Mircea Rusnac – Fruntașii românilor din Timișoara în 1868

În amintirile sale redactate în anul 1906, avocatul Pavel Rotariu, originar din localitatea Dragșina, enumera pe fruntașii români pe care i-a găsit la sosirea sa în Timișoara din 1868. Aceștia puteau fi numărați pe degete. „Mă chinuia mult faptul că Timișoara, capitala de odinioară a Banatului, este atât de părăsită și săracă de inteligență română națională.” Principalul „vinovat” pentru acest lucru era considerat Emanoil Gojdu, care, în perioada când a fost comite suprem al Carașului, a încercat să atragă la Lugoj pe toți românii de valoare. El spunea: „Dați-mi, aduceți-mi români, să le dau posturi.”
Prin urmare, toți fruntașii românilor din jurul Timișoarei au plecat la Lugoj, precum Constantin Rădulescu, care în 1847-1848 fusese inginerul orașului Timișoara, Iulian Ianculescu, Atanasie A. Marienescu, Titu Hațieg și mulți alții. „Timișoara rămăsese aproape goală de inteligența română”, scria Pavel Rotariu. În continuare, el îi enumera pe puținii care mai erau acolo.
Primul era socrul său, protopopul Meletie Drăghici, care abia ieșise de sub autoritatea ierarhică sârbească și pe care mulți îl bănuiau a fi sârb. „De luptă sau opoziție națională nu prea voia să știe”, el fiind adeptul obținerii unor drepturi pentru români prin umilință și rugăminți față de autorități. El era în relații foarte bune cu episcopul, apoi mitropolitul Andrei Șaguna.
Al doilea era Atanasiu Racz de Caransebeș, avocat foarte erudit, dar care „era, cu trup și suflet, omul stăpânirei.” Era originar din Lipova și fusese vicecomite la Lugoj. „Era însă om lacom”, taxându-și exagerat clientela și din această cauză fiind scos cu forța din locuința sa de „viceșpan”.
Al treilea era Ioan Missita, născut tot în Lipova, bun orator și care vorbea fluent toate cele patru limbi mai importante ale Banatului (maghiara, germana, româna și sârba). „El era omul opoziției din comitat, om foarte sătos după popularitate, dar caracter național nu era”, după aprecierea lui Rotariu. „Între români, era român, între sârbi, era sârb, între maghiari – maghiar.”
Al patrulea era Ștefan Adam, fost notar comunal în localitatea bănățeană Satu Mare (Nagyfalu). Prin 1863-1864 a devenit, „el va ști cum”, avocat. „Acesta era naționalist, dar mai mult din interes material.”
Pe lângă aceștia mai erau: Petru Cermena, căpitanul poliției orășenești; Georgiu Ardelean, vice-fișcalul orașului, „ambii români cu trup și suflet, însă funcționari supuși stăpânirei”; și învățătorul Traian Lungu din Fabric. „Acesta a fost și este român verde, și a ostănit foarte mult în lupta românilor cu sârbii, pentru școală și biserică – fără rezultat.” Preotul de la biserica Sfântul Ilie, Petru Abrudan, „n-avea nici ideiă” de românism sau naționalism.
„Aceștia erau românii intelectuali în Timișoara, pre cari i-am aflat la anul 1868, când am venit”, concluziona Pavel Rotariu. „Cu aceștia nu puteai întreprinde nicio acțiune politică națională.” Ca instituție românească era numai „Alumneul” abia întemeiat. Mai erau protopopiatul românesc și, „în stadiul unui embrion”, Reuniunea învățătorilor din cele patru protopopiate bănățene. Timișoara era departe de a fi scena unor înfocate manifestări naționaliste românești.” (Textul lui Pavel Rotariu a fost publicat în revista Magazin istoric, nr. 6/1992.)