Mircea Rusnac – Iarna anului 1830 în Banat

Iarna anului 1830 a fost extrem de grea în întreaga Europă, având perioade continue de frig precum cele 77 de zile de ger înregistrat la Paris. Aceasta a provocat foamete și o mortalitate ridicată a populației. De asemenea, frigul a distrus în număr mare vitele, viile și arborii.
Banatul a fost și el lovit de acea iarnă excepțională, cu grave implicații pentru economia sa și pentru efectivele de animale domestice și sălbatice. Până prin 1820, cerbii și căprioarele abundau în pădurile regiunii, putând fi vânați întregul an, fără restricții. Ținuturile Orșovei sau Ohaba-Bistra erau populate intens cu cerbi la începutul secolului al XIX-lea. Însă în 1830 totul s-a schimbat.
Iarna aceea a depășit în asprime toate iernile ultimilor 600 de ani, având consecințe catastrofale pentru faună în general și pentru copitate în special. Vânătorul Al. Újfalvi descria în 1854 „gerul năprasnic și zăpada de un stânjen” care au decimat căprioarele și au distrus aproape în întregime cerbul autohton din Banat. Publicația Vadász és Versenylap, nr. 31 din 10 noiembrie 1858, cuprindea referințe despre ținutul Orșovei, unde înainte existaseră „foarte mulți cerbi”, până când, în anul 1830, „iarna grea i-a decimat, iar locuitorii au ucis cu furci și cu pari căprioarele care se apropiau de sate, mânate de foame, venind din strâmtorile munților”.
Defrișarea pădurilor arădene, care a fost efectuată chiar în acea primă parte a secolului al XIX-lea, datorită dezvoltării continue a agriculturii, a contribuit din plin la accentuarea efectului dezastruos al iernii din 1830, astfel încât toți cerbii acestui comitat, odinioară bine populat, au dispărut.
Acea iarnă cumplită a condus și la decimarea mistreților din munții Banatului, împingându-i spre șes, conform lui Újfalvi, „chiar prin locurile cu circulație mare, în apropierea sălașelor zgomotoase”. Tot ei i se datorează și dispariția ultimelor exemplare de castori (brebi) și de zimbri din munții Banatului, care până atunci scăpaseră de prigoana omului. Aproape complet au dispărut atunci și cocoșul de mesteacăn din zonele mai joase, dropiile din câmpia Banatului și marmotele din Carpații înalți, care nu s-au mai putut redresa ulterior, dispărând complet până la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Aceste informații, conținute în revista Ocrotirea naturii, nr. 15/1, 1971, ne arată o dată în plus care poate fi impactul climei asupra evoluțiilor istorice dintr-o anumită regiune. De altfel, autorii Gh. Racoviță și Al. Filipașcu considerau că efectele dezastruoase pe care iarna din 1830 le-a avut asupra faunei pot duce la concluzia că aceasta a avut un caracter pregnant de microglaciațiune. Urmările sale au rămas în parte vizibile până astăzi.