Mircea Rusnac – Navigația pe Tisa la Novi Bečej

După eliberarea de sub turci, în Banat au fost numai drumuri de țară, nepietruite. Ele erau practicabile doar din primăvară până în toamnă. Începând deja cu primele ploi de toamnă, ele se muiau și rămâneau accesibile numai pentru căruțele trase de cai puternici sau pentru trăsurile tractate de câte patru boi. În aceste condiții, în Banat a jucat un rol dominant traficul fluvial. Navigația pe Tisa, Mureș și Bega a fost deosebit de intensă. Datorită amplasării sale, în partea centrală a comitatului Torontal, pe malul Tisei, Novi Bečej a fost cel mai aglomerat port fluvial din Banat.
Navele mergeau în avalul râului duse de puterea curenților de apă și ajutate de vâsle și vele. Dar în amonte și cu o încărcătură mai mare, pânzele erau de puțin folos și în acest scop se apela la ajutorul barcagiilor localnici, înzestrați cu hamuri. Cel mai mare număr de persoane pentru tractarea navelor a fost recrutat din rândurile prizonierilor de război. Remorcarea unei bărci era o muncă atât de dificilă și obositoare, încât puțini dintre ei au reușit să supraviețuiască unei astfel de activități.
Remorcarea navelor a avut loc în așa fel, încât pentru o funie de 100-150 metri lungime, la fiecare șapte picioare (piciorul avea 30,5 cm) se lega un nod, de care se lega câte o funie scurtă la stânga și la dreapta, care la capăt aveau câte un piron de care se prindea un jug pentru câte o pereche de cai legați pe partea stângă și dreaptă. Cei mai apropiați de navă erau un grup de trei cai unul după altul, urmați de alți câțiva cai, în funcție de mărimea navei sau a încărcăturii. Primul cal mergea singur în fruntea convoiului. În spatele cailor mergeau barcagiii, care le lărgeau sau le strângeau hamurile înguste. Prin comparație, ultimii trei cai și cei mai apropiați barcagii aveau cel mai mult de suferit. În cazul în care aceștia clacau în unele situații, le era tăiată funia și astfel erau salvați caii ceilalți.