Mircea Rusnac – Când sârbii bănățeni au înlocuit-o pe Maria Tereza cu Ecaterina cea Mare

În primii ani, viața în satele sârbești întemeiate în Rusia a semănat cu cea a nefericiților naufragiați care au fost aruncați de valurile mării pe o insulă pustie. Ei se hrăneau cu varză, morcovi, pești, păsări și animale pe care le vânau acolo. Au ajuns într-o stepă în care nu locuia nimeni și de unde nu se putea obține nimic cu ajutorul vreunui ban. „Când cineva avea nevoie de ceva, trebuia să meargă câteva zile până în locul în care în sfârșit va găsi acel lucru la un preț mare”, scria Simeon Piščević în memoriile sale.
În afară de alte câteva memorii și surse istorice mai puțin cunoscute, astăzi practic nu există nicio urmă a zecilor de mii de sârbi care în urma chemării imperiale s-au stabilit între 1751 și 1753 în zone de pe malul drept și cel stâng al Niprului, în Rusia de sud, pentru a-și pierde apoi foarte rapid poziția privilegiată, identitatea și în cele din urmă libertatea, confruntându-se cu stările de lucruri de acolo.
Odată cu încetarea afluxului de sârbi din monarhia habsburgică veniți să populeze regimentele rusești, Ecaterina cea Mare deja de la începutul domniei sale, în 1764, a desființat în mod oficial așa-numita Serbie Nouă și a anexat-o altor gubernii din sudul Rusiei. Ofițerii sârbi care au condus migrația în calitate de comandanți ai regimentelor, precum Horvat și Sević, fie și-au pierdut privilegiile, fie s-au amestecat cu nobilimea rusă. Influxul tot mai mare de populație rusească în zonă a suprimat și utilizarea limbii sârbe de către noile generații.
Și astfel și-au pierdut puțin câte puțin cunoașterea limbii, trăsăturile prin care se deosebeau datorită originii lor. Šafarik în 1842 în „recensământul slavilor” încă număra 100.000 de persoane, însă de atunci declinul lor a fost teribil. Schnitzler în 1862 aprecia că nu erau mai mult de 1.400 de sârbi în Rusia, dintre care cel puțin 1.000 în gubernia Ekaterinoslav. Astfel, sârbii din Rusia și-au pierdut naționalitatea și au încetat să mai fie sârbi, topindu-se și dispărând pentru totdeauna.
Acei paori care în timp și-au semănat oasele în pământul numit Noua Serbie au înscris acolo numele satelor lor, pe care le-au purtat în suflet: Nadlak, Pečka, Glogovac, Pavliš, Sentomas, Bečej, Pančevo, Vršac, Kovin! Aceasta era scris pe hărțile rusești până în secolul al XIX-lea. Familiile se numeau Nigurcija, Šijak, Adjanski, Janković, Vidak, Gaja, Gruja, Kuzman, Radak.
Anii au trecut și viața a mers înainte. De pe hărțile rusești au început din 1860 să dispară nume de locuri. În 1862 s-a făcut un recensământ al populației guberniei Herson. Cu acea ocazie, s-au mai găsit mii de suflete care doreau să se știe că sunt sârbe. Să le fie scris, când vor muri, că au aparținut acestei națiuni și că i-au fost inimi loiale. Când s-a mai făcut alt recensământ, în 1900, nu a mai fost găsit acolo niciun sârb.