Mircea Rusnac – Cum a fost edificată stațiunea Buziaș

Caracterul terapeutic al apelor minerale de la Buziaș a fost descoperit destul de târziu. În 1805, administrația camerală din Ciacova, de care aparținea și comuna Buziaș, a întocmit un raport pentru valorificarea apelor minerale, trimis guvernului de la Buda. Acolo, cantitatea de apă trimisă a fost analizată de profesorul Winterl, care a făcut un raport favorabil. Dar în 1806 s-a efectuat o nouă expertiză de către Universitatea din Viena, care a dat un referat nefavorabil și toate lucrările pentru valorificarea apelor minerale din Buziaș au fost sistate.
Totuși, în 1809 doctorul Lindenmayr a început cercetări pe teren. Acestea au fost întrerupte din nou atunci când un funcționar de la secția de arhitectură a găsit doar un izvor de apă dulce și nu de apă minerală. Doctorul Lindenmayr a reluat săpăturile pentru găsirea izvoarelor de ape minerale în 1811, descoperind izvorul Iosif.
Imediat au sosit la Buziaș numeroși vilegiaturiști, care s-au stabilit acolo și și-au construit vile. În acest moment începea să se încropească noua așezare cu stabilimente balneare. Acestea au și fost arendate în 1819, când Buziașul a fost declarat localitate balneară. Localitatea a fost sistematizată, casele și grădinile aflate pe teritoriul băilor fiind strămutate pe Dealul Bănțonilor. Acțiunea aceasta a durat până prin anul 1830.
Între 1830 și 1839, medicul stațiunii a fost doctorul Lindenmayr, urmat până în 1848 de Gheorghe Ciocârlan, care a introdus metode științifice în tratamentul balnear. În 1850 a fost ridicat primul hotel, iar în 1853 s-a construit stabilimentul băii populare. În 1856 s-a deschis frumoasa sală de dans (Cazinoul), iar în 1858 a fost clădit edificiul secției de hidroterapie.
Pe atunci călătoria la Buziaș se efectua cu trăsurile. Diligența mergea de trei ori pe săptămână la Timișoara, plecând la ora 5 dimineața și revenind la ora 12. O dată pe lună, diligența transporta persoane, bunuri și bani pe ruta Viena-Buda-Timișoara-Sibiu, taxa pentru o stație fiind de 30 de creițari în sezonul cald și de 45 de creițari iarna.
În 1895 a început construirea căii ferate Timișoara-Buziaș în lungime de 31 km, care a fost inaugurată oficial la 18 noiembrie 1896. Gara Buziaș a fost amplasată la 2 km de stațiune, deoarece la construirea sa au contribuit cu fonduri și comunele Bacova, Hitiaș, Silagiu și Racovița. Prin urmare, de la gara Buziaș până în parcul băilor a fost construită o nouă linie în 1907.
În 1903, stabilimentele balneare au fost puse în vânzare, fiind cumpărate de industriașul Iacob Muschong din Jimbolia. Acesta a înființat în 1907 o fabrică de acid carbonic, iar apoi un stabiliment pentru îmbutelierea apei minerale. La forarea unui izvor din 1903 s-a produs o erupție, apa minerală țâșnind ca un gheizer până la o înălțime de 45-50 m. S-a format lacul Sfântul Anton, cu o suprafață de 2.500 mp și cu o apă asemănătoare cu cea de la băile Neuheim și Wildungen din Germania. Lacul era folosit vara pentru plimbări cu barca, iar iarna pentru patinaj. Însă izvorul a secat în 1920, astupându-se cu nisip din cauza dezinteresului manifestat de autoritățile stațiunii.