Mircea Rusnac – Castelul baronului Jovanović din Sočica (Sălcița)

Chiar la granița românească, la poalele Carpaților, se află satul bănățean Sălcița, unde aproape întreaga populație este de naționalitate română. Și totuși, cea mai mare atracție a satului este castelul baronului sârb Jovanović.
Construcția castelului datează din primele decenii ale secolului al XIX-lea, iar ctitorul său a fost baronul Jovanović. Era o clădire modestă, practic o reședință de vară. El nu a stat însă mult acolo, întrucât moșia sa a fost cumpărată în 1832 de un anume Csikó Szelasz, care a vândut-o în 1857 lui Majtényi Béla. A fost construită lângă biserica ortodoxă română și lângă ruinele unei clădiri de piatră mai vechi, necunoscute.
Castelul este o clădire clasică cu un etaj, cu o bază dreptunghiulară alungită. Pe fațada principală este o proeminență centrală cu mansardă, deasupra căreia se află o vază decorativă. Fațada este simetrică, iar structura peretelui este accentuată de îmbinări orizontale. Se presupune că porticul central din lemn de pe fațada curții a fost adăugat ulterior, deoarece este caracteristic fațadei principale. Pe ferestrele fațadelor anterioară și posterioară, grilajele de protecție și mai ales ghirlandele sunt caracteristice perioadei barocului târziu, care precede clasicismului primei jumătăți a secolului al XIX-lea.
Astăzi, administrația locală a satului Sălcița este situată în castel. El a fost renovat în ultimii ani și este un monument cultural de mare importanță. În trecut, în jurul castelului era un parc, dar acesta a fost complet distrus, iar astăzi există acolo o poiană cu un teren de fotbal pentru copii. Castelul nu este deschis vizitatorilor.

Mircea Rusnac – Palatul episcopal din Vârșeț

Palatul a fost construit între anii 1750 și 1757 (după altă variantă, între 1757 și 1763), în timp ce episcop era Jovan Georgijević, și este singurul palat episcopal din perioada barocului la sârbi. A fost construit ca o clădire reprezentativă cu un etaj pentru uzul episcopilor bănățeni după ce eparhia a fost mutată din Caransebeș în orașul sârbo-german de până atunci Vârșeț. Numele arhitectului s-a pierdut, dar se știe doar că a fost prusac și că a locuit la Vârșeț până la finalizarea lucrărilor.
La parterul palatului se află o capelă închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, cu catapeteasmă pictată între 1761 și 1765. Este una dintre puținele catapetesppme păstrate din secolul al XVIII-lea și este o adevărată mărturie a unuia dintre puținele stiluri sârbești autentice în artă, barocul sârbesc. Catapeteasma este decorată special cu ornamente care evocă Arborele lui Isaia. Este bogat decorată; picturile sale, inclusiv compoziția centrală care înfățișează Nașterea Domnului, au fost realizate de Nikola Nešković. Părțile care conțin elemente de stil rococo sunt fascinante.
În palat există și o icoană de la Kiev din secolul al XIV-lea. Sala de la primul etaj este decorată cu panouri pictate înfățișând șapte mânăstiri bănățene. Pe coridor sunt vizibile uleiul pe pânză Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, pictat de Stevan Aleksić în 1909, și o icoană mare care evocă Ierusalimul Ceresc. În sufragerie sunt expuse portrete ale episcopilor; acest living este dotat special cu două sobe de lut și mobilier baroc de la Veneția (canapele, fotolii, dulapuri). Biblioteca păstrează multe lucrări vechi, inclusiv o faimoasă Evanghelie. Studioul prezintă o serie de portrete ale episcopilor și conține o sobă art nouveau donată din Budapesta în 1911. Există și cea mai venerată icoană a barocului sârbesc, icoana făcătoare de minuni a Fecioarei din Vinča-Bezdinska de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Palatul găzduiește colecții valoroase de icoane, portrete ale celor mai importanți episcopi de Vârșeț și o vastă bibliotecă.
Colecția de icoane culese din întregul Banat acoperă o perioadă de trei secole, cele mai valoroase fiind ale pictorului Zogof din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. În colecție se află icoane de Petr Zogof, Prvul, Šerban Popović, Nedeljko Popović, Jovan Četirević Grbovan și maeștri necunoscuți. Grupul de icoane din perioada barocă a artei sârbești este reprezentat de lucrările pictorilor din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Teodoro Ilić Češljar, Dimitrije Popović și alții.
Adaptarea radicală a Palatului episcopal, care a schimbat complet aspectul clădirii, a fost realizată de episcopul Gavrilo Zmejanović în 1904, când partea de la intrare a fost modificată și acoperișul a fost reconstruit. În acel moment, fațada principală a primit un aspect decorativ neobaroc și neorenascentist, pilaștri și ferestre noi, în timp ce baza clădirii nu a fost schimbată semnificativ. Arhitectura simplă a castelului baroc, cu simetrie și o serie ritmată de deschideri de ferestre, este completată de o elevație centrală accentuată care are o balustradă la înălțimea mansardei și un acoperiș mansardat, special amenajat cu țigle colorate. Aceste îmbunătățiri au fost gestionate de arhitectul Mihajlo Harminc din Novi Sad.
Gardul parcului cu combinația sa bogată în stil baroc de zid și fier forjat este autentic. Pe poarta de intrare se află o stemă a episcopiei din fier forjat. După ultima renovare sub episcopul Nikanor, palatul are un acoperiș verde izbitor. Intrarea în clădire nu este permisă, ci doar în curte.

Mircea Rusnac – Castelele Lazarević din Srediștea Mare

În micul sat Veliko Središte se află, practic în aceeași curte, două castele, ambele aparținând familiei nobiliare Lazarević. Strămoșul familiei, Golub Lazarević, s-a mutat din Serbia în Banat în 1803 și a fost înnobilat în 1841. De îndată ce a primit titlul nobiliar, Golub Lazarević a început să construiască un castel, pentru a arăta că un nobil trebuie să posede o asemenea clădire. Însă spre surprinderea tuturor, el a construit chiar două castele, deși Veliko Središte nu a fost niciodată o zonă deosebit de bogată, cu excepția podgoriilor.
De la construirea castelelor până în 1898, soții Lazarević au fost proprietarii ambelor, care apoi au fost cumpărate de către germanii localnici Georg Fritz (castelul mai vechi) și Karl Hauser (castelul mai nou). Ei au rămas proprietari ai acestora până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când s-a efectuat naționalizarea, iar germanii bănățeni au fost expulzați.
Castelul mai mare și mai vechi a fost construit în anii 1860, în timp ce castelul mai mic și mai frumos a fost construit la începutul secolului al XX-lea. Marele castel mai vechi este o clădire clasicistă cu un etaj, cu o fațadă frontală simetrică, cu un portic dominant în mijloc. Patru coloane masive de zidărie albă de stil nedeterminat poartă un portic cu acces printr-o scară centrală. Nu există scară cu acces dinspre curte. Castelul este ocru deschis, alb și maro deschis, iar culorile se potrivesc frumos în elemente arhitecturale individuale.
În imediata vecinătate a fost construit și un mic castel pe același teren și în parcul comun. Micul castel este mai nou și a fost construit cu trăsături ale stilului eclectic predominant la acea vreme, cu elemente neogotice, asemănătoare cu castelul Kapetanovo. Se poate spune că în categoria castelelor, cel mic din Veliko Središte, lângă castelul Kapetanovo, este cel mai frumos exemplu de construcție civilă a reședințelor de vară. La început, castelele cu elemente de fantezie au fost foarte populare, iar nostalgia pentru gotic a fost un fenomen general. Castelul mai mic are o mansardă cu trepte și turnuri pe colțuri, din care astăzi cresc copaci. Fațada este ocru. Parcul din vecinătatea castelelor este extrem de spațios, cu o pădure înaltă în care sunt și câteva exemplare rare de arbori.
Castelul mare găzduiește școala elementară rurală „Branko Radičević” și nu este într-o stare prea bună. Interiorul autentic a dispărut complet. Clădirea micului castel este într-o stare foarte proastă, fiind părăsit.

Mircea Rusnac – Cooperativele meșteșugărești din regiunea Banat în 1964

În almanahul editat de ziarul Neuer Weg pentru anul 1965 am întâlnit o prezentare a cooperativelor meșteșugărești care activau pe atunci în regiunea Banat, existentă între 1960 și 1968. Ele au fost grupate pe domenii de activitate, fapt care ne-a determinat să le facem cunoscute după șase decenii cu specificul lor.
Articolele de reclamă artistică cuprindeau lucrul de mână, covoarele și împletiturile, acestea fiind realizate de către cooperativele Colortex din Timișoara, Drum Nou din Deta, Unirea din Peciu Nou și Înfrățirea din Pecica. Mobilă și tapițerie erau produse la Mobila Banatului din Timișoara, Progresul din Timișoara și Vremuri Noi din Arad.
Reparatii de motorete, radiouri, televizoare, aparate optice, electrice și de uz casnic se făceau de către cooperativele Dinamo din Timișoara, Precizia din Arad și Munca din Lugoj. Îmbrăcăminte și lenjerie pentru femei, bărbați și copii se produceau la cooperativele Îmbrăcămintea și Avântul, ambele din Timișoara, Artex și Vremuri Noi, amândouă din Arad, precum și la Munca din Lugoj.
Încălțăminte și produse din piele erau confecționate la cooperativele Încălțămintea din Timișoara și Muncitorul Pielar din Arad. La Colortex din Timișoara și Vremuri Noi din Arad se realizau și tricotaje, spălătorii și curățătorii. Ateliere fotografice erau la Dinamo din Timișoara și Precizia din Arad. Servicii de înfrumusețare (coafor, manichiură, cosmetică) se găseau la secțiile cooperativei Higiena din Timișoara, Lugoj și Arad.
În sfârșit, producția de obiecte casnice și accesorii pentru sport, plajă, excursii etc. era realizată la cooperativele Avântul din Timișoara, Precizia din Arad, Lugojana din Lugoj, Bârzava din Reșița și Semenicul din Caransebeș. Aceasta era, conform publicației amintite, rețeaua cooperativelor meșteșugărești din regiunea Banat în anul 1964.

Mircea Rusnac – Castelele Hertelendy din Bočar

Castelul Hertelendy-Bajić a fost construit la începutul secolului al XIX-lea de către comitele general al comitatului Torontal, Hertelendy József, în stilul clasicismului. Inițial, satul Bočar și castelul familiei Telegdi din secolul al XIV-lea au fost cumpărate de nobilul Hertelendy József în 1803. În deceniile următoare, cel mai probabil în anii 1870, în vremea comitelui general József Mlađe, clădirea a fost modificată prin adăugarea de cupole laterale și a unui portic spre curte. De la sfârșitul secolului al XIX-lea ea a devenit proprietatea baronului Ivan Bajić (1863-1911), care a locuit acolo până la capătul vieții sale. Miloš Bajić a fost un mare bogătaș și donator, precum și fondatorul liceului din Novi Sad.
Castelul Bajić de astăzi este o clădire cu un etaj, cu o bază dreptunghiulară alungită, având caracteristici eclectice. Fațada principală prezintă o soluție stilistică simplă, cu o serie de cinci deschideri pentru ferestre și pilaștri de mică înălțime, care se termină cu capiteluri ionice. În curte există un pridvor de intrare susținut de șase coloane, care de asemenea se termină în capiteluri ionice.
Sub verandă există o alee. La capetele laterale este flancată de turnuri semicirculare, care dau un aspect specific și izbitor acestui castel.
Unul dintre cele mai bune exemple ale modului în care un castel neglijat poate fi restaurat și i se poate oferi un nou scop este castelul Hertelendy-Bayer, situat în aceeași localitate.
Castelul a fost construit cel mai probabil după moartea lui Hertelendy József, când cei trei fii ai săi (Ignác, Miksa și Károly) au împărțit proprietatea între ei. Unul dintre fii și-a construit o clădire în acest loc. Nu se poate spune nimic despre aspectul inițial al clădirii, deoarece nu există informații despre aceasta, cu excepția sondajelor geodezice ale satului, care arată că ea avea o bază în forma literei chirilice P, la fel ca și clădirea de astăzi. La sfârșitul secolului al XIX-lea, castelul și moșia au fost cumpărate de către producătorul de bere Bayer Alajos, iar acesta în primul deceniu al secolului al XX-lea a refăcut clădirea în stil art nouveau.
Castelul este o clădire cu un singur etaj, cu anexe laterale mai lungi. Designul castelului a fost subordonat caracteristicilor stilului predominant la începutul secolului al XX-lea. Colțurile clădirii sunt indicate prin ridicări laterale cu pilaștri puternici și se termină cu poduri semicirculare înalte, cornișa ondulată a mansardei fiindu-i specifică. Parcul este parțial conservat, iar în cadrul complexului au existat mai multe clădiri-anexă, dintre care s-a păstrat numai una: fostul grajd, care astăzi a fost transformat în local pentru adăpostirea copiilor. Până de curând, castelul a fost un spital de boli psihice, iar acum este un centru de cazare pentru copii sub formă de cursuri în aer liber. Pe terenul fostului parc există acum locuri de joacă de ultimă generație pentru copii. Castelul a fost redecorat într-o culoare portocalie deschisă caracteristică, având rame albe în jurul ferestrelor, iar celelalte decorațiuni de pe fațadă au fost accentuate cu aceeași culoare.

Mircea Rusnac – Împăratul Iosif al II-lea și sârbii bănățeni

Împăratul Iosif al II-lea a condus Sfântul imperiu romano-german între anii 1780-1790, fiind cel după care epoca a fost denumită „a iosefinismului”. El a fost un prieten cinstit și altruist al sârbilor, adorat la vremea lui, însă astăzi aproape uitat de urmașii militarilor sârbi pe care i-a iubit și apreciat mai mult decât oricine altcineva.
Există legat de marele împărat o legendă cu o femeie având mâinile pătate cu aluat. Într-o vizită în Banat, Iosif al II-lea a ajuns cu escorta în satul Tomaševac pentru a-și vedea militarii. Sârbii entuziasmați l-au primit pe iubitul domnitor așa cum se cuvenea, solemn și ordonat. O singură femeie stătea la vedere, făcând semne procesiunii imperiale îmbrăcată modest și cu mâinile pătate cu aluat. Împăratul a observat-o, a oprit escorta și a întrebat-o pe femeie de ce a ieșit în fața lui cu mâinile murdare. Ea a răspuns: „Frământ aluatul în fiecare zi și numai azi îl pot vedea pe împărat.” Lui Iosif i-a plăcut răspunsul, astfel că a continuat conversația: „Cum vă place la Tomaševac?” Ea a spus: „Mai bine moartă la Perlez, decât vie în Tomaševac.” În consecință, marele împărat a permis poporului strămutat din Perlez să se întoarcă la vechile gospodării. Iosif a vizitat și Perlez în acele zile, iar legenda a rămas până în ziua de azi.
Nicio națiune nu a jelit moartea împăratului precum sârbii. Se spune că nu s-a consemnat alt caz în istoria mondială ca un conducător străin să fie iubit de membrii altei națiuni așa cum sârbii l-au iubit pe Iosif al II-lea.

Mircea Rusnac – Castelul Jagodić din Konak

Deși castelul Jagodić este mult mai aproape de Konak, pe drumul către Vârșeț, este situat oficial în satul Boka. A fost construit la marginea pădurii în 1835, proprietar fiind Petar Jagodić, unul dintre cei mai importanți membri ai acestei familii, în a cărei posesie a rămas până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Soții Jagodić erau o familie nobilă respectabilă, care a făcut multe pentru etnicii sârbi din Voivodina, datorită faptului că erau membri importanți ai Matica Srpska. Galeria Marica Srpska păstrează câteva dintre portretele lor, toate fiind lucrări de Konstantin Danilo.
Este evident că Jagodić dorea să-și construiască un castel familial departe de localități și în liniștea pădurii din câmpia Banatului, în conformitate cu tendințele de atunci din Austria, Rusia, Marea Britanie sau Germania. În jurul castelului se afla un parc englezesc, care avea atât specii de plante comune, cât și exotice, ceea ce este tipic epocii romantismului. Parcul din fața castelului a fost alcătuit după model francez.
Clădirea castelului în sine are o formă dreptunghiulară alungită și o simetrie perfectă. Clădirea este marcată lateral de două vârfuri care arată ca niște turnuri. Axa de simetrie este formată din două prispe de acces, una pentru intrare, iar cealaltă pentru parc. Pe latura opusă se află un pridvor cu o terasă susținută de patru coloane corintice. Și ferestrele au elemente din stilul corintic. Clădirea este foarte simplă și armonioasă, care este principiul estetic principal, subliniat de geamurile ferestrelor dispuse ritmic la intervale egale. Simetria simplă dominantă și armonia sunt caracteristicile de bază ale stilului clasicist, care, alături de unele elemente romantice, domină această clădire.
După naționalizare, clădirea administrativă a combinatului agricol „Trudbenik” a fost amplasată în castel, iar acest lucru a adus mari schimbări, deoarece castelul a fost transformat dintr-un spațiu rezidențial într-o clădire administrativă. Aceste schimbări au fost vizibile mai ales în interior, în timp ce exteriorul a fost în mare măsură cruțat. Din 2007 se lucrează la restaurarea clădirii, care este deja în stare bună astăzi. Cu toate acestea, castelul nu este deschis vizitatorilor.

Mircea Rusnac – Istoria Banatului prin micile localități

În Banat pot fi întâlnite localități cu un trecut glorios, care se remarcau prin activități economice sau militare prin care erau cunoscute pe o mare suprafață. Între timp vechile lor trăsături s-au pierdut în cea mai mare parte, însă este bine ca istoria să le menționeze așa cum erau ele cunoscute în trecutele epoci de către locuitorii regiunii.
Existau localități renumite prin producția de ceramică de calitate, cu mare căutare în zonele mai apropiate sau mai îndepărtate. Un astfel de centru a fost satul Biniș, unde se producea ceramică nesmălțuită, căutată în multe locuri. Alte centre tradiționale, care între timp și-au pierdut această binemeritată reputație, au fost de exemplu Armenișul sau Sasca Română. Acum meșterii olari au dispărut din Banat, însă timp de multe secole producția lor a avut mare căutare.
O altă activitate foarte renumită în Banat a fost creșterea cailor de rasă. Acum mai există numai centrul de creștere a cailor de rasă de la Izvin, înființat în 1968 prin mutarea hergheliei de la Pădureni. Însă în anul 1855 au existat depozite de cai la Orțișoara, Liebling, Deta și Parța-Pădureni. La Izvin fusese în trecut locul în care erau ținuți armăsarii armatei austro-ungare.
Ajungând la domeniul militar, trebuie să amintim existența unor fortificații din piatră pe culmile cele mai înalte ale dealurilor Banatului. Una dintre acestea este așa-zisul Turn al lui Ovidiu de lângă localitatea Turnu-Ruieni, cu datare din anul 1457. Legat de acesta, există tradiția greșită conform căreia acolo ar fi poposit poetul antic Ovidiu în drumul său către exilul din Tomis, unde îl trimisese împăratul Octavianus Augustus. Miezul de adevăr din această legendă este faptul că pe locul turnului medieval vizibil și astăzi a fost o altă întăritură în vremea romanilor. Această fortificație făcea parte în evul mediu dintr-un mai vast sistem defensiv, în care intrau și construcțiile din piatră și cărămidă de la Mehadia, Bocșa, Ciacova sau Vârșeț, menite să apere regiunea de nedorite invazii dușmane.
Așadar, o serie de localități bănățene precum cele amintite aici pot prezenta o carte de vizită demnă de respect, chiar dacă între timp trăsăturile lor definitorii s-au pierdut în cea mai mare măsură. Refăcând pas cu pas trecutul unor asemenea așezări, putem avea o imagine mai apropiată de realitate a ceea ce a reprezentat istoria Banatului pentru locuitorii acestor meleaguri.

Mircea Rusnac – Castelul Kapetanovo

Construit în 1904, castelul Kapetanovo se află în satul Stari Lec, la aproximativ 500 m de strada principală, în mijlocul câmpiei Banatului, și se vede clar de la șosea, deoarece în jurul său nu se află vegetație înaltă.
A fost construit de prim-comitele Bótka Béla, născut la Banloc în 1861. El a cumpărat terenuri uriașe de până la 1.100 de acri în Banatul central. După 1918, în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor a fost aplicată reforma agrară, marii proprietari de pământ pierzând părți importante din moșiile lor. Și moșia lui Bótka a fost înjumătățită. El a falimentat rapid, astfel că o bancă din Petrovgrad a vândut mobila de la castel și apoi însuși castelul la o licitație publică în 1938. Castelul a fost cumpărat de comerciantul Franz May din Bočar, care i l-a dat fiicei sale Emilia ca zestre. După căsătoria Emiliei cu Milan Kapetanov, castelul și-a primit numele actual.
S-a speculat că Bótka Béla s-a îndatorat prin risipirea proprietății, dar este mai probabil să fi dat sume mari de bani pentru tratamentul soției sale instabile mental, Emma. Ea a fost adesea tratată la Pesta, iar Bótka o trimitea acolo cu trenul, închiriind toată garnitura.
Există o legendă în legătură cu castelul, potrivit căreia Kapetanovo a avut o soartă diabolică, deoarece soția lui Bótka Béla, suferind după pierderea lui și intrarea în faliment, s-a stropit cu benzină și și-a dat foc, lăsând în urma ei numai părul blond, care a zburat mult timp în jurul castelului. În august 1938, spun poveștile, cerul era presărat cu stele care se învârteau în fiecare noapte, amintind de acele artificii triste. Chiar și astăzi, când cosașii taie iarba din jurul castelului, pe coasele și greblele lor, în loc de iarbă, conform legendei, se găsește uneori o șuviță de păr albastru. De asemenea, se spune că la Sfântul Ilie apare în fiecare an umbra unei femei blonde, ceea ce îl plasează pe Kapetanovo printre castelele cu legende, asemănătoare celor din Marea Britanie.
Castelul era înconjurat de un parc spațios bine întreținut, cu o fântână. Clădirea în sine are o bază longitudinală cu două etaje, construită în spiritul istoricismului romantic, cu elemente romanice și gotice. Întrucât clădirea a fost construită cu intenția de a evidenția și încuraja nostalgia, este considerată un exemplu de eclectism. Se remarcă prin turnul amplasat lateral și prin două frontoane înalte și abrupte care sunt amplasate simetric în mijlocul ambelor fațade principale. Pilaștrii poligonali sunt remarcabili, imitând arhitectura flamandă și hanseatică. De asemenea, este evident că ideea a fost de a crea o combinație între un castel medieval și casa unui bogat hanseat. Toate ferestrele au aceleași arcade gotice. Ipsosul de culoare albă se află acolo pentru a imita marmura.
La parter există un hol central cu scări laterale care duc la o galerie din lemn cu grinzi masive de susținere și camere pentru odihnă la primul etaj. La parter se află livingul cu bucătărie, sufragerie și bibliotecă.
După cel de-al doilea război mondial, clădirea a fost confiscată de la Kapetanov și predată ca locuință muncitorilor combinatului agricol. Până în anii 1980, castelul a fost complet devastat. Din parcul spațios din jurul lui nu a mai rămas nimic. Fântâna a fost avariată și abandonată.
Conform informațiilor disponibile în prezent, clădirea a trecut în proprietatea privată a Radmilei Jovanović, care a restaurat-o. Castelul este într-o stare excelentă, iar când proprietara nu este acolo, turiștilor li se permite să intre contra unei taxe simbolice. El poate fi chiar închiriat pentru cazare.

Mircea Rusnac – Polonezii din Ostojićevo

Singura așezare din Voivodina unde locuiesc polonezi este Ostojićevo (Sânmiclăușul de Tisa). A fost înființată cu opt secole în urmă. Cronicile consemnează că polonezii s-au stabilit acolo în anul 1838. De pe malurile Vistulei, au emigrat pe malul bănățean al Tisei în căutarea unei vieți mai bune.
La început ei veneau primăvara la Ostojićevo, de unde se întorceau în regiunea natală la începutul toamnei, însă după câteva decenii au decis să rămână acolo. Au cumpărat terenuri, au construit case și au făcut agricultură. Ei au împărtășit soarta sârbilor, maghiarilor, slovacilor, croaților și altor etnii cu care au conviețuit în regiune.
Astăzi polonezii încearcă să își păstreze limba și cultura, astfel încât tinerii să cunoască istoria națională și moștenirea etnică. „Așteptările sunt de a păstra această limbă poloneză arhaică a noastră, care a rămas unică în această regiune din spațiul bănățean. Nimeni în Polonia nu mai folosește limbajul acesta”, explică Gustav Česljar, vicepreședintele Consiliului Național al Minorității Naționale Poloneze.