Mircea Rusnac – Împăratul Franz Iosif și orașele Banatului

Cu o domnie de 68 de ani, împăratul Franz Iosif a fost foarte iubit de supușii săi. În Banat, nu a existat niciun oraș dintre cele opt pe care le avea regiunea înaintea dezmembrării sale care să nu aibă un bulevard, o piață centrală sau un edificiu de mare importanță care să poarte numele împăratului. În unele orașe bănățene au existat chiar și statui ale lui Franz Iosif.
La Timișoara, numele împăratului Franz Iosif îl purta clădirea impunătoare a Teatrului Comunal, situată acolo unde acum se află Opera. De asemenea, conform unor opinii, la Timișoara a existat și o statuie a împăratului. O altă statuie a lui Franz Iosif era amplasată în parcul central din Caransebeș, în locul în care acum se găsește monumentul generalului Ion Dragalina.
La Lugoj, numele lui Franz Iosif era purtat de azilul pentru săraci. La Becicherecu Mare a fost atribuit bulevardului principal al orașului. În orașele bănățene Panciova, Vârșeț și Chichinda Mare, cu numele împăratului au fost botezate piețele centrale, adevărate „agora” în acele timpuri. La Biserica Albă, numele împăratului a fost atribuit cazărmii principale din oraș.
În felul acesta, se poate spune că numele împăratului Franz Iosif, întâlnit la loc de cinste în toate așezările urbane ale Banatului, a reprezentat un element de menținere a unității acestei regiuni. Toate municipalitățile bănățene, la fel ca și celelalte din cadrul Imperiului austro-ungar, au cinstit numele lui Franz Iosif, un monarh luminat care a condus numeroase popoare vreme de aproape șapte decenii.

Mircea Rusnac – Fabrica de bere din Vršac (Vârșeț)

Prima berărie din Vârșeț a fost fondată probabil după sosirea coloniștilor germani, din regiuni cu tradiție în producerea berii. Aceasta era în perioada anilor 1720 și 1730. Berăria a funcționat la început ca o fierbătorie și a fost controlată de stat. Despre existența ei în acest mod în anul 1742 vorbesc documentele consultate de istoricul vârșețean Felix Milleker. Această fabrică de bere se afla sub administrarea familiei Greber și era situată în partea sârbească a orașului, într-un loc în care acum este o parcare.
Berăria a funcționat până la revoluția maghiară, când a fost desființată. După închiderea fabricii de bere, vârșețenii s-au aprovizionat de la fabrica similară din Panciova. Însă în 1859 Johann Zoffman a solicitat și a obținut licența pentru producerea din nou a berii locale. În 1861, el a deschis o mare fabrică de bere cu terasă denumită „Gambrinus”, după regele-zeitate al acestui produs. Această întreprindere se afla în apropierea gării și a cimitirului evreiesc, în zona în care astăzi este Școala agricolă. În vecinătatea ei se afla un frumos parc, care reprezenta una dintre cele mai cunoscute zone de picnic din Vârșeț, extrem de vizitată și de populară.
În jurul anului 1888, fabrica de bere Zoffman a fost complet reconstruită, în locul în care a existat până aproape de zilele noastre, procurându-și echipamente de producere a gheții pentru propriile nevoi.
Peste alți ani, în 1913, fabrica de bere a fost din nou modernizată, dobândind și propulsie cu abur. În 1934, berăria Zoffman a primit diploma pentru cea mai bună bere. Însă în ultima vreme, berăria din Vârșeț nu a mai funcționat, fiind în acest moment complet abandonată.

Mircea Rusnac – O călătorie în sudul Banatului în 1845

În vara anului 1845, trei călători de vază din Țara Românească (Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu și August Treboniu Laurian, ultimul, ardelean de origine) au ajuns pe insula Ada-Kaleh, unde au constatat că turcii localnici „vorbesc toți limba românească”, bucurându-se de ospitalitatea „cu totul după moda orientală” a comandantului fortăreței. Laurian scria: „El șădea pe o otomană și trăgea ciubuc, fără a se mișca la intrarea noastră, își plecă puțintel capul și ne făcu semn cu mâna să șădem pe otomanele ce se află împregiurul salonului. Îndată porunci servitorilor (cari sta la ușe, vreo douăzeci la număr) să ne aducă ciubuce și cafea.”
Un sârb care cunoștea limba germană le-a servit drept translator. Pașa le-a spus: „Eu v-am chemat ca să auz de la voi o vorbă prietenească. Noi suntem vecini și trebuie să trăim în cea mai bună înțelegere.” Aceștia l-au asigurat că doreau același lucru. Laurian consemna: „Vrednice de însemnat erau gesticulațiile pașei, sgâirea ochilor lui celor mari și roșii și mai vârtos căscarea gurii și arătarea dinților celor rari și lungi de un deget și jumătate cu care aproba el vorbele noastre repetând de mai multe ori pechei, pechei…”
În continuare, cei trei călători au vizitat insula, cu obiectivele: fortăreața, biserica călugărilor franciscani, transformată în moschee, școala, însă negăsind „vreo urmă de lucruri antice.” Turnurile cetății se prezentau „în starea cea mai mizerabilă”. În schimb, remarca Laurian: „Cazematele sunt toate locuite de români, cari mai toți s-au tras acolo din principatul nostru.”
Apoi au vizitat Orșova, unde au găsit ruine antice și unde „cărămizile și cimentul nu lasă nicio îndoință asupra romanității.” La fel, romanitatea era prezentă și la Băile Herculane, Laurian reproducând, în originalul latin și în traducere, unele dintre inscripțiile găsite acolo. „Fie-vă țărâna ușoară, vrednicii noștri străbuni! Deșteptați în inimile strănepoților înalta voastră virtute…”, încheia el descrierea periplului bănățean. (Însemnările lui August Treboniu Laurian au apărut în revista Magazin istoric, nr. 1/1996.)

Mircea Rusnac – Restaurantele din Stara Palanka

Se spune că nu există sârb care să nu fi vrut măcar o dată să deschidă o tavernă. Dacă este așa, atunci Stara Palanka, aflată nu departe de gura de vărsare a Nerei în Dunăre, trăiește visul sârbesc. Cinci restaurante pescărești se raportează la cei numai douăzeci de locuitori de acolo. Și cei din Stara Palanka fără taverne trăiesc tot de pe urma lor: pescarii, care le aprovizionează cu „fructele” proaspete ale Dunării.
Cafenelele locale nu numai că trăiesc în pace și armonie, dar se spune că este loc și pentru alții.
De la tavernă la tavernă, meniurile nu sunt prea diferite. Prețurile sunt similare, oferta este și mai asemănătoare. Toată lumea e egală, iar când sosesc oaspeții, fiecare este binevenit acolo unde îi place.
Într-una dintre cele mai vechi așezări de pe Dunăre, Svetomir Anđelković Đela și-a stabilit domiciliul în 1972, când a deschis prima tavernă din Stara Palanka. El a denumit-o „Graničar” (Grănicerul), însă numele nu a rămas de notorietate. Până în ziua de astăzi, restaurantul său a rămas cunoscut sub numele de „La Đela”, chiar dacă Đela navighează pe râurile cerești de multă vreme.
Încă patru restaurante pregătesc pentru oaspeți „fructele” Dunării: „Dunavski cvet” (Floarea Dunării), chiar pe malul marelui fluviu, „Sunce” (Soarele), „Staro sidro” (Vechea Ancoră) și „Lederata”.

Mircea Rusnac – Fabrica de bere din Becicherecu Mare (Zrenjanin)

Producția de bere din Becicherecu Mare a început în 1745, când colonistul Sebastian Kreuzeisen, un berar, s-a mutat acolo și a deschis prima fierbătorie. Berăria din Becicherecu Mare a fost în mâinile administrației orașului până în 1871, când a cumpărat-o Zöldi Hugo. Până în 1874, fabrica a turnat berea exclusiv în butoaie. În 1891, Lazar Dunđerski a cumpărat fabrica de la Rózsa Béla. A extins imediat instalațiile, a furnizat fabricii de bere utilaje noi și a modernizat producția. În 1917, el a predat fabrica fiului său Gideon, care a extins-o din nou și a înzestrat-o cu echipament modern. La acea vreme, fabrica avea două automate cu abur, două generatoare electrice, un motor Diesel, trei centrale de răcire, patru cazane cu abur, un dispozitiv de preparare a berii, un departament de malț, o pivniță de depozitare a berii și propria producție de gheață. Cu această modernizare, fabrica a reușit să producă anual 40.000 de hectolitri de bere.
Fabrica a funcționat sub numele de Berăria Lazar Dunđerski până la naționalizarea din 1946. În primele luni după război, ea era într-o stare destul de proastă. Marele incendiu din 1948 a provocat noi pagube. Odată cu reconstrucțiile din 1959, 1968 și 1980, aceasta a fost modernizată și capabilă să producă 350.000 de hectolitri anual.
Acest simbol al orașului de pe Bega a fost centrul și capul de afiș al producției industriale de acolo. În lunga sa istorie, a trecut prin multe probleme, mai multe incendii, naționalizări și a ieșit mereu mai puternic și mai organizat, dar nu a putut supraviețui tranziției.

Mircea Rusnac – Fruntașii românilor din Timișoara în 1868

În amintirile sale redactate în anul 1906, avocatul Pavel Rotariu, originar din localitatea Dragșina, enumera pe fruntașii români pe care i-a găsit la sosirea sa în Timișoara din 1868. Aceștia puteau fi numărați pe degete. „Mă chinuia mult faptul că Timișoara, capitala de odinioară a Banatului, este atât de părăsită și săracă de inteligență română națională.” Principalul „vinovat” pentru acest lucru era considerat Emanoil Gojdu, care, în perioada când a fost comite suprem al Carașului, a încercat să atragă la Lugoj pe toți românii de valoare. El spunea: „Dați-mi, aduceți-mi români, să le dau posturi.”
Prin urmare, toți fruntașii românilor din jurul Timișoarei au plecat la Lugoj, precum Constantin Rădulescu, care în 1847-1848 fusese inginerul orașului Timișoara, Iulian Ianculescu, Atanasie A. Marienescu, Titu Hațieg și mulți alții. „Timișoara rămăsese aproape goală de inteligența română”, scria Pavel Rotariu. În continuare, el îi enumera pe puținii care mai erau acolo.
Primul era socrul său, protopopul Meletie Drăghici, care abia ieșise de sub autoritatea ierarhică sârbească și pe care mulți îl bănuiau a fi sârb. „De luptă sau opoziție națională nu prea voia să știe”, el fiind adeptul obținerii unor drepturi pentru români prin umilință și rugăminți față de autorități. El era în relații foarte bune cu episcopul, apoi mitropolitul Andrei Șaguna.
Al doilea era Atanasiu Racz de Caransebeș, avocat foarte erudit, dar care „era, cu trup și suflet, omul stăpânirei.” Era originar din Lipova și fusese vicecomite la Lugoj. „Era însă om lacom”, taxându-și exagerat clientela și din această cauză fiind scos cu forța din locuința sa de „viceșpan”.
Al treilea era Ioan Missita, născut tot în Lipova, bun orator și care vorbea fluent toate cele patru limbi mai importante ale Banatului (maghiara, germana, româna și sârba). „El era omul opoziției din comitat, om foarte sătos după popularitate, dar caracter național nu era”, după aprecierea lui Rotariu. „Între români, era român, între sârbi, era sârb, între maghiari – maghiar.”
Al patrulea era Ștefan Adam, fost notar comunal în localitatea bănățeană Satu Mare (Nagyfalu). Prin 1863-1864 a devenit, „el va ști cum”, avocat. „Acesta era naționalist, dar mai mult din interes material.”
Pe lângă aceștia mai erau: Petru Cermena, căpitanul poliției orășenești; Georgiu Ardelean, vice-fișcalul orașului, „ambii români cu trup și suflet, însă funcționari supuși stăpânirei”; și învățătorul Traian Lungu din Fabric. „Acesta a fost și este român verde, și a ostănit foarte mult în lupta românilor cu sârbii, pentru școală și biserică – fără rezultat.” Preotul de la biserica Sfântul Ilie, Petru Abrudan, „n-avea nici ideiă” de românism sau naționalism.
„Aceștia erau românii intelectuali în Timișoara, pre cari i-am aflat la anul 1868, când am venit”, concluziona Pavel Rotariu. „Cu aceștia nu puteai întreprinde nicio acțiune politică națională.” Ca instituție românească era numai „Alumneul” abia întemeiat. Mai erau protopopiatul românesc și, „în stadiul unui embrion”, Reuniunea învățătorilor din cele patru protopopiate bănățene. Timișoara era departe de a fi scena unor înfocate manifestări naționaliste românești.” (Textul lui Pavel Rotariu a fost publicat în revista Magazin istoric, nr. 6/1992.)

Mircea Rusnac – Când sârbii bănățeni au înlocuit-o pe Maria Tereza cu Ecaterina cea Mare

În primii ani, viața în satele sârbești întemeiate în Rusia a semănat cu cea a nefericiților naufragiați care au fost aruncați de valurile mării pe o insulă pustie. Ei se hrăneau cu varză, morcovi, pești, păsări și animale pe care le vânau acolo. Au ajuns într-o stepă în care nu locuia nimeni și de unde nu se putea obține nimic cu ajutorul vreunui ban. „Când cineva avea nevoie de ceva, trebuia să meargă câteva zile până în locul în care în sfârșit va găsi acel lucru la un preț mare”, scria Simeon Piščević în memoriile sale.
În afară de alte câteva memorii și surse istorice mai puțin cunoscute, astăzi practic nu există nicio urmă a zecilor de mii de sârbi care în urma chemării imperiale s-au stabilit între 1751 și 1753 în zone de pe malul drept și cel stâng al Niprului, în Rusia de sud, pentru a-și pierde apoi foarte rapid poziția privilegiată, identitatea și în cele din urmă libertatea, confruntându-se cu stările de lucruri de acolo.
Odată cu încetarea afluxului de sârbi din monarhia habsburgică veniți să populeze regimentele rusești, Ecaterina cea Mare deja de la începutul domniei sale, în 1764, a desființat în mod oficial așa-numita Serbie Nouă și a anexat-o altor gubernii din sudul Rusiei. Ofițerii sârbi care au condus migrația în calitate de comandanți ai regimentelor, precum Horvat și Sević, fie și-au pierdut privilegiile, fie s-au amestecat cu nobilimea rusă. Influxul tot mai mare de populație rusească în zonă a suprimat și utilizarea limbii sârbe de către noile generații.
Și astfel și-au pierdut puțin câte puțin cunoașterea limbii, trăsăturile prin care se deosebeau datorită originii lor. Šafarik în 1842 în „recensământul slavilor” încă număra 100.000 de persoane, însă de atunci declinul lor a fost teribil. Schnitzler în 1862 aprecia că nu erau mai mult de 1.400 de sârbi în Rusia, dintre care cel puțin 1.000 în gubernia Ekaterinoslav. Astfel, sârbii din Rusia și-au pierdut naționalitatea și au încetat să mai fie sârbi, topindu-se și dispărând pentru totdeauna.
Acei paori care în timp și-au semănat oasele în pământul numit Noua Serbie au înscris acolo numele satelor lor, pe care le-au purtat în suflet: Nadlak, Pečka, Glogovac, Pavliš, Sentomas, Bečej, Pančevo, Vršac, Kovin! Aceasta era scris pe hărțile rusești până în secolul al XIX-lea. Familiile se numeau Nigurcija, Šijak, Adjanski, Janković, Vidak, Gaja, Gruja, Kuzman, Radak.
Anii au trecut și viața a mers înainte. De pe hărțile rusești au început din 1860 să dispară nume de locuri. În 1862 s-a făcut un recensământ al populației guberniei Herson. Cu acea ocazie, s-au mai găsit mii de suflete care doreau să se știe că sunt sârbe. Să le fie scris, când vor muri, că au aparținut acestei națiuni și că i-au fost inimi loiale. Când s-a mai făcut alt recensământ, în 1900, nu a mai fost găsit acolo niciun sârb.

Mircea Rusnac – Podurile peste Mureș de la Cenad

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, traficul în creștere pe Mureș a depășit capacitatea feribotului existent și a devenit necesară construirea unui pod permanent. Ea a început în 1894, suprastructura fiind livrată de fabrica de fier Nicholson W. Fülöp és Társa din Budapesta, iar proiectantul podului, Szilárd Zielinski, a depus cea mai favorabilă ofertă. Podul finalizat a fost predat circulației la 9 iunie 1895, acesta fiind primul pod de fier din secțiunea câmpiei Mureșului.
După 1919, porțiunea râului Mureș care cuprindea podul de la Cenad a devenit graniță între România și Ungaria. Trecerea lui se făcea cu autorizarea Ministerului de interne din 17 ianuarie 1925 ca „stație de trecere a frontierei”, înainte de a-l putea folosi numai proprietarii dubli (adică cei care dețineau terenuri și de cealaltă parte a graniței). Ei aveau o carte de identitate specială. La pod a apărut și transportul în comun rutier. În 1926 exista un autobuz care circula între Timișoara și pod, iar în partea maghiară András Cz. Varga, un antreprenor din Apátfalva, oferea serviciul de închiriere de mașini de legătură cu autobuzul de la Timișoara.
La începutul celui de-al doilea război mondial, militarii români au îngustat intrarea pe pod la lățimea unei căruțe, ridicând un zid de beton, iar noaptea îl închideau complet. Potrivit versiunii oficiale, podul a explodat în 1940 în urma unui fulger, când comandantul patrulei române de pe pod și-a pierdut viața, iar arcul de pe malul stâng s-a rupt și a căzut în Mureș. Restul podului, care a rămas intact, a fost demontat în perioada 1956-1957. De atunci, numai rămășițele structurii amintesc trecătorilor că a existat cândva un pod rutier pe Mureș la Cenad.
La mai mult de un kilometru către est, cioturi similare se ridică spre cer din valurile Mureșului. În momentul planificării căii ferate Hódmezővásárhely – Makó – Sânnicolau Mare, s-a sugerat ca aceasta să treacă peste podul rutier care se construia în acea perioadă. Deoarece lățimea podului era insuficientă pentru ambele funcții, calea ferată și-a dobândit în cele din urmă propria structură pe Mureș. Podul feroviar a fost proiectat de dr. Era János Kossalka. Traficul a început la 21 decembrie 1903, lungimea structurii fiind de 196 metri. Însă în 1919 traficul a fost suspendat, iar în jurul anului 1925 partea română a demontat structura de oțel din dreptul malului stâng. În 1956 au fost demolate și cele două arcade rămase.

Mircea Rusnac – Colaborări politice între etniile bănățene înainte de 1919

Din 1901, ziarul timișorean Deutsches Tageblatt für Ungarn a devenit organul de presă al mișcării politice șvăbești. În septembrie, aceasta a prezentat candidați proprii în alegeri. Candidatul dr. Adolf Lend, care în timpul campaniei electorale se declarase pentru apărarea fermă a drepturilor tuturor naționalităților, a fost ales deputat cu 1.158 de voturi, dintre care 600 erau ale țăranilor români din comunele Ficătar, Lucareț și Topolovăț.
După suprimarea ziarului amintit în 1907, anul următor a apărut săptămânalul șvăbesc Deutschungarischer Volksfreund, condus de Viktor Orendi-Hommenau, susținător convins al cooperării cu Partidul Național Român. În campania electorală din 1906, șvabii au sprijinit candidații români din Bocșa Montană, Moravița și Radna, iar românii au susținut candidatura lui Orendi-Hommenau în circumscripția Lovrin.
La 30 decembrie 1906 s-a constituit Partidul Popular German din Ungaria, pe care ziarul românesc Drapelul din Lugoj îl prezenta astfel la 19 martie 1907: „Programul acestui nou partid național e aproape identic cu programele celorlalte partide naționale: român, slovac, sârb.” Prin urmare, partidele român și șvăbesc au avut întruniri comune, precum cea din toamna anului 1908 de la Cărpiniș, unde au luat cuvântul Coriolan Brediceanu, Ludwig Kremling și Orendi-Hommenau, iar din partea Partidului Social-Democrat din Ungaria, Eduard Baron și Josef Christ.
Într-un apel către alegătorii din circumscripția electorală Moravița, publicat în Drapelul din 30 aprilie 1910, dr. Coriolan Brediceanu scria: „Noi vrem frăție între popoarele acestei țări, frăție pe care o cer mintea și inima curată și dreaptă, frăție care este postulatul oricărui partid care își are rădăcinile în sânul poporului. Frăția aceasta însă aduce cu sine și egala îndreptățire a fiecărui popor.” Sub titlul Acord între germani și români, ziarul amintit arăta că la Becicherecu Mic și la Lovrin românii sprijineau candidații șvabilor, iar la Moravița șvabii îl susțineau pe cel al românilor.
La 10 aprilie 1910, cele două partide, împreună cu Partidul Național Sârbesc, au ținut o întrunire comună la Becicherecu Mic. La Igriș, Pesac și Saravale, românii au susținut candidatura dr. Ludwig Kremling, președintele partidului șvăbesc, iar la Beregsău și Sânnicolau Român pe cea a lui Johann Röser, vicepreședintele aceluiași partid. La rândul său, Caius Brediceanu a fost sprijinit de șvabi și de sârbi, după cum scria chiar el în Drapelul din 14 iunie 1910: „Am solicitat ajutorul fraților nemți și sârbi (…) Reinhold Heegn, Georgevici, dr. Singer, frații Scherter și Heuser, redactorul Franz Wettel și frații Adler mi-au dat tot sprijinul posibil.”
La rândul său, dr. Valeriu Braniște relata la 18 iunie 1910 în Drapelul: „Nemții din Chiroi (Tirol), crașovenii, apoi maghiarii din Fizeș și Izgar m-au primit cu brațele deschise. Nemții din Chiroi, firi liniștite și cumpătate, așa s-au aprins după adunarea ce am ținut-o la ei în sat, încât – ce nu s-a mai pomenit la ei – m-au petrecut în trăsuri până la Fizeș. A fost emoționant cu câtă căldură au aclamat ungurii din Fizeș, când le-am desfășurat în limba maghiară programul Partidului Național Român. (Au și votat cu mine!)”
Aceasta era în linii mari atmosfera interetnică din Banat înaintea dezmembrării din 1919.

Mircea Rusnac – Pančevački most (Podul Panciova)

Podul Regele Petru al II-lea a fost deschis circulației în 1935. Astăzi este cunoscut sub numele de Podul Panciova. La fel ca toate construcțiile care leagă malurile, precum și oamenii, a avut și el o soartă și o istorie „balcanică” turbulentă. Pe scurt, a fost construit și demolat, apoi din nou construit și demolat de câte trei ori.
Podurile de peste Dunăre au reprezentat întotdeauna o provocare pentru constructori, din epoca lui Traian până în zilele noastre. Cunoașterea tuturor minunilor celui mai important fluviu din Europa, cunoașterea tuturor secretelor sale, a fost întotdeauna o provocare și o sarcină extrem de complexă, niciodată pe deplin realizată. În același timp, pe lângă toate beneficiile podurilor dunărene, o astfel de întreprindere arăta și manifesta puterea statelor și a suveranilor lor care reușeau să lege cele două maluri ale fluviului. Dunărea este o minune, vara și iarna, primăvara și toamna!
Podul Regelui Petru a fost construit de companiile germane din Berlin și Dortmund ca parte a despăgubirilor de după primul război mondial, la aproape două decenii după terminarea acestuia. Trecerea feroviară de la Belgrad la Panciova a fost deschisă circulației la 10 noiembrie 1935. Podul propriu-zis avea lungimea de 1.135 m, iar lungimea totală a construcției era de 1.525 m. S-a acordat multă atenție construcției podului, care a influențat și dezvoltarea orașului Panciova. Deschiderea podului a fost însoțită de înființarea unei noi linii de tramvai la Belgrad, care lega podul de centrul capitalei.
Podul face legătura între Banat și regiunea sârbească Šumadija. În momentul construirii sale, el era printre cele mai lungi poduri din Europa. Podul original a fost din oțel. După ce naziștii au atacat Iugoslavia, el a fost dinamitat de autoritățile sârbești în noaptea de 10-11 aprilie 1941. Germanii au hotărât să îl refacă începând din 1942, cu ajutorul inginerilor proprii și al prizonierilor de război polonezi. Însă în primăvara anului 1944, podul a fost bombardat de anglo-americani. Reconstrucția a început în 1945, cu ajutor sovietic, iar peste un an a fost finalizată. Forma actuală a podului datează din 1965. În timpul bombardamentelor NATO din 1999, Pančevački most a fost singurul pod peste Dunăre din Serbia care nu a fost distrus.