Mircea Rusnac – Regimul ocupaţiei militare franceze în Banat (1919)

20 august 2011

Spre sfârşitul primului război mondial, după destrămarea Austro-Ungariei, Banatul a fost ocupat de trupe sârbeşti. Prin această acţiune, conducerea Serbiei spera să poată pune statele prezente la Conferinţa de pace în faţa unui fapt împlinit, iar acestea să recunoască apartenenţa întregului Banat la ţara slavilor de sud. Însă realitatea etnică a Banatului din acel moment era departe de a îndreptăţi un asemenea gest. Conform celui mai recent recensământ efectuat până atunci în regiune, respectiv cel maghiar din 1910, ponderea principalelor naţionalităţi ale Banatului era următoarea: români 37%, germani 24,5%, sârbi 18% şi maghiari 14%. În acest mod, nicio etnie nu deţinea majoritatea absolută a populaţiei, iar sârbii erau abia pe locul al treilea.

În aceste condiţii, puterile Antantei au impus Serbiei să îşi retragă trupele din părţile de est şi de nord ale Banatului, unde românii erau majoritari, urmând ca ele să rămână doar în regiunea de sud-vest, care în cele din urmă a fost atribuită Serbiei. Pentru a se evita unele incidente nedorite între armata sârbească în retragere din cea mai mare parte a Banatului şi cea românească aflată în înaintare, s-a creat o zonă-tampon între acestea. Temporar, ea a fost administrată de trupe franceze, care ulterior au predat-o românilor.

Detalii amănunţite asupra zonei rezervate ocupaţiei franceze şi a regimului existent acolo aflăm din ordonanţa nr. 418/2 a Comandamentului Diviziei 11 coloniale, apărută la începutul lunii aprilie 1919. Zona era delimitată astfel: spre est, hotarul judeţului Caraş-Severin de la Orşova până la Mureş; spre nord, râul Mureş până la 4 km vest de Aradu Nou; spre vest, din acest punct către sud, pe o linie ce trecea la vest de localităţile: Aradu Nou, Cruceni, Firiteaz, Nadăş, Herneacova, Recaş, Hitiaş, Buziaş, Silagiu, Vermeş, Valeapai, Bărbosu, Moniom, Lupac, Clocotici, Gârlişte, Steierdorf, Anina, Ilidia, Macovişte, Slatina Nera, Sasca Română, Sasca Montană, Ştinăpari, Cărbunari, Gârnic, Sicheviţa, Gornea, Liubcova; spre sud, Dunărea de la Liborajdea până la Orşova.

Teritoriul acesta era supus conducerii generalului Léon Farret, comandantul Diviziei 11 coloniale franceze. Până la decizia finală a Conferinţei de pace de la Paris, Banatul ocupat era considerat pe mai departe drept aparţinând Ungariei, iar autorităţile civile din timpul regimului maghiar erau menţinute. (Punctul III al ordonanţei.) Toate organele Poliţiei şi Jandarmeriei ungureşti erau subordonate comandantului zonei franceze. (Punctul IV.)

Imagine din Lugoj

O serie de dispoziţii speciale ale ordonanţei menţionau că teritoriul ocupat de francezi era considerat drept „judeţul Lugojului”, divizat în 15 districte şi două oraşe (Lugoj şi Caransebeş). Districtele erau: Bega, Bozovici, Buziaş, Făget, Caransebeş, Lipova, Lugoj, Mureş, Orşova, Reşiţa, Steierdorf-Anina, Timiş, Recaş, Teregova şi Aradu Nou. Lângă fiecare prim-pretor era numit câte un ofiţer francez, cu titlul de „comandantul districtului (respectiv oraşului)”. Întregul teritoriu se împărţea în patru cercuri, în fruntea cărora se afla câte un ofiţer de stat major sau căpitan cu titlul de „comandant cercual”. Cercul Lipovei era condus de vicecolonelul Guespereau, comandantul regimentului de spahii marocani, cuprinzând districtele Lipova, Mureş şi Aradu Nou. Cercul Reşiţei, comandat de căpitanul Serrard, conducătorul regimentului de artilerie de munte, cuprindea districtele Reşiţa Montană şi Steierdorf-Anina. Cercul Orşova, sub conducerea vicecolonelului Lemoigne, comandantul regimentului de infanterie colonială nr. 35, cuprindea districtele Orşova, Teregova şi Bozovici. Iar cercul Lugoj, condus de maiorul Papillon, comandantul detaşamentului de artilerie nr. 21, conţinea districtele Lugoj, Buziaş, Făget, Bega, Timiş, Caransebeş, Recaş şi oraşul Caransebeş.

Conform punctului III al dispoziţiilor speciale, guvernul maghiar nu putea numi sau destitui niciun funcţionar fără acordul generalului francez. Gărzile naţionale ale tuturor naţionalităţilor bănăţene urmau a fi dezarmate. (Punctul VII.) La fel, era interzisă şi purtarea cocardelor naţionale. (Punctul VIII.) Se oprea arborarea oricărui drapel de către particulari, cu excepţia drapelelor maghiare, care puteau fi puse pe instituţiile publice. (Punctul IX.) Marşurile şi mitingurile erau şi ele interzise, controlul asupra dreptului de întrunire şi asociere subordonându-se comenduirii franceze. (Punctul X.) Ziarele erau cenzurate. (Punctul XI.) Judecătoriile ungureşti continuau să funcţioneze, iar infracţiunile la adresa militarilor francezi şi propaganda bolşevică erau judecate de Curtea Marţială franceză. (Punctul XII.) Valuta care circula în zona franceză era atât coroana ştampilată (ca şi în zona sârbească), cât şi coroana neştampilată. (Punctul XIV.)

Acestea erau cele mai importante prevederi ale ordonanţei armatei franceze din Banat. Ele au creat bazele pentru un regim de tranziţie, care păstra încă multe elemente ale fostei administraţii maghiare, dar acestea urmau a fi înlocuite la un moment dat de cele româneşti. Acest lucru se va întâmpla pe parcursul verii lui 1919. Între timp însă, Banatul a fost nevoit să cunoască regimul ocupaţiei franceze, una cu totul inedită pentru regiunea noastră.

Mircea Rusnac – O carte aşteptată despre Sever Bocu şi regionalismul bănăţean

20 august 2011


Am primit recent din partea tinerei echipe care editează la Timişoara noua serie a publicaţiei Vestul, al cărei redactor-şef este Amelia Galetar, o carte foarte interesantă despre Sever Bocu, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la dispariţia acestuia în închisoarea comunistă de la Sighet.* Lucrarea este foarte binevenită în condiţiile în care bănăţenii nu mai cunosc aproape nimic despre această mare personalitate a regiunii noastre, care timp de decenii a fost figura cea mai importantă a acestui colţ de ţară. Din motivele arătate, volumul, primul din cadrul Bibiliotecii Cercului de Studii Vestul, redă cele mai importante aspecte ale vieţii şi activităţii marelui tribun bănăţean.

Volumul se deschide cu mesajul regelui Mihai şi cu cel al nepotului lui Sever Bocu, Peter Georgescu. În continuare, la elucidarea figurii marelui bănăţean îşi aduc contribuţia importanţi autori timişoreni precum Flavius Boncea, Vasile Bogdan, Cornel Ungureanu, Viorel Marineasa, Ioan Munteanu, Daniel Vighi. Interesante sunt şi extrasele din ziarul Vestul al anilor 1930, când era condus de Bocu, printre semnatari numărându-se Ion Stoia Udrea, Constantin Miu-Lerca, Filaret Barbu, Romul Ladea, Iuliu Maniu, Sabin Drăgoi, Ioachim Miloia etc., postfaţa lucrării fiind scrisă de Gheorghe Ciuhandu, primarul Timişoarei.

Cetăţean de onoare al acestui oraş în 1933, reconfirmat post-mortem în 1999, Sever Bocu s-a născut la Şiştarovăţ, lângă Lipova, la 19 noiembrie 1874. A urmat Liceul maghiar din Arad, de unde a fost exmatriculat pentru că refuzase să poarte la piept panglica în culorile maghiare. (p. 14) Şi-a continuat studiile la Academia Comercială din Viena, din 1892 lucrând la Banca Transilvania din Sibiu. În acelaşi an a participat la Conferinţa naţională a Partidului Naţional Român care s-a ţinut acolo. A organizat la Lipova o manifestaţie în favoarea memorandiştilor, fiind arestat şi dus la Timişoara. (p. 15) Prin aceste acţiuni confirma tradiţia patriotică a familiei sale. Părinţii săi proveneau atât din Banat, cât şi din Ardeal: unul a trăit la Radna, în dreapta Mureşului, iar celălalt la Lipova, în stânga lui. (p. 66-67) Un strămoş de-al său, Pavel Bocu, moţ din Lazuri, ţinutul Hălmagiului, participase în 1784 la răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, fiind ulterior tras pe roată. Tatăl său, învăţătorul Gheorghe Bocu, fusese şi el închis de autorităţile austro-ungare. (p. 22)

Sever Bocu a urmat în continuare cursuri de jurnalistică la Şcoala de Înalte Studii din Paris, angajându-se apoi ca şi contabil la Banca Lipovana din Lipova. Din 1899 a fost redactor la ziarul Tribuna poporului, ulterior Tribuna din Arad. Din cauza articolelor scrise acolo a avut peste 30 de procese, executând aproape un an de închisoare. (p. 16) În cele din urmă, ziarul a fost închis de autorităţile maghiare. Atunci Bocu s-a mutat în România, la Constanţa, deschizând în curând primul hotel din Techirghiol, care avea să fie distrus de bulgari în timpul primului război mondial. (p. 97) El a participat ca voluntar la acest război, fiind unul din organizatorii Corpului voluntarilor români, din care făceau parte prizonierii bănăţeni, ardeleni şi bucovineni aflaţi în Rusia. A activat şi în Comitetul celor Doisprezece, care a declarat război Austro-Ungariei în scopul alipirii Ardealului la România. (p. 16) Pentru acest gest a fost condamnat la moarte în contumacie de justiţia maghiară. (p. 16-17) A editat la Kiev ziarul România Mare pentru prizonierii români, care a apărut în 22 de numere şi în mii de exemplare. (p. 17) În ianuarie 1918 Bocu a înfiinţat la Iaşi Comitetul Românilor din Austro-Ungaria, împreună cu Octavian Goga, Ion Nistor, Mihail Popovici, Onisifor Ghibu. În toamna aceluiaşi an a plecat la Paris, unde s-a alăturat delegaţiei române la Conferinţa de pace pentru a obţine recunoaşterea internaţională a Marii Uniri. (p. 17) Fiind intransigent în chestiunea Banatului, a cărui integritate voia să o păstreze, Bocu a avut neînţelegeri cu ceilalţi delegaţi români. (p. 18)

După război el a înfiinţat la Timişoara primul periodic românesc, săptămânalul Voinţa Banatului, iar mai târziu cotidianul Vestul. A fost ales de nouă ori deputat în perioada 1921-1946. (p. 19) Din 1923 a devenit preşedinte al organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a Partidului Naţional, iar din 1926 al Partidului Naţional Ţărănesc, până la interzicerea de către comunişti a acestui partid în 1947. În guvernul Maniu din 1928, Sever Bocu a fost ministru al Banatului, iar în continuare a fost numit în fruntea Directoratului VII, care cuprindea judeţele din sud-vestul ţării. (p. 19)

A activat permanent pentru întemeierea la Timişoara a Universităţii de Vest şi pentru reînfiinţarea Mitropoliei Banatului. A dispus ridicarea de monumente în cinstea unor importante personalităţi bănăţene sau a eroilor căzuţi în război. Printre acestea se remarcă busturile lui Dimitrie Ţichindeal de la Becicherecu Mic, ale lui Vincenţiu Babeş şi Alexandru Mocioni de la Timişoara şi al lui Coriolan Brediceanu de la Lugoj. (p. 111-112) A adus de la Budapesta şi a reînhumat osemintele lui Eftimie Murgu (la Lugoj) şi Vincenţiu Babeş (la Hodoni). (p. 112)

După cel de-al doilea război mondial, ziarul comunist Luptătorul bănăţean îl considera pe Bocu un “ilustru agent nazist” care a militat “cu o rară consecvenţă într-un larg front manisto-legionaro-brătienist a(l) tuturor forţelor huliganismului român.” (p. 21) Arestat de Securitate în “Noaptea demnitarilor” din 5-6 mai 1950, a fost dus de la Lipova la Timişoara şi de acolo la închisoarea din Sighet, unde a şi murit la 21 ianuarie 1951. (p. 21) Conform colegului său de celulă, fostul prefect de Timiş-Torontal Coriolan Băran, Sever Bocu era lovit de un gardian cu bocancul peste gură în timp ce spăla pe jos, până i-a fost sfărâmat maxilarul. Din aceasta avea să i se tragă şi moartea, la 76 de ani. (p. 22)

Soţia sa Marilina şi nepoţii Constantin şi Petre au fost după arestarea sa deportaţi în Moldova până în 1954, când au putut părăsi România la intervenţia preşedintelui american Dwight Eisenhower. (p. 23) Fiica lui Sever Bocu, Lygia, împreună cu soţul său Rică Georgescu, părăsiseră ţara încă din 1947. (p. 23-24) În acel timp, în casa lui Bocu din Lipova, localitate care avea, la o populaţie de 11.000 de locuitori, o garnizoană a armatei sovietice de ocupaţie de 12.000 de militari, a fost deschisă o şcoală pentru copiii ofiţerilor sovietici. (p. 42)

Dacă până la unirea Banatului cu România activitatea depusă de Sever Bocu a fost atât de rodnică, nu lipsită de interes rămâne cea din perioada interbelică, atunci când se dădea un alt tip de luptă pentru apărarea drepturilor regiunii natale. Într-o conferinţă a sa, Bocu spunea: “S-a afirmat în vremea din urmă că Banatul nu mai dă talente, că mina seculară ar fi epuizată, secătuită. Eu spun, nu poate da talente câtă vreme durează această exploatare a ei neraţională, câtă vreme sufletul bănăţean e stors, vlăguit, scoatem din el mai mult decât el poate restitui, – aceasta e principala cauză şi a denatalităţii – după mine, oricât am alerga după altele. Un secol acest pământ a dat din el valori după valori, mai mult ca oricare altă regiune. Dar aceste valori au ţâşnit din o ambianţă fericită, din un mediu bogat, prielnic. O, şi privighetorile fug dintr-un crâng pustiit. Pe holdele noastre se înfiripa doina fiindcă izbucnea dintr-un sentiment de mulţumire, îndestulare, de fericire, aş putea spune. Ion Popovici Bănăţeanul izbucnea dintr-un mediu muncitoresc, lugojenesc. Unde e acel mediu? Lipseşte el sau talentele? Lipseşte el! Vidu, Brediceanu, Drăgoi au răsărit din ambianţa cântării, a doinelor de pe luncile Timişului şi a văii Mureşului. Nu la întâmplare. Logic, firesc, necesar. Mocioneştii, Babeşii, Bredicenii, Aurel C. Popovici, pe toţi ni-i putem explica, lămuri… Dar mai există o viaţă, publică, bănăţeană? Unde este un ideal bănăţean, în Banatul mutilat, abandonat, trădat… Unde este Banatul lui Andrei Mocioni, pentru care el şi-a sacrificat toate bunurile pământeşti, câtă vreme noi, pentru bunuri pământeşti am sacrificat Banatul!” (p. 34-35)

Specificul acestui Banat era sesizat şi de observatorii străini, în câteva interesante aprecieri. Claudio Magris constata că Banatul “este un mozaic de popoare, o suprapunere şi o stratificare de neamuri, de puteri, de jurisdicţii; un pământ în care s-au întâlnit şi s-au ciocnit Imperiul otoman, autoritatea habsburgică, încăpăţânata voinţă de independenţă – şi apoi de dominaţie – ungară, renaşterea sârbă şi cea română.” Pentru Urs Altermatt, Banatul este un spaţiu tipic pentru “Europa intermediară”, cu graniţe fluide, aflate la răscrucea marilor imperii. (p. 43) După Sever Bocu, Banatul se află “pe drumul Bagdadului, vestitul drum al Bagdadului dinainte de război, punct important de tranzit al Europei Centrale şi de proprie penetraţie în Balcani şi Asia Mică.” (p. 43-44)

Graniţa trasată prin mijlocul regiunii distrugea un mod de viaţă şi o unitate politico-economică seculară. În discursul ţinut în 1923 în Parlament împotriva ratificării noilor frontiere sud-vestice, Bocu menţiona: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferinţa, răbdarea, 5-10-15 ani, nu ştim, dar ceea ce ştim e că o reacţiune e pe drum, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, care poate da loc la aşa ecrescenţe.” (p. 174) În acelaşi an scria despre noua graniţă: “La St. Hubert călătorul va părăsi graniţa iugoslavă, la Jimbolia intră în România, după Jimbolia părăseşte România, la Klari intră în Iugoslavia, peste 10 minute părăseşte Iugoslavia şi e iar în România, după o jumătate de oră părăseşte iar România şi ajunge în Iugoslavia. După 8 revizii vamale şi poliţiale, în sfârşit e la destinaţie…” (p. 44)

Peste un deceniu, în 1934, Bocu declara în Vestul: “Eu sunt un regionalist. Baza programului meu e regionalismul. Eu cred că provinciile vor trăi, vor progresa şi vor muri pe această chestie a descentralizării.” (p. 45) Tot acolo scrisese şi în 1930: “Un om care nu-şi iubeşte întâi satul, provincia sa natală restrânsă, nu-şi iubeşte ţara.” (p. 45) Prin centralizare, oraşele de la vest, care “alcătuiesc azi o puternică cultură de graniţă”, vor ajunge “pe urmele Iaşilor, ruine glorioase în profitul unui singur oraş, al Bucureştilor.” (Ibidem)

De aceea, Sever Bocu a condamnat faptul că în instituţiile centrale de stat ardelenii şi bănăţenii erau numiţi doar izolat şi doar dacă acceptau să devină “instrumente politice ale partidelor din Vechiul Regat.” Condiţia era ca ei să devină “aliaţi anemici, fără putere, de care să profite protipendada.” (p. 50) Din aceste motive avea să fie acuzat, ca o ironie a soartei, tocmai el, principalul militant pentru unirea Banatului cu România, de “regionalism” sau “bănăţenism”. De altfel, el a şi spus într-o conferinţă: “Centralismul nu are naţionalitate; el a dus, fie că a fost unguresc sau românesc, la aceleaşi concluzii logice: exploatare sau sărăcie.” Totodată, el mai declara că nu urmărea ca prin descentralizare “să meargă până la marginea de unde să ameninţe unitatea.” (p. 55) Însă de neglijarea regiunilor vestice ale ţării profita propaganda revizionistă, care ameninţa integritatea teritorială a României. Aceste acţiuni nu trebuiau neglijate. Politica de centralizare excesivă promovată de cercurile conducătoare din Bucureşti după model francez, care defavoriza în mod clar vestul ţării, lăsa impresia că teritoriile respective erau considerate numai un “provizorat” în apartenenţa lor la Regatul României. (p. 56)

Exemple în acest sens puteau fi date oricând. În 1931, chiar Sever Bocu scria în Vestul: “De şapte ani Banatul varsă anual milioane, contribuind cu cea mai mare cotă – date fiind industria şi comerţul său odinioară în floare – la augmentarea fondului de ucenici. Din cele peste 25 de milioane s-a dat o singură dată, pentru îmbrăcarea ucenicilor (din Timişoara), numai 200.000 lei.” (p. 67) Începeau să se producă şi tensiuni între bănăţenii localnici şi noii veniţi din restul României, fapt care a solidarizat naţionalităţile din Banat printr-o diferenţiere supraetnică, de felul băştinaşi şi colonişti. Prin mentalitate, românul, sârbul, germanul sau maghiarul bănăţean se simţeau solidari faţă de oltenii sau moldovenii sosiţi în regiune. (p. 69) În acei ani un exponent de frunte al centralismului era Nicolae Iorga, prim-ministru în 1931. Acesta spunea: “O uliţă din Bucureşti valorează mai mult decât toate satele din Banat şi Ardeal.” În vara aceluiaşi an el a vizitat Timişoara împreună cu regele Carol II, rechiziţionând cu acea ocazie pentru guvernul central un automobil “Lincoln” care fusese cumpărat de localnici pentru nevoile fostului Directorat al Banatului. (p. 71)

În paralel cu lupta aceasta purtată împotriva puternicilor zilei, Sever Bocu s-a ocupat, pe plan intern bănăţean, cu alte activităţi demne de interes, aşa cum am mai arătat. El a iniţiat primele ziare româneşti din regiune după unire, într-un moment când minoritarii dispuneau de 17 publicaţii. (p. 127) Declarat în 1933 cetăţean de onoare al Timişoarei, Sever Bocu continua o serie ilustră din care mai făceau parte contele Mercy, primarul slovac Telbisz, Emanuil Ungureanu (p. 105), Heinrich Baader, dr. Aurel Cosma şi generalul Domăşneanu. (p. 108) Mulţi ani Bocu s-a zbătut pentru deschiderea Universităţii timişorene, care a avut loc abia în 1945. În Darea de seamă pe care a prezentat-o cu acel prilej, el amintea faptul că dacă Ungaria ar fi rămas în graniţele din 1914, la Timişoara ar fi fost înfiinţată cea de-a patra Universitate maghiară, deşi pentru aceasta concuraseră şi Aradul, Braşovul şi Sibiul. (p. 152) El mai adăuga: “Nădăjduiesc că proiectul nostru va reuşi, cu toate că venind acasă după ce am învins piedici grele, am văzut că poate tot atât de grele sau chiar mai grele sunt cele care trebuiesc înlăturate de abia de acum încolo.” (Ibidem)

În curând, greutăţile aveau să îl învingă în cele din urmă, iar Sever Bocu a murit în condiţiile dramatice amintite. Faptele lui au intrat într-o nemeritată uitare. Meritele sale în trecutul Banatului nu pot fi însă şterse. El a fost respectat de toţi locuitorii regiunii, indiferent de naţionalitate. Când era văzut pe străzile Timişoarei era adeseori însoţit de remarci de tipul: “Ö az!” (El este!) ori “Schau! Der Bocu!” (p. 76) De aceea, efortul echipei noului ziar Vestul de a realiza această frumoasă evocare a personalităţii sale se cuvine a fi apreciat pe măsură de fiecare dintre noi.

*Biblioteca Cercului de Studii Vestul-1, Tribunul Banatului. 60 de ani de la moartea lui Sever Bocu, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 176 p.

Mircea Rusnac – Ciclova Montană, a doua fabrică de bere de tradiţie din România

20 august 2011

Banatul este una dintre regiunile actuale ale României care a avut de timpuriu o producţie şi un consum de bere, băutură atât de obişnuită astăzi. Până la instaurarea dominaţiei austriece de la începutul secolului al XVIII-lea, aceasta era puţin cunoscută în regiunea noastră. Începând cu acel secol, producerea berii a fost stimulată de oficialităţi şi s-a putut trece în cazul său de la producţia manufacturieră la cea preindustrială. Însă despre o adevărată industrie a berii nu se poate vorbi decât din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Curtea de la Viena avea ca obiectiv exploatarea resurselor naturale ale Banatului şi apărarea militară în faţa ameninţării Imperiului otoman. Prin urmare, provincia a fost colonizată în mod sistematic mai ales cu populaţie de limbă germană. Armata, administraţia şi noii colonişti au adus cu ei atât o anumită cultură culinară, cât şi una a băuturii. Prin urmare, construirea primelor fabrici de bere a devenit o necesitate, în special pe lângă oraşele fortificate şi exploatările miniere.

În Banat, primele „fierbătorii” de bere au fost înfiinţate pe lângă oraşele fortificate. Construirea lor a început la Timişoara chiar în anul 1718, când stăpânirea austriacă asupra regiunii a fost reglementată oficial prin pacea de la Passarowitz. Tradiţia berii timişorene a fost perpetuată neîntrerupt până astăzi, astfel încât capitala Banatului are cea mai mare vechime în acest sens din ţară. Dar în curând după 1718 au început să apară şi alte făbricuţe în localităţile bănăţene, pe măsură ce acestea începeau să fie populate cu colonişti germani. Este vorba despre Caransebeş (1722), Orşova (1726), Arad (1729) etc. Dintr-o foarte interesantă statistică întocmită de medicul Traian Popescu din Germania am aflat următoarele: la Caransebeş au produs bere fabricanţii Abraham Keppisch (1722-1725), Wolf Wenzer (1726), Lorenz Schlesinger (1727), Philipp Bauer (1730), Peter Solderer şi Nikolaus Wiedmesser (1733-1735) şi iarăşi Wolf Wenzer, până în 1738. În 1870-1885 a existat acolo fabrica lui C. Homolka, în 1870-1895 cea a lui Johann Schmidt, în 1890 a lui Carl Niesner jun., iar în 1895-1898 a lui Wilhelm Mayer. La Sacu a existat fabrica lui Nikolaus Hazi, asociat cu A. Ruszo, în perioada 1862-1876. La Reşiţa producea bere, în 1878-1892, Anton Fessler, iar la Bocşa Montană au activat Franziska Panajoth (1878-1893) şi Michael Panajoth (1900-1917). (1) Însă toate aceste făbricuţe, cu producţie modestă, au fost efemere. Singura localitate din sudul Banatului care a cunoscut o îndelungată tradiţie în fabricarea berii avea să fie Ciclova Montană. Se poate aprecia pe drept cuvânt că berea de Ciclova a fost, ca tradiţie şi ca durată de existenţă, a doua din România actuală, după „Timişoreana”.

Situată la circa 3 km de Oraviţa, localitatea Ciclova Montană a avut o lungă tradiţie minieră şi industrială. Deja în vremea romanilor, acolo fuseseră atestate exploatări de aur, argint şi cupru. Din 1717, austriecii au reluat activitatea minieră la Oraviţa şi Ciclova Montană, unde a fost ridicat şi primul furnal bănăţean pentru topirea minereurilor neferoase. Pentru aceste activităţi industriale au fost aduşi, pe lângă românii localnici, specialişti din Bavaria, Tirol, Stiria şi Boemia, zone cu vechi tradiţii în producerea berii. Prin urmare, nu după mult timp a fost construită şi fabrica de la Ciclova Montană.

Primele lucrări au debutat în 1726, iar în 1728 fabrica începea să producă bere, având în general o capacitate anuală destul de modestă. (2) La început mica fabrică de bere se afla în subordinea mânăstirii romano-catolice din localitate. Ea se găsea în apropiere de moara Seydl, chiar sub stâncă, lângă mânăstire, unde se pot vedea şi astăzi ruinele ei.

Mânăstirea romano-catolică a fost fotografiată în 1933 de Leo Haas, care în 1930 se întorsese din insula Sumatera şi se stabilise la Ferdinand (Oţelu Roşu). El a străbătut în continuare Banatul şi a făcut numeroase fotografii până către anul 1950.

Timp de aproape un secol, activitatea acestei fabrici a fost la fel de modestă ca şi a celor amintite mai înainte. Un rol foarte important în progresul ulterior al Ciclovei l-a jucat la începutul secolului al XIX-lea farmacistul şi botanistul Karl August von Knoblauch. Acesta s-a născut la Reşiţa la 28 ianuarie 1797, fiind fiul inginerului montanist August von Knoblauch din Ciclova. Bunicul său, având acelaşi nume, venise în 1768 ca geolog şi inspector mineralog din Saxonia la Bocşa. După studii de farmacologie la Viena (1814-1818), absolvite ca magistru în farmacie, Karl August von Knoblauch s-a întors în Banat, unde a analizat resursele minerale de la Oraviţa şi din împrejurimile acesteia, continuând în acest sens cercetările iniţiate de chirurgul montanistic Bernard Lindenmayer. Între acestea, a comparat şi compoziţia chimică a izvoarelor de la Ciclova şi de la Pilsen. În consecinţă, în 1818 a deschis noua fabrică de bere la Ciclova împreună cu tatăl său, tot la poalele mânăstirii. Dar în 1821 ei au vândut-o bavarezului Johann Fischer, cu care se va inaugura o lungă perioadă glorioasă din istoria fabricii, de peste un secol, până în 1936, perioada „dinastiei” de berari Fischer. Cât despre Knoblauch, el a preluat în anii 1820 fosta farmacie a lui Johann Lederer din Oraviţa, înfiinţată în 1796, creând şi acolo o adevărată „dinastie”, care a cunoscut cinci generaţii până în 1949. Până astăzi, această cea mai veche farmacie montanistică, transformată între timp în muzeu, a rămas cunoscută drept „farmacia Knoblauch”. (3)

Stabilindu-se la Ciclova Montană, Johann Fischer luase mai întâi fabrica de bere în arendă. Împreună cu soţia sa Viktoria, născută Fitz, au cumpărat-o de la Knoblauch, dar încă mult timp producţia ei s-a păstrat în cantităţi modeste. Încă şi în 1858 documentele St.E.G.-ului menţionau doar unele fabrici neînsemnate în aşezările montanistice Ciclova Germană, Bocşa Germană şi Reşiţa Germană, deşi dreptul de a produce bere revenea administraţiei montanistice, acordându-se şi unele înlesniri în acest sens. (4)

Un rol important în istoria fabricii din Ciclova l-a jucat Michael Georg Fischer (1822-1878), fiul lui Johann şi al Viktoriei Fischer. El a rezidit fabrica pe locul în care s-a găsit până de curând şi a extins toate amenajările. A fost căsătorit cu Julianna, născută Tittinger, având trei copii. În 1864 a construit cel mai mare depozit la poalele dealului, care a funcţionat mult timp după aceea. (5) Pe atunci berea era produsă într-un mod diferit faţă de cea de astăzi. Fermentarea ingredientelor reci era naturală, ca la vin, adică fără drojdie. În principiu, berea nu era nici filtrată, limpezirea ei făcându-se prin decantare. Pentru ca materia tulbure să nu se agite în timpul transportului, butoaiele erau duse către consumatori cu un fel de sanie atât vara, cât şi iarna. (6)

Michael Georg Fischer a avut trei copii: Luise, căsătorită cu Alois Ortmayer, Kornel Fischer (1853-1920) şi Gisela, căsătorită cu Robert Bähr. Acesta din urmă a devenit din 1882 asociat în conducerea fabricii, fapt foarte pozitiv în evoluţia acesteia. Fabrica a cunoscut importante modernizări şi a început să utilizeze tehnici moderne de uz comercial. Tot atunci au fost construite şi pivniţele de mare capacitate. Berea de Ciclova era livrată pe piaţă mai ales în oraşele apropiate Biserica Albă şi Cuvin, însă ajungea chiar şi până la Curtea din Viena. În perioada sa cea mai bună, ea a ajuns să rivalizeze pe piaţa imperiului chiar cu renumita marcă Pilsen. În aceşti ani, platanii din grădina de vară a fabricii au fost aduşi din Canada. (7)

Către 1900, fabrica emitea jetoane din zinc nichelat în greutate de 3,78 g şi având diametrul de 24 mm. Aversul acestora reprezenta partea funcţională, care indica valoarea monetară, respectiv produsul sau cantitatea produsului (30, 40, 50, 150, 300). Pe revers era trecut numele firmei emitente sau o reclamă a acesteia (în cazul de faţă, „Bierbrauerei M. Csiklova”). Cifrele de pe jetoane reprezentau în această situaţie capacitatea butoaielor predate vânzătorilor de bere, care trebuiau să dea o garanţie pentru butoaiele primite, ele trebuind să fie returnate ulterior, goale, în bune condiţii către fabrică. (8)

În perioada 1896-1918, titulatura fabricii era „M.G. Fischer’s Nachf.” („Urmaşii lui M.G. Fischer”). Producţia se menţinea în cantităţi destul de ridicate: 17.000 hl (1896), 13.800 hl (1902-1903), 12.850 hl (1908), 20.475 hl (1912-1913), 18.525 hl (1915-1916), 21.400 hl (1917). Kornel Fischer a avut doi copii: Cornelia şi Robert (1878-1930), căsătorit cu Irma Unterreiner. În 1988, descendenţi ai familiei trăiau la Ciclova Montană, Timişoara, Rosenheim, Oraviţa, Bocşa, Pfalzgrafenweiler şi în Australia. Mărcile de bere produse până la primul război mondial se numeau „Salon” şi „Hercules”, iar un butoi costa 3 forinţi şi 6 creiţari. (9)

După încheierea primului război mondial, Fabrica de bere Ciclova, cum se intitula în acea perioadă, a decăzut din nou. Pieţele sale tradiţionale de desfacere se aflau acum în Banatul iugoslav, taxele vamale cerute la graniţă făcând exportul de bere nerentabil. Pe plan intern nu s-au putut găsi înlocuitori ai acestora. După câţiva ani a survenit criza economică din 1929-1933, care a lovit puternic şi această unitate. În Anuarul României din 1930 nici nu mai era menţionată, producţia sa fiind absolut neglijabilă. Numai Robert Fischer era consemnat ca simplu birtaş sau cârciumar. În 1936, producţia scăzuse la 1.200 hl. Aşadar şi după încheierea crizei, fabrica îşi revenea foarte greu. Situaţia sa financiară era precară, fapt care a determinat proprietarul din acel moment, respectiv Casa de Păstrare S.A. din Oraviţa, să o vândă fabricii de bere din Timişoara. La 25 ianuarie 1938, Sim. Sam. Moldovan a întocmit un memoriu, pe care l-a prezentat comisiei interimare a oraşului Oraviţa, în care arăta că numeroşi muncitori vor rămâne fără niciun câştig datorită faptului că noul proprietar intenţiona demontarea ei şi mutarea pieselor la Timişoara.

Aşa s-a şi întâmplat. Firma „Timişoreana”, pentru a evita concurenţa din partea micii făbricuţe din Ciclova Montană, a profitat de situaţia grea a acesteia, cumpărând-o, şi imediat a închis-o, transferând echipamentul de berărit la Timişoara. Fenomene asemănătoare se petrec şi astăzi în lume, când marile concerne ajung să înghită unele fabrici de tradiţie, cumpărându-le şi apoi închizându-le sistematic. Aceasta face parte din legea concurenţei. Cu această ocazie s-a încheiat şi activitatea familiei Fischer în domeniul fabricării de bere de la Ciclova. Ultimul proprietar al fabricii provenind din această familie, berarul Kornel Fischer, trăia în anii 1980 într-un azil de bătrâni din Rosenheim (Germania). El a lăsat un manuscris în care a descris fabrica şi a desenat schiţa acesteia.

În acest fel, fabrica a fost desfiinţată pentru circa patru decenii. În vechiul depozit construit de Michael Georg Fischer în 1864-1865 erau ţinute în acest timp brânzeturi. Dar în 1975 tot „Timişoreana” a fost cea care a redeschis ca secţie a sa fabrica de bere din Ciclova Montană. Pe o etichetă din iulie 1975 a berii blonde speciale „Caraşul” se preciza faptul că redeschiderea avea loc după aproape 45 de ani. Adresa fabricii era: Strada Brazilor nr. 125-127, Ciclova Montană, cod 1.763. Machetele etichetelor de bere din 1975 au fost realizate de graficiana Elena Tăbăcaru din Bucureşti. Aceasta era angajată la Rahova, care pe atunci era şi sediul Centralei Berii, Spirtului, Amidonului etc., concepând în consecinţă toate etichetele de bere din România în perioada 1965-1985.

În 1977 se produceau la Ciclova Montană două tipuri de bere: „Caraşul” (12,5%) şi „Ciclova” (13%), fiind urmate apoi şi de alte mărci cunoscute: „Semenic”, „Crivaia”, „Montana”, „Carpaţi”, „Bastion”, bere blondă şi brună cu concentraţie alcoolică de 11, 12 sau 13%. Producţia avea să ajungă la 123.000 hl în 1990. În anii 1970 ajunsese să rivalizeze pe piaţă cu berea „Azuga”, însă în perioada următoare nu s-au mai făcut acolo alte investiţii şi produsele au ajuns să prezinte mari probleme de igienă. Reclamaţiile împotriva acestui fapt au pătruns inclusiv în presa locală a timpului, sub forma unor scrisori deschise. (10) În consecinţă, în anii 1984-1986 au fost modernizate unele instalaţii pentru sporirea igienizării, începând apoi să se producă şi berea brună „Hercules”. (11) În 1990, litrul de bere costa 10,50 lei. (12)

După revoluţia din 1989, sub denumirea de S.C. Montana S.A., fabrica din Ciclova a devenit de sine stătătoare, producând berea „Montana”. Apoi şi-a schimbat denumirea în S.C. Cantara S.A., realizând o producţie de 41.300 hl în 1996. Pentru ea şi-au arătat interesul firme din Marea Britanie şi Danemarca, fiind în cele din urmă preluată în proporţie de 60% de un partener german. (13) În consecinţă, la Ciclova se producea în anii 1990 berea „Montana Pilsener” pasteurizată. Etichetele şi capacele erau produse în Germania, iar pe ele scria: „Produs de calitate sub control tehnic german.” Fabrica dispunea acum şi de o serie de logo-uri (blazoane, steme), care au cunoscut o evoluţie grafică modernă. Liniile sale de producţie erau noi şi fuseseră cumpărate tot din Germania. În consecinţă, berea produsă avea un preţ rezonabil şi era foarte apreciată de clienţi. Camioanele venite din ţară pentru a cumpăra bere de la Ciclova Montană aşteptau la rând câteva zile pentru a încărca. (14)

În această perioadă, director al fabricii era dipl. ing. Nicolae Alexandru, personalul fiind format din 124 de angajaţi, majoritatea femei. Angajaţii proveneau din localităţile apropiate, inclusiv din oraşul Oraviţa. Fabrica le asigura acestora transportul zilnic la locul de muncă, lucrându-se într-un singur schimb. (15) Dar în curând situaţia avea să se înrăutăţească, ducând în cele din urmă la dispariţia fabricii în 1995-1996. Ultimii 4-5 ani au fost marcaţi de scandaluri dese, în care erau implicaţi investitori şi politicieni locali. (16) În 1996, directorul Alexandru şi inginerul-şef Constantin Gârcă au fost demişi datorită unor grave abateri de la disciplina muncii şi a producţiei. (17) În ciuda încercărilor de revigorare, fabrica nu şi-a mai reluat activitatea. În timp, instalaţiile sale s-au degradat, iar componentele metalice au fost vândute la fier vechi. Acum în acel loc se mai găsesc doar nişte ruine.

Ultima capsă

Acestea au fost existenţa şi finalul celei de-a doua fabrici de bere ca durată de existenţă de pe teritoriul României. O fabrică de mare tradiţie, care a cunoscut de-a lungul timpului momente glorioase, dar şi decăderi dezamăgitoare. Rămâne întristător faptul că, în timp ce judeţe fără mare tradiţie în domeniu deţin astăzi cel puţin câte o fabrică de bere, Caraş-Severinul, cu un început promiţător din anii 1720, a pierdut şi ceea ce avea. Acum, vechea proprietate a familiei Fischer a rămas numai în amintirea noastră, ca o mărturie a trecutului istoric de pe aceste meleaguri.

Personalul fabricii în anul 1912

Note:

1 Informaţii Traian Popescu, căruia îi mulţumim şi pe această cale.

2 Sim. Sam. Moldovan, Versuch aus der Geschichte Banat’s die verklungenen Ereignisse des Wallfahrtortes Montan-Ciclova zu erfassen, Oraviţa, Juli 1931, p. 1.

3 Dr. Julius Galfy, Karl August von Knoblauch, http://banberg.tripod.com/karl.htm

4 Rudof Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. Din istoria industrială a Banatului montan, Reşiţa, 1997, p. 220.

5 Sim. Sam. Moldovan, op. cit., p. 1; Brauerei-Journal, 1. Juni 1990, p. 336.

6 Cornel Ionescu-Fischer, Bier: so gebraut und befördert vor 250 Jahren, Bräuhaus zu Ciclova Montana, ms. semnalat de Traian Popescu.

7 Walter Woth, Altes und Neues am Montan-Ciclova, în Banater Berglanddeutsche, an 22, nr. 130, München-Wien, septembrie-octombrie 2006, p. 12-13.

8 Erwin Schäffer, Jetoane Rumänien-România. Wertmarken und Zeichen. Semne valorice şi mărci, Deva, 2003, p. 228-229.

9 Bier-„Geschäft” vor Korruptionausschuß, în Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien (A.D.Z.), 4 martie 1997.

10 Erdbeben in Bierbrauerei. „Cantara” hat Direktor und Chefingenieur abgesetzt, în A.D.Z., 13 august 1996.

11 Brauerei-Journal, 1. Juni 1990, p. 336.

12 Ibidem, p. 337.

13 Erdbeben

14 Informaţie de la Octavian Muntean.

15 Heidrun Henresz, „Montana” – ein Bier, das mundet. Bierbrauerei von Tschiklova ist voll ausgelastet, în A.D.Z., 26 iunie 1996.

16 Bier-„Geschäft”…

17 Erdbeben…

Ciclova Montană: mormântul familiei Fischer din cimitirul catolic. Fotografie de Traian Popescu, 1991.

Mircea Rusnac – Pătrunderea armatei române în Banat (1919)

20 august 2011

Perioada de la sfârşitul primului război mondial a fost pentru Banat, la fel ca şi pentru regiunile învecinate, una foarte dificilă şi deosebit de complicată. Războiul răsturnase ordinea existentă până atunci, Imperiul austro-ungar a dispărut peste noapte, iar vidul de putere existent pe ruinele acestuia era greu de suplinit imediat. Numeroasele etnii din fosta dublă monarhie îşi căutau fiecare propriul drum şi de multe ori aceste drumuri se încrucişau, existând posibilitatea apariţiei de numeroase conflicte. Totuşi, prin intervenţia promptă a taberei învingătoare în război, aceste conflicte locale nu au degenerat.

Putem prezenta situaţia Banatului din acele vremuri tulburi folosind un manuscris foarte interesant, care analizează toate evenimentele petrecute atunci pe baza consultării presei vremii şi a documentelor de arhivă. Se intitulează Banatul în perioada 1918-1919 şi aparţine locotenent-colonelului Dan Neagoe, având 11 pagini. Utilizând informaţiile conţinute în el, vom putea înţelege multe evoluţii din acei ani produse în regiunea noastră.

Banatul fusese integrat Ungariei încă din 1860, situaţie care a nemulţumit etniile existente aici, însă perioada care a urmat a fost una înfloritoare din punct de vedere economic. (p. 1) Către sfârşitul primului război mondial situaţia în regiune s-a agravat, la 5 iulie 1918 fiind instituită la Timişoara o Curte Marţială care să îi judece pe dezertorii din armată.În faţa acesteia au compărut circa 1.000 de dezertori. (p. 1)

Întregul Banat cădea pradă jafului şi dezordinii. Pe Clisura Dunării erau sparte magazinele, iar ofiţerii şi jandarmii erau agresaţi. La Moldova Veche a fost jefuit arsenalul militar, la Belobreşca au fost ucişi militarii germani, iar la Radna, în apropiere de Lipova, autorităţile oficiale au fost alungate. (p. 1)

În condiţiile dezintegrării Austro-Ungariei, la 31 octombrie 1918 conducătorii maghiari şi germani din regiune au proclamat Republica Autonomă Bănăţeană în cadrul Ungariei, sub conducerea lui Otto Roth şi a lt.-col. Albert Bartha. Ambii comisari s-au declarat pregătiţi să acţioneze în folosul tuturor „popoarelor” din Banat. A luat fiinţă un Consiliu Popular Bănăţean, susţinut de Consiliul Popular Maghiar din Budapesta, la care au fost invitaţi germanii, ungurii, sârbii şi românii să îşi delege reprezentanţi. Această manevră era menită să conserve integritatea Ungariei şi să prevină ocuparea Banatului de către armata sârbă, care se pregătea să treacă Dunărea. (p. 1)

Cu toate acestea, sârbii au intrat în Timişoara la 15 noiembrie 1918. Cei 5.000 de militari conduşi de colonelul Čolović au fost bine primiţi de Consiliile Populare Sârb şi Român, ostile existenţei Republicii Bănăţene. Totuşi, Otto Roth le-a spus sârbilor: „În numele Consiliului Popular Bănăţean al tuturor naţionalităţilor Banatului, vă salutăm, domnule colonel. Noi ne-am creat republica noastră democratică şi acţionăm ca toate popoarele: ungurii, nemţii, sârbii şi românii – să fie egale în drepturi democratice.” (p. 2) Românii însă tindeau, firesc, către Regatul României, iar reprezentanţii sârbilor bănăţeni aveau să participe la adunarea de la Novi Sad din 25 noiembrie 1918, care a proclamat alipirea Banatului, Bacikăi şi Baranjei la Regatul Serbiei. (p. 2)

Curând, din ianuarie 1919, sârbii au fost înlocuiţi în zona Reşiţei de trupe franceze, măsură care a dus la declanşarea la 20 februarie a unei greve generale în localitate. O puternică manifestaţie a avut loc la Reşiţa la 27 martie. (p. 2) Conform lui Georg Hromadka, aceasta a pornit de la înmormântarea muncitorului Adolf Roth, decedat într-un accident de muncă la parchetul Jervani. (Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 79.) Muncitorii forestieri au protestat cu topoare şi căngi împotriva condiţiilor insuportabile în care erau nevoiţi să îşi desfăşoare activitatea. La 1 Mai, conform aceluiaşi Hromadka, „Reşiţa pare a fi o tabără militară.” (Ibidem.) Totuşi, o mare demonstraţie a avut loc din nou. Spre surprinderea tuturor, în fruntea demonstranţilor mărşăluiau directorii uzinei, Otto Müller şi Nikolaus Balint, însoţiţi de toţi colaboratorii lor apropiaţi, inspectori şi inspectori superiori. (Ibidem.) Casa Muncitorească din Reşiţa a fost transformată în cazarmă militară, sindicatele fiind puse prin aceasta în imposibilitate de a ţine legătura cu membrii lor. Abia spre sfârşitul anului se va putea obţine eliberarea ei, după numeroase negocieri cu autorităţile militare competente. (Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 70-72.)

La 28 martie 1919, teritoriul din Banat ocupat de trupele franceze a fost transformat în Comitatul Lugoj, cuprinzând localităţile Lugoj, Reşiţa şi Caransebeş şi 15 plase, printre care Bozovici, Lipova, Bega, Făget, Mureş, Timiş şi Teregova. (Dan Neagoe, op. cit., p. 3.) Teritoriul era divizat în 14 circumscripţii, conduse fiecare de câte un ofiţer francez. Puterea supremă o deţinea generalul Léon Farret, însă administraţia rămânea maghiară. Francezii controlau în mod direct Poliţia şi Jandarmeria din regiune. (p. 3)

Autorităţile româneşti au putut pătrunde în Banat abia începând din iunie-iulie 1919, când au preluat administraţia întregului judeţ Caraş-Severin. În fruntea acestuia a fost numit ca prefect Gheorghe Dobrin. Din nou plasa Reşiţa a fost prima ocupată, în zilele de 3-4 iunie. În acelaşi timp, plasa Bocşa, cu excepţia comunei Fârliug, plasa Oraviţa în afară de Steierdorf-Anina şi plasele Iam şi Moldova continuau să se afle sub ocupaţie sârbească. Linia de demarcaţie trecea în acel moment pe la sud de Fârliug, la distanţă de câţiva kilometri de sat, apoi în hotarul comunei Moniom, între comunele Caraşova şi Gârlişte şi la vest de comuna Steierdorf-Anina. (p. 3)

Stema Banatului adoptată în 1921. Sursa:http://ro.wikipedia.orgwikiFi%2525C8%252599ierStemaBanat.jpg

La 3 iunie 1919, la Reşiţa au sosit 20 de jandarmi români de la Lugoj, conduşi de sublocotenentul I. Herlea, şi primii reprezentanţi ai autorităţilor româneşti, respectiv prim-pretorul G. Grofşorean şi subprefectul Băltăţescu, care au preluat pretura şi primăria localităţii de la Bíró Béla şi Bíró Árpád. În acel moment la Reşiţa se mai aflau şi 50 de soldaţi francezi, conduşi de maiorul Ehrhard. Acesta a cerut ca noua administraţie să respecte dispoziţiile Antantei. (p. 4)

La 22 iulie 1919 au intrat în Banat trupele armatei române. Acestea proveneau din Divizia a II-a olteană, comandată de generalul Iancu Jitianu. Trupele au fost primite cu bucurie de populaţia română, germană şi maghiară a Banatului. La Lugoj, generalul Jitianu a declarat: „N-aş fi crezut ca, intrând în Banat, să văd că toată suflarea românească este un singur suflet, o singură inimă… Impresia clipelor de faţă asupra mea este covârşitoare.” (p. 4)

La 20 iulie, ora 2,30, Marele Cartier General transmisese ordinul nr. 2.355 pentru transportul Diviziei II în Banat pe calea ferată. La 21 iulie, orele 17,50, cu trenul G1, cartierul general al Diviziei II şi două companii din Regimentul 26 Rovine au plecat spre Lugoj prin Vârciorova. În aceeaşi zi, din Regimentul 19 Infanterie Romanaţi au fost lăsate la Orşova două companii, din care un pluton destinat ocupării insulei Ada Kaleh. (p. 4) Trenul a ajuns la Orşova la 22 iulie ora 2,45, la Teregova la 8 şi la Caransebeş la 10,45, unde trupele au fost întâmpinate de episcopul Miron Cristea, împreună cu 20 de călăreţi plugari îmbrăcaţi în costume naţionale. Gara era împodobită cu flori şi drapele, iar peronul era înţesat de oameni. La 12,35 trenul a ajuns la Căvăran, iar la 14 la Lugoj. (p. 3-4)

La 23 iulie, şi alte unităţi din componenţa acestei Divizii au ajuns în Banat. La ora 16 a sosit la Lugoj primul eşalon din Regimentul 26 Rovine. La ora 18, Regimentul 3 Olt a adus la Caransebeş 24 de ofiţeri, 616 soldaţi, 50 de cai şi 53 de trăsuri din primul eşalon. Al doilea eşalon a ajuns în aceeaşi localitate la ora 19,20 cu 32 de ofiţeri şi 1.036 trupă. (p. 5)

La 22,30, corpurile de trupă ale Diviziei II au primit ordinul de a se instala astfel: Companiile 5 şi 6/R 19 Infanterie la Orşova; Statul Major al R 19 Infanterie, Bateria III/R 19 Infanterie şi Compania 8 Mitraliere la Slatina Timiş; Compania 7 la Caransebeş; Comandamentul Diviziei a II-a şi Batalionul I/R 19 Infanterie la Lugoj; Brigada 4 Infanterie şi Regimentul 14 Obuziere la Recaş; Brigada 3 Infanterie, Brigada 2 Artilerie, Regimentul 2 Infanterie şi Regimentul 26 Infanterie la Arad. (p. 5)

La 24 iulie, noi ordine menţionau: Cartierul Diviziei se va transporta de la Lugoj la Arad; trenul G13 va debarca la Arad, iar trenurile G12 şi G14 la Radna. Trenul G9 a debarcat două companii şi două secţii mitraliere la Slatina Timiş, trimiţând câte una din fiecare la Reşiţa şi la Anina. Restul batalionului era debarcat la Caransebeş, iar restul R 19 Infanterie la Lugoj. Tot acolo sosea şi trenul G7 cu 22 de ofiţeri, 949 trupă, 48 de cai şi 53 de trăsuri. (p. 6) În aceeaşi zi, colonelul Gheorghe Florescu, comandantul R 19 Infanterie, a fost mutat comandant al Diviziei 21 Infanterie, comanda fiind preluată provizoriu de locotenent-colonelul Petru Scarlat, până la venirea colonelului Gheorghe Dobrovici. (p. 6) La ora 18 a ajuns în Lugoj Batalionul I/R 19 Infanterie. Între 26 iulie şi 13 decembrie 1919, Regimentul 19 Infanterie a menţinut, la ordinul Comandamentului de Trupe Transilvania din Sibiu, garnizoane la Orşova, Caransebeş, Petroşani, Reşiţa, Timişoara, Pecica, Oradea, Curtici, Arad şi Aradu Nou. (p. 7)

Caransebeş. Actualul liceu „Traian Doda”.

La 26 iulie 1919, ora 4, o parte din detaşamentul din Slatina Timiş condus de locotenentul V. Şerbănescu, a pornit către Reşiţa, aflată la o distanţă de 65 km. Era vorba de Compania a 10-a cu o secţie mitralieră, conduse de cadrele: lt. L. Gruia, slt. Nicolae Predescu şi slt. M. Vlădoianu. În acelaşi timp, Compania a 7-a, cu lt. V. Şerbănescu, slt. I. Udrescu şi slt. Grigorie Defta, împreună cu o secţie mitralieră, se îndreptau către Anina, aflată la 85 km de Slatina Timiş. (p. 7)

Din 28 iulie, întregul Banat intra sub administraţia românească, fiind ocupat treptat de trupele acestei ţări până la 21 august 1919, urmând ca apoi să fie făcută delimitarea teritorială dintre Serbia şi România în conformitate cu prevederile Conferinţei de pace de la Paris. (p. 8 ) La 14 august, Brigada 54 Infanterie avea la dispoziţie trei batalioane în linia întâi, la Timişoara, Gătaia şi Reşiţa-Anina, iar în rezervă alte două batalioane la Lugoj şi Caransebeş. (p. 9) Unităţile din componenţa ei aveau următoarele misiuni: asigurarea ordinii şi liniştii la oraşe şi sate, asigurarea liniilor ferate, a podurilor, gărilor şi tunelurilor, a liniilor telegrafice şi telefonice şi menţinerea perfectă a ordinii pentru continuarea activităţii la minele din Petroşani şi Anina şi la uzinele din Reşiţa. (p. 9)

La 21 august, Brigada 54 Infanterie transmitea Regimentului 19 Infanterie un ordin pentru menţinerea siguranţei şi ordinii, prin care Banatul era împărţit în două sectoare de brigadă. Ordinul conţinea şi date amănunţite asupra noilor dislocări de trupe. (p. 9-10) Unităţile urmau să ţină cât mai mult în mână trupa. Zona fiind întinsă şi trupele puţin numeroase, ele erau trimise în localităţile în care se semnalau neajunsuri. (p. 10) Erau păzite în mod deosebit liniile ferate, împărţite de asemenea pe sectoare între diferitele unităţi militare.

În acest mod a fost Banatul integrat României. A fost o perioadă dificilă pentru locuitorii regiunii, la capătul unui război lung şi sângeros, care a schimbat fundamental situaţia existentă până atunci. În continuare, evoluţiile din acest spaţiu vor fi cu totul altele decât până în 1919 şi acest fapt se datorează tocmai transformărilor pe care le-am prezentat. De aceea, manuscrisul lui Dan Neagoe este unul extrem de folositor.

Mircea Rusnac – Fotbalista din Ineu

9 aprilie 2011

Banatul şi zona Aradului au fost primele teritorii din România actuală în care s-a jucat fotbal. Primul meci cunoscut s-a desfăşurat la Arad în august 1899, între o selecţionată locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, care a câştigat cu 10-0. (Ioan Chirilă, Cu cărţile pe faţă, Bucureşti, 1976, p. 9.) După Arad, următoarele localităţi în care au avut loc jocuri de fotbal au fost Jimbolia, Lugoj şi Timişoara, deci pasiunea pentru acest sport a cuprins repede Banatul. (Ibidem, p. 7.)

În scurt timp, au fost înfiinţate numeroase echipe, sportul cu balonul rotund ajungând să cunoască o mare amploare. Nu trebuie uitate performanţele echipelor bănăţene în perioada interbelică, când au cucerit numeroase titluri de campioane naţionale şi Cupe ale României, iar majoritatea jucătorilor naţionalei proveneau din regiunea noastră. Iar ca să înţelegem pe deplin dimensiunea acestui fenomen în acea perioadă, vom face referire la un aspect rar întâlnit chiar până în ziua de astăzi.

În Almanahul Sportul 1971, paginile 139-140, am găsit o relatare foarte interesantă semnată de judecătorul pensionar Silviu Andru, intitulată O femeie-fotbalist în România anilor ’30. Ea se referea la formaţia Victoria Ineu, care în acea perioadă activa în a treia ligă. Având culorile alb-negru, echipa din Ineu era alcătuită din 25-30 de tineri croitori, pantofari, frizeri şi tâmplari şi din 2-3 funcţionari de la Finanţe şi Judecătorie, printre care şi autorul acestor amintiri. Dar ceea ce era cu totul ieşit din comun la Victoria Ineu comparativ cu alte echipe de fotbal din acea perioadă era prezenţa în rândurile sale a domnişoarei Elisabeta (Böske) Szigeti, născută în 1909. Aceasta a practicat sportul încă din timpul şcolii, remarcându-se la atletism, patinaj şi înot. Ea a evoluat timp de 12 ani (până în 1937) chiar în postura de centru atacant, în timp ce fratele ei, Alexandru Szigeti, era extremă dreaptă, iar Silviu Andru era half dreapta (în sistemul WM de atunci, 1-2-3-5). Ca atacant, ea şi-a adus un aport consistent la obţinerea unor importante victorii pentru echipa sa.

Conform descrierii lui Andru: „Această femeie – centru atacant – avea toate calităţile unui înaintaş: bine clădită (…), avea viteză, orientare în joc, deschidea bine extremele, dribla, fenta, lovea mingea cu capul, şuta, era aproape dură în joc şi la nevoie ştia să dea şi la glezne. Singurul ei defect era că nu rezista ritmului dictat de noi băieţii decât 50-60 de minute. De regulă, la începutul reprizei secunde trebuia înlocuită.”

Cu o asemenea componentă în echipă, Victoria Ineu producea senzaţie în deplasările pe care le efectua în judeţele învecinate, Timiş-Torontal şi Bihor, şi chiar în oraşe importante precum Arad, Oradea şi Timişoara. Pretutindeni, „băieţii erau disciplinaţi pe teren şi respectuoşi faţă de public, de arbitri şi mai ales faţă de Elisabeta. Jucam fotbal de dragul mingii şi din mândrie pentru orăşelul nostru”, cum arăta Silviu Andru. Iar concluzia lui era: „Am vrut mai ales să arăt că pasiunea femeilor pentru jocul de fotbal nu e chiar aşa de nouă cum se crede şi că pe la noi există mărturii în acest sens, poate unice în lume la data aceea.”

Acest exemplu dovedeşte o dată în plus ce amploare luase fotbalul în regiunile noastre în acel timp. Chiar la nivelul micilor localităţi, el era jucat de plăcere şi cu sportivitate, constituindu-se într-un adevărat spectacol pentru public. Iar prezenţa pe teren a unei femei precum Elisabeta Szigeti nu putea decât să mărească atractivitatea acestui joc. Este una dintre paginile frumoase ale istoriei mişcării noastre sportive.

Mircea Rusnac – Reşiţa anului 1937 la mica publicitate

3 aprilie 2011

 

Reşiţa în 1927. Sursa: http://bwshots.blogspot.com.

Răsfoind colecţia ziarului Reschitzaer Zeitung din 1937, ne-au atras atenţia şi anunţurile de la mica publicitate. Nu atât prin conţinutul lor, care putea interesa mai mult pe locuitorii acelui timp, cât prin unele informaţii de interes istoric pe care le-am putut desprinde de acolo. Regăsim în acele pagini uitate nume de oameni, de străzi sau de firme care altădată populau Reşiţa, iar din acestea putem reconstitui cu aproximaţie existenţa omului obişnuit din acea vreme.

Am selectat o listă de nume şi de adrese, unele verificabile şi acum pe teren, altele dispărute demult, însă toate împreună formând o imagine de mare interes. Vom prezenta această listă mai jos, în amintirea celor care cu multe decenii înainte umblau pe străzile oraşului nostru.

Pe Strada Dragalina nr. 15 se aflau redacţia ziarului Reschitzaer Zeitung şi tipografia „Corvin”, care chiar în acel an s-au mutat pe Str. Brătianu nr. 2.

Pe Strada Unirii nr. 15 era pantofarul Johann Rohr.

Johann Jendl, „Spengler”, avea atelierul în curtea de pe Strada Principesa Elisabeta nr. 25.

Stefan Markovszky era patronul magazinului de haine „Mercantil”, aflat chiar la parterul locuinţei sale.

Un Sebastian Alster, care solicita cine ştie ce afaceri, locuia tot pe Principesa Elisabeta, la nr. 24.

Pe Strada Delavrancea nr. 4, în partea stângă, se găseau cărămizi de vânzare. Precizarea „în partea stângă” nu era lipsită de importanţă, întrucât numerotarea caselor de pe acea stradă, păstrată până astăzi, este destul de ciudată.

Pe Strada Brătianu nr. 36 era tâmplăria lui Ludwig Blocher junior.

Georg Hromadka putea fi găsit în noua clădire a Casei Muncitoreşti („Arbeiterheim-Kino-Saal”), aflată pe Strada Carmen Sylva nr. 44.

În schimb, pe Strada Dragalina nr. 35 putea fi închiriată o cameră complet mobilată.

Locuri de casă gata parcelate se găseau pe Strada Libertăţii nr. 3.

O altă cameră mobilată oferea proprietarul Karl Trendl pe Strada Călăraşilor nr. 25.

Reuniunea de lectură „Reschitzaer Allgemeine Leseverein” îşi avea adresa pe Strada Dragalina nr. 11, la doar două case distanţă de redacţia ziarului Reschitzaer Zeitung.

Pe valea Stârnicului („Stirniker Tal”) îşi avea adresa „Deutschen Kulturverein und Volksgemeinschaft”.

Brutăria lui Josef Gehl de pe Strada Dragalina nr. 1 a fost cumpărată de curând în acel an de Peter Kasai.

Pe Strada Mihai Viteazul nr. 22 era de vânzare o garnitură de club nouă.

În schimb, pe Rândul II nr. 18 se puteau cumpăra ţigle.

Tot pe Mihai Viteazul, dar la nr. 5, se afla tapiţeria lui Marcus Florian.

În „Hauptplatz”, Carmen Sylva nr. 28, era o altă tâmplărie.

Vestita cândva „Zelluloidfabrik Feher” îşi avea adresa pe Strada Regina Maria nr. 23.

Una dintre casele Popovici de pe Strada Lazăr nr. 5, având patru camere, era de vânzare în 1937.

Pe Strada Broşteanu nr. 3 puteau fi luate ore de pian de la Elsa Kalapis.

O altă cameră mobilată putea fi închiriată pe Strada Libertăţii nr. 12. Pe vremea aceea existau foarte mulţi muncitori navetişti la U.D.R. şi cererea de cumpărare sau măcar închiriere de locuinţe în oraş era extraordinar de mare.

O casă de vânzare se afla pe Strada Brătianu nr. 65, iar o alta pe Strada Brebenariu nr. 5, lângă restaurantul „Delamea”.

Pe Strada Carmen Sylva nr. 5 era Loteria de stat, administrată de A. Floer.

Karl Ruppert deţinea un magazin de haine pentru femei, bărbaţi şi copii pe Strada Carmen Sylva nr. 2, lângă Serviciul de impozite „Steueramt”.

O altă cameră mobilată îşi aştepta chiriaşii pe Strada Brătianu nr. 2 („Näheres in der Verwaltung des Blattes”).

„Raiffeisen Spar- und Kreditgenossenschaft” îşi avea adresa pe Strada Mihai Viteazul nr. 39 (fosta „Skodaisches Haus”).

Iar pe Strada Principesa Elisabeta nr. 15, vizavi de „Apollo Kino”, era de vânzare un pian vienez.

Am redat în această listă numele pe care le purtau în acel moment străzile Reşiţei, dintre care o parte s-au mai păstrat până astăzi (Libertăţii, Delavrancea, Călăraşilor, Mihai Viteazul, Rândul II). Pe baza verificărilor de pe teren, am putut însă identifica majoritatea celorlaltor străzi. Pentru o mai bună localizare a adreselor sus-menţionate, vom prezenta numele actuale ale unora dintre străzile din 1937:

Regina Maria – Traian Lalescu;

Principesa Elisabeta – Paul Iorgovici;

Carmen Sylva – Piaţa Republicii;

Dragalina – Castanilor;

Lazăr – Piaţa Daicoviciu;

Brebenariu – Nera;

Brătianu – Furnalelor.

Străzile Unirii şi Broşteanu probabil au dispărut în cursul masivelor demolări efectuate în oraşul vechi în timpul comunismului, ca şi unele adrese menţionate mai sus pe străzile Mihai Viteazul, Traian Lalescu (fabrica Feher) şi Paul Iorgovici. Ca să nu mai vorbim de Casa Muncitorească, incendiată în 2002.

Tocmai datorită faptului că multe dintre adresele de mai sus au dispărut de-a lungul timpului, am considerat de cuviinţă să le reînviem pe această cale. Ele reconstituie unele secvenţe ale vieţii obişnuite, de zi cu zi, a locuitorilor Reşiţei, care vindeau şi cumpărau diferite produse, închiriau locuinţe, luau ore de pian sau mergeau la Kino. Ele înlesnesc înţelegerea modului de viaţă al înaintaşilor noştri din anul 1937.

Planul de situaţie al Reşiţei în 1936, contemporan cu aceste evenimente, poate fi găsit aici.

Mircea Rusnac – Destinul familiei Schwirzenbeck din Caransebeş

28 martie 2011

Multe familii bănăţene au trecut prin evenimente deosebite, generate de contextul perioadei în care au trăit. De multe ori, experienţele acestora pot fi de mare folos înţelegerii mai bune a istoriei, văzută cu ochii omului de atunci, care i-a simţit efectele în mod direct. Din aceste motive, am prezentat o serie de amintiri de familie ale cititorilor noştri şi continuăm să o facem. De data aceasta vom folosi informaţiile şi fotografiile pe care ni le-a pus la dispoziţie Petrică Rădulescu din Caransebeş, căruia îi mulţumim.

Bunicii săi din partea mamei au fost germani: Johann Schwirzenbeck, născut la Lindenfeld în 1909, şi Anna Petzak, născută în 1911 la Caransebeş din părinţi originari din Sadova Veche. Johann era al treilea copil la părinţi, iar la naşterea lui mama sa a murit. A fost crescut de o soră mai mare, care mai târziu, căsătorită Weiss, a locuit la Caransebeş, pe Strada Romanilor.

Johann Schwirzenbeck. Fotografii aflate în posesia lui Petrică Rădulescu.

Tot la Caransebeş, aproape de sora sa, a stat şi Johann Schwirzenbeck, care a deschis o fierărie („covăşie”) pe strada de către aeroport, printre ultimele case de pe stânga. A avut două fiice: Anna („Anusch”), născută în 1933, ulterior căsătorită Popa, şi Paulina („Linusch”), născută în 1937, mama lui Petrică Rădulescu. Totul părea să meargă bine până în perioada celui de-al doilea război mondial, când foarte multe lucruri s-au înrăutăţit.

Către sfârşitul acestuia, Johann Schwirzenbeck a fost nevoit să îşi părăsească familia, atelierul şi oraşul, plecând, la fel ca şi mulţi alţi germani bănăţeni, cu trupele Wehrmacht-ului în retragere. Soţia sa şi cele două fiice, mici pe atunci, au fost nevoite să înfrunte singure marile greutăţi care au urmat. După cum îi povestise lui Petrică Rădulescu bunica sa, erau îngrozite când se bombarda aeroportul, casa lor fiind foarte aproape de acesta. Zgomotul era asurzitor. Alte momente de groază trăiau atunci când erau „vizitate” de soldaţii sovietici care au ocupat Caransebeşul. În acele momente, fetele erau ascunse sub pat pentru a nu fi luate şi expediate în Uniunea Sovietică. După cum aveau să îşi amintească mereu, acei soldaţi erau foarte „duri şi neciopliţi”. Anna Schwirzenbeck avea să spună că numai Dumnezeu a făcut ca ea şi fiicele sale să scape până la urmă.

Anna Schwirzenbeck, născută Petzak, împreună cu sora ei, căsătorită Krall, flancate de fiicele Linusch şi Anusch

În orice caz, nu au scăpat deloc uşor. În 1944, după ce Caransebeşul a fost ocupat de sovietici, au fost arestate toate trei şi ţinute timp de trei zile în beciurile Poliţiei, direct pe podeaua de beton. Anna a fost interogată de mai multe ori de o comisie din care făceau parte un sovietic şi câţiva români. Ei vroiau să afle unde se ascundea Johann, însă soţia lui nu cunoştea pe atunci acest lucru. Cineva o şi învăţase ca sub nicio formă să nu spună că el a plecat cu germanii. În acest timp, în curtea Poliţiei, germanii din oraş erau încolonaţi, urcaţi în camioane şi duşi la gară pentru a fi deportaţi în lagărele de muncă din U.R.S.S. După ce toţi au fost duşi, cele trei au fost eliberate, într-o stare fizică deplorabilă şi foarte slabe. Mama lui Petrică Rădulescu va atinge greutatea de 45 kg abia la 17 ani.

Între cei îmbarcaţi în trenurile de vite pentru a fi deportaţi s-a aflat şi fratele Annei (Petzak), care însă a reuşit să scoată o scândură din podeaua vagonului şi să fugă. Mult timp după aceea, el a stat ascuns în munţi şi prin păduri, pentru a nu fi găsit de sovietici şi arestat din nou.

După încheierea războiului, cele două fete au fost crescute numai de mama lor, care nu s-a mai recăsătorit după plecarea lui Johann Schwirzenbeck. Era o perioadă de foamete cumplită. În acel timp îşi făceau supă din coji de cartofi şi primeau mămăligă de la vecini. Le mai ajuta cu mâncare sora lui Johann, cea care îl crescuse (căsătorită Weiss), care avea o familie mai înstărită. Mai târziu, Anna a lucrat croitorie „la negru”, fiind mereu în pericol de a fi depistată de inspectorii de la Fisc, care făceau controale dese în tot oraşul pentru a-i prinde pe micii meseriaşi care mai lucrau acasă câte ceva.

Ajuns în Germania, Johann Schwirzenbeck s-a stabilit la Ulm, dar nu s-a mai recăsătorit nici el. În anii 1960, la aproximativ două decenii după ce plecase, el a izbutit să facă o scurtă vizită în România, pentru a-şi putea vedea familia. În curând a trebuit să se reîntoarcă în Germania. Nu au mai încercat reîntregirea familiei. După cum spunea Petrică Rădulescu: „În sufletul ei, cred că bunica nu a putut să-l ierte pe bunicul pentru că a plecat, atunci, cu armata germană, deşi el susţinea că NU PUTEA să mai rămână.” Definitiv separaţi, au murit apoi, el în 1975, în apropiere de Ulm, iar ea în 1989 la Caransebeş. „A fost una din multele tragedii generate de război”, conchidea Petrică Rădulescu.

Revederea din anii 1960. Johann Schwirzenbeck, între Anna, fiica lor, Paulina Rădulescu, şi soţul acesteia

Acesta a fost destinul unei familii germane din Banatul postbelic. Perioadă presărată cu multe necazuri şi nedreptăţi, care au marcat destine şi idealuri. Îi mulţumim încă o dată lui Petrică Rădulescu pentru că ne-a împărtăşit aceste informaţii. Practic, fiecare familie germană din Banat poate povesti, din păcate, lucruri foarte asemănătoare cu acestea.

Mircea Rusnac – Banatul, popularizat în Cehia

20 martie 2011

Fotografii preluate de pe http://www.svata-helena.eu

Banatului i se face o foarte bună reclamă turistică, dar şi istorică, în Cehia, datorită în primul rând existenţei minorităţii cehe de aici. În vara lui 2010, când am vizitat satul Sfânta Elena, am văzut pe un panou din centrul localităţii menţionat site-ul www.banat.cz. Ulterior am constatat că acesta conţine informaţii foarte utile pentru turiştii care doresc să viziteze Banatul.

Intitulat Vacanţă la compatrioţi, acest site are subtitlul de Turism în satele ceheşti din Banatul românesc. El cuprinde numeroase secţiuni, menite să satisfacă interesul pentru Banat în general şi pentru satele pemilor cehi în special. Astfel, secţiunea „Sate” cuprinde referiri la toate aşezările ceheşti din sudul Banatului: Sfânta Elena, Gârnic, Ravensca, Bigăr, Eibenthal şi Şumiţa (comunităţi mai mici întâlnindu-se şi la Orşova şi la Zlatiţa). Celelalte secţiuni se intitulează: Istorie, Tradiţii, Fotogalerie, Topografie, Cărţi şi hărţi, Articole, Manifestări, Transporturi, Bere, Bani, Sprijin, Turism, Cicloturism, Cazare, Alimentaţie, Pescuit, Excursii, Cadouri, Comportare principială şi Ambasade. Informaţia este solidă pentru cei doritori de a vizita zona noastră şi datele şi imaginile prezentate sunt de natură să îi atragă pe cei curioşi. Este menţionată apariţia satelor ceheşti din Banat începând cu anul 1823, ca aşezări de muncitori forestieri şi în scopul întăririi Graniţei Militare, şi se exprimă admiraţia pentru modul în care locuitorii lor au ştiut să îşi păstreze limba, obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti.

În josul site-ului mai apar secţiunile: Concediu romantic, Compatrioţi, Turism, Tradiţii, Natură, Transport, toate însoţite de imagini semnificative. Secţiunea intitulată „Unde trăiesc cehii?” cuprinde harta Banatului de sud, pe care sunt marcate localităţile pemilor. Un site foarte instructiv şi demn de a fi vizitat şi de către cei care nu cunosc limba cehă.

Un alt site cu scop asemănător este www.dovolena-banat.cz, intitulat în mod direct Concediu în Banat. Din nou, numeroase secţiuni vin să familiarizeze turistul ceh cu oportunităţile întâlnite în zona noastră: Cazare, Servicii, Expediţie, Pescuit, Preţuri, Transport, Recomandări, Contact, Programări, Fotogalerie, Moduri de excursie, Eibenthal, Despre Banat, Scrieri despre Banat, Comportare principială, Instruire de ajutor, Forum.

Aceste interesante site-uri, puţin cunoscute la noi, indică felul în care este promovat turismul bănăţean într-un stat avansat din Europa centrală, care nu şi-a uitat concetăţenii aflaţi pe alte meleaguri. Chiar dacă acum numărul cehilor bănăţeni (estimat la circa 2.000 de către aceste site-uri) este în continuă descreştere prin emigrarea în ţara-mamă, totuşi satele lor oferă încă aspecte ale vieţii lor tradiţionale, care au suscitat şi interesul turiştilor străini. Ca martori oculari ai realităţii din Sfânta Elena, putem confirma atât prezenţa acolo a turiştilor veniţi din Cehia, cât şi însemnatele investiţii realizate la instituţiile de bază ale localităţii. În acest fel, relaţiile turistice pot mijloci o mai bună cunoaştere între regiunile noastre aparţinând Europei centrale şi un interes sporit faţă de Banat al turiştilor străini.

Mircea Rusnac – În 1954, Metalul Reşiţa a cucerit Cupa României la fotbal

13 martie 2011

În anul 1954, fotbalul din România a înregistrat o premieră care este amintită şi acum, de fiecare dată când se dispută finala Cupei naţionale. Atunci, Cupa fusese cucerită pentru prima oară de o echipă din divizia secundă. Această echipă se numea Metalul Reşiţa şi numele ei a rămas înscris pentru totdeauna pe prestigiosul trofeu.

Activitatea fotbalistică era destul de veche la Reşiţa, un prim club luând fiinţă în anul 1911. După primul război mondial, localitatea ajunsese să aibă două formaţii între care avea loc o frumoasă rivalitate sportivă: U.D. Reşiţa, înfiinţată în 1926 şi campioană naţională în 1931, susţinută în mod oficial de conducerea uzinei, şi S.S.M.R., înfiinţată în 1923, cu sprijinul sindicatului muncitoresc. După al doilea război mondial, aceste echipe au fuzionat sub denumirea de Oţelul, modificată apoi în câteva rânduri, până s-a ajuns la numele, devenit foarte popular în timp, de Metalul Reşiţa. Sub această denumire s-a produs şi importantul eveniment din 1954.

În acel an, echipa reşiţeană încheiase campionatul pe locul şapte în seria a II-a a Diviziei B, fiind deci departe de valoarea necesară unei promovări în prima categorie. Trebuie precizat faptul că atunci campionatul se desfăşura după sistemul sovietic, primăvară-toamnă, încheindu-se către sfârşitul anului calendaristic. La fel, „Cupa R.P.R.”, cum era denumită în epocă, îşi disputa fazele finale în lunile octombrie-decembrie, finala desfăşurându-se chiar în ajun de „Moş Nicolae”. Toate echipele erau amatoare, profesionismul fiind strict interzis de statul comunist. Aşa se face că în lotul echipei Metalul Reşiţa evoluau şapte lăcătuşi-mecanici, patru funcţionari şi câte un forjor, strungar, oţelar, electrician şi impiegat.

Evoluţia echipei reşiţene în acea ediţie a Cupei a fost ireproşabilă, ea eliminând pe parcurs nu mai puţin de cinci reprezentante ale primului eşalon, dintre care patru erau chiar fruntaşe ale clasamentului. Ţinându-se cont de diferenţa de categorie, partidele (cu excepţia finalei) au avut loc la Reşiţa. În şaisprezecimi, la 11 august 1954, era eliminată Ştiinţa Timişoara cu scorul de 5-1. În optimi, la 20 octombrie, era rândul Locomotivei Târgu Mureş să încaseze 4-0 la Reşiţa. La 28 noiembrie aveau loc sferturile, victima numindu-se atunci Locomotiva Timişoara (2-0), iar în semifinale, la 1 decembrie, la Reşiţa pierdea însăşi C.C.A. Bucureşti cu 1-0. Bilanţul reşiţenilor în compania acestor patru prim-divizionare era deja unul strălucit, ei eliminându-le pe toate pe rând, cu scorul general de 12-1!

La 5 decembrie 1954, de la ora 13,30, avea loc finala Cupei R.P.R. între Dinamo Bucureşti, viitoarea campioană a ţării, şi Metalul Reşiţa, echipă de pluton din Divizia B. Meciul s-a disputat pe Stadionul Republicii din capitală, în faţa a peste 30.000 de spectatori, fiind condus bine de arbitrii D. Schulder, C. Mitran şi S. Segal. La Dinamo, echipă antrenată de Angelo Niculescu, au evoluat jucători cunoscuţi în întreaga ţară: Constantinescu – Szőke, Băcuţ II, Fodor – Călinoiu, Băcuţ I – Bartha, Nicuşor, Ene, Ozon (din minutul 46 Neagu), Suru. În schimb, reşiţenii, conduşi de antrenorii Mihai Zsizsik şi Emil Cosma, erau nişte iluştri necunoscuţi: Zarits – Chirilă, Teodorescu, Potoceanu – Munteanu, Apro – Jojart II, Mioc, Urcan, Iovan (din minutul 70 Vida), Szeles. Ei jucau pentru prima dată în deplasare, tocmai cu medaliata cu bronz a campionatului naţional!

Relatarea acestei partide a apărut în ziarul Sportul popular de a doua zi, sub semnătura prestigioşilor gazetari Radu Urziceanu şi Eftimie Ionescu. Ea era intitulată în mod entuziast: Echipa metalurgiştilor din Reşiţa a cucerit Cupa R.P.R. la fotbal. În finala de ieri, Metalul Reşiţa a întrecut Dinamo Bucureşti cu 2-0 (2-0), fiindu-ne semnalată de Walter Woth. Datorită acestei relatări, ne putem face o imagine mai exactă asupra modului în care s-a desfăşurat memorabila finală.

Ea începea cu… sfârşitul: „Ultimele secunde ale jocului se scurg în aplauzele miilor de spectatori, iar odată cu fluierul final al arbitrului aceste aplauze se transformă în adevărate urale: Metalul Reşiţa a câştigat Cupa R.P.R. pe anul 1954! Ea reuşeşte astfel o performanţă unică în fotbalul nostru: este prima echipă de categoria B care cucereşte importantul trofeu.” Ca bilanţ final, reşiţenii au eliminat cinci prim-divizionare, îmbunătăţindu-şi şi golaverajul: 14-1! Ca urmare, în mod meritat, echipa Metalul Reşiţa era denumită de autorii cronicii drept „performera numărul 1 a acestui an fotbalistic”.

Prima caracteristică a acestei echipe-revelaţie era puterea de luptă, ea apărându-se în general cu şapte jucători şi atacând doar cu 4, 3 sau uneori cu 2 oameni (într-o epocă în care se foloseau de regulă cinci atacanţi). Jurnaliştii continuau: „Toate acţiunile dinamoviştilor au trebuit să se desfăşoare într-un spaţiu restrâns şi aglomerat, oprindu-se regulat în faţa zonei de nepătruns a apărătorilor metalurgişti, în timp ce contraatacurile echipei din Reşiţa, deşi sporadice, au fost totdeauna periculoase, fiindcă s-au desfăşurat pe un spaţiu larg, «deschis» şi împotriva unei apărări descoperită de însăşi tactica ei ofensivă.” Pe măsură ce timpul se scurgea, apărarea oaspeţilor era tot mai calmă, decisă, promptă şi organizată, jucătorii lor luptând pentru fiecare balon. Marcaţi în acest mod, jucătorii dinamovişti au început să se enerveze şi să greşească tot mai des, chiar dacă dominarea lor era foarte clară. Raportul de cornere la finalul jocului, de exemplu, a fost de 8-1 (2-1) în favoarea lui Dinamo.

Însă fotbalul se joacă pe goluri şi cei care au înscris de două ori, încă înainte de pauză, au fost reşiţenii. Cum s-au marcat aceste goluri? Redăm din „filmul jocului” prezentat în aceeaşi relatare din Sportul popular: Minutul 30: „Urcan pasează printre doi adversari lui Szeles, care, profitând de o ezitare a apărătorilor, trimite mingea pe lângă Constantinescu, în plasă: 1-0.” Minutul 40: „Szeles execută o lovitură liberă de la 25 metri, trimiţând balonul, peste zid, în plasă: 2-0.” În rest, Dinamo a dominat aproape tot timpul jocului, însă steril, fiind mereu întreruptă de contraatacurile reşiţenilor. Şi astfel, jocul s-a încheiat cu victoria outsider-ilor. În final, ziariştii remarcau întreaga echipă reşiţeană pentru dăruirea ei.

În spiritul vremurilor de atunci, când profesionismul din sport era interzis, jucătorii reşiţeni au fost răsplătiţi pentru succesul lor nu cu bani, ci cu alimente, care aveau mare căutare în acea perioadă. După cum îşi amintea Anton Schulz, un mare tablou în genul celor făcute la terminarea liceului, înfăţişându-i pe componenţii Metalului Reşiţa împreună cu Cupa R.P.R., a fost amplasat în vitrina Universalului vechi, pe atunci cel mai mare magazin din oraş, care fusese inaugurat cu doi ani mai devreme. Chiar şi prin anii ’80, la sediul clubului din Piaţa Traian Vuia (devenit între timp sediul unui partid politic) putea fi văzută o copie din cristal a prestigiosului trofeu cucerit în 1954.

Echipa a primit totuşi de la C.N.E.F.S. suma de 10 milioane lei, care a fost utilizată la ridicarea unei noi baze sportive. Este vorba de actualul stadion „Mircea Chivu” de pe Valea Domanului, construit prin munca „voluntară” a locuitorilor Reşiţei în perioada 1954-1958. Baza sportivă avea o suprafaţă totală de 48.460,51 mp, din care 26.304,46 mp suprafaţă construită, şi o capacitate a tribunelor de 12.500 de locuri. Astfel, efectele succesului din 1954 se pot vedea şi acum în structura arhitectonică a oraşului.

La un cu totul alt nivel, anul 1954 a marcat încă o mare surpriză fotbalistică. În vară, naţionala Germaniei Federale, avându-l în componenţă şi pe lugojeanul Jupp Posipal, a câştigat titlul mondial în Elveţia, producând o enormă senzaţie, trăită până astăzi de suporterii germani. Prin incredibila victorie împotriva marii favorite Ungaria, Germania revenea în prim-planul mondial, la aproape un deceniu după catastrofala înfrângere din război. De atunci, ea şi-a menţinut şi consolidat poziţia redobândită, rămânând unul dintre principalele state ale planetei. În schimb, Reşiţa nu a reuşit să utilizeze la fel de bine importantul succes din 1954. Echipa a continuat să se zbată în anonimat, iar cele câteva apariţii în Divizia A din anii ’70 şi ’90 au fost doar nişte excepţii. Acum s-a ajuns ca o bază sportivă bine întreţinută şi modernizată să nu fie folosită la valoarea ei, din cauza marii decăderi a activităţii fotbalistice din oraş. În această situaţie, succesele naţionale dobândite în 1931 şi în 1954 sunt tot mai îndepărtate şi imposibil de repetat într-un viitor prea apropiat.

Mircea Rusnac – Perla pierdută a Banatului: Ada Kaleh

2 martie 2011

Insula Ada Kaleh se afla pe Dunăre, la 3 km mai jos de Orşova. Acum, ea este acoperită de 30 m de apă, în urma construirii barajului de la Porţile de Fier. Însă existenţa ei până în 1970 a fost marcată de numeroase evenimente demne de menţionat şi putem spune chiar că ea a jucat de-a lungul timpului un rol destul de important în geopolitica regiunii. De asemenea, aspectul ei exotic şi specificul populaţiei pe care a avut-o au făcut ca amintirea sa să dăinuie în memoria bănăţenilor, şi nu doar în a lor.

Ada Kaleh avea o lungime de 1.750 m şi o lăţime maximă de 500 m, fiind populată în perioada interbelică de aproximativ 1.000 de locuitori, toţi de naţionalitate turcă şi de religie musulmană. A fost atestată documentar încă din antichitate, când Herodot o denumea Cyraunis, apoi într-un raport al Cavalerilor teutoni din 22 februarie 1430, sub numele de insula Saan, cu 216 locuitori. Regii unguri au întărit-o, ea mărindu-şi importanţa strategică odată cu desfăşurarea războaielor cu turcii din secolele XVI-XVII. După o lungă perioadă de nesiguranţă, în urma bătăliei de la Mohács din 1526 a fost pentru prima dată ocupată de turci. În timpul războiului din 1689 pe insulă au debarcat trupele austriece, fiind întărită de generalul Heister, dar otomanii au recucerit-o în scurt timp, păstrând-o până la pacea de la Passarowitz (1718), când a ajuns din nou în posesia Austriei.

În urma acestei păci, austriecii, la ordinul împăratului Carol III, au construit pe insulă o puternică cetate militară de tip Vauban (în formă de stea). Foarte bine întărită, aceasta avea două centuri de galerii în jurul unui fort central. La colţuri se aflau 20 de posturi de strajă, cetatea având şase porţi principale. Tot în colţuri se aflau patru pulberării, iar în interiorul cetăţii au fost clădite cazărmi şi construcţii auxiliare. În epocă, insula şi cetatea ei se numeau Noua Orşovă. Tot atunci, pe malul sârbesc al Dunării a fost ridicată cetatea Elisabeth de către austrieci. Aceasta a fost dărâmată mai târziu, în 1868, de către prinţul sârb Mihail Obrenović.

În anul 1739, după pacea de la Belgrad, insula a ajuns din nou sub stăpânire turcească. În 1790 a fost recuperată de austrieci, însă prin pacea de la Sviştov din anul următor a fost retrocedată sultanului. Se poate vedea de aici importanţa acordată de toate taberele acestei insule, care şi-a schimbat stăpânii în nenumărate rânduri. Între 1791 şi 1878 a rămas totuşi în posesia Imperiului otoman, timp în care acolo s-au şi aşezat locuitorii turci musulmani. Din acei ani s-a şi păstrat denumirea de Ada Kaleh (în limba turcă Ada Kale însemnând „Insula fortăreaţă”).

Treptat, în acea perioadă ea şi-a pierdut însă caracterul de cetate de frontieră, devenind în schimb, în urma creşterii importanţei navigaţiei pe Dunăre în secolul al XIX-lea, un însemnat punct turistic şi comercial. Galeriile din cetate au fost transformate în locuinţe, iar în locul cazărmilor austriece au apărut case cu caracter turcesc. Acestea aveau prispe cu foişor, încăperi separate pentru femei şi bărbaţi, mobilier tradiţional şi băi rituale în colţul odăii de locuit. Mai târziu au fost construite case chiar şi pe zidurile vechii cetăţi, care au constituit latura cea mai pitorească a insulei.

În acea perioadă a fost vizitată de personalităţi ilustre, precum scriitorul danez Hans Christian Andersen în drumul său pe Dunăre către Viena (1841) sau fostul conducător revoluţionar maghiar Lajos Kossuth, care tocmai pleca în exil către Turcia (1849). Numeroase vase europene circulau pe Dunăre în acel secol, tot mai multe poposind pe Ada Kaleh, turiştii fiind atraşi de specificul exotic al insulei. La rândul lor, locuitorii ei au ştiut să folosească aceste ocazii, pregătindu-se în mod adecvat primirii vizitatorilor. Aceştia erau serviţi cu bunătăţi culinare locale, printre care vestitele dulceţuri de trandafiri şi de smochine, suciuc şi alte dulciuri orientale, rahat, ţigarete aromate sau cafea turcească la nisip. În acest mod, turismul a luat o mare amploare pe insulă, care datorită câştigurilor obţinute a cunoscut o viaţă înfloritoare a locuitorilor săi.

Beneficiind de o climă blândă, pe Ada Kaleh creştea floră mediteraneană, cuprinzând leandri, migdali, castani, smochini sau chiparoşi. Se aflau de asemenea numeroase culturi de trandafiri pentru producerea de parfumuri, însă mai târziu acestea au fost abandonate din cauza deselor inundaţii provocate de Dunăre, care le produceau mari stricăciuni. Au fost efectuate în schimb plantări masive împotriva vântului, creându-se adevărate grădini de smochini sau chiparoşi, fapt ce îi determina pe autorii unui film documentar din 1968 să compare insula Ada Kaleh cu un crâmpei din 1001 de nopţi.

În partea din amonte a insulei era amenajat un splendid parc de castani sălbatici, iar spre aval erau ruinele puternicei cetăţi de odinioară, cu câte trei rânduri de ziduri şi trei şanţuri despărţitoare pentru apă. Către răsărit se afla o frumoasă şi impunătoare geamie, care până în 1799 fusese mânăstire franciscană. Interiorul ei era împodobit cu covoare de mare preţ, cel mai important având dimensiunile de 16×12 m, fiind aşternut pe jos. El reprezenta o donaţie din 1904 din partea sultanului Abdul Hamid al II-lea.

După înfrângerea turcilor în războiul din 1877-1878, Serbia a devenit independentă, iar insula Ada Kaleh a rămas separată de restul Imperiului otoman. Nefiind menţionată în niciun fel în Tratatul de pace de la Berlin din 1878, ea a rămas nominal în stăpânirea Turciei, dar, la solicitarea sultanului, populaţia musulmană a insulei a fost luată în grijă de Austro-Ungaria. Schimbarea stăpânirii nu i-a afectat însă prea mult pe locuitorii turci, care şi-au putut păstra administraţia locală autonomă şi ocupaţiile tradiţionale, orientate către dezvoltarea turismului.

Prin dispariţia Austro-Ungariei în 1918, insula va reveni României. Vizitată încă din 1921 de primul ministru, generalul Alexandru Averescu, statutul ei a fost clarificat abia în 1923, când Turcia a renunţat definitiv la orice pretenţie asupra sa. Perioada interbelică a continuat să fie una prosperă pentru locuitorii din Ada Kaleh. Vizitând-o în 1931 împreună cu premierul Nicolae Iorga, regele Carol II i-a acordat o serie de înlesniri vamale şi scutiri de impozite, măsuri în urma cărora starea economică a insulei era înfloritoare. Ea forma o comună aparte, pe teritoriul său existând Societatea Musulmană, cea care a construit în perioada interbelică o uzină electrică pentru asigurarea iluminatului localităţii. Copiii învăţau într-o şcoală primară cu limbile de predare turcă şi română. Adulţii munceau la fabrica de ţigări de foi, la ţesătorie şi la fabrica de rahat. Totodată, existau şi un cinematograf, precum şi un teren şi o echipă de fotbal.

Comuniştii au stricat această frumoasă existenţă a locuitorilor din Ada Kaleh. Ei au desfiinţat clasele gimnaziale ale şcolii, insula şi-a pierdut rangul de comună, proprietăţile au fost confiscate. După ora 20 nu se mai putea ajunge pe insulă, iar în timpul conflictului cu Tito, pe malul Dunării a fost ridicat un gard de nuiele chiar pe marginea şoselei, ca să nu se mai poată vedea dincolo. Nici măcar insula Ada Kaleh nu mai putea fi văzută de pe malul românesc! În 1951 cei mai înstăriţi locuitori au fost deportaţi în Bărăgan. Pe insulă au început să fie aşezaţi locuitori de naţionalitate română.

Toate acestea au culminat cu dispariţia efectivă a insulei Ada Kaleh, prin construirea prin colaborare româno-iugoslavă a hidrocentralei de la Porţile de Fier. Nivelul Dunării s-a înălţat în acea zonă cu aproape 40 m, insula rămânând, după cum arătam, la 30 m sub apă. În prealabil, locuitorii au fost evacuaţi, împrăştiindu-se prin alte regiuni ale ţării, în special Dobrogea, sau emigrând în Turcia. Unele vestigii de pe Ada Kaleh au fost strămutate de autorităţi pe insula Şimian de lângă Drobeta-Turnu Severin, însă proiectul nu a avut succes. Noua insulă nu a putut lua locul Ada Kaleh-ului, iar zidurile transferate acolo sunt invadate de bălării. Niciun locuitor turc nu a dorit să îşi continue existenţa pe insula Şimian.

Distrugerea acelei comunităţi înfloritoare, cunoscută prin caracteristicile şi produsele sale în întreaga regiune şi chiar pretutindeni în ţară, a însemnat o pagină dureroasă de istorie. Locuitorii turci au fost nevoiţi să îşi părăsească activităţile atât de rodnice de până atunci şi tot ce agonisiseră de-a lungul vieţii. Mica lor comunitate s-a risipit în ţară şi în lume. Dar în amintirea bănăţenilor insula Ada Kaleh stăruie poate mai mult decât orice altă pierdere istorică suferită. Ea a reprezentat în vremurile bune o adevărată perlă a Banatului. Acum, insula zace pe fundul lacului de acumulare şi numai în consemnările istoricilor mai poate fi menţionată.

Bibiliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 31-32; Ultima primăvară pe Ada Kaleh (film documentar „Alexandru Sahia”, 1968); Supravieţuitorii de pe insula scufundată de Ceauşescu, în Evenimentul zilei, 21 octombrie 2006.