Istoria zonei sudice a Banatului, învecinată cu Dunărea, a fost profund marcată de existenţa unei insecte extrem de dăunătoare, care a produs multe pagube locuitorilor săi şi bunurilor acestora. Este vorba de musca columbacă, de care se leagă multe amintiri neplăcute şi chiar destule legende, prin care bănăţenii încercau să explice provenienţa ei în acele locuri şi nocivitatea deosebită pe care o prezenta.
Una dintre primele şi cele mai complete prezentări ale muştei columbace a fost făcută de savantul veneţian Francesco Griselini, care a trăit o bună perioadă în Banat şi a avut prilejul să studieze atent insecta în cauză. El i-a consacrat un întreg capitol, ultimul, din cunoscuta lucrare Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, publicată în 1780. Am folosit traducerea românească apărută la Timişoara în 1984 a acestei lucrări, în special a Scrisorii XII din partea a doua, scrisoare redactată în acelaşi oraş la 18 ianuarie 1777, cu doar câteva zile înainte de a părăsi definitiv regiunea noastră.
Griselini descria această muscă nefiind mai mare decât un ţânţar. Ea îşi trăgea numele după cel al unui castel de pe malul drept, sârbesc, al Dunării (Golubac). Conform credinţei populare, ea s-ar fi născut în anumite peşteri de pe mal. Zbura în roiuri foarte întinse, care semănau cu nişte nori groşi de fum sau cu coloanele de aburi care se ridică de pe suprafaţa mării. (p. 317.) Aceste roiuri apăreau în intervalul 20-25 aprilie, apoi din nou în a doua jumătate a lunii mai, uneori ceva mai devreme sau mai târziu. În toamna anului 1776 un asemenea roi a fost observat chiar şi la Timişoara, timp de două zile. (p. 318.) Roiurile puteau fi împrăştiate numai de ploi şi de vântul puternic. Dacă însă primăvara şi începutul verii erau secetoase şi băteau vânturi blânde dinspre răsărit, stolurile se răspândeau în zonele Orşova, Palanca Nouă, Mehadia şi Vârşeţ.
Ele atacau în număr foarte mare animale domestice precum boi, vaci, oi, capre, cai şi porci. Animalele încercau să scape prin sărituri disperate şi lovituri de coadă. Însă părţile corpului lipsite de păr, precum pieptul sau bărbia, le erau acoperite într-o clipă de aceste insecte, care se fixau acolo temeinic şi apoi pătrundeau în nări şi urechi, în jurul ochilor şi în deschizăturile organelor genitale ale animalelor de ambele sexe (mai ales la vaci). Durerile provocate erau cumplite, fiind exprimate prin răgete, mugete, guiţări, nechezări, behăiri şi prin fugă nebună, chiar prin aruncarea în apă. Animalele mureau ori în timpul atacului, ori la 3-4 ore după aceea sau cel mai târziu în cursul nopţii următoare. (p. 318.)
Ca măsuri, ţăranii secolului al XVIII-lea aprindeau focuri mari de paie când apăreau insectele, iar locurile de pe corpul animalelor unde se puteau aşeza acestea erau umezite cu o fiertură de pelin. Muştele erau alungate într-adevăr de fum şi de mirosul de pelin. Iar animalele, împinse de instinct, se adunau în jurul focului pentru a se apăra mai bine de aceste muşte. (p. 318-319.)
În acelaşi timp, locuitorii au adresat administraţiei imperiale austriece, potrivit lui Griselini, numeroase plângeri şi petiţii după ce şi-au pierdut în acest mod animalele. În consecinţă, a fost dat un ordin de a fi studiate în amănunţime aceste insecte, pentru a se putea găsi unele mijloace de protejare împotriva lor. (p. 319.)
Panoramă din peştera Gaura cu Muscă
Griselini relata şi legenda românească potrivit căreia muştele columbace ieşeau dintr-o singură grotă de pe malul Dunării (cea denumită Gaura cu Muscă de lângă Coronini). În apropierea acesteia, Sfântul Gheorghe s-ar fi luptat cu balaurul infernal, tăindu-i în cele din urmă capul şi aruncându-l în peşteră. Altă legendă se referea la Iovan Iorgovan în acelaşi sens. Muştele ar fi provenit deci tocmai din tigva monstrului. Alţii credeau că ele se trăgeau dintr-un pârâu din regiune, populat cu scorpioni, şerpi şi viespi, care îi infectau apa cu veninul lor. Unii spuneau că muştele ieşeau din fermentaţia murdăriei acestor animale. Iar alţii, în sfârşit, le indicau originea în copaci, mai precis din ghinda unor stejari umezită de ploile calde de primăvară. Oricum, efectul lor era distrugător, otrăvind animalele, a căror carne devenea astfel infestată şi putea otrăvi la rândul său pe cei care o consumau. (p. 319-320.) Hoiturile animalelor se umflau, în special nările, ugerele şi organele genitale. Dar restul organelor nu erau afectate şi puteau fi chiar consumate. Un medic al acelor timpuri recomanda, pe lângă metoda focului de paie, spălarea zilnică a părţilor corpului expuse atacurilor cu fiertură de frunze de nuc, păstrate din anul anterior, căci muştele apăreau primăvara, înainte de înverzirea nucilor. (p. 320.)
Griselini le descria astfel: la cap aveau două mici antene, între acestea fiind un ac mic, spatele era negricios şi puţin păros, abdomenul era alb, aveau şase picioare, două aripi, mai jos un mic apendice cenuşiu, iar de abdomen erau legate 11 inele plumburii. Se încadrau în specia tăunilor, fiind printre cele mai dăunătoare insecte din această parte a Europei. (p. 321.)
Această adevărată plagă a Banatului a dispărut în mare parte abia în urma construirii barajului de la Porţile de Fier, când nivelul apelor Dunării s-a ridicat şi a acoperit locurile de pe mal favorabile înmulţirii muştei columbace. A fost unul dintre efectele cele mai favorabile ale ridicării acestui baraj, care a condus din păcate şi la dispariţia multor vestigii istorice. Însă faptul că sudul Banatului a scăpat de blestemul muştei columbace a fost unul care a marcat în bine mersul lucrurilor din această regiune.
Istoria Banatului 