Mircea Rusnac – Preşedintele Consiliului de administraţie al U.D.R. a murit la Sighet

                        De curând am avut plăcerea de a lua cunoştinţă despre demersurile lui Radu Portocală, român emigrat de mulţi ani în Franţa, de a reabilita memoria bunicului său cu acelaşi nume, cunoscut avocat şi om politic al perioadei interbelice, asasinat de comunişti în închisoarea de la Sighet. Între alte funcţii şi demnităţi deţinute, Portocală a fost timp de ani buni şi preşedinte al Consiliului de administraţie al Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa, într-una dintre cele mai fericite perioade ale acestora. Din acest motiv, el şi-a legat într-un mod destul de strâns viaţa şi activitatea de o etapă de glorie a Reşiţei şi a Banatului.

                        Conform datelor biografice pe care ni le-a trimis cu multă amabilitate Radu Portocală jr., cariera bunicului său a fost una absolut excepţională, acesta fiind una dintre marile capacităţi ale României democratice. S-a născut la Brăila la 12 august 1888. Tatăl său, Miltiade Portocală, era directorul sucursalei din acel oraş a Băncii Naţionale a României, iar mama, Amalia Djuvara, era fiica unui paşoptist, membru fondator al Partidului Naţional Liberal, primar şi deputat de Brăila.

                        Radu Portocală a susţinut bacalaureatul la Liceul „Nicolae Bălcescu” din aceeaşi localitate în 1907. Apoi a studiat dreptul şi filosofia la Universitatea din Bucureşti. A fost preşedinte al Uniunii Studenţilor Români. În această calitate, în 1909 a organizat un congres al studenţilor români de pretutindeni, cu participanţi basarabeni, bucovineni şi transilvăneni.

                        A participat la campania militară din Bulgaria din 1913, iar în primul război mondial a fost locotenent de artilerie. S-a căsătorit la 10 aprilie 1914 cu Maria Margareta Ollănescu, anul următor născându-li-se unicul fiu, Radu Constantin. Din 1911, Radu Portocală se înscrisese în baroul din Brăila, fiind decan al acestuia în perioada 1925-1928. În 1937 se va transfera la baroul Ilfov. Ca unul dintre cei mai importanţi avocaţi ai ţării, în perioada dictaturilor legionară şi antonesciană a apărat gratuit pe mulţi evrei supuşi procedurilor de expropriere sau de românizare.

                        În anii 1930 a fost preşedinte al organizaţiei din judeţul Brăila a P.N.L., iar în iunie 1945 a fost ales preşedinte de onoare al acesteia. La 16 iulie 1932, Mihail Sebastian scria următoarele în ziarul Cuvântul: „Organizaţia de Brăila liberală este condusă de d. Leonte Moldovanu. Un vechi, etern şi neconsolabil candidat la minister. O figură amuzantă. Dar în aceeaşi organizaţie se mai află o personalitate politică într-adevăr distinsă: d. Radu Portocală, un om tânăr, un organizator excelent, o minte personală şi deschisă. Era nu numai succesorul prezumtiv al d-lui Moldovanu, dar era mai ales una din nădejdile cele mai sigure pentru o viitoare echipă de lucru, ce s-ar fi putut recruta dintr-un partid liberal refăcut.”

                        În intervalul 1922-1925, Portocală a fost primar al Brăilei, având numeroase şi frumoase realizări. El manifesta multă înţelegere faţă de muncitorii din portul Brăila, beneficiind de recunoştinţa şi prietenia scriitorului Panait Istrati, chiar dacă acesta din urmă era de orientare comunistă. A fost apoi deputat şi senator în legislaturile anilor 1927-1940. În noiembrie-decembrie 1937 şi din nou în 1939, de fiecare dată în guverne conduse de Gheorghe Tătărescu, Radu Portocală a fost secretar de stat la Ministerul de interne, iar în decembrie 1939 – iunie 1940 a fost ministru de stat la preşedinţia Consiliului de miniştri. Din 1939 a fost membru în Consiliul superior al Frontului Renaşterii Naţionale, partid unic creat de regele Carol II. În timpul războiului, din 1943, s-a implicat în acţiunile pregătitoare de scoatere a României din alianţa cu Germania nazistă. A organizat în acest scop întâlniri secrete între şefii partidelor democratice şi a asigurat legătura dintre aceştia şi regele Mihai. După 1945 a refuzat de două ori Ministerul de finanţe, iar în 1946 şi funcţia de Ministru al Palatului, propusă chiar de rege. În anii 1940-1948 (conform mărturiei nepotului său) a fost şi preşedinte al Consiliului de administraţie de la U.D.R. De-a lungul anilor a primit prestigioase decoraţii româneşti şi străine. Între altele, a fost cavaler al Legiunii de Onoare franceze, primind şi Ordinul Regal George I din Grecia şi Ordinul Coroanei din Italia.

                        După preluarea completă a puterii de către comunişti, destinul lui Radu Portocală, ca şi al celorlalţi foşti conducători ai ţării, a suferit schimbări dramatice. În 1948 a fost arestat pentru prima dată pentru sabotaj, fiind deţinut timp de nouă luni în închisoarea Văcăreşti şi fiind eliberat în 1949 deoarece acuzaţia care i-a fost adusă nu a putut fi dovedită. Apoi a fost arestat în noaptea de 5-6 mai 1950, împreună cu numeroşi alţi foşti demnitari. A fost iniţial încarcerat la Ministerul de interne, fiind apoi transferat, împreună cu toţi ceilalţi, la închisoarea din Sighet, unde a fost deţinut în celula nr. 20. (Memoria închisorii Sighet, Bucureşti, 1999, p. 251.) De această dată, nu a fost nici inculpat pentru vreo pretinsă infracţiune, nici condamnat. La fel ca şi ceilalţi, a fost deţinut în mod abuziv în cele mai groaznice condiţii.

                        Într-un raport trimis la 13 mai 1950 de consilierul sovietic din România, A.M. Saharovski, către ministrul Securităţii Statului al U.R.S.S., Abakumov, se făcea referire la arestările efectuate în rândul foştilor demnitari, dintre care unii erau nominalizaţi în mod expres. Printre cei zece cărora li se făcea caracterizarea, conţinând oricum, după cum arăta cercetătoarea rusoaică Tatiana A. Pokivailova, „grave erori de informaţii”, se afla şi Radu Portocală. Acesta era denumit în document „Partolaka”, fiind descris astfel: „După venirea lui Antonescu a fost preşedintele comisiei guvernamentale care s-a ocupat cu organizarea aparatului de stat.” (Tatiana A. Pokivailova, Notă informativă expediată de la Bucureşti la Moscova în legătură cu arestarea a 66 de lideri politici din România, în vol. Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998, p. 891.)

                        Cei arestaţi au fost transportaţi la Sighet cu câteva dube. Fiind prezent în aceeaşi maşină cu Radu Portocală, istoricul Constantin C. Giurescu a lăsat numeroase detalii cu privire la drumul parcurs. El arăta că Portocală fusese operat de ulcer la stomac cu două săptămâni mai devreme şi abia revenise din spital când a fost arestat. (C.C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti, 2000, p. 364.) Ca urmare, în timpul drumului „stă ghemuit pe locul lui şi-şi apasă cu mâna regiunea stomacului; hurducăturile drumului numai bine nu pot face rănii lui de-abia cicatrizate. Nu se plânge însă; suportă cu stoicism durerea.” (Ibidem, p. 369.) În discuţiile dintre deţinuţii din dubă, Portocală s-a dovedit mai realist decât cei care credeau că vor fi duşi în Uniunea Sovietică: „Portocală crede că nu ne pot trece peste frontieră; ar fi prea mare scandalul la O.N.U. şi ruşii n-au interes să provoace un asemenea scandal.” (Ibidem, p. 364.) Şi Giurescu s-a raliat acestei păreri, care în final s-a dovedit a fi cea corectă. (Ibidem, p. 371.) Către sfârşitul călătoriei, „Portocală nu se simte bine; chem pe unul din agenţii care, drept încurajare, îi spune: «Unde vă ducem e spital mare şi o să poţi să te îngrijeşti.»” (Ibidem.) Acum ştim cu toţii că în realitate închisoarea din Sighet a fost una dintre cele mai fioroase ale României comuniste.

                        Acolo avea să şi moară Radu Portocală, conform autorităţilor, la 13 aprile 1952. Detaliile acestei morţi dramatice ne-au fost relatate de nepotul său în e-mailul din 24 aprilie 2010, din care cităm: „În 1955, când au fost eliberaţi supravieţuitorii, istoricul şi fostul ministru Ion Nistor, abia întors acasă, a avut curajul s-o cheme pe mama mea şi să-i povestească. Un gardian l-a surprins pe bunicul meu când încerca să se uite printre scândurile cu care era ocultată fereastra celulei. L-a luat imediat şi l-a dus la «neagra», unde a fost bătut şi lăsat să moară. Spre seară, au deschis uşa celulei din care fusese scos şi i-au aruncat înăuntru cămaşa. Ceilalţi deţinuţi au înţeles că murise. S-au rugat, după care au aşteptat noaptea, când ştiau că urmau să audă zgomotul căruţei care venea să-l ia pentru înmormântare.

                        Un al doilea supravieţuitor de la Sighet, fostul ministru Gheorghe Vântu, a venit la noi nu după multă vreme şi a povestit alor mei acelaşi lucru.

                        Certificatul de deces a sosit abia la sfârşitul lui 1957 sau chiar în 1958.”

                        Ce se mai poate spune? Exponenţii vechiului regim au fost exterminaţi în acest mod de către comunişti. Elita politică şi intelectuală a fost distrusă, iar poporul român a rămas timp de 45 de ani la cheremul regimului totalitar. Nu a fost singurul conducător al uzinelor reşiţene eliminat astfel. În timp, soarta uzinelor şi a oraşului nu a fost mult diferită. Este o dovadă în plus a faptului că este foarte uşor de distrus, dar infinit mai greu de construit. Mulţumim încă o dată lui Radu Portocală jr. pentru toate informaţiile oferite, pe care le-am coroborat, după cum s-a văzut, şi cu alte date, care nu fac decât să le confirme.