Mircea Rusnac – Banatul în vremea lui Attila

Attila, „Biciul lui Dumnezeu”, a înfrânt categoric Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit, stăpânind o mare suprafață a Europei. În aceste condiții, cele două imperii romane au trimis în anul 448 delegații la temutul conducător al hunilor pentru a obține pacea din partea acestuia. Delegația trimisă de la Constantinopol în acel an era condusă de Maximinus, iar din ea făcea parte și consilierul său Priscus Panites. Cel din urmă a lăsat o relatare savuroasă despre solia la Attila, pierdută însă în bună măsură, cu excepția transcrierilor din secolul al X-lea, publicate la Berlin în 1903. Din fericire, în fragmentele păstrate este descrisă și călătoria delegației prin Banatul actual, supus pe atunci puterii lui Attila.
Delegații au traversat Dunărea în zona Baziaș, cu ajutorul luntrașilor „barbari” localnici, care aveau bărci confecționate din trunchiuri de copaci tăiate și scobite. Apoi au parcurs aproximativ 14 km (70 de stadii), până într-o câmpie unde au trebuit să aștepte ca Attila să fie înștiințat de sosirea lor. Câțiva „barbari” le serveau drept călăuze. Seara au sosit doi călăreți, care i-au chemat la Attila. Însă ei i-au invitat mai întâi pe aceștia să mănânce, plecând împreună a doua zi. Pe la ora 9 au ajuns la corturile regelui hun, care se afla în Banat în momentul acela. Au rămas acolo o zi, iar în ziua următoare au plecat cu Attila către nord. Attila s-a oprit într-un sat, unde urma să se căsătorească cu fiica războinicului Escam. El era poligam, „după obiceiul scitic”.
Priscus Panites menționa: „De acolo am călătorit pe un drum neted, așezat într-o câmpie, și am trecut peste mai multe râuri navigabile, dintre care cele mai mari, după Istru, erau Drecon, Tigas și Tifisus (probabil Bârzava, Timișul și Bega). Pe acestea le-am trecut în bărci monoxile folosite de locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă pe căruțe, deoarece locurile sunt mlăștinoase.” În sate primeau mâncare pe bază de mei în loc de grâu și ca băutură mied.
După un drum lung, delegații s-au oprit lângă un lac, alături de un alt sat. S-a iscat o furtună năprasnică cu tunete, fulgere și ploaie puternică, aruncându-i în lac cu tot cu cort. Pe întuneric, fiecare s-a refugiat unde a putut. S-au întâlnit cu toții în satul de colibe din apropiere, ai cărui locuitori au aprins trestii și i-au întrebat dacă au nevoie de ceva. I-au adăpostit în colibele lor, încălzite tot cu trestii. Stăpâna satului era una dintre soțiile căpeteniei Bleda (nume identic cu cel al fratelui lui Attila, ucis în 445). Ea le-a trimis hrană și femei frumoase pentru culcare, la „sciți” acesta fiind un semn de onoare. „Noi le-am poftit pe femei să mănânce din mâncărurile aduse, dar ne-am ferit să ne atingem de ele”, susținea Priscus Panites. La ivirea zilei au mers să își recupereze lucrurile, pe care le-au găsit integral. După ce le-au uscat, au mers să o salute pe stăpână, făcându-i numeroase cadouri: trei cupe de argint, piei vopsite în roșu, piper de India, curmale și alte delicatese exotice și mulțumindu-i pentru ospitalitate. După șapte zile de mers, aveau să ajungă la reședința lui Attila, aflată în Ungaria actuală.
Așa arăta Banatul în vremea „Biciului lui Dumnezeu”, potrivit lui Priscus Panites. Este o relatare de mare valoare pentru trecutul regiunii noastre și nu putem decât să ne bucurăm că aceste descrieri din secolul al V-lea au reușit să ajungă până la noi.