În anul 2016 ne-a părăsit istoricul bănăţean Nicolae Bocşan. El va rămâne însă în istoriografia regiunii printr-o serie de lucrări importante, detaşându-se în acest sens, în opinia noastră, cea din 1986, intitulată Contribuţii la istoria iluminismului românesc. Aceasta, împreună cu Monografia Mitropoliei Banatului a lui I.D. Suciu, pot constitui cea mai valoroasă înlocuire a unei unitare Istorii a Banatului, care încă nu a fost scrisă nici până astăzi.
În lucrarea amintită, Nicolae Bocşan prezenta situaţia generală a românilor bănăţeni în perioada cuprinsă aproximativ între 1770 şi 1848, marcată de apariţia şi larga răspândire în Imperiul habsburgic a ideilor iluministe, propagate chiar de la vârf, de împăraţi precum Maria Tereza şi Iosif II. În cazul românilor bănăţeni, perioada a fost una de intensă instruire şcolară şi ulterior de culturalizare, ducând la clarificarea şi promovarea idealurilor naţionale. În prima etapă, un rol important în acest sens l-a avut prezenţa în regiune a unui grup compact de nobili macedo-români, negustori la origine, care au patronat iniţiativele cu caracter naţional. Între ei se remarcau fraţii Constantin şi Naum Petrovici, zişi Mocioni, înnobilaţi în 1783, după achiziţionarea domeniului Foeni şi a unor părţi din alte patru domenii; Pavel Ioanovici Caliva, proprietarul domeniilor Dulău şi Valea Mare; fraţii Chiril şi Cristofor Naco, proprietarii domeniului Sânnicolau Mare din 1781, înnobilaţi în 1784; Atanasie Tiţu, înnobilat în 1798, după achiziţionarea domeniului Valeapai (familia se va numi Atanasievici); Mihai Duca, proprietar de Cadar şi Şipet din 1792, când a fost şi înnobilat; Constantin Emanuel Ghica, proprietar şi nobil din 1813; Ioan Damaschin, proprietar al domeniului Nemet, devenit Karatsony, proprietar la Beodra din 1781, ulterior şi la Banloc, Ofseniţa, Soca şi Partoş; doctorul Ilie Manassy, înnobilat în 1819; fraţii Atanasie şi Constantin Grabovschi din Pesta, proprietari la Apadia şi înnobilaţi în 1823; familiile Capra, Misici, Milencovici sau bogatul bancher vienez George Sina, cel mai mare proprietar particular din Banat. (p. 84-85)
De asemenea, după constituirea Graniţei Militare, începând cu anii 1790-1800, tot mai mulţi români au acces în funcţii de ofiţeri inferiori, iniţiindu-se astfel un fenomen de cristalizare a elitei militare. Cronica lui Nicolae Stoica îi menţiona pe căpitanii Todor Calo şi Cocea, pe locotenentul-major Pârvu Jumanca, pe locotenenţii Mihai Pele şi Ilie Armăşescu sau pe sublocotenentul Ioan Groza. Până în 1848, unii membri ai familiilor româneşti înnobilate, precum Duca sau Atanasievici, vor ajunge şi în grade de ofiţeri superiori. (p. 111)
În aceste condiţii, la conducerea imperiului erau promovate idei de luminare a populaţiei, care în societatea românilor bănăţeni erau foarte binevenite şi chiar necesare. În acest sens, cancelarul Kaunitz îi scria în 1766 lui Iosif II: „Mi se pare că izvorul principalelor vicii în această direcţie stă esenţial în educaţia publică, obiectul cel mai interesant al legislaţiei. A forma sufletul înainte de a-l folosi, a da moravuri cetăţeanului înainte de a-i cere serviciile, a-l lumina asupra îndatoririlor sale înainte de a-i cere îndeplinirea lor, sunt griji tot atât de indispensabile pe cât este a ara şi a însămânţa câmpurile, înainte de a le putea culege.” (p. 113) A început astfel un larg proces de alfabetizare a populaţiei prin deschiderea de şcoli în limba română, dotate cu cadre şi cu materialul didactic necesar. În 1787 de la Viena venea un ordin ca legislaţia în domeniu din perioada Mariei Tereza să fie menţinută, precizând facilităţile care erau acordate populaţiei: „pruncilor celor rumâneşti de vor pofti a învăţa vreo câţiva ani cărţile fără de bani li se vor da”, iar „care deosebi sârguinţa lor vor arăta de la an la an plată li se va da.” (p. 117) Era ordonată pedepsirea părinţilor care îşi împiedicau copiii să frecventeze şcoala, iar în funcţia de cnez nu mai puteau fi aleşi decât ştiutorii de carte.
În consecinţă, în Banat procesul de alfabetizare a avut un caracter intensiv, apărând în scurt timp o pătură instruită la nivelul minim (scris, citit), etapă necesară pentru a asigura o bază socială mai largă iniţiativelor reformismului. Dacă în 1768 erau 66 de şcoli ortodoxe, dintre care 43 sârbeşti şi 23 româneşti, în 1802 numărul lor crescuse la 408, dintre care 328 româneşti, 73 sârbeşti şi 7 româno-sârbeşti. În 1820 erau 425 de şcoli ortodoxe. (p. 120) În jumătate de secol, reţeaua şcolară sporise de 6,4 ori. Între 1768-1802, numărul şcolilor româneşti crescuse de 14,2 ori, pe când cel al celor sârbeşti de numai 1,7 ori, iar cel al şcolilor germane de 1,5 ori. (p. 120-121) La începutul secolului al XIX-lea, în Banat erau 520 de şcoli, revenind aproximativ câte o şcoală pentru fiecare localitate. (p. 121)
„Una dintre cele mai importante consecinţe ale reformismului a fost crearea şi stabilizarea unei reţele de şcoli elementare cu limba de predare română, cu învăţători şi cu o populaţie cuprinsă în sfera de acţiune a şcolii. Formarea acestei reţele consacră şcoala ca instituţie naţională românească, alături de biserică; împreună, vor patrona programul şi mişcarea de emancipare naţională, prin elita intelectuală ce gravita în jurul lor”, concluziona Nicolae Bocşan. (p. 122)
Situaţia s-a îmbunătăţit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales după 1829, când în confiniu s-a introdus învăţământul obligatoriu, realizându-se frecvenţa şi şcolarizarea în proporţie de 100%. „Situaţia este excepţională, în comparaţie cu celelalte provincii româneşti, cu alte teritorii din monarhie sau din Europa. În regiunea Vienei, frecvenţa era aproximativ aceeaşi ca în Banat; în Anglia şi Ţara Galilor, în preajma anului 1800, «frontiera alfabetizării» cuprinsese cca. 67%, în Scoţia 77-78%, în Franţa 50%, cu mari decalaje de la o regiune la alta, în interiorul fiecărei ţări.” (p. 124-125) Nu întâmplător, avântul economic al Banatului, cel industrial în primul rând, avea loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind legat direct de progresele alfabetizării populaţiei. „Preponderenţa bănăţenilor în ansamblul publicului cititor român din monarhie indică procentul mare al ştiutorilor de carte în provincie, rezultat al aceluiaşi proces de alfabetizare. Până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, frontiera alfabetizării s-a extins aici la un nivel comparabil cu nivelul mediu din ţările Europei occidentale sau din Prusia.” (p. 125)
În consecinţă, s-a format un grup compact, distinct, de slujitori ai şcolii (învăţători, cateheţi, profesori, mai târziu şi directori şcolari). Aceştia, împreună cu preoţii, vor avea în continuare un rol deosebit în propagarea Luminilor în mase. (p. 125) În 1816, în districtul şcolar al Timişoarei, din 162 de învăţători ortodocşi, 93 fuseseră pregătiţi la cursurile din capitala Banatului şi 69 erau absolvenţi ai Preparandiei din Arad. În acest fel, majoritatea învăţătorilor bănăţeni erau deja calificaţi în momentul respectiv. (p. 126)
Acum se trecea la etapa a doua a Luminilor, când a fost cristalizată o elită intelectuală, formată în şcolile medii şi superioare ale provinciei şi imperiului. „Situaţia materială superioară conaţionalilor din alte provincii, numărul mare al românilor de condiţie liberă, accesul mai uşor la învăţământul secundar şi superior, la funcţii al celor cu pregătire corespunzătoare, egalizarea statutului politic al ortodocşilor cu al celorlalte confesiuni, nu în ultimul rând dorinţa fiilor de preoţi, învăţători, ţarani sau militari de a-şi depăşi condiţia socială, explică numărul mare de români bănăţeni la studii medii şi superioare”, scria Nicolae Bocşan. (p. 128)
Un rol important în geneza intelectualităţii bănăţene l-a avut, cum am menţionat, Preparandia din Arad. Până în 1848, majoritatea absolvenţilor acesteia proveneau din Banat: 757 din 1.054 între anii 1814-1847, adică aproape 75%. În plus, pentru perfecţionarea dascălilor din graniţă a funcţionat o Preparandie şi la Caransebeş, înfiinţată din iniţiativa lui Ioan Tomici şi transferată de Constantin Diaconovici Loga la Biserica Albă, în timpul directoratului său în graniţă. (Ibidem.) În învăţământul mediu erau foarte frecventate de români gimnaziile piariste din Timişoara şi Lugoj, şcoala latină de la Oraviţa şi şcoala gramaticală de la Vârşeţ. La liceul piarist din Timişoara s-au format, de exemplu, Damaschin Bojincă, Dimitrie Petrovici Stoichescu, Ignatie Vuia, fraţii Vasici, Petru Cermena, Petru Lupulov etc. De asemenea, românii bănăţeni mai frecventau liceul piarist din Seghedin, liceele din Blaj, Beiuş şi Arad, şcolile din Principate. (p. 128-129)
În 1830, la Universitatea din Pesta erau aproximativ 40 de studenţi români, majoritatea lor fiind bănăţeni. S-au remarcat în acest sens Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu, Mihail Tomici, Andrei Mocioni, Pavel Vasici, Ioan Dobran, Ioan Raţ etc. Până în 1848, la Universităţile din Pesta şi Târnavia s-au format şapte doctori bănăţeni în medicină: Gheorghe Ciocârlan, Pavel Vasici, Ioan Piscovici, Dumitru Nedelcu, Atanasie Şandor, Ştefan Iorgovici şi A. Novac. În 1844, Gazeta de Transilvania, nr. 44, menţiona existenţa a zece avocaţi în Banat: Maxim Pascu, Eftimie Murgu, Andrei Vasici, G. de Fogaraşi, E. Gojdu, Mihai Cociuba, G. Arcoşi, G. Popovici, D. Vradin, Teodor Şerb. (p. 129)
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, românii G. Obradovici, I. Mihuţ, Constantin Diaconovici Loga sau D. Constantini au ajuns directori şcolari. La Preparandie şi la institutele teologice din Arad şi Vârşeţ predau profesori precum: Dimitrie Ţichindeal, Iosif Iorgovici, Alexandru Gavra, Ioan Tomici, Nicolae Tincu Velia, Dimitrie Petrovici Stoichescu, Ignatie Vuia, Gherasim Raţ, Patriciu Popescu etc. Alţii, precum Mihai Velceanu şi D. Turcu, şi-au desăvârşit pregătirea artistică la şcoli superioare din Germania, inclusiv la Academia de pictură din München, dobândind statutul de pictor profesionist. (p. 129-130)
În această perioadă, în Banat problema confesională era sub semnul privilegiilor ilire, care îi cuprindeau atât pe ortodocşii sârbi, cât şi pe cei români. „Într-o epocă în care religia ortodoxă n-a fost recunoscută în Transilvania şi Ungaria, iar naţiunea română era numai tolerată, românii bănăţeni, alături de sârbii şi grecii din Ungaria, beneficiau de o situaţie mai bună, asigurată de privilegii, sub scutul cărora şi-au putut conserva, cel puţin un timp, limba şi individualitatea, factori ce au favorizat ulterior evoluţia istoriei pe coordonate naţionale.” (p. 132) Care era motivaţia acordării acestor privilegii? „Statornicirea graniţei cu Imperiul otoman a obligat Viena să acorde populaţiilor ortodoxe din teritoriile nou achiziţionate un statut privilegiat, cel puţin la nivelul celui de care beneficiaseră în timpul stăpânirii turceşti, pentru a încuraja imigrarea în provinciile orientale şi a consolida stăpânirea recent instaurată.” (Ibidem)
Consecinţele au fost benefice. „Autonomia confesională statuată în Banat prin sistemul privilegiilor nu era îngrădită prin nicio legiuire ecleziastică, spre deosebire de Ungaria sau Transilvania. Conflictul dintre ierarhia clericală şi factorii politici din Ungaria caracterizează întregul secol XVIII, reclamând deseori arbitrajul Vienei, în timp ce în Banat, până la 1778-1779, biserica ortodoxă are de la începutul stăpânirii austriece un statut de largă toleranţă, o existenţă de drept, recunoscută prin diplomele imperiale şi, implicit, o mai mare libertate de acţiune.” (p. 135) Această toleranţă a menţinut unitatea românilor bănăţeni, evitându-se astfel manifestările de criză a conştiinţei, ca în Transilvania sau Partium. „Regimul de toleranţă al privilegiilor a mijlocit românilor din Banat accesul la drepturi de care populaţia română din Transilvania sau Ungaria a fost privată: intrarea în oraşe, accesul la meserii şi chiar la unele funcţii în administraţia locală până la un anumit nivel, determinante pentru cristalizarea unei elite burgheze şi birocratice.” (p. 136)
În perioada privilegiilor, punctul culminant l-a reprezentat Congresul ilir de la Timişoara din 1790, unde şi românii au avut o participare importantă. Cererile Congresului revendicau autonomia politico-teritorială, restaurarea privilegiilor din 1690, dreptul locuitorilor ortodocşi de a ocupa funcţii politice şi juridice, constituirea unui sistem de învăţământ secundar şi superior, astfel ca „naţiunea iliră să aibă în tot regatul aceleaşi drepturi şi avantaje pe care le au şi ungurii.” (p. 140)
Comparativ cu situaţia din Europa, în Banat apăreau o serie de particularităţi în privinţa apariţiei şi legitimării elitelor. Aici n-a funcţionat privilegiul de naştere pentru a statua această calitate, ci elitele s-au cristalizat după o serie de criterii aparţinând unei societăţi moderne: capacitate, talent, funcţii, venituri şi proprietate. (p. 149)
Cultura românească din Banat a avut un minus în absenţa unei tiparniţe localnice, fapt care va conduce la o circulaţie intensă a manuscriselor şi a cărţilor tipărite în alte zone. Banatul s-a remarcat în orice caz prin cantitatea mare de carte veche absorbită, ca număr de titluri şi de exemplare, difuzată în întreaga provincie, însă cu o intensitate diferită de la o zonă la alta. (p. 156) În zona sudică, până în 1848 au avut o preponderenţă absolută cărţile tipărite la Râmnic (Vâlcea), urmate de cele de la Bucureşti şi de la Blaj. (p. 158) Cărţile râmnicene acopereau întregul teritoriu al Banatului, având o frecvenţă mai mare în satele de pe Valea Begheiului, în jurul Făgetului, pe Valea Caraşului şi în jurul Oraviţei. (p. 159) Treptat, creştea şi numărul celor care făceau însemnări pe cărţi, începând cu preoţii şi dascălii, dar continuând şi cu elitele locale şi cu oamenii de rând. (p. 162)
De obicei, cărţile ajungeau în Banat la un an-doi de la apariţie, difuzarea lor fiind însă inegală, în funcţie de interes, de starea materială şi de posibilităţile de comunicaţie cu celelalte provincii. Centre puternice s-au conturat pe Valea Caraşului, în jurul Oraviţei, la Cacova, Vărădia, Ticvaniu Mare, de asemenea în jurul Caransebeşului şi în teritoriile grănicereşti. (p. 167)
Începând de prin 1790, cartea a devenit instrumentul principal de educaţie şi cultivare, difuzarea ei realizându-se într-o manieră explozivă datorită mişcării iluministe româneşti din Banat. Dacă între 1791-1800 la Buda s-au tipărit nouă titluri, între 1816-1820 au apărut 95. Între 1804-1824, la Buda s-au tipărit 167 de cărţi româneşti, iar între 1825-1840, 71 de cărţi. Dintre acestea, 75 de titluri erau scrise pentru Banat sau de bănăţeni. În privinţa cumpărării cărţii, Banatul ocupa în spaţiul românesc locul doi după Muntenia, cu 3.346 de volume, dar cu incomparabil mai multe localităţi: 40. Banatul deţinea primul loc în achiziţionarea cărţii ştiinţifice sau a manualelor (35%), a literaturii filozofice, pedagogice şi moralnice (39%). Până în 1829, Banatul a fost provincia cea mai activă în materie de prenumerare, cu 35% înainte de 1820 şi cu 37% între 1820-1829. (p. 169)
Prima generaţie a Luminilor cuprindea relativ puţini cărturari: Mihail Roşu, Nicolae Stoica de Haţeg, D. Eustatievici, Daniel Marginai Lazarini, arhimandritul Feldvari, iosefinişti în concepţie. (p. 178) Generaţia a doua, a luminătorilor, a acţionat mai solidar, având legături şi cu exponenţii Luminilor din Transilvania. Se remarcau acum: Paul Iorgovici, Dimitrie Ţichindeal, Constantin Diaconovici Loga, Grigore Obradovici, Ioan Mihuţ, Iosif Iorgovici, Ioan Tomici, Moise Nicoară, Alexandru şi Ioan Teodorovici, Vasile Georgevici, Naum Petrovici, Moise Bota, D. Tincovici, M. Tomici sau macedo-românul Gheorghe Roja. În plus, acum îşi continuau activitatea Nicolae Stoica şi M. Roşu din prima etapă. Cei mai mulţi gravitau în jurul Preparandiei arădene, înfiinţate în 1812, transformând-o într-un focar de difuzare a iluminismului şi centru al vieţii culturale româneşti pentru Banat şi părţile vestice. (p. 179) În sfârşit, generaţia lui Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu, Pavel Vasici, Nicolae Tincu Velia, D. şi I. Constantini, P. Lupulov, Alexandru Gavra, Atanasie Şandor, Meletie Drăghici, D. Petrovici Stoichescu etc., care a debutat sub semnul Luminilor, a parcurs rapid drumul spre romantism, având o activitate culturală de înaltă ţinută, cu audienţă în toată spiritualitatea românească. (p. 180)
În acest context, debutul mişcării naţionale româneşti s-a plasat în cadrul rezistenţei comune româno-sârbe faţă de încercările regimului maghiar de anihilare a autonomiei ilire. La Congresul ilir de la Timişoara din 1790, majoritatea deputaţilor a susţinut autonomia Banatului, prin ieşirea din sistemul politic al Regatului maghiar şi trecerea sub directa subordonare a Vienei, consolidarea autonomiei prin garantarea libertăţilor şi a instituţiilor care o reprezentau. (p. 320) Deputaţii români, care după estimarea lui I.D. Suciu reprezentau 30% din numărul participanţilor la Congres, au susţinut cererile cu caracter politic ale Congresului: autonomia provinciei, tratament egal în faţa legii, recunoaşterea egalităţii în drepturi cu celelalte confesiuni şi naţiuni, crearea unor instituţii menite să garanteze autonomia revendicată. (p. 320-321) În consecinţă, majoritatea Congresului a cerut ieşirea Banatului din Ungaria şi autonomia provinciei sub autoritatea nemijlocită a Vienei, singura în măsură să conserve privilegiile ilire. (p. 321)
În continuarea mişcării naţionale, se remarcă Supplex-ul din 1804, a cărui ultimă parte era consacrată Banatului. Secţiunea finală a fost redactată în mod sigur de un bănăţean, după cum o dovedesc regionalismele specifice zonei. Autorul cerea ca împăratul să trimită „în Ţara Banatului” un „milostiv rescript” pentru rezolvarea problemelor. (p. 327)
Înfiinţarea Preparandiei din Arad în 1812 a fost salutată de întreaga opinie publică românească, ea fiind prima şcoală de nivel superior pentru românii din zonă. (p. 329)
Alt succes al mişcării naţionale a fost numirea românului Nestor Ioanovici ca episcop de Arad la sfârşitul deceniului al treilea al secolului al XIX-lea. (p. 347)
Concluzionând aceste prezentări, Nicolae Bocşan aprecia: „Începutul şi afirmarea acţiunilor româneşti în sistemul politic al monarhiei a fost opera Luminilor. Integrarea succesivă a categoriilor elitare în lupta pentru emancipare reflectă gradul şi nivelul de asimilare a ideologiei iluministe, activizarea politică a categoriilor respective în numele şi în spiritul Luminilor. Iniţiată de protopopi, preoţi şi învăţători, mişcarea rămâne în cea mai mare parte a epocii apanajul acestor categorii elitare, purtătoare ale unui crez iluminist.” (p. 355) Mişcarea naţională va fi continuată cu revoluţia de la 1848-1849 şi cu alte manifestări pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.
Istoria Banatului 