Posts Tagged ‘Sasca Romana’

Mircea Rusnac – Mărturii istorice despre românii din Banat

18 Februarie 2017

romani

Deşi Banatul reprezintă un mozaic etnic, lingvistic şi confesional, au existat în timp, fireşte, şi încercări de analiză a istoriei uneia sau alteia dintre naţionalităţile sale. Fiind etnia cea mai numeroasă, românii au avut parte atât de lucrări proprii, cât şi de o atenţie specială acordată de numeroşi observatori străini. Un exemplu elocvent îl reprezintă însuşi patriarhul istoriografiei bănăţene, Francesco Griselini, care îi descria cu lux de amănunte în 1780, cu calităţile şi defectele pe care le aveau.

Un pasaj merită relevat din lucrarea lui Griselini: „Într-adevăr, românii sunt singurul neam din Banat care se pricepe fără deosebire la orice fel de muncă.” (1) Deşi aceasta frază, des citată, ne poate măguli prin aprecierile făcute, trebuie totuşi să înţelegem că românii erau mai degrabă adaptabili la orice tip de activitate economică promovată în Banat de autorităţile habsburgice şi nu că ei ar fi iniţiat în regiune industria sau meşteşugurile de înaltă calificare. Însă receptivitatea lor în a deprinde noi meserii, între care Griselini dădea exemplul sticlăriei, este într-adevăr demnă de laudă.

În acest sens, trebuie amintit că în timp Banatul a cunoscut o adevărată competiţie, întrecere economică, între aşezările locuite de cele mai diferite etnii. Dacă în acest caz tonul îl dădeau aproape întotdeauna germanii, nici celelalte etnii bănăţene nu se lăsau mai prejos. Între acestea, românii nu erau în niciun caz cei din urmă şi putem aprecia că ei au făcut faţă cu cinste concurenţei impuse. În timp, localităţile româneşti au ajuns să semene perfect cu cele ale altor etnii, care porniseră de pe poziţii mai favorabile. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, Banatul cunoştea o dezvoltare economică amplă şi unitară, spre folosul tuturor locuitorilor săi.

În 1895, când a fost editat la Timişoara un cuprinzător ghid turistic bănăţean, colectivul de autori îi descria de pildă pe locuitorii din Sasca Română în cel mai frumos mod: „Trebuie remarcat în mod deosebit că poporul român este foarte manierat şi amabil şi cele mai cunoscute trăsături de caracter ale rasei romane sunt evidente şi aici.” (2) Iar în 1914 o publicaţie maghiară făcea aprecieri la fel de favorabile românilor: „Banatul e, într-adevăr, cel mai binecuvântat colţ din ţara ungurească (…) ţinut unde poporul român e în majoritate. (…) Şi pământ bun şi rodnic, şi oameni de ispravă, cu inima de aur.” (3)

Aceasta era şi o urmare a cosmopolitismului bănăţean, a faptului că în permanenţă etniile au putut învăţa unele de la altele şi au reuşit să dezvolte împreună elementele pozitive comune. Conştienţi de lucrurile bune învăţate, românii continuau să rămână modeşti şi să aprecieze aspectele favorabile înregistrate în imediata proximitate. În anul 1814, Dimitrie Ţichindeal scria în Fabulele sale: „Mai voesc în Becicherecul Mic sau în sat la Berecsou să fiu preot sărac, cu mintea luminată şi cu cuget, decât în Bucureşti un mitropolit cu mintea întunecată şi cu cuget fără de pace.” (4) Dar în aceeaşi lucrare, Ţichindeal deplângea dezbinarea românilor de pretutindeni, punând-o pe seama diferenţierii religioase: „Sfânta pace şi cea prea dulcea dragoste de obşte şi toată dreptatea şi facerea de bine întră români, precum în Banat, Ţara Ungurească, Ardeal, Ţara Românească, Moldavia şi în Bucovina, pretutindenea se află oameni (…) cu cea de comun înţelegere dăruiţi (…) de se urăsc între sine în vecinătate, pricina cea mai mare de acolo vine că unii sunt de legea grecească unită, iar alţii de legea grecească neunită (…) ce dulceaţă şi fericire ar fi a vedea aşa mare număr de români că se iubesc ca fraţii şi se omenesc.” (5)

Dezbinarea este, din păcate, o boală veche a românilor. Şi, se pare, incurabilă…

 

Note:

1 Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 175.

2 Wegweiser des Südungarischen Karpatenvereins, redactată de Karl Erdélyi, Temesvár, 1895, p. 459.

3 Ionel Bota, Mitteleuropa multiculturalismului şi un model: Banatul Montan, în Morisena, an. I, nr. 2/2016, Cenad, 2016, p. 42.

4 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p. 219.

5 Ibidem, p. 220.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Itinerar istorico-turistic în zona Sasca

3 Iunie 2012

În 21 august 2011 am efectuat, împreună cu colonelul Gheorghe Popoviciu, o excursie de o zi în împrejurimile localităţilor Sasca Montană şi Sasca Română, zonă foarte bogată în mărturii istorice şi totodată deosebit de pitorească. Vechi centru minier şi industrial cu tradiţii datând din epoca romană, Sasca Montană a fost, în perioada austriacă şi cea interbelică, şi un important punct turistic al Banatului de sud, unde locuitorii puteau îmbina istovitoarea activitate industrială cu relaxarea în frumoase zone de agrement. Din păcate, până astăzi nu s-au mai păstrat decât puţine urme atât ale activităţii economice, cât şi ale amenajărilor turistice, rămânând numai peisajul natural, la fel de frumos şi de sălbatic în toate epocile.

O primă escală am făcut-o, venind dinspre Clisura Dunării, la mânăstirea de maici Nera. Este o mânăstire construită în 1994 pe malul râului cu acelaşi nume, într-un loc bogat în tradiţii religioase şi de asemenea foarte pitoresc. Mânăstirea este înconjurată de păduri bogate, drumul până la ea făcându-se la umbra unor copaci seculari.

Trecând dincolo de Sasca Montană, începe zona deosebit de frumoasă a Cheilor Şuşarei, odinioară locul de agrement al populaţiei, ca şi al turiştilor sosiţi de la distanţe mai mari. În perioada austriacă, un drum de trăsuri lega Sasca Montană de cascada Şuşara, de-a lungul pârâului cu acelaşi nume. Pe traseu se aflau şi alte interesante obiective turistice, precum o cabană cu restaurant sau un mic lac de acumulare, amenajat pe pârâul Şuşara, unde existau şi bărci. Astăzi, din vechiul drum a rămas numai o potecă, uneori atât de îngustă, încât drumeţii trebuie să se sprijine de stâncă pentru a nu aluneca în apă. Cabana a fost mult timp părăsită, iar din lacul de acumulare nu a mai rămas nimic, doar cunoscătorii putând identifica locul în care înainte se situase barajul acestuia. În mijlocul pădurilor, cascada Şuşara este de o frumuseţe sălbatică.

La fel se poate spune şi despre lacul şi cascada Ochiu Beiului, aflate lângă Sasca Română, dincolo de podul Nerei. Până a ajunge la ele, turistul trece de o păstrăvărie şi de un alt lac de acumulare, practic colmatat. Ochiu Beiului este în realitate un izvor cu apă calcaroasă şi cu un debit foarte puternic, constituind un lac de munte cu o suprafaţă mică, însă cu adâncimea de 3,5 m. Din lac, apa cade într-o cascadă spectaculoasă, ajungând în pârâul Bei, care se varsă după câţiva kilometri în Nera. Numeroşi turişti admirau în acel loc frumuseţile naturii.

Tot lângă Sasca Română, dar în direcţie opusă, se înşiruie un număr de şase tuneluri săpate în stâncă şi datând din perioada turcească, potrivit tradiţiei locale, deşi unii le atribuie chiar romanilor. Ele se află la o oarecare înălţime deasupra Nerei, în direcţia localităţii Slatina-Nera. Este posibil ca pe acolo să fi existat un important traseu în perioada medievală. Şi aceste tuneluri se bucurau de mulţi turişti în acea zi.

Împrejurimile satelor Sasca Montană şi Sasca Română sunt neînchipuit de pitoreşti, frumoase şi bogate în obiective turistice şi de interes istoric. Orice vizitator al lor are de câştigat din aceste drumeţii. O plimbare prin pădure, mai ales în timpul căldurii înăbuşitoare a verii, este cât se poate de binefăcătoare.