Divizarea Banatului în trei părți în 1919 a provocat multă durere locuitorilor săi. Pe lângă că numeroase familii au fost despărțite, a fost și o grea lovitură economică, fiind secționate șoselele, căile ferate și canalele din regiune. Dureroasa situație se reflectă până astăzi în creațiile populare bănățene, dintre care vom menționa câteva în continuare.
Într-un cântec popular, Ghiță Călțun Brancu spunea următoarele:
„Doamne, greu le-o fi păcatul
La ăi de-o-mpărțit Banatul
Și or pus între frați, Doamne,
Două rânduri de cătane.
Să n-aibă loc pe pământ,
Nici linisce în mormânt,
Ăi ce frații mi-i lăsară
Fără neam și fără țară.
Fericit taica, săracul,
Că a prins întreg Banatul.
Ce n-aș da și eu să văd
Ca atunci, Banatu-ntreg.
Doamne, de ce nu să poace
Să mai fim frace cu frace?
Să mai fim la un loc iară,
S-avem toți frații o țară.
Frace bănățan ca mine,
P-amândoi un dor ne ține.
O mamă avem tu și eu
Și-o credință-n Dumnezeu.
Și nu-i graniță să poată
Inima să ne-o despartă.”
Altă melodie populară, declarată drept „Imnul Banatului”, în interpretarea lui Petrică Moise, are următoarele versuri:
„Iorgovan, frumoasă floare,
Banatule, colț de soare,
Eu cu tin’ mă făloșesc,
C-aici viața mi-o trăiesc,
Banatule, colț de rai.
În Banat eu m-am născut,
Aici am copilărit,
Unde cântă colțul ierbii
Și vin la izvoare cerbii,
Banatule, loc de dor.
La noi nimeni nu-i bătrân,
Sărbători mândre se țin,
Dumnezeu ne ocrotește
Și pământul ne rodește,
Țara mea-i Banatul meu.
Pe unde m-o dus norocul
Am purtat cu mine focul
Și pân-am venit ‘napoi
Mi-o fost gândul tot la voi,
Bănățănii mei făloși.
Bogății din lumea mare,
Toate-n viață-s trecătoare,
Dar în inimă mi-i sfânt
Al Banatului pământ,
Până mor îl port în gând.”
O poezie culeasă de la Mărioara Păuța din Câlnic în 2002 releva și ea dorul bănățenilor după perioada în care Banatul era întreg:
„Mi-e drag Banatul în care m-am născut,
Mi-e drag cum îi e mamei copilașul,
Mi-e drag că are un frumos trecut,
Ce-l cântă-n valuri Cerna și Carașul.
Mi-e drag Banatu-n care moșii mei
Măreau pe Dumnezeu în toată slava
Și Timișu-mi doinește despre ei,
Iar basmul lui mi-l murmură Bârzava.
Mi-e drag Banatul, căci în al său sân
Se-adăpostesc morminte și ruine
Și codrii-n frunza brazilor îngâne
Povestea vechii mele origine.
Mi-e drag Banatul, colțișorul de pământ,
Și pentru el nutresc un singur gând:
Ca Tatăl Sfânt puteri să-mi dăruiască
Urmașilor să-l las întreg, nu ciunt,
Așa cum moșii mi-au lăsat Banatul
Și-l voi lăsa, cu mine-i Tatăl Sfânt
Și-alăturea de mine îi tot natul.”
Despre acest Banat, anterior anului 1919, scria în mod laudativ Ioan Slavici, comparându-l cu Canaanul, ținutul în care curgeau laptele și mierea: „Canaanul este aici, în Banat, în țara noastră, pe aceste câmpii întinse, pe aceste dealuri acoperite de păduri, pe aceste văi înverzite. Aici este pământul unde oamenii trăiesc în pace și fericire, unde munca este rodnică, iar viața este plină de speranță.”
Să nu uităm, este vorba de Banat, o regiune cu totul aparte. O regiune în care, după cum susțin cei din Pančevo, martori la fața locului, nu Timișul se varsă în Dunăre, cum s-ar putea crede, ci Dunărea se varsă în Timiș.
Istoria Banatului 