Mircea Rusnac – Goethe despre Băile Herculane

Băile Herculane reprezintă de aproape două milenii una dintre cele mai faimoase stațiuni climaterice europene. De-a lungul timpului ele au fost menționate cu admirație de mari personalități ale continentului, la care vom face referire și în cele ce urmează.
Umanistul Nicolaus Olahus scria în secolul al XVI-lea că „nu departe de Severin se spune că este o fântână țâșnitoare, pe care locuitorii o numesc a Sfintei Cruci, a cărei apă – după cum am auzit de la mulți – biruie metehnele trupului (…). De aceea, chiar și turcii țin această fântână în mare cinste.” De altfel, după perioada de glorie din timpul romanilor, izvoarele sulfuroase de la Herculane au continuat să fie utilizate, după cum arăta cronicarul bănățean Nicolae Stoica de Hațeg: „de la anul 400 până la anul 1300 (…) aceste băi au fost cercetate doar de români (…). De asemenea, sub turci, până în anul 1717, au fost folosite numai de români.”
Însă în 1737 au început lucrările de reconstruire a băilor, sub conducerea generalului Hamilton. În acel moment, ele se aflau „în starea cea mai jalnică, năpădite de pădure mare și deasă, acoperite de pământ.” Totuși, chiar și marele Goethe știa că „aceste renumite izvoare erau cunoscute deja de pe vremea romanilor.”
În 1834, ducele de Raguza a remarcat și el la Mehadia „izvoarele celebre de ape minerale și băile eficace, foarte frecventate de vilegiaturiști din țările vecine, din Transilvania, din provinciile turcești”, precum și de bolnavii din Austria.
În primăvara anului 1789, a venit la băi și Nicolae Stoica de Hațeg, pentru a se trata de friguri. El își amintea: „Eșind o dată, și a treia oară, tot mă culcai, bine asudai, aci, lângă scăldătoare pre pământ adormii, de friguri mă mântuii. Niște mehedinți, viind aci să prândă (prânzească), să se scalde, mă deșteaptă să prând cu ei: păsulă, urzici cu măsai, o ce dulceață mâncai!” Iar în zilele de 1-2 octombrie 1817, stațiunea a fost vizitată de împăratul Francisc I și de împărăteasa Carolina Augusta, prilej cu care ea a fost împodobită sărbătorește. Descrierea oficială menționa: „Cinci lovituri de tun au dat semnalul pentru iluminare; pe munții din jur s-au aprins 200 de focuri (…), iar la băi s-au luminat ferestrele; într-un cuvânt, era o asemenea lumină ca la amiazi. Fanfara regimentului a cântat în fața reședinței (…). Iluminarea munților a durat o jumătate de ceas și a fost apoi stinsă.”
Aceste informații au fost preluate din articolele publicate de Petru Florea și de Ilie Cristescu în revista Magazin istoric, numerele 1/1981, p. 27, și 7/1984, p. 56-57.