoare fiind Dorotea Momir (p. 7-23). Sunt trecute în revistă cu acest prilej, prin descrieri şi imagini, numeroasele forme prin care timişorenii îşi cinstesc eroii. Majoritatea lor au fost opera Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara”, înfiinţată la 26 aprilie 1990. În cadrul său funcţionează, din 1998, şi Centrul Naţional de Documentare, Cercetare şi Informare Publică privind Revoluţia din Decembrie 1989.

Monumentele amplasate în zona punctelor fierbinţi din timpul revoluţiei sunt prezentate pe categorii şi în ordinea cronologică a ridicării lor. Cele mai importante sunt: Ansamblul memorial din Cimitirul Eroilor (1990), Deschidere (1991), Eroica (1992), Clopotul libertăţii (1992), Învingătorul (1993), Evoluţie (1993) etc.

Urmează troiţele, situate în faţa catedralei şi lângă biserica ortodoxă din Mehala. În cinci locuri din oraş au fost înălţate cruci funerare. Numeroase sunt şi plăcile comemorative, amplasate pe clădirile-reper ale acelor zile: biserica reformată, Poliţia judeţeană, penitenciarul „Popa Şapcă”, Electrobanat, Palatul administrativ, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Spitalul judeţean, Parcul „Regina Maria” etc. Multe dintre ele pomenesc nume ale martirilor căzuţi în locurile în care au fost instalate. Vom enumera în semn de omagiu numele tuturor martirilor înscrise pe diversele monumente: Ioan Vasile Avram, Radian Belici, Alexandru Grama, Elena Nicoară, Gabriela Tako, Remus Tăşală, Gheorghe Cruceru, Margareta Caceu, Mariana Caceu, Silvia Sava, Angela Elena, Tiberiu Florian, Nicolae Ovidiu Munteanu, Eugen Nagy, copiii: Claudiu (15 ani), Alexandru (17), Cristina (2), Constantin (17), Eugen (17), Luminiţa (14), Gabriela (10), Laura (2), Silviu (18), Maftei (17), Constantin Zabulică, Petru Ioan Bonţe, Rozalia Irma Popescu, Maria Andrei, Leontina Banciu, Slobodanca Ewinger, Octavian Ţintaru, Vasile Crăsneanu, Mariana Farcău, Lepa Bărbat, Edith Reiter, Dumitru Marius Ciopec, Vasile Pădurariu, Dumitru Constantin Doru Gârjoabă, Sorin Leia, Ioan Stanciu, Ladislau Csizmarik. În afara acestora, ansamblul din Cimitirul Eroilor cuprinde numele tuturor victimelor Timişoarei, iar monumentul Deschidere îi pomeneşte pe cei 43 ucişi şi incineraţi la crematoriul din Bucureşti. În total, o impresionantă succesiune de mărturii omagiale pentru cei jertfiţi pe altarul libertăţii.

Un alt articol din care aflăm lucruri interesante este cel al lui Vali Corduneanu: Manifestaţia promonarhistă spontană şi împotriva Armatei Roşii de la 10 mai 1945 din Timişoara (p. 36-51). La acest prim 10 mai care a urmat lui 23 august 1944 a avut loc o demonstraţie spontană a elevilor de la Liceul „Constantin Diaconovici-Loga” şi a elevelor de la „Carmen Sylva” din Timişoara. Au fost scandate lozinci împotriva Armatei Roşii ocupante a României în acel moment, fiind în schimb aclamate puterile occidentale (Anglia şi S.U.A.). Momentul era foarte semnificativ. Cu o zi înainte, Germania semnase capitularea necondiţionată, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit, iar Uniunea Sovietică era „marele câştigător”. (p. 36-37) Aflată la apogeul puterii sale, dominaţia sovietică se vedea contestată de un grup de liceeni din capitala Banatului. Mai mult, aceştia au fost susţinuţi şi încurajaţi de unele autorităţi, încă nesubordonate partidului comunist, precum generalul Alexandru Saidac, comandantul garnizoanei Timişoara, sau Aurel Buteanu, directorul Teatrului Comunal, care nu mult mai târziu vor trebui „să plătească pentru aceste gesturi prin ani de închisoare.” (p. 36)

Autorul a avut la îndemână trei categorii de surse referitoare la acest eveniment: mărturiile foştilor elevi de atunci Decebal Anastasescu şi Emil Sebeşan, rapoartele primite de către conducerea regională şi judeţeană a P.C.R. şi presa vremii.

Manifestaţia începuse spontan în zona catedralei, scandându-se „Trăiască armata regală!” şi „Regele şi patria!” Participanţii purtau portretul regelui Mihai, îndreptându-se către sediul garnizoanei militare din Piaţa Libertăţii. Trecătorii aruncau flori demonstranţilor, al căror număr crescuse la câteva mii. În Piaţa Libertăţii au cântat Imnul regal, în timp ce militarii prezenţi salutau în poziţie de drepţi. Luând cuvântul din balconul clădirii, generalul Saidac a adus laude tinerilor prezenţi şi a ignorat armata sovietică. Întorcându-se apoi în Piaţa Victoriei, demonstranţii au ajuns până la monumentul Lupoaicei. Ei au observat că la balconul teatrului erau afişate numai portretele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, lipsind tocmai cel al regelui Mihai. Au hotărât să pătrundă în clădire şi să ceară directorului Buteanu remedierea situaţiei. Acesta a acceptat şi a rostit şi o cuvântare despre aliaţii tradiţionali, însoţită de demonstranţi cu scandarea: „Anglia, America!” (p. 39)

Reacţia părţii adverse nu s-a lăsat, fireşte, aşteptată. Mai întâi, s-a cerut unei vătmăniţe să treacă cu tramvaiul prin Piaţa Victoriei. Refuzând, aceasta „va suferi consecinţele” (p. 39), ca şi portarul teatrului. Se găsiseră deja nişte ţapi ispăşitori. Mulţimea s-a împrăştiat totuşi în urma intervenţiei unui ofiţer sovietic. Au urmat acuzaţiile de organizare a manifestaţiei la adresa generalului Saidac, a directorului Buteanu şi mai ales a lui Sever Bocu, preşedintele organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Ţărănesc. Numeroşi elevi au fost arestaţi, la fel ca şi unii profesori şi actori. Au fost reţinuţi perioade îndelungate elevii Sebeşan şi Anastasescu, iar directorul şi subdirectorul Liceului „C.D. Loga”, Vasile Mioc şi Iuliu Ilca, au fost închişi timp de trei luni în lagărul de la Caracal. (p. 40)

Interogatoriile se desfăşurau în actuala clădire a Muzeului de Artă din Piaţa Unirii, fiind conduse de ofiţerul de Siguranţă Aurel Moiş. Cei doi elevi vor fi eliberaţi după ce au refuzat să declare „de cine au fost instigaţi”, ei spunând adevărul că manifestaţia a fost spontană. Peste nu mulţi ani însă, ei vor face cunoştinţă cu asprimea regimului comunist, Sebeşan fiind chiar întemniţat la Piteşti în perioada „reeducării”. (p. 41)

Rapoartele întocmite de informatorii comuniştilor referitor la desfăşurarea demonstraţiei îl implicau şi pe profesorul universitar Marin Bănărescu, care „a salutat în stil fascist.” (p. 41) Foarte distorsionat prezenta faptele şi presa procomunistă locală. După ce iniţial ele fuseseră ignorate, descriindu-se numai programul oficial din acea zi, în 12 mai 1945 organul P.C.R. Luptătorul bănăţean titra: O sfidare a patriei, a M.S. Regelui şi a aliaţilor. Sever Bocu, naţional-ţărăniştii dr. Ioan Subţire şi Aurel Leucuţia, Buteanu şi generalul Saidac erau catalogaţi fie „fascişti”, fie „huligani”. (p. 47) A doua zi, ziarul îl adăuga şi pe episcopul „hitlerist” Augustin Pacha. Articolul Vigilenţa! din acelaşi număr al ziarului îl denunţa pe locotenentul Constantin Tivig, care strigase „Jos armata sovietică!” (p. 49) În 14 mai, ziarul anunţa triumfător că liderul naţional-ţărănist Sever Bocu (care trebuia declarat principalul vinovat) „a fost trimis în faţa Tribunalului Poporului.” (p. 49) Adică zeloşii comunişti timişoreni îl şi declaraseră pe principalul lor adversar din regiune drept „criminal de război” şi îl expediaseră la Bucureşti pentru a fi judecat. În 17 mai, Luptătorul bănăţean decreta că „iniţiatorul şi organizatorul acţiunilor mârşave de la 10 mai a fost generalul Saidac” şi anunţa că „criminalul Sever Bocu a făcut pe bolnavul înainte de a fi transportat la Tribunalul Poporului.” (p. 50)

După două zile se constata că totuşi Sever Bocu nu va fi judecat, aşa cum speraseră comuniştii locali. El era menţinut la Bucureşti doar cu domiciliu forţat. (p. 51) Totuşi, chestorul de Poliţie Ion Halalai, care „rezolvase” aşa de bine cazul, a fost avansat, devenind inspector regional pentru judeţele Arad, Timiş-Torontal, Hunedoara, Caraş, Severin şi jumătate din Bihor.” (p. 50)

Alte informaţii despre episcopul romano-catolic de Timişoara, Augustin Pacha, reies din comunicarea următoare, a lui Claudiu Călin, intitulată Asociaţia Sfântului Bonifaciu pentru Dieceza de Timişoara. O asociaţie religios-culturală timişoreană pentru întregul Banat – „Bonifatiusverein für die Temesvarer Dioezese” – (p. 52-68). Întemeietorul acestei Asociaţii, Josef Nischbach, a fost silit în 1949 de către autorităţile comuniste să se retragă din activitate. (p. 56) În 1951 a fost condamnat la 20 de ani de temniţă grea pentru „înaltă trădare” (p. 56-57), rămânând în detenţie până în 1959. La 1 iunie 1959, „fără prea multe explicaţii”, el a fost predat Poliţiei federale vest-germane, împreună cu fostul deputat dr. Franz Kräuter, rudă cu episcopul Pacha, şi cu surorile dr. phil. Hildegardis Wulff OSB şi Patrizia Zimmermann OSB. (p. 57) Nischbach a murit în Germania în 1970, fiind reînhumat în 2001 în cripta domului romano-catolic din Timişoara.

În acest fel, soarta sa fusese strâns legată de cea a episcopului Pacha, de a cărui anchetare ne-am mai ocupat (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-procesul-intentat-conducatorilor-bisericii-romano-catolice-din-banat-1951-si-locul-sau-in-campania-antireligioasa-a-regimului-comunist). În 1945, episcopul îl numise pe Nischbach la conducerea Asociaţiei de Ajutorare pentru Repatriaţi (Das Heimkehrerverein), care se ocupa de germanii reîntorşi din deportarea în Uniunea Sovietică (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-deportarea-germanilor-in-uniunea-sovietica-1945-cu-referire-speciala-la-banat).

Comunicări la fel de interesante sunt şi cele ale autorilor Árpád Jancsó, Gheorghe Moldovan, Milan Ilin, Mariana Cernicova, Sergiu Soica, Sorin Forţiu, Gheorghe Doran, Mario-Raimondo Rupp, Svetlana Nicolin şi Duşan Baiski, toate întregind un prim volum promiţător al Bibliotecii Banaterra. Este o contribuţie foarte utilă şi în acelaşi timp necesară pentru cunoaşterea trecutului regiunii noastre.

* Asociaţia Proiectul Rastko România, Descoperiţi Banatul. Timişoara, Editura Waldpress, Timişoara, 2009, 192 p.

Mircea Rusnac – Un adevărat bănăţean

În ultima perioadă am avut, după cum arătam, privilegiul să cunoaştem o serie de bănăţeni foarte interesaţi de trecutul regiunii noastre. Acum vom face o referire cu totul specială. Cel pe care îl vom prezenta de data aceasta este un bănăţean absolut deosebit. Se numeşte Octavian Muntean. Am fost colegi de liceu, dar ne-am regăsit datorită Internetului după exact 20 de ani. Tavi nu a pierdut degeaba acest timp. L-a pus mereu în slujba cunoaşterii şi aflării trecutului Banatului. Cu atât mai remarcabil, cu cât nici el nu este istoric de profesie, iar viaţa l-a dus pe alte meleaguri. Însă este greu de găsit un bănăţean mai autentic decât el.

Cel mai elocvent se poate demonstra aceasta prin paragrafele de mai jos. Sunt pasaje din schimbul de e-mailuri dintre noi, având bineînţeles teme istorice. Vă invităm pe toţi să citiţi cu atenţie mărturiile lui Tavi Muntean şi să comparaţi apoi în ce măsură ne mai cunoaştem trecutul în acest moment. Noi am aflat unele lucruri deosebite şi chiar senzaţionale. Vă dorim lectură plăcută şi are cuvântul reşiţeanul Octavian Muntean:

*

Viitorul rege Mihai, care atunci era elev, a avut doi colegi de clasă din Caraş şi a făcut un an de şcoală la noi în judeţ (clasa a fost cazată la Vila Klaus). Casa Regală avea acţiuni la U.D.R. şi în timpul acela Reşiţa (şi Auschnitt) erau în graţiile conducerii ţării, iar U.D.R.-ul era cel mai mare S.A. din ţară. Atunci s-a construit şi noua judecătorie, clădirea din faţa Romtelecom-ului.

*

Am avut privilegiul să-l cunosc bine pe I. Gh. Jurchescu şi să petrec destulă vreme în compania lui. Omul a fost avocat şi judecător în Timişoara, iar în perioada când eram student am făcut cu el o vizită la Reşiţa. Atunci mi-a povestit că noua judecătorie (cea din faţa Romtelecom) era în construcţie în anii ’30.

Am văzut pozele lui din perioada când era elev. A fost fiu de preot, iar celălalt cărăşean din clasa voievodului Mihai a fost fiu de ţăran.

Tot in perioada aceea s-a construit şi biserica ortodoxă din Văliug, la sfinţirea ei luând parte regele Carol II si voievodul Mihai. Proiectul ei a fost făcut de una din marile case de arhitectură din Bucureşti. Ca să afle toţi ce aproape era Bucureştiul pe vremea aceea de zona noastră.

În anul când clasa regală a studiat în Caraş, U.D.R. a dat de la început fiecărui elev un caiet cu hărţi şi toate posesiunile Societăţii. Era scris de mână de proiectanţi, l-am văzut pe al lui Jurchescu. Impresionant.

Despre Auşnit (de fapt asa se scrie corect, numele e românizat) pot să-ţi spun că a construit casa lui din Bucureşti (pe care a cumpărat-o Gigi Becali acum câţiva ani şi în care adoră să se pozeze în jilţ) cu bani de la Reşiţa. Arhitectul Roguschi a zis recent că valoarea casei restaurate, cu tot inventarul ei, e de 100 de milioane de euro, dar că nu are cine din România să-ţi mai facă aşa ceva. Tot în perioada aceea s-a construit în Bucureşti Direcţiunea generală a U.D.R., care erau trei blocuri pe Str. Washington (la nr. 8). Nepotul lui Auşnit a declarat la T.V. când a venit să-şi revendice averea din ţară că Max Auşnit a scăpat de puşcărie în acea perioadă tulbure fiindcă a fost avertizat de prieteni că urmează să fie arestat (de pe pârtiile de schi din Semenic a tulit-o direct la Londra, cu banu’ pe el şi fără să păţească nimic). Iar dupa război M. Auşnit a fost judecat si condamnat în România în contumacie, în „Procesul Marii Finanţe”. Omul şi-a văzut bine mersi de viaţa lui în Occident, iar fiu-său a avut şi el o sclipire de geniu când a inventat pungile din plastic care se închid cu „zipper”.

*

Am văzut la o familie de pe Str. Independenţei albumul cu caricaturile lui Ionescu-Gion, comandat lui de către U.D.R. (cred că i-au plătit o avere pentru 3.000 de caricaturi!). Am mai văzut, la Muzeul Brukenthal, şi un tablou frumos al şcolii româneşti de pictură din perioada interbelică: „Deasupra de Reşiţa”.

*

M-a fascinat sfârşitul tragic al marelui erou şi apărător al Timişoarei, Istvan Loszonczy. Am încercat să aflu şi din surse maghiare câte ceva despre viaţa lui, până la asediul în urma căruia Timişoara a căzut în mâinile turcilor. Din păcate, limba maghiară îmi e cvasi-necunoscută şi treptat am limitat căutarea doar la surse româneşti. Însă am descoperit la Iaşi un domn Loszonczy, descendent al ilustrei familii. A fost foarte amabil în a-mi furniza informaţii, dar tot ce mi-a spus în plus faţă de ce ştiam eu e că Istvan Loszonczy a avut o fiică, Ana Loszonczy. Dupa moartea eroică a tatălui ei, a trebuit să fie declarată băiat de către preotul de parohie pentru a putea moşteni averea familiei. Din păcate, Ana fiind unicul descendent (şi de sex femeiesc) al eroului, ramura familiei ei s-a stins…

În prezent, în oraşul Timişoara nu se găseşte vreo stradă sau piaţă care să poarte numele celui care şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pe câmpul de onoare pentru apărarea oraşului, darmite vreun bust ori statuie!

*

Poate nu se ştie că Reşiţa a contribuit şi cu marinari la efortul de război al Imperiului austro-ungar în prima conflagraţie mondială. Am aflat în copilărie că un strămoş al familiei Toth a făcut parte din echipajul lui „Szent Istvan”, nava-amiral şi mândria flotei imperiale. A fost, citez, „pompist la pompe”. Şi înainte de „Szent Istvan”, pe timp de pace, a navigat cu o expediţie austriacă de explorări geografice până pe la poli. Despre o personalitate din respectiva familie puteţi afla mai mult din următorul link: http://www.cultura-industriala.ro/dictionar.html .

Eu am auzit că ţarul Rusiei i-a plătit inginerului respectiv greutatea lui în aur pentru podul făcut la Sankt Petersburg.

*

Despre francezii veniţi în Reşiţa eu ştiu că au ajuns în perioada interbelică. Au venit atraşi de câştig şi condiţiile bune de muncă din U.D.R. Pe vremea aceea, „climatul” din colosul industrial reşiţean era unul de excepţie, iar drepturile si libertăţile salariaţilor aproape că nu îşi aveau egal în Europa acelor vremi. Eu am cunoscut bine pe fiica şi nepoata unuia dintre aceşti francezi; după 1989 ele au emigrat din Reşiţa în Germania (oraşul Saarlouis, lângă Saarbrücken). Iar fiica altuia (având mama germană) a părăsit Reşiţa la retragerea armatei germane (în cel de-al doilea război mondial), dar a rămas cu amintiri de neşters despre perioada monarhică.

Mai ştiu că la Sasca Montană a locuit cineva de familie nobilă înrudit cu familia Bonaparte (sau chiar făcând parte din aceasta). Un cunoscut demn de toată încrederea mi-a spus că mobilele din casa respectivului („evaporate” dupa 1989 pe filieră timişoreană) şi diverse articole textile aveau celebra monogramă „N”.

Oricum, era francez chiar şi regele Ungariei (Carol Robert de Anjou), care a avut o reşedinţă la Timişoara pe actualul amplasament al Castelului Huniade. Cred că de acolo a şi pornit în celebra expediţie din Ţara Românească.

*

În imobilul identificat cândva cu locuinţa boss-ului de la Uzinele şi Domeniile Reşiţa a poposit de nenumărate ori şi regele Carol II, la partide de cărţi pe care era lăsat de gazdă să le câştige. Banii câştigaţi astfel erau folosiţi pentru acte de caritate. Am facut şi noi, reşiţenii, acte de caritate prin Bucureşti: cu bani câştigaţi pe seama U.D.R. a achiziţionat Auşnit casa şi azi a ajuns să se bucure de ea Becali (a plătit pentru ea mai puţin de 1/10 din valoarea de piaţă).

Mircea Rusnac – Aktionsgruppe Banat, fenomen al disidenţei minoritare în România anilor 1970-1980

Aktionsgruppe Banat (Grupul de acţiune Banat) a fost o grupare formată din tineri scriitori de naţionalitate germană din Banat, care încercau să promoveze un spirit mai liber, opus închistării dogmatice a regimului comunist, şi chiar să critice aspectele antidemocratice ale acestuia. Pentru motivele arătate, ei au fost puternic hărţuiţi de Securitatea lui Ceauşescu şi în final au fost nevoiţi să părăsească România, chiar cu câţiva ani înaintea izbucnirii revoluţiei din decembrie 1989.

Scriitorii tinerei generaţii din Banat au început să se afirme din jurul anului 1970, profitând şi de climatul ceva mai relaxat de la începutul perioadei lui Ceauşescu. Încă din liceu, ei îşi publicau scrierile (în special poezii) în paginile revistei Neue Literatur din Bucureşti, al cărei redactor principal era bănăţeanul Gerhardt Csejka, născut la Zăbrani în 1945. Grupul acestor tineri îi cuprindea pe: Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner şi Ernest Wichner. Toţi proveneau din localităţile şvăbeşti din Banat şi erau născuţi în intervalul 1951-1955. O excepţie o reprezenta în acest sens Johann Lippet, care se născuse în 1951 la Wels, în Austria, unde părinţii săi se refugiaseră din vremea războiului, dar în 1956 s-au reîntors în Banat şi au locuit la Vizejdia.

Alt loc în care aveau posibilitatea să publice în 1969-1971 era pagina săptămânală pentru elevi a cotidianului timişorean Neue Banater Zeitung, care a promovat atunci circa 30 de tineri. Mai târziu, după ce au intrat pe rând la facultate, ei au început să fie promovaţi şi prin intermediul nou-înfiinţatei (în 1971) Edituri Facla, în cadrul unei antologii poetice. Pentru o scurtă perioadă, în literatura germanilor din Banat nu s-au resimţit efectele negative ale Tezelor din iulie 1971, impuse de Ceauşescu după vizita din China şi Coreea de Nord. Marxismul de faţadă proclamat de scriitorii germani determina cenzura să nu reacţioneze încă faţă de temele abordate în lucrările lor.

La 2 aprilie 1972 a fost publicată în suplimentul studenţesc Universitas al ziarului Neue Banater Zeitung o masă rotundă cu titlul La început a fost discuţia. Această dată a fost apoi considerată drept naşterea Aktionsgruppe. Atunci i-a fost conturată atitudinea ideologică şi politico-literară. Cu această ocazie, Richard Wagner a definit un program teoretic, pe care l-au aprobat şi ceilalţi participanţi. El afirma: „Noi suntem prima generaţie de scriitori născuţi sub zodia socialismului. Asta produce o altfel de raportare la realitate. În comparaţie cu cei mai în vârstă, avem posibilitatea unei observări mai lipsite de prejudecăţi şi mai complexe a realităţii de azi. Dar şi în astfel de afirmaţii trebuie să manifestăm reţinere. Educaţia părinţilor noştri a creat false scheme de gândire, care pot împiedica o vedere obiectivă.” Aceste cuvinte, cu referire la generaţia germanilor bănăţeni din timpul războiului, care crezuseră cu tărie în regimul nazist, au fost considerate drept o provocare la adresa membrilor minorităţii germane şi i-au pus pe aceşti tineri într-o postură destul de singulară.

La 14 mai 1972, în acelaşi ziar, Horst Weber, redactorul săptămânalului sibian Die Woche, a şi găsit o denumire pentru acest grup. Sub titlul Grup de acţiune, el scria: „Din aceste discuţii de grup ar putea să răsară un grup de acţiune al tinerilor scriitori.” Imediat, termenul folosit de Weber a fost adoptat de către tineri ca denumire pentru grupul nou închegat.

Membrii grupului publicau sau prezentau în public poezii şi eseuri cu un conţinut direct referitor la regimul existent în România, denunţându-i atât forma, cât şi fondul. Prin starea lor de spirit protestatară, în operele lor criticau populismul, propaganda care denatura realităţile din ţară, nehotărârea populaţiei în faţa unui sistem politic care arăta o indiferenţă totală faţă de om. Ei încercau să creeze o literatură neconvenţională, angajată în adevăratul sens al cuvântului, axată pe o perspectivă declarat social-critică, opusă unui estetism elitarist, apolitic şi distanţat faţă de realitatea imediată.

În noiembrie 1972, grupul publica o cuprinzătoare culegere de texte în revista Neue Literatur, sub titlul: Exerciţii destinate indiferenţilor de către tineri autori bănăţeni, care a reprezentat o cotitură în activitatea literară a germanilor din România. Atât introducerea semnată de Anton Sterbling, cât şi restul textelor, vor stârni de aceea numeroase reacţii.

Majoritatea membrilor Aktionsgruppe Banat fiind studenţi la facultatea de filologie a Universităţii din Timişoara, au înfiinţat Cenaclul literar „Universitas” de pe lângă Casa de cultură a studenţilor şi l-au luat practic sub control. Acolo erau citite lucrări literare atât de către membrii grupului, cât şi de către alţi invitaţi apropiaţi Cenaclului. O inspiratoare a tinerilor bănăţeni se va dovedi poeta bucureşteană Anemone Latzina (născută în 1942 la Braşov, decedată în 1993 la Bucureşti, fiind călcată de tramvai), care debutase promiţător în 1971 cu volumul Ce se poate poetiza astăzi. Poeziile sale, deşi aflate sub influenţa marxismului, prezentau o atitudine cu totul nouă în raport cu realitatea socială şi erau eliberate de orice schematisme şi dogmatisme. Scrierile ei se inspirau din poezia dialectală a lui Brecht şi au constituit un model pentru membrii Grupului de acţiune.

Ca urmare, din 1973, Latzina era urmată şi de tinerii bănăţeni, a căror atitudine începea deja să irite Securitatea. Aceasta îşi trimitea informatori atât la şedinţele Cenaclului „Universitas”, cât şi în comunele şi oraşele unde aceşti tineri îşi prezentau creaţiile. Pasul următor l-a constituit tentativa de racolare chiar a unor membri ai grupului. Strategia adoptată de aceştia nu a fost una de respingere făţişă. Ei se arătau dispuşi să coopereze în aparenţă, dar ţineau în acelaşi timp la curent întregul grup în privinţa obiectivelor urmărite.

Anul 1974 va reprezenta punctul culminant al activităţii grupului. Membrii săi ajunseseră să îşi citească operele în cele mai importante centre ale ţării: Bucureşti, Cluj, Timişoara etc. În luna aprilie, o selecţie din lucrările lor a apărut în revista Neue Literatur, publicaţie oficială a Uniunii Scriitorilor din România, care a folosit pentru prima dată cu acest prilej denumirea de „Aktionsgruppe Banat” ca generic pentru toţi cei nouă membri ai săi, reuniţi datorită unor convingeri estetice şi social-politice asemănătoare. Chiar dacă textul introductiv era laudativ la adresa lui Ceauşescu, care tocmai se proclamase preşedinte al R.S.R., acesta era urmat de culegerea de texte aparţinând Grupului de acţiune numită Noi, deschizătorii de drumuri. Gerhardt Csejka preciza: „Gruparea ce s-a impus cu tot mai multă hotărâre conştiinţei publice în ultimii doi ani sub numele de «Grupul de acţiune Banat» nu a fost salutată din toate părţile cu aplauze furtunoase; cu atât mai furtunos au trebuit să se comporte cei ce i-au susţinut. Cel puţin aşa au arătat lucrurile. Dar perioada de ocrotire – dacă într-adevăr trebuie să existe aşa ceva în cazul tinerelor talente – a trecut pentru autorul colectiv numit «Grupul de acţiune Banat». El nu mai are nevoie de asta. Dimpotrivă, el are nevoie de confruntări deschise pentru a înainta.”

Culegerea ar fi trebuit să conţină şi poezia colectivă Angajament, care era prezentată în deschiderea multor apariţii publice. Ea arăta astfel:

„eşti angajat
da

sunt angajat
da da
foarte angajat

eşti şi tu angajat
da
sunt şi eu angajat
foarte angajat
da da

dar nu mai vreau să fiu angajat
am fost angajat deja de prea multă vreme

nici eu nu mai vreau să fiu angajat
am şi fost angajat de prea multă vreme

da
cu tine aici
cu tine aici de asemenea
nu mai sunt angajat de
nu mai sunt angajat de asemenea
da da
da da de asemenea

dar cine a fost odată angajat
va rămâne angajat totdeauna
da
da da”

Poezia a fost suprimată de cenzură, iar apoi întreaga culegere va fi retrasă din circulaţie de către Securitate. Dar apariţia ei a generat un conflict între Cenaclul „Universitas” al Aktionsgruppe şi cenaclul oficial „Adam Müller-Guttenbrunn” al Uniunii Scriitorilor, având membri pe scriitorii germani mai vârstnici din Timişoara. Rivalitatea aceasta convenea foarte mult Securităţii. O expresie a acestei rivalităţi o reprezenta scrisoarea unui cititor numit Rudolf Poledna, publicată în noiembrie 1974 de Neue Literatur sub denumirea Un cititor ocazional – care s-a săturat de data aceasta de literatură. Acesta critica un text satiric al lui Werner Kremm denumit Însemnare dintr-un ziar, declarându-l „de nevalorificat artistic” şi acuzându-l de falsificare a realităţii. Indirect îi era reproşat întregului grup faptul că ar desfăşura activităţi duşmănoase faţă de stat.

În februarie 1975, a avut loc o şedinţă de cenaclu la Casa de cultură „Friedrich Schiller” din Bucureşti, ocazie cu care mai mulţi autori au citit pasaje din operele lor. În rândurile numerosului public prezent se aflau şi informatori ai Securităţii.

La 17 mai a fost ţinută la Casa de cultură a studenţilor din Timişoara şedinţa jubiliară de aniversare a 3 ani de la naşterea oficială a Aktionsgruppe Banat. Pentru aceasta a fost pregătit un colaj de texte înregistrate şi pe bandă, cu titlul Aplauze frenetice din toate părţile. În plus, au fost prezentate şi noi creaţii ale grupului. Cu acest prilej, Anton Sterbling a prezentat eseul Grup de acţiune – sau cam aşa ceva, care avea să apară în iulie în Neue Literatur. Au mai citit Rolf Bossert, Gerhard Ortinau, Richard Wagner şi William Totok. Anemone Latzina, care nu a putut fi prezentă, a trimis grupului o scrisoare, citită de Gerhardt Csejka, iar Bernd Kolf a prezentat parabola antiautoritară intitulată Caligula-Cizmuliţa. Sărbătorirea a fost continuată la domiciliul lui Ortinau, unde şi-au făcut apariţia şi informatorii Securităţii. Aceasta o va considera drept o provocare şi din acest moment a trecut la acţiuni făţişe de suprimare a grupării.

Fratele lui William Totok, Günter, aflat în armată, a fost arestat pe motiv de „propagandă fascistă”, conform articolului 166 din Codul Penal. Ca urmare, la domiciliul familiei din Comloşu Mare a fost efectuată o primă percheziţie la 23 iunie 1975, cu care ocazie lui Totok i-au fost confiscate numeroase manuscrise literare. El însuşi a fost interogat timp de 5 ore la Securitatea din Timişoara pe tema „activităţilor antistatale” ale Grupului de acţiune. Acest grup l-ar fi influenţat ideologic în spirit fascist şi pe Günter Totok! William Totok era acuzat „numai” de acţiuni antisocialiste, deoarece investigase pe cont propriu cazul elevului Stelian Mihalaş de la Liceul „Loga” din Timişoara. Acesta din urmă răspândise între colegii săi cu ocazia numirii lui Ceauşescu ca preşedinte în martie 1974 un chestionar care conţinea întrebarea: „Sunteţi de acord cu alegerea lui Ceauşescu?” Mihalaş a fost „demascat” şi exclus din U.T.C., fiind şi exmatriculat din liceu. În acest mod, soarta Grupului de acţiune se dovedea a fi hotărâtă.

Împotriva membrilor săi a fost declanşată din partea Securităţii o intensă campanie de denigrare, prezentându-i drept „hitlerişti” şi subminatori ai ordinii sociale existente. Se pretindea că grupul ar fi ţinut legătura cu Radio Europa liberă prin intermediul lui Günter Totok, care ar fi furat un aparat de emisie din unitatea militară. Totodată, el ar fi furat şi o armă, care ar fi fost găsită în beciul casei. Aceste procedee erau folosite chiar în condiţiile în care, tocmai atunci, România semnase Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.) de la Helsinki (august 1975), al cărui articol 19(2) prevedea: „Orice persoană are dreptul la liberă exprimare; acest drept se referă la libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.”

La începutul anului 1975, Ernest Wichner, unul dintre membrii Aktionsgruppe, emigrase în R.F. Germania, unde era ţinut la curent prin scrisori asupra evoluţiilor dramatice care au urmat. El avea sarcina ca în caz de agravare a situaţiei să informeze presa occidentală asupra a ceea ce se petrecea în România. Securitatea lansase deja o ofensivă generală împotriva scriitorilor timişoreni şi pregătea un proces politic prin inculparea acestora. În toamnă deja erau vehiculate acuzaţii de complot antistatal, care erau pedepsite cu până la 20 de ani de închisoare.

La 11 octombrie, scriitorii Gerhardt Csejka, Gerhard Ortinau, Richard Wagner şi William Totok au fost arestaţi sub acuzaţia de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Anchetaţi la Timişoara, li s-a spus că aceasta era dispoziţia Securităţii, care îi considera (în special pe Totok) o ameninţare la adresa siguranţei statului. Dar arestarea a patru scriitori se va dovedi în timp o gravă greşeală din partea autorităţilor comuniste. Chiar politicienii din ierarhia superioară de partid au reacţionat faţă de acest gest necugetat. Sosiţi din capitală, Ilie Verdeţ, secretar cu problemele ideologice şi ale naţionalităţilor conlocuitoare din C.C., şi Adalbert Millitz, secretar al Comitetului Central responsabil cu minoritatea germană, au dispus eliberarea lor. Orientarea lor împotriva grupului era clară, întrucât au ordonat ca Totok şi Ortinau să fie exmatriculaţi de la facultate. Ofiţerul care le-a restituit buletinele şi obiectele personale la eliberare i-a „sfătuit” să meargă acasă şi să nu se mai întâlnească în niciun chip.

Chiar în acea seară, cei patru eliberaţi s-au întâlnit la un restaurant din Timişoara, unde şi-au împărtăşit experienţele din săptămâna de detenţie. De la fiecare dintre ei se încercase obţinerea unei declaraţii prin care să recunoască faptul că Aktionsgruppe se ocupase cu propaganda antisocialistă. Csejka şi Ortinau trebuiseră să dea o interpretare textului lui Totok intitulat Wieland citit prin lornietă, iar Wagner unor fragmente din poezia aceluiaşi denumită Cântec românesc. Februarie 1973. La 18 noiembrie 1975, Totok era din nou arestat, iar la 12 decembrie fratele său era condamnat de către Tribunalul militar din Timişoara la 5 ani de închisoare, fiind la rândul său exmatriculat din facultate.

Din acel moment, asupra autorităţilor comuniste române au început să se exercite presiuni din exterior, inclusiv de la Amnesty International, pentru eliberarea deţinuţilor politici. Ziarul francez Le Monde din 20-21 iunie 1976 publica articolul România: Un poet de origine germană se află închis pentru delict de opinie, preluat şi de mass-media din alte ţări occidentale. Aceasta a determinat eliberarea lui William Totok la 29 iunie. Totuşi, seria articolelor din străinătate continua. La 10 iulie, Frankfurter Rundschau publica studiul lui Dieter Schlesak Politică culturală cu intervenţii poliţieneşti. Etnici germani cu convingeri comuniste din România tulbură liniştea revoluţionară a statului „socialist”. A urmat şi eliberarea lui Günter Totok, prezentată ca un gest de mărinimie din partea lui Ceauşescu. Dar scriitorului nu i-a fost redat dreptul de publicare, în ciuda numeroaselor sale adrese şi petiţii către înaltele autorităţi de partid. La 19 noiembrie, revista Săptămâna ataca pe scriitorii critici ai regimului, printre care şi pe Totok, considerându-i elemente ostile, manipulate de agenturile străine (Eugen Barbu). Totok a trimis autorului o scrisoare de protest şi copia unui memorandum adresat lui Ceauşescu.

În decembrie 1976, revista literară Akzente din München a descris pe larg represiunile la care erau supuşi membrii Aktionsgruppe Banat. Fostul membru al grupului, Ernest Wichner, a scris introducerea, din care cităm: „Publicarea textelor le este adesea refuzată şi ei sunt intens supravegheaţi de Securitate. (…) În plus, pentru o anume parte a cititorilor, trebuie precizat că, de cele mai multe ori, poeţii spionaţi şi asupriţi de stat nici măcar nu-i erau ostili acestuia, ci dimpotrivă!” Denumirea Aktionsgruppe şi lirica practicată de acesta au fost interzise.

La 5 ianuarie 1979, criticul literar Annemarie Schuller avea să scrie în articolul de fond De la valoare de întrebuinţare la contemplaţie. Un studiu asupra evoluţiei noii poezii a germanilor din România din săptămânalul sibian Die Woche: „După Euforia lucidităţii (Peter Motzan) a urmat, în 1975, odată cu destrămarea Grupului de acţiune, o tăcere confuză. (…) După pretinsa revoluţie, a urmat trezirea. Contemplarea, retragerea spre domenii mai mult sau mai puţin private au apărut la aceşti autori, care au dovedit că au destule resurse pentru a depăşi perioada «de acţiune» neafectaţi. (…) Poezia lor nu este nepolitică, deoarece implică în intensitatea ei spaţiul vital – social şi politic – al autorului. Ea nu mai are «valoare de întrebuinţare», nu se mai încarcă excesiv de politică (cel puţin nu în exemplele reprezentative), câştigă însă realism prin plusul de observaţie concretă.”

La începutul anului 1977, scriitorul Paul Goma a adresat o scrisoare deschisă conducerii partidului, cerându-i să respecte drepturile omului. În acest timp, foştii membri ai Grupului de acţiune aşteptau în continuare îmbunătăţirea situaţiei din interiorul ţării, nedorind să ia în calcul varianta emigrării. Totuşi, semnele erau departe de a indica aşa ceva. La 13 septembrie a fost efectuată o percheziţie la locuinţa lui Gerhard Ortinau, care era acuzat că intenţionase să răspândească manifeste anticomuniste. Ortinau a solicitat permisiunea de a părăsi ţara, care îi va fi acordată după aproape patru ani.

Odată cu interzicerea Grupului de acţiune, a fost desfiinţat şi Cenaclul „Universitas”. Singura grupare literară a germanilor bănăţeni care mai era recunoscută de autorităţi era Cenaclul „Adam Müller-Guttenbrunn” al Uniunii Scriitorilor. Din 1977, lui i s-au integrat şi foştii membri ai Aktionsgruppe Banat care intenţionau să-şi continue activitatea. Criticul Emmerich Reichrath avea să constate prezenţa lor în volumul său Reflexe II: „Promotorii acestei tendinţe au fost în parte acei tineri autori (Richard Wagner, Johann Lippet, William Totok, chiar Rolf Bossert etc.) care la sfârşitul anilor şaizeci şi la începutul anilor şaptezeci s-au afirmat (prin apariţii comune în revista Neue Literatur) ca fenomen de grup, primind eticheta «Grupul de acţiune Banat». Această etichetă s-a transformat curând în nume de marcă şi a fost acceptată de ei înşişi ca atare.”

Cum era de aşteptat, în cadrul Cenaclului Guttenbrunn se vor crea imediat două curente de opinie. Primul era reprezentat de vechii membri ai acestuia, obedienţi faţă de regim, iar celălalt de foştii componenţi ai Aktionsgruppe, în continuare mult mai nonconformişti. O reconciliere între conservatori şi progresişti nu era posibilă. Ultimilor li s-au asociat treptat şi alţi tineri scriitori: Jakob Mihăilescu, Herta Müller (Premiul Nobel pentru literatură în 2009), Werner Söllner, Helmuth Frauendorfer, Roland Kirsch şi Horst Samson. Biografia acestora nu era mai puţin interesantă. Horst Samson s-a născut în 1954 în localitatea Salcâmi din Bărăgan, unde era deportată familia sa din Teremia Mică. Cel mai tânăr dintre ei, Roland Kirsch (născut la Deta în 1960), va fi găsit spânzurat la Timişoara în primăvara lui 1989, fără a se putea şti dacă a fost sinucidere sau crimă.

Referitor la noua componenţă a Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn”, William Totok avea să scrie mai târziu: „Cenaclul a devenit cu timpul un for alternativ care, mulţumită experienţelor negative avute de foştii membri ai Grupului de acţiune cu organele de represiune şi birocraţia culturală, încerca să perpetueze un fel de nesupunere culturală faţă de restaurarea stalinismului de către Ceauşescu.” În 1981, conducerea cenaclului a fost preluată de Richard Wagner de la Nikolaus Berwanger. El era şi corespondent al ziarului braşovean Karpaten Rundschau. Johann Lippet era din 1977 secretar literar al Teatrului German din Timişoara. Rolf Bossert a fost instructor la Casa de cultură „Friedrich Schiller” din Bucureşti şi lector la Editurile Meridiane şi Kriterion. Ernest Wichner, Anton Sterbling, Albert Bohn şi Gerhard Ortinau emigraseră deja în Germania occidentală. Werner Kremm s-a detaşat de foştii colegi de grup şi a lucrat la ziarul Neuer Weg. William Totok a lucrat la ziarul Neue Banater Zeitung din Timişoara. Astfel, numai patru dintre cei nouă foşti membri ai Aktionsgruppe Banat mai activau pe tărâmul literar. Securitatea era însă în continuare deranjată de activitatea acestora şi încerca să-i racoleze ca informatori.

În 1981, cenaclul redacta prima lucrare în samizdat a germanilor din România, denumită A.M.G.-Info, care prezenta textele redactate pe tema Noi, germanii din România – 1981. La Editura Kriterion a apărut în limba română antologia Vânt potrivit până la tare. Zece tineri poeţi germani din România. Electrecordul a editat un disc: Tineri poeţi germani din Banat. Nr. 12/1982 al revistei Neue Literatur era dedicat Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn”. În acelaşi an a apărut şi anuarul Pietre de caldarâm al cenaclului, cuprinzând textele literare ale membrilor săi.

Securitatea a efectuat noi percheziţii la domiciliile lui William Totok şi Horst Samson. Totok a fost reţinut, dar pentru puţin timp, datorită protestului lui Berwanger. Acesta s-a reîntors la conducerea cenaclului după ce Wagner nu se putuse menţine decât un an. Tot Securitatea îl forţase să renunţe. Într-un interviu din Neuer Weg, Wagner definise cenaclul drept „un chioşc de grădină politizat, care pe de o parte nu face decât să întărească ideile fixe ale conaţionalilor noştri, iar pe de altă parte nu este decât o prelungire a proletcultismului declarat mort în anii ’60.” Programul expus de el în continuare se prezenta astfel: „Nu suntem un grup închis. Ne leagă un program minimal. Noi suntem de partea a tot ceea ce trăieşte, la nevoie chiar împotriva măsurii cu care se măsoară momentan timpul pe această planetă. Ţelul nostru este ca, dincolo de toate deosebirile existente, să promovăm o literatură critică în limba germană, care să depăşească tradiţionala pornire spre confirmarea de sine a literaturii minorităţilor şi să facă faţă actualului stadiu al dialogului social. Vrem să încercăm posibilităţile unei astfel de literaturi.” (24 iulie 1982)

În 1983, în Cenaclul „Adam Müller-Guttenbrunn” a fost impus poetul Franz Johannes Bulhardt, provenind din perioada stalinistă, iar în semn de protest o serie de tineri au părăsit cercul literar. Wagner a fost exclus de la Karpaten Rundschau , deoarece a refuzat să scrie elogios despre 23 august, rămânând şomer. La fel şi Herta Müller, care în 1980 a rămas fără servici datorită faptului că a refuzat să colaboreze cu Securitatea. Ea a reuşit ulterior să lucreze pe la diverse şcoli, unde trebuia să îşi reînnoiască anual contractul de muncă.

Următoarea ţintă a Securităţii a fost tânărul poet Helmuth Frauendorfer, care a fost interogat de mai multe ori în vara anului 1984, cu scopul de a declara că colegii săi de cenaclu promovau „texte duşmănoase”. El a fost bătut, a primit un avertisment scris şi ameninţarea că i se va intenta un proces. În consecinţă, şapte scriitori au trimis o scrisoare lui Cornel Pacoste, primul secretar al P.C.R. pe judeţul Timiş, şi lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, care merită reprodusă în întregime:

„Stimate tovarăşe preşedinte,

Dorim să vă aducem la cunoştinţă, noi, tinerii scriitori germani din Timişoara, următoarele: În zilele de 19, 20, 21, 24 iulie şi încă o dată în ziua de 20 august a.c., tânărul nostru coleg Helmuth Frauendorfer, absolvent al facultăţii de filologie din Timişoara (1984), cu un frumos început literar şi o bogată activitate artistică (a condus grupa germană de teatru a Casei de cultură a studenţilor) şi publicistică (ca responsabil al paginii în limba germană a revistei Forum studenţesc, pagină care, pentru noi inexplicabil, nu mai apare), a fost anchetat de către Securitatea Statului, şi anume de lt. col. Păduraru Nicolae şi maiorul Adamescu Ion. În cursul anchetei, colegul nostru a fost insultat şi o dată chiar bătut de maiorul Adamescu. I s-a cerut să semneze declaraţii prin care recunoaşte că ar fi scris poezii ostile statului nostru (folosim formula Securităţii) şi ar duce activităţi de acelaşi fel. De asemeni, i s-a cerut să semneze declaraţii că noi, cei care ne alăturăm colegului nostru prin această scrisoare, l-am fi influenţat şi orientat spre aceste activităţi «ostile». Aceasta şi prin Cenaclul «Adam Müller-Guttenbrunn» al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, cenaclu care a fost numit de către lt. col. Păduraru un «bârlog». «Bârlogul» este condus de scriitorul Nikolaus Berwanger, secretar al Uniunii Scriitorilor. În cenaclu activează o parte dintre semnatarii scrisorii de faţă. Ne-am decis să scriem această scrisoare deoarece incidentul cu tânărul nostru coleg, care de altfel s-a terminat cu un avertisment scris, nu este primul. De ani de zile suntem persecutaţi de către organele Ministerului de interne din Timişoara. Ceea ce scriem este răstălmăcit în mod tendenţios, căutându-se să se dovedească că activitatea noastră ar fi subversivă, suntem împiedecaţi să călătorim în străinătate, au avut loc percheziţii domiciliare, reţineri, unor colegi li s-a refuzat primirea în Uniunea Scriitorilor, deşi întrunesc condiţiile necesare acestei primiri, tineri colegi aflaţi la începutul scrisului sunt intimidaţi sau atraşi prin ameninţări să colaboreze cu Securitatea etc. Este evident că această stare de lucruri nu mai poate continua. Noi o considerăm o flagrantă încălcare a statutului naţionalităţilor din patria noastră şi, în ultimă instanţă, a spiritului congresului al IX-lea al partidului, care, cum se ştie, a pus societatea noastră pe baze noi, pronunţat democratice. Starea de lucruri descrisă nu reprezintă pentru noi altceva decât o boicotare sistematică a activităţii noastre de scriitori de limbă germană. Aceste tracasări nu sunt altceva decât încercări de a ne reduce la tăcere şi a ne forţa să părăsim ţara.

Apelăm la conducerea Uniunii Scriitorilor să intervină la conducerea de partid pentru a pune capăt acestor stări de lucruri din Timişoara. Dacă aceasta nu este posibil, ne vom adresa direct conducerii superioare de partid.

(O scrisoare similară am trimis-o şi primului secretar al Comitetului Judeţean P.C.R., Cornel Pacoste)

Timişoara, septembrie 1984.

Semnat: Helmuth Frauendorfer, Herta Müller, William Totok, Richard Wagner, Johann Lippet, Horst Samson, Balthasar Waitz.

La 12 octombrie, semnatarii scrisorii au fost chemaţi la secretarul cu propaganda al judeţului Timiş, Eugen Florescu, care i-a tratat cu deosebită duritate. Participant la discuţie, şeful Securităţii timişene, colonelul Cristescu, i-a ameninţat făţiş că vor fi deferiţi Procuraturii. A doua zi, Florescu şi Cristescu au dispus ca semnatarilor scrisorii să le fie interzis accesul la Radio Timişoara şi în presa locală. Curând, în ianuarie 1985, Radio Timişoara şi-a încheiat complet activitatea. Încă înainte de aceasta, la Televiziunea Română fuseseră eliminate emisiunile săptămânale în limbile maghiară şi germană, iar întregul program a fost redus la două ore pe zi.

Tot în vara lui 1984 a fost anchetat de către Securitatea din Bucureşti pentru „scrieri antistatale” şi poetul Rolf Bossert, care a primit şi el un avertisment scris. După aceste evenimente dramatice, Cenaclul Guttenbrunn nu şi-a mai putut relua activitatea. Berwanger a rămas în Occident, iar conducerea a refuzat să înceapă noul sezon, în ciuda presiunilor Uniunii Scriitorilor. Chiar inspectorul-şef al Comitetului pentru cultură şi educaţie socialistă Timiş, Josef Tussinger, recunoştea la 5 iulie 1985 în Neuer Weg că activitatea Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn” a scăzut în intensitate în cadrul festivalului naţional „Cântarea României”. Din 1984 au fost desfiinţate şi secţiile pentru limbile germană şi maghiară ale Editurii timişorene Facla.

La ordinul Securităţii, Cenaclul Guttenbrunn a fost totuşi reînfiinţat în noiembrie 1985. Din comitetul de conducere făcea parte şi redactorul-şef al ziarului Neue Banater Zeitung, Erwin Lessl, care în curând avea să rămână şi el în Occident. După el, postul de la ziar a rămas neocupat. La ordinul lui Pacoste şi Florescu, William Totok a fost dat şi el afară de la ziar la 21 ianuarie 1985. Herta Müller nu a fost lăsată să călătorească în străinătate, datorită publicării volumului de proză Niederungen („Depresiuni”) la o editură din Berlinul de Vest, care a fost primit cu numeroase elogii. Singurul membru al grupului care a primit paşaportul, în mai 1985, a fost Richard Wagner, invitat la o întâlnire a poeţilor la Münster. Securitatea spera ca el să nu mai revină în ţară. Lui Totok i s-a refuzat o prezenţă similară în R.F.G., iar lui Frauendorfer chiar una în R.D.G.!

Nemaiputând suporta situaţia, Herta Müller şi Richard Wagner au făcut cerere de emigrare în octombrie 1985. Imediat, au primit interdicţia de a mai publica şi de a le mai fi amintite numele în presă. În septembrie, Totok i-a scris lui Nicolae Ceauşescu, menţionând situaţia dramatică în care se afla. El amintea: „În urma faptelor descrise mai sus, s-au înteţit şi represaliile pe alt plan. Deja în toamna anului 1984, după ce a fost expediată scrisoarea semnată de şapte scriitori forurilor amintite, mi s-a interzis – nu numai mie – orice colaborare la emisiunile postului teritorial de radio Timişoara (desfiinţat între timp). Interdicţia s-a aplicat în aşa fel, încât nu numai eventualele colaborări semnate de mine să nu fie transmise, ci şi numele meu să nu fie pronunţat într-un context sau altul. Această tabuizare a numelui meu a atins la ora actuală dimensiuni groteşti. Nu ştiu cine hotărăşte în România ca un autor să fie interzis, să nu i se publice lucrările, să nu-i apară semnătura sau să nu mai poată fi amintit. Cert este că, în cazul meu, se recurge la suprimare evidentă.” Şi încheia în acest fel: „Consider că aceste practici contravin în mod flagrant spiritului congresului al IX-lea de acum 20 de ani, care a trezit în cetăţenii acestei ţări multe speranţe. Ceea ce se întâmplă, după părerea mea, nu este altceva decât practicarea unui stalinism voalat.” Mai târziu, în decembrie 1985, Herta Müller, William Totok şi Johann Lippet adresau o scrisoare şi Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, în care anunţau că îşi retrag cererile de înscriere în Uniunea Scriitorilor, datorită faptului că aceste cereri erau trecute printr-un „filtru politic”, lucru care contravenea însuşi statutului organizaţiei.

La finele aceluiaşi an, reşiţeanul Rolf Bossert a obţinut în sfârşit aprobarea de a părăsi România. El a făcut relatări ample presei vest-germane asupra condiţiilor în care erau nevoiţi să îşi desfăşoare activitatea scriitorii germani din România. La 13 februarie 1986, ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung insera articolul Scriitori supuşi presiunii, în care se menţiona: „Scriitorii de limbă germană din România solicită tot mai des emigrarea în Occident pentru că statul le refuză publicarea operelor şi îi supune în acelaşi timp unei presiuni considerabile, a relatat Rolf Bossert, poet german născut în România. (…) Potrivit lui Bossert, cei ce solicită să părăsească România trebuie să aştepte ani de zile şi sunt supuşi nenumăratelor şicane ale autorităţilor. Ei îşi pierd serviciile şi continuă să trăiască sub limita de existenţă. Bossert a caracterizat drept «cazuri stringente» pe cele ale scriitorilor Richard Wagner, William Totok şi Herta Müller, ultima fiind autoarea volumului de proză Niederungen, apărut în urmă cu un an în Germania, distins cu mai multe premii şi primit cu entuziasm de critici.”

La 17 februarie, la numai şase săptămâni de când sosise în Germania, Rolf Bossert, în vârstă de 33 de ani, s-a sinucis, aruncându-se de la un etaj al azilului de emigranţi din Frankfurt în care locuia provizoriu. Colegii săi din ţară nu au putut nici măcar să publice un anunţ mortuar. La 21 ianuarie, Totok depusese la rândul său o cerere de emigrare.

În semn de solidaritate, în martie 1986 scriitorii Herta Müller, Johann Lippet, Richard Wagner şi William Totok au fost primiţi în Uniunea Scriitorilor vest-germani (V.S.), care a şi început o largă campanie în sprijinul lor. În declaraţia Uniunii erau pomeniţi şi Horst Samson şi Helmut Seiler, care erau de asemenea „supuşi unor presiuni crescânde.” Erau amintite şi cazurile poetului Gheorghe Ursu, care a decedat în arest, în condiţii neelucidate, şi al criticului şi poetului Marius Robescu, găsit mort în locuinţa sa. Comunicatul oficial al Uniunii a fost transmis la 2 aprilie de către agenţia germană de presă D.P.A. (Deutsche Press Agentur), fiind preluat în numeroase publicaţii. Totodată, Uniunea trimitea o scrisoare deschisă cancelarului Helmut Kohl, cu rugămintea de a nu-l vizita pe Ceauşescu. Aceasta a fost difuzată de posturile de radio Deutsche Welle şi Europa liberă.

În aşteptarea primirii paşaportului, Herta Müller şi Richard Wagner locuiau în apartamentul lui William Totok din Timişoara (primit iniţial de Wagner), care a fost de-a lungul timpului supus mai multor spargeri dubioase. În sfârşit, în 1987 au putut şi ei să părăsească România, devenită atât de neospitalieră. În 1988 a plecat şi Johann Lippet. Întregul Grup de acţiune a ajuns în Germania, cu excepţia lui Werner Kremm, care se îndepărtase demult de foştii săi colegi şi care trăieşte şi acum la Reşiţa. De asemenea, nu trebuie uitate numele celor trei victime, Rolf Bossert (1986), Roland Kirsch (1989) şi Anemone Latzina (1993).

Istoria zbuciumată a tinerilor scriitori germani din Banat în ultimele două decenii ale epocii comuniste dovedeşte care era climatul general în România acelor ani. Stalinismul revenea puternic pe poziţii şi toate aspectele vieţii umane şi intelectuale se aflau într-o continuă degradare. Disidenţa scriitorilor germani a fost tratată de către Securitate cu maximum de duritate care se putea aplica în acel moment, când organismele internaţionale erau cu ochii pe România. Trebuie însă menţionat că lupta Aktionsgruppe Banat cu regimul comunist nu a fost una zadarnică. Ea a menţinut în Banat un climat şi o stare de spirit a populaţiei profund ostile regimului. În scurt timp, efectele aveau să se vadă. Izbucnirea revoluţiei din decembrie 1989 la Timişoara, în Banat, a reprezentat cel mai bun răspuns pe care opresorii acestor tineri entuziaşti puteau să îl primească. Iar Premiul Nobel al Hertei Müller de peste 20 de ani a demonstrat definitiv cât de „justificate” fuseseră acţiunile Securităţii lui Ceauşescu.

Bibliografie: William Totok, Aprecieri neretuşate. Eseuri, articole şi interviuri 1987-1994, Iaşi, 1995; Idem, Constrângerea memoriei. Însemnări, documente, amintiri, Iaşi, 2001; http://ro.wikipedia.org/wiki/Grupul_de_Ac%C5%A3iune_Banat .