Mircea Rusnac – Vizita în Banat a unui grup de savanţi francezi (1919)

12 septembrie 2011

Drapelul din Lugoj, anul XIX, nr. 57 din 21 iunie 1919, descria vizita unui grup de iluştri oameni de ştiinţă francezi în Banat, făcută desigur în scopul documentării asupra situaţiei reale existente în această regiune, atât de disputată pe atunci între statele vecine cu ea. Din delegaţie au făcut parte: Lucien Poincaré, fratele preşedintelui Franţei şi vicerector al Academiei din Paris, preşedinte al consiliului Universităţii; Charles Diehl, celebru bizantinolog; D. Berthelot, mare chimist; I. Bédier, erudit profesor de literatură franceză la Colegiul Franţei; fizicianul Ionet, specialist în electricitate; elenistul Fougère; marele geograf Emmanuel de Martonne; medicul Balthezard şi profesorul universitar de drept Meynal.

Aceste personalităţi sosiseră mai întâi la Bucureşti într-o vizită de răspuns faţă de cea efectuată în Franţa de savanţii români. De acolo ele s-au deplasat în Banat, deşi, cum scria ziarul citat, acesta nu se putea lăuda pe atunci cu şcoli superioare şi nici măcar secundare româneşti. Cu toate acestea, excursia lor în Banat avea să se soldeze cu „o bogăţie de impresii plăcute şi observaţii preţioase”, după cum au constatat ei înşişi, „pentru că au cunoscut sufletul românilor de pretutindeni.”

La 19 iunie grupul a sosit la Lugoj, fiind întâmpinat la gară de o mulţime de oameni, inclusiv corurile „Ion Vidu” şi „Lira”, precum şi o serie de coruri săteşti. Oaspeţii au fost salutaţi de protopopul dr. G. Popoviciu. Corul „Vidu” şi cel al copiilor dirijaţi de Liuba au intonat Marseieza. De la gară, mulţimea a plecat la cafeneaua „Corso” şi apoi la hotelul „Regele României”. Împreună cu delegaţii francezi s-a aflat şi dr. Valeriu Branişte, care i-a însoţit în întregul lor turneu efectuat în Transilvania şi Banat. La masă au fost salutaţi de primarul Harambaşa, după care s-au întors la gară pentru a porni cu trenul special către Băile Herculane. În tren francezii au fost însoţiţi de 80 de români.

Pe traseu trenul a făcut o serie de opriri, fiind salutat în gări de mulţimi de ţărani, având în frunte pe preoţii, notarii şi pretorii din localităţile respective. La Găvojdia a vorbit preotul Morariu, iar la Sacu preotul Spătan. La Caransebeş primirea a fost efectuată de mai puţină lume decât era de aşteptat, ziarul Drapelul dând vina pe distanţa care separa gara de oraş. A vorbit acolo protopopul Ghidiu. La Slatina Timiş, notarul sârb Ristici a încheiat discursul său spunând: „Trăiască România Mare şi Franţa!” Iar la Mehadia oaspeţii au fost salutaţi de dr. Vemoian. Acolo se afla şi un tren cu soldaţi coloniali francezi şi cu numeroşi ofiţeri, în trecere către Seghedin.

La Herculane, savanţii francezi au fost duşi cu trăsurile către camerele elegante din vilele staţiunii. Acolo s-au putut bucura de băi calde, muzică relaxantă, de aerul sănătos din staţiune şi de priveliştile încântătoare din jur. După luarea cinei, convoiul de trăsuri a revenit la gară, oaspeţii dormind în trenul special. În salonul mare din Herculane, conducătorul delegaţiei franceze a declarat: „Dacă nu vă veţi ajunge azi aspiraţiile juste, le veţi ajunge mâine, căci dreptatea are să învingă. Iar eu doresc ca Banatul întreg să fie unit României Mari.”

La întoarcere au fost salutaţi şi în alte localităţi. La Teregova a vorbit preotul Bogoevici, iar la Domaşnea preotul Uzonescu. Trenul special a ajuns la Lugoj, însă şi-a continuat călătoria până la Timişoara, de unde un alt tren expres avea să îi transporte până acasă. În acest mod a decurs importanta vizită în Banat a unor personalităţi ilustre. Era şi acesta un semn că, la finalul unui război sângeros, lucrurile începeau să reintre în normalitate.

Reclame

Mircea Rusnac – Cea mai veche cale ferată din România actuală: Oraviţa-Baziaş

6 septembrie 2011

La jumătatea secolului al XIX-lea, Banatul intra în circuitul rutelor feroviare europene, care nu încetaseră să se extindă către răsărit până au atins şi regiunea noastră. Conform unei lucrări foarte bine documentate, scrisă de Şerban Lacriţeanu şi Ilie Popescu, Istoricul tracţiunii feroviare din România, vol. I (1854-1918), Bucureşti, 2003, Banatul deţine prioritatea între regiunile româneşti care au beneficiat de căi ferate (1854), fiind urmat de Transilvania (1858), Dobrogea (1860), Bucovina (1866), Vechiul Regat (1869-1875) şi Basarabia (1871). (p. 65)

Căile Ferate Maghiare de stat (M.Á.V. – Magyar Államvasutak) au fost înfiinţate abia în 1868. Până atunci funcţionaseră pe teritoriul Ungariei din 1846 o serie de căi ferate private. La fel s-a întâmplat şi în Austria, unde St.E.G. a deţinut căile ferate până la 1 iunie 1891. (p. 65) În Banat primele planuri de construcţie au apărut în 1847 şi tot în acel an (după alte variante în 1846) s-a început lucrul la linia Baziaş-Biserica Albă-Iasenova-Iam-Răcăşdia-Oraviţa, prima de pe actualul teritoriu al României.

Construită sub conducerea inginerului Bach şi folosind cu începere din 1851 şină laminată la Reşiţa, linia Oraviţa-Baziaş a fost finalizată în 1854, având o lungime de 62,5 km. La 20 august 1854 a început circulaţia trenurilor de marfă, iar la 1 noiembrie 1856 cea a trenurilor de călători. Cărbunii proveniţi din împrejurimile Aninei erau încărcaţi în portul Baziaş pe vapoarele marilor companii de navigaţie dunărene, dintre care cea mai cunoscută a fost D.D.S.G., înfiinţată în 1829. În 1855 St.E.G. a preluat linia Oraviţa-Baziaş de la statul austriac, această companie fiind cea care a deschis, un an mai târziu, şi traficul de călători pe traseul ei. (p. 68)

În primii ani, între Oraviţa şi Baziaş circula o singură pereche de trenuri mixte pe zi, după cum reieşea din „Mersul trenurilor mixte pe linia Oraviţa-Baziaş, valabil de la 15 noiembrie 1857”, publicat la 18 aprilie 1858 în ziarul Temesvarer Zeitung. Trenul pleca din Oraviţa la ora 7.00 şi sosea la Baziaş la 10.02. De la Baziaş pleca la 13.30, ajungând înapoi la Oraviţa la ora 16.38. Viteza sa medie era de 20,6 km/oră. Tracţiunea era efectuată la început de către locomotive construite în 1852 de firma Günther din Wiener Neustadt, urmate din 1855 de locomotive produse la fabrica St.E.G. de la Viena, activă din 1840. Printre primele locomotive repartizate depoului Oraviţa s-au aflat nr. 125 RESICZA şi nr. 126 ORAVICZA, preluate de St.E.G. în 1858. (p. 69)

În decursul timpului, această cale ferată a fost profund marcată de evenimentele politice din partea noastră de Europa. După primul război mondial, când Banatul a fost împărţit între România şi Serbia, un segment de 28 km din totalul de 62,5 a rămas pe teritoriul sârbesc. Circulaţia trenurilor a fost reluată la 15 iulie 1922, însă numai pe sectorul românesc Oraviţa-Iam (26,9 km). La Baziaş se mai putea ajunge, până în 1950, numai pe linia Timişoara-Jebel-Voiteg-Stamora Moraviţa-Vârşeţ-Iasenova-Biserica Albă-Vračev Gaj. În 1950, datorită conflictului dintre Stalin şi Tito, circulaţia trenurilor pe teritoriul Iugoslaviei a fost sistată, iar porţiunea Baziaş-Socol-(Vračev Gaj) şi Podul Nera-(Iasenova)-Iam au fost desfiinţate. (p. 69-70) Din vechea linie au mai rămas doar porţiunile Oraviţa-Iam în România (27 km) şi Vârşeţ-Biserica Albă în Serbia (34 km), cu câte trei perechi de trenuri de călători pe zi. (p. 70)

Neutilizată aşadar din 1950, monumentala clădire a gării Baziaş a fost demolată după 1960, când se credea că locul respectiv va fi inundat de ridicarea nivelului Dunării odată cu construirea barajului de la Porţile de Fier. Locul vechii gări se află însă acum chiar pe mal, fiind ocupat de cabana „Apus de soare”. În schimb, cea mai mare parte a terasamentului fostei linii între Baziaş şi graniţa cu Serbia a fost inundată de apele fluviului.

Aceasta a fost trista poveste a primei căi ferate care a străbătut şi actualul teritoriu românesc. Ea a existat timp de aproape un secol (1854-1950), iar acum circulaţia se mai face doar pe unele porţiuni. Însă apariţia şi existenţa ei în acest spaţiu reprezintă momente de referinţă şi practic orice lucrare serioasă referitoare la căile ferate româneşti nu are cum să o omită.

Mircea Rusnac – Legende istorice de pe Valea Bistrei

5 septembrie 2011

Adrian Gerhard depune strădanii lăudabile pentru scoaterea la lumină a trecutului Văii Bistrei, zonă atât de importantă pentru istoria Banatului. Datorită aşezării prielnice, în apropierea Ţării Haţegului, pe importante şi bogate cursuri de apă, la poalele unor munţi deosebit de pitoreşti, Valea Bistrei a reprezentat din antichitate o puternică zonă de locuire omenească. Dacii şi apoi romanii i-au acordat o importanţă deosebită, dotând-o cu multe aşezări întărite, dave, apoi castre şi localităţi de referinţă. În perioada migraţiilor zona a fost, datorită aşezării sale favorabile, una de refugiu a populaţiei locale în faţa invadatorilor. În perioada medievală şi în cea modernă, prin exploatarea resurselor sale şi dezvoltarea industriei, Valea Bistrei a devenit un puternic pol economic al Banatului.

Statornicia locuirii de pe acele meleaguri, numeroasele aşezări care se înşiruie de-a lungul firului apei, descendenţa locuitorilor săi, gugulanii, direct din vechii daci, opozanţi de temut ai înaintării romanilor către Sarmizegetusa, au făcut din Valea Bistrei un loc în care s-au ţesut şi s-au perpetuat numeroase şi interesante legende istorice. Convinşi fiind că toate acestea conţin un sâmbure de adevăr, vom reproduce în continuare două asemenea legende, culese de Adrian Gerhard, în speranţa că acestea şi altele nu se vor pierde în tumultul contemporan. Mulţumindu-i lui Adrian Gerhard pentru interesul acordat trecutului, sperăm că acest efort va reprezenta şi un îndemn pentru alţi cercetători să culeagă tradiţiile populare, care sunt creaţiile înaintaşilor noştri şi moştenirea lăsată de ei generaţiilor care vor urma.

Soldat din Cireşa în primul război mondial (1917)

Legenda „Păsărilor de Foc” (povestită de un fiu al satului Cireşa, Ion Cherlea, ajuns la o vârstă respectabilă – 70 de ani)

 

În locul numit de către localnici Balta Neagră, săptămână de săptămână se ţinea târg. Coborau paorii satelor din împrejurimi cu produsele muncii lor pentru a le schimba cu cele necesare, circulaţia monetară fiind restrânsă şi limitându-se la bani străini de aur, argint şi aramă. După obiceiul locului, fiecare zi de târg a fost un prilej pentru flăcăi şi fete de a juca, în acest fel mijlocindu-se de către părinţi viitoare cununii. Legenda spune că într-o asemenea zi s-a abătut un stol de păsări sure. S-au lăsat pe pământ şi au dat cu ghearele – au „râşcâit” – în bălegarul vitelor. Semnul a fost interpretat ca rău, păsările fiind numite „de foc”. Pentru a preveni un deznodământ nefast, mai marele locului trimite un ţăran destoinic cu numele de Drăgoi pe un deal din apropiere pentru a-i anunţa în caz de primejdie. Acesta observă o armată care se apropie ameninţător. Drept urmare anunţă primejdia printr-un foc mare. De atunci dealul este cunoscut sub numele de „Coasta lui Drăgoi”. Pentru a se proteja, localnicii se refugiază cu animalele peste Bistra la adăpostul pădurilor, nu înainte de a-şi fi aruncat banii de aur şi argint într-o fântână pe care au astupat-o cu pietre şi pământ.

Captivi informaţiei, orizontul istoric se îngustează, legenda drămuind cu nostalgie o aşezare în care frumosul se identifică cu dramaticul. De la un anumit punct suntem faţă în faţă cu o dilemă, caracterizată de o discreţie, să-i spunem, condiţionată. În acest fel cunoaştem latura misterioasă a legendei şi ce atrage la această scurtă înşiruire de întâmplări. Înţelegem care a fost „sâmburul” care a ţinut legenda pe buzele a generaţii de localnici: aurul din fântână. De-a lungul timpului s-a perpetuat ideea că acest aur nu a fost recuperat, discreţia condiţionată de care aminteam fiind relevantă.

Se pune întrebarea firească: ce reprezintă aceste păsări sure?

Prin asociere cu ce ştim, îndrăznesc să cred că aceste păsări sure (pestriţe sau negre) sunt corbi. La popoarele indo-europene corbul este o pasăre solară, mesager al cerului, profetică. Urmărind legenda, înţelegem că aceste păsări care coboară în stol (numai corbii tineri călătoresc în stol) trimit un mesaj, prevestesc un eveniment. Dat fiind că ele sunt numite „de foc”, profeţia este de rău augur, ceea ce determină oamenii locului să caute adăpost pe dealurile din apropiere. Mai ştim că monedele de aur Koson în greutate de 8,4 grame şi considerate geto-dace reprezintă pe revers o pasăre cu aripile deschise (vultur sau corb), ce ţine în gheare o cunună. Sau că însemnul Legiunii a V-a Macedonica, participantă la războaiele daco-romane ale lui Traian, reflectat pe moneda romană atribuită lui Filip Arabul (244-248 d. Chr.) şi inscripţionată „PROVINCIA DACIA”, este o pasăre cu inel în cioc.

Semnalează această legendă un eveniment al locului?

Deşi informaţiile scrise lipsesc cu desăvârşire, cred că legenda prezintă un episod important şi complex petrecut în acest spaţiu al Văii Bistrei – Balta Neagră, hotar al satului Cireşa şi al anticei aşezări romane Acmonia… (Este interesant şi de reţinut că această legendă nu se regăseşte într-un alt loc al Văii Bistrei.)

În aşteptarea unor răspunsuri care să ridice umbra care a şters de pe hartă aşezări întregi ale Banatului, de la corbul dacic la legenda păsărilor de foc şi mai apoi la mitul păsării cu inel în cioc ajunsă blazon al lui Iancu de Hunedoara sau figurând pe stema domnitorului Nicolae Pătraşcu – fiul lui Mihai Viteazul, sunt îndreptăţit să cred că toate acestea, parafrazându-l pe Ionel Cionchin, rămân „dovezi, argumente ale permanenţei şi continuităţii geto-dacice, daco-romane şi a urmaşilor daco-români/daco-valachi” pe acest pământ.

 

Legenda Fetei sau Crucea Fetei

 

Dintotdeauna cireşenii şi-au dus oile la munte. Acolo sus, în vârful Scărişoarei, se adunau norii, iar ploile curate îndulceau iarba cu iz de fragi copţi, rodul pământului şi al cerului, într-o taină nedesluşită decât de ochiul agil al uliului singuratic, poate singura legătură vizibilă între cer şi pământ. Acolo sus timpul nu se măsoară. Ziua şi noaptea sunt un întreg al semnelor şi al instinctelor acelor fiinţe care, deloc întâmplător, se simt şi se ajută reciproc…

La „Poiana lui Paltin”, până nu demult, în răcoarea binevenită a brazilor a fost stână. Sub coama împădurită, la o aruncătură de băţ mai zvâcneşte din măruntaiele pământului apa izvorului: şuviţa de apă care an de an a tămăduit sufletul celor mulţi şi însetaţi. O apă nici caldă, nici rece, blândă, lăsată nepământesc de cineva anume în suferinţa pământului. Mai înspre vale, la poalele Scărişoarei, în marginea cărării bătute în anotimpul verii de păcurarii stânelor, se ridică o cruce. Locul a rămas cunoscut ca fiind „La Crucea Fetei” sau, mai simplu, „Crucea Fetei”. Cireşenii au dat legendei o semnificaţie aparte şi au păstrat vie amintirea fetei care a plătit cu viaţa nesăbuinţa de a se întrece cu puterea nevăzută a muntelui. Tatăl, profund îndurerat, i-a ridicat cruce. Un semn peste vremuri în care singurele flori ce au înflorit din bulbul durerii au fost lacrimile neuitării… Alături de această întâmplare tristă se povesteşte că locul pare a fi rupt de cele pământeşti datorită misterului care îl înconjoară. Nu de puţine ori cei mai buni cunoscători ai muntelui ajunşi în acel loc s-au rătăcit, încurcând cărarea şi semnele de care aveau cunoştinţă. Se mai spune despre „buraca” – ceaţa care apare din senin, şi despre stânca masivă, stranie şi tulburătoare privită ca poartă – vamă între lumea pământească şi lumea necunoscută şi apăsătoare a morţii.

Ca întotdeauna, suntem dominaţi de întrebări. Ne îndoim de realul vizibil şi ne lăsăm ispitiţi de aventură. Copleşiţi de extreme, le căutăm un anume sens şi nu o dată, motivaţi sau nu, ne îmbrăcăm în hainele personajelor. De ce? Ce sentimente adunăm într-un gest investit de vibraţia unui timp pe care nu vrem să-l ignorăm? Să fie numai o poveste? Şi, ca orice călătorie, fie ea şi în timp, nu cred că această parte de gând şi emoţia de a afla cât mai multe alterează trecutul. Cel mult, până când ineditul poveştii va incita specialistul la o demonstraţie logică, îl stilizăm şi fără de voie îl convertim mai aproape de inima noastră.

Mircea Rusnac – Cum erau pedepsite infracţiunile în secolul al XVIII-lea

3 septembrie 2011

În secolul al XVIII-lea Banatul era împânzit de cete de „lotri”, consideraţi în perioada comunistă nişte haiduci justiţiari, care „luau de la bogaţi şi dădeau la săraci.” Expresia aceasta era adevărată numai în prima sa parte şi nici acolo pe de-a-ntregul, căci bandele atacau pe oricine le ieşea în cale, fără a şti precis dacă cei atacaţi erau bogaţi sau săraci. Francesco Griselini descria astfel activitatea lor: „Obiectivul primelor lor atacuri îl constituie întotdeauna caii, vitele cornute, oile, stupii, butoaiele cu răchie ş.a., până ce devin destul de îndrăzneţi să-l uşureze pe drumeţ de toate lucrurile sale. Chiar şi atunci cel păgubit se poate socoti norocos, dacă tâlharii s-au mulţumit cu banii şi i-au lăsat viaţa.” (Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 176)

Autorităţile austriece au luptat din greu cu bandele de lotri, luând împotriva celor capturaţi măsuri foarte aspre. Cu toate acestea, arăta Griselini, efectul era practic nul: „Pedepsele aplicate de obicei lotrilor, atunci când ajung pe mâna justiţiei, sunt sfâşierea cu cleşti înroşiţi în foc, frângerea cu roata şi spânzurătoarea. Exemplele date au însă atât de puţin efect, încât nu trece an în care să nu auzi de atacuri şi jafuri comise de lotri.” (Ibidem)

Un asemenea grup a fost judecat în 1735 la Timişoara. Era format din Paul Subţire şi Mihuţa Raico din Naidăş, Paul Pösul din Slatina-Nera, Adam Ianculiţa, Iancul Draista, Voia Mendron, Iovan Ciclovan şi Iovan Mândra. La 15 august 1733 acest grup i-a ucis pe Krauppner, păzitorul minelor de cupru de la Ciclova Montană, şi pe soţia acestuia. (Gr. Popiţi, Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939, p. 11) Prin sentinţa din 19 iulie 1735, dată la Timişoara de locotenent-colonelul Mathias Joseph de Carol, preşedinte, şi de Franz Joseph Myller von Freyburg, magistrat locotenent şi magistrat provincial, confirmată de guvernatorul Banatului Hamilton la Viena la 27 iulie, primii trei acuzaţi erau condamnaţi, ceilalţi fiind găsiţi nevinovaţi. Condamnarea suna astfel: „Că Paul Subţire şi Mihuţa Raico să fie ciupiţi cu cleşti fierbinţi de două ori înainte de executarea sentinţei definitive, pe urmă membrele lor să fie tăiate prin tot corpul din sus în jos ducându-i astfel din viaţă la moarte, apoi corpurile lor să fie trase pe roată; asemenea Paul Pösul să fie executat cu sabia, având în vedere că a suferit un an în arest şi a făcut întâia mărturisire, corpul lui să fie tras pe roată, iar capul agăţat, această execuţie să fie făcută la 16 august pe la sfârşitul anotimpului al doilea la locul crimei, aceasta lor ca pedeapsă binemeritată, pentru alţii însă ca exemplu şi scârbire, şi aceasta pe calea dreptăţii.” (Ibidem, p. 11-12)

Aşa s-a şi întâmplat, dar, după cum s-a văzut, rata infracţionalităţii din regiune nu a scăzut mult timp de atunci încolo. Cum constata Griselini, românii condamnaţi într-un asemenea mod „suportă moartea cu indiferenţă, fără a se văita sau a arăta câtuşi de puţină frică.” (Op. cit., p. 176) Însă justiţia începea să îşi facă datoria fără milă în cazul infractorilor, pentru că legea trebuie să domnească în orice stat civilizat. Nu întâmplător secolul al XVIII-lea este considerat drept „secolul luminilor”.

Mircea Rusnac – Prima acţiune grevistă din Banat (1733)

2 septembrie 2011

Dezvoltarea timpurie a industriei extractive şi metalurgice bănăţene a condus, în mod inevitabil, şi la apariţia unor conflicte de muncă. Situaţia muncitorilor în acei ani de început nu era deloc uşoară, motivele de nemulţumire fiind întâlnite la tot pasul. În acest context trebuie înţeleasă şi revolta minerilor din 1733, reprimată dur de autorităţi.

Deşi din sentinţă nu rezultă, istoriografia comunistă, avidă în căutarea celor mai mici semne ale „luptei de clasă” de-a lungul timpului, a localizat-o la Ciclova Montană, lângă Oraviţa (fapt preluat şi de Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 169). Tot atunci s-a stabilit că aceasta a fost cea de-a doua acţiune grevistă de pe teritoriul României actuale după cea de la Baia Sprie din 1726.

Textul sentinţei Tribunalului din Timişoara din 13 iulie 1733, semnat de Mathias Joseph de Carol şi de Franz Joseph Myller von Freyburg, descria astfel cele întâmplate: „S-a găsit după o cercetare amănunţită că Marco Zorna din satul Ticvaniu Mare, apoi Marco Lupiza şi Paul Duma din Schurs (Giurgiova – mulţumim pentru precizări lui Nelu Crăciun), ar fi autorii, care prin îndemnul lor au determinat pe ceilalţi lucrători să murmure din cauza câştigului puţin şi a salariului mic, astfel că aceştia au refuzat să intre în mină şi să ia pulbere şi lumânări, ba chiar s-au hotărât să părăsească mina şi să-şi scoată veşmintele, în care înţelegere Marco Zorna a fost purtătorul de cuvânt al acestei răzvrătiri, ceilalţi doi din Schurs pe Jancul Bebecs şi Ferentz Urlick i-au reţinut prin vorbe când voiau să meargă la lucru.” (Gr. Popiţi, Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939, p. 11.)

După cum se vede, mişcarea grevistă ameninţa să ia amploare. În consecinţă, autorităţile au reacţionat prompt, calmând spiritele şi arestându-i pe cei trei instigatori, Marcu Zorna (Zârnea, Ţârnea sau Cerna), Marcu Lupiţă şi Paul (Pavel) Duma. Ei au fost condamnaţi prin sentinţa amintită în aşa fel încât să servească drept exemplu pentru cei care ar mai fi fost tentaţi să se revolte. Primul a trebuit să muncească timp de trei luni în lanţuri la fortificaţii, iar ceilalţi doi câte două luni (Ibidem). Aceste măsuri dure au fost de natură să sperie muncitorii, care nu s-au mai revoltat în Banat timp de peste un secol, până în 1851, când au fost tulburări între lucrătorii autohtoni şi străini care construiau linia Oraviţa-Baziaş şi antreprenori (Vasile V. Muntean, op. cit., p. 169). Însă acţiunea din 1733 rămâne peste timp drept una dintre primele mişcări de acest fel consemnate documentar în această parte a Europei.

Mircea Rusnac – Sentinţe judecătoreşti timişorene din 1728-1730

31 august 2011

Autorităţile austriece au înţeles să folosească şi în Banat metode destul de dure pentru a menţine ordinea şi siguranţa locuitorilor. Încă din primele momente ale noii stăpâniri, la Timişoara a fost instalată o redutabilă autoritate judecătorească pentru a pedepsi numeroasele infracţiuni care se petreceau în regiune. Francesco Griselini caracteriza foarte limpede situaţia care se încetăţenise în Banat în timpul ocupaţiei turceşti: „Viaţa lipsită de griji şi inactivă a păstorilor, cu care îşi trec primii lor ani de viaţă, dezvoltă însă la români pornirea spre viciile care – potrivit observaţiilor celor din vechime şi a experienţei celor mai apropiaţi de noi – sunt proprii vieţii pastorale. De aceea, din rândurile lor nu lipsesc niciodată hoţii şi tâlharii de drumul mare.” (Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 175-176.)

Luând rapid cunoştinţă de această situaţie, austriecii s-au străduit să o combată prin pedepse grele, gândite să servească drept exemplu altor posibili amatori. Însă chiar şi în 1780, Griselini era nevoit să constate că „exemplele date au puţin efect.” (p. 176) Ele însă nu au lipsit şi din faptele enumerate mai jos se va putea lesne observa că românii erau condamnaţi la pedepse mult mai grele decât cei de alte naţionalităţi pentru infracţiuni asemănătoare. Pentru că nu doar românii au fost infractori.

La 18 octombrie 1728, un anume Nicola, după un schimb de cuvinte şi o bătaie primită, l-a omorât cu sabia pe locotenentul Brieflinger. În consecinţă, a fost decapitat cu sabia la 8 noiembrie acelaşi an.

Olteanul Mihai Zlătaru de 35 de ani, pentru o înşelăciune nedovedită, a primit sentinţa de expulzare la 7 decembrie 1728.

Mihuţa Tutui din Jebel de 23 de ani a violat o fată de 13 ani. A fost condamnat la 25 octombrie 1728 să execute un an de muncă la fortificaţii. El a avut şi trei complici, care au primit acelaşi tip de pedeapsă, însă pe termen mai scurt: doi la câte 3 luni şi unul la 6 săptămâni.

O femeie al cărei nume nu a fost consemnat şi-a ucis pruncul al cărui tată era Ianos Schwager. În consecinţă, la 16 martie 1728 i s-a rupt mâna dreaptă şi a fost decapitată.

Gratschon Pantschurs (40 de ani), Iovan Filit (17 ani) şi Adam Peter (30 de ani) din Jebel au furat cai la 3 mai 1728 la Becicherec. În consecinţă, la 13 august 1729 au fost condamnaţi la câte doi ani de muncă la fortificaţii.

Iossim Wessely de 25 de ani, originar din Moravia, a furat boi, dar a scăpat mai ieftin. La 27 august 1729 era practic achitat, socotindu-i-se drept pedeapsă cele opt luni în care a stat în arest preventiv.

Ardeleanul Mihai Ungur de 40 de ani, vinovat de omor, a fost condamnat la 2 noiembrie 1729 să muncească timp de un an la fortificaţii.

În schimb, olteanul Preda Zota de 20 de ani din Craiova a fost spânzurat la 27 septembrie 1730 pentru furt repetat de vite.

Mihai Petrica de 23 de ani din Oraviţa, care a comis adulter, a primit la 7 septembrie 1730 un an de lucru la fortificaţii.

Iancu Gurun de 13 ani din Ogradena, Baun de 15 ani, Minko de 13 ani şi Stojan Raico (care nu a fost prins) din Lescoviţa au mânat vitele pe pământul locuitorilor germani din Rebenberg (Kaluđerovo, actualmente în Serbia). Aceştia au vrut să le confişte oile, iscându-se o ceartă şi rezultând o bătaie cu pietre. Verişorul copiilor, Stojan Raico, le-a sărit în ajutor, omorându-l pe Iacob Maersdorfer, apoi a fugit. Dintre cei trei copii judecaţi doi au fost achitaţi „fiind tineri”, iar Iancu Gurun a primit, pe lângă cele două luni de arest preventiv, încă o lună de lucru în lanţuri „pentru că a dat cu pietre în germani.”

Aceste sentinţe din 1728-1730 se găsesc în tabelul publicat de Gr. Popiţi în Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939, p. 10. La prima vedere, asprimea cu care erau trataţi românii poate revolta şi poate îndreptăţi ideea că ei erau crunt exploataţi de cruzii Habsburgi. Însă şi ceea ce spunea Griselini ar trebui să ne dea de gândit: „Românii se obişnuiesc atât de uşor cu acest fel de viaţă, încât, pe dată ce şi-au ispăşit pedeapsa, încep din nou să fure, puţin preocupaţi că se vor întoarce iarăşi la vechile lor cătuşe.” (op. cit., p. 176) Să fie aceasta chiar o boală incurabilă?

Mircea Rusnac – Locomotivele reşiţene pe liniile forestiere din ţară

30 august 2011

Vom continua referirile la lucrarea lui Roland Beier şi Hans Hufnagel, Wälder und Dampf. Bilder aus vergangenen Tagen der C.F.F., Gablitz, 1993, cu lungi extrase dintr-o statistică întocmită de aceştia, cuprinzând locomotivele fabricate de-a lungul anilor la Reşiţa şi care au fost utilizate pe căile ferate forestiere de pe teritoriul României. (volumul II, p. 19-31.) Ne vom putea da seama de aici cât de importantă era producţia Reşiţei pentru transportul feroviar românesc şi câte locomotive fabricau într-o perioadă uzinele de aici. Lista cuprinde următoarele rubrici: numărul locomotivei, anul fabricării cu numărul de producţie, firma care a comandat-o şi rutele pe care le-a deservit într-o anumită perioadă.

704-401, 1/1925, Domeniile Oraviţa „PRINCIPELE CAROL”, TMB 14, Anina 1960;

704-402, 2/1925, Domeniile Oraviţa „PRINCIPESA ELENA”, TMB 15, Anina 1962-1966, Muzeul din Reşiţa 1972;

Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu.

704-403, 625/1944, Domeniile Oraviţa nr. 16, Anina 1966-1971;

704-404, 626/1944, Domeniile Oraviţa nr. 17, Anina 1962-1970, Muzeul din Reşiţa 1972;

764-002, ?/1952, ex C.F.I., Curtea de Argeş 1964-1967;

764-011, ?/1952, ex C.F.I., Oneşti 1959-1961;

764-016, 1031/1952, ex C.F.I., Frasin 1962, Margina 1963-1968;

764-019, 1034/1952, ex C.F.I., Falcău 1962-1968, Curtea de Argeş 1968-1976 (casată)

764-020, 1035/1952, C.F.F. 764-391, C.F.I. 764.020, C.F.F., Tismana 1969-1973;

764-110, B 395/1955, Orăştie 1966-1988 (casată);

764-111, B 397/1956, Orăştie 1962-1970, Baru Mare 1970-1974;

764-252, 101/1929, C.A.P.S. „4”, Sighet 1962, Borşa 1964, Bixad 1965-1970;

764-314, 1029/1952, Agăş 1962-1966;

764-317, 677/1944, C.A.P.S., Telega 1962-1967, Nehoiu 1968-1972, Teregova 1972-1982, Berzasca 1982-1989;

764-319, 104/1930, C.A.P.S. „7”, Zăvoi 1962-1964 (casată);

764-321, 639/1943, C.A.P.S., Comăneşti 1962, Bistriţa 1963-1969, Poieni 1969-1976, Finiş 1979-1981, Reghin 1988-1993;

764-322, 636/1944, C.A.P.S., Brezoi 1962-1967;

764-323, 634/1943, C.A.P.S., Brezoi 1962-1968;

764-324, 637/1943, C.A.P.S., Băbeni 1962-1970;

764-325, 621/1943, C.A.P.S., Cruşovăţ 1962-1966;

764-326, 622/1943, C.A.P.S., Drencova 1960-1964 (casată);

764-327, 638/1944, C.A.P.S., Nehoiu 1962-1975 (casată);

764-366, 944/1951, C.F.F., Reghin 1962, Băbeni 1967-1973;

764-367, 945/1951, C.F.F. (1185/1951), Reghin 1962-1969, Lăpuşna 1989-1993;

764-368, 946/1951, C.F.F. (1186/1951), Fălticeni 1962-1970;

764-369, 947/1951, C.F.F. (1187/1951), Fălticeni 1962, 1967, Vişeu 1982;

764-370, 948/1951, C.F.F. (1188/1951), Stâlpeni 1962-1989;

764-371, 949/1951, C.F.F. (1189/1951), Sighet 1962-1969;

764-372, 950/1951, C.F.F. (1190/1951), Comăneşti 1962-1971;

764-373, 951/1951, C.F.F. (1191/1951), Comăneşti 1962-1989;

764-374, 952/1951, C.F.F. (1192/1951), Curtea de Argeş 1962-1972;

764-375, 953/1951, C.F.F. (1193/1951), Orăştie 1962-1993;

764-376, 954/1951, C.F.F. (1128/1951), Tismana 1966-1992;

764-377, 955/1951, C.F.F., Nehoiu 1962-1978 (casată);

764-378, 956/1951, C.F.F. (1199/1951), Teregova 1967-1989;

764-379, 957/1951, C.F.F. (1197/1951), Comandău 1968-1992;

764-380, 958/1951, C.F.F., Stâlpeni 1962-1973;

764-381, 959/1951, C.F.F., Odobeşti 1962, Armeniş 1969-1975;

764-382, 960/1951, C.F.F., Telega 1962, Nehoiu 1968;

764-383, 961/1951, C.F.F., Roznov 1962-1967;

764-384, 962/1951, C.F.F., Teregova 1962, Zăvoi 1966-1967, Caransebeş 1969-1972;

764-385, 963/1951, C.F.F., Ilva Mică 1962-1973, 1980 (casată);

764-387, 1028/1952, C.F.F., Tazlău 1987, Roznov 1966-1968, 1989-1993;

764-388, 1030/1952, C.F.F., Agăş 1962-1967, Stâlpeni 1968-1988;

764-389, 1032/1952, C.F.F., Tazlău 1962-1969;

764-390, 1033/1952, C.F.F., Novaci 1962, Nehoiu 1967-1970, Teregova 1975-1982, Berzasca 1986-1992;

764-391, 1035/1952, C.F.F. 1969, C.F.I. 764.020, Tismana 1962-1969;

764-392, 1091/1953, C.F.F. 1966, C.F.R. 764-392, Băbeni 1962, C.F.R. Odobeşti 1971, Muzeul din Galaţi 1978;

764-393, 1146/1954, C.F.F., Roznov 1962-1968;

764-394, 1147/1954, C.F.F., Roznov 1962-1967;

764-395, 1090/1953, C.F.F., Pipirig 1962, Scutaru 1968;

764-409, 1325/1952, C.F.F., C.F.R., C.F.R. Turda, 1976-1984 (casată);

764-410, 1043/1952, C.F.F., Sighet 1962-1993;

764-411, 1044/1952, C.F.F., Telega 1962-1973, I.M. Şotânga 1976-1990;

764-412, 1045/1952, C.F.F., Hodoşa 1962, Tismana 1964-1992;

764-413, 1046/1952, C.F.F., Câmpul Cetăţii 1962, Curtea de Argeş 1965-1971, Roznov 1992;

764-414, 1047/1952, C.F.F., Orăştie 1969-1988;

764-415, 1048/1952, C.F.F., Novăci 1962, Băbeni 1964-1970;

764-416, 1049/1952, C.F.F., Orlat 1962-1969, Comandău 1970-1988, Covasna 1993;

764-417, 1050/1952, C.F.F., Curtea de Argeş 1952-1963, Telega 1963-1969 (casată);

764-419, 1052/1952, C.F.F., 1971 C.S.H. nr. 5, Fălticeni 1962-1970, Tismana 1970, C.S.H. 1971;

764-420, 1053/1952, C.F.F., Nehoiu 1962-1969, Muzeul din Nehoiu 1974;

764-421, 1126/1954, C.F.F., Întorsura Buzăului 1962, Orăştie 1964-1980, Margina 1980-1989;

764-422, 1127/1954, C.F.F., Fălticeni 1962-1970, Scutaru 1971-1992 (casată);

764-423, 1128/1954, C.F.F., Fabrica de Sticlă Tomeşti 1967, C.F.F. 1971, Fălticeni 1962, Margina 1981-1982;

764-424, 1129/1954, C.F.F., Nehoiu 1967-1970, Borsec 1971-1975 (casată);

764-425, 1130/1954, C.F.F., Telega 1962-1970;

764-426, 1131/1954, C.F.F., Comăneşti 1962-1972;

764-427, 1132/1954, C.F.F., Comăneşti 1962-1968;

764-428, 1133/1954, C.F.F., Măneciu 1962-1964;

764-429, 1134/1954, C.F.F., Scutaru 1962-1974, Vişeu de Sus 1975;

764-430, 1135/1954, C.F.F., Brezoi 1962, Stâlpeni 1967-1989;

764-431, 1136/1954, C.F.F., Baru Mare 1962, Curtea de Argeş 1962-1985;

764-432, 1137/1954, C.F.F., Baru Mare 1962-1972, Scutaru 1972-1989;

764-433, 1138/1954, C.F.F., Mănăştur 1962, Nehoiu 1965-1970;

764-434, 1139/1954, C.F.F., Tismana 1962-1992;

764-435, 1140/1954, C.F.F., Reghin 1962-1971, Tismana 1974-1992;

764-436, 1141/1954, C.F.F., Vişeu de Sus 1962-1988;

764-437, 1142/1954, C.F.F. (1189/1954), Poieni 1962-1973, Răstoliţa 1979-1993;

764-438, 1143/1954, C.F.F., C.F.I. 1964, Vişeu de Sus 1962-1964;

764-439, 1149/1954, C.F.F., Tismana 1962, Câmpul Cetăţii 1966-1970, Râşca 1973-1989;

764-440, 1184/1955, C.F.F., Fabrica de zahăr Târgu Mureş 1974, Curtea de Argeş 1962-1968, Topliţa 1969-1973;

764-441, B 357/1955, C.F.F., Fălticeni 1962-1971, Câmpul Cetăţii 1971-1993;

764-442, B 358/1955, C.F.F., Râşca 1966-1989;

764-443, B 363/1955, C.F.F., Tismana 1962-1987;

764-444, 1185/1955, C.F.F., Tismana 1962-1970, Baru Mare 1971;

764-445, B 364/1955, C.F.F., Comăneşti 1962-1973;

764-446, B 365/1955, C.F.F., Telciu 1962-1968, Armeniş 1968-1973;

764-447, 1186/1955, C.F.F., Orlat 1962, Băbeni 1966-1970;

764-448, 1187/1955, C.F.F., Tazlău 1962, Roznov 1966-1971;

764-449, 1188/1955, C.F.F., Baru Mare 1962-1973, Râşca 1984, Moldoviţa 1974-1982, 1988-1993;

764-450, 1189/1955, C.F.F., Valea Ierii 1962-1970;

764-451, 1190/1955, C.F.F. (nr. 2207/1956), Băbeni 1962-1971;

764-452, 1191/1955, C.F.F., Vişeu de Sus 1962-1993;

764-453, 1192/1956, C.F.F., Sighet 1962-1993;

764-454, 1193/1956, C.F.F., Sighet 1962-1971;

764-455, 1194/1956, C.F.F., Brezoi 1962-1970, Comandău 1970-1993;

764-456, B 381/1955, C.F.F., Scutaru 1962-1974, Comăneşti 1980-1989;

764-457, B 379/1955, C.F.F., Nehoiu 1962-1970, Telega 1971-1973, Bixad 1977-1989, Vişeu de Sus 1990-1993;

764-458, 1196/1956, C.F.F., Roznov 1962, Scutaru 1966, Curtea de Argeş 1967-1972, Stâlpeni 1982;

764-459, 1197/1956, C.F.F., Comandău 1962, Nehoiu 1966-1967, Stâlpeni 1982-1988;

764-460, 1199/1956, C.F.F., Sebiş 1962, Finiş 1968-1984, Margina 1985-1988, Finiş 1989-1992;

764-461, 1201/1956, C.F.F., Telega 1962, Orăştie-Costeşti 1981, Tismana 1982, Telega 1989-1993;

764-462, 1202/1956, C.F.F., Nehoiu 1962-1970;

764-463, 1203/1956, C.F.F., Curtea de Argeş 1962, Tismana 1982;

764-464, 1204/1956, C.F.F. (2234/1956), C.F.R. (764-464) 1971, Curtea de Argeş 1962-1970, C.F.R. Odobeşti 1971, Muzeul din Tecuci 1978;

764-465, 1205/1955, C.F.F. (2235/1956), Comăneşti 1962-1972, Scutaru 1977-1993;

764-466, 1206/1956, C.F.F., Roznov 1962-1971;

764-467, 1207/1956, C.F.F., Câmpul Cetăţii 1962-1982, Răstoliţa 1988, Câmpul Cetăţii 1989-1993;

764-468, 1254/1953, C.F.F., Scutaru 1962-1974, Comăneşti 1979-1990;

764-469, B 393/1955, Vişeu de Sus 1962-1993;

764-470, 1255/1956, C.F.F., Fălticeni 1962-1970;

764-471, 1256/1956, C.F.F., Baru Mare 1962-1967, Fălticeni 1968-1970, Baru Mare 1973-1974, Orăştie 1982;

764-472, 1257/1955, C.F.F., Stâlpeni 1962-1989;

764-473, 1261/1956, C.F.F., Topliţa 1962-1993;

764-474, 1262/1955, Reghin 1962-1982, Fâncel 1989-1993;

764-475, 1263/1955, C.F.F., Roznov 1962-1992;

764-476, 1284/1956, C.F.F., Tazlău 1962, Sighet 1967-1973, Margina 1974-1988;

764-477, 1259/1956, C.F.F., Măneciu 1962-1970;

764-478, 1325/1957, C.F.F., Brezoi 1962-1969;

764-479, 1326/1957, C.F.F., Curte de Argeş 1962-1967, Tismana 1974;

764-480, 1327/1957, C.F.F., Tismana 1962-1992;

764-481, 1328/1957, C.F.F. (1223/1956), Curtea de Argeş 1962, Băbeni 1967-1970, Tismana 1971-1987;

764-482, 1329/1957, C.F.F., Băbeni 1962-1967;

764-483, 1438/1958, C.F.F., Topliţa 1962-1974;

764-484, 1439/1958, C.F.F., Vişeu de Sus 1958-1988;

764-485, 1440/1958, C.F.F., Scutaru 1958-1973, Tismana 1973-1992;

764-486, 1441/1958, C.F.F., Fălticeni 1958-1971, Roznov 1971-1992;

764-487, 1442/1958, C.F.F., Fabrica de Sticlă Tomeşti 1971, C.F.F. 1985, Telega 1958-1967, Margina 1985;

764-488, 1443/1958, C.F.F., Roznov 1981, Stâlpeni 1967-1992 (casată);

764-489, 1444/1958, C.F.F., Tismana 1958-1962, Băbeni 1967-1968;

764-490, 1455/1958, C.F.F., Tismana 1958-1992;

764-491, 1456/1958, C.F.F., Tismana 1958-1992;

764-492, 1457/1958, C.F.F., Curtea de Argeş 1958-1973, Margina 1974-1976;

764-493, 1324/1957, C.F.F., Curtea de Argeş 1957-1971, Muzeul din Reşiţa 1972;

ANINA 3, 1260/1956, ex TMB Anina, C.F.F. Anina, Anina 1960-1970 (casată);

ApeMin 1, 1125/1954, (1674/1954), Borsec 1969-1993;

ApeMin 2, 1320/1957, Topliţa 1968-1992;

CL 764-005, 1076/1953, Teregova 1989;

IMR 3, 1088/1953, Exploatarea de marmură Ruschiţa, C.F.F. Berzasca, Berzasca 1978-1992;

IMR 4, 1252/1956, Exploatarea de marmură Ruschiţa, Voislova 1970-1974;

MDF 15, 1319/1957, „Minele de Fier”, Voislova 1970;

?, 102/1930, C.A.P.S. „5”, necunoscut;

?, 103/1930, C.A.P.S. „6”, necunoscut;

?, 105/1930, C.A.P.S. „8”, necunoscut;

C.S.H. 2, 1585/1960, Combinatul Siderurgic Hunedoara „2”, Vişeu de Sus 1985-1993;

Petrila 6, ?/1959, Preparaţia Petrila „6”, Orăştie 1986-1993;

C.S.H. 7, ?/1959, Combinatul Siderurgic Hunedoara „7”, Brezoi 1982-1986;

50.313, 36/1927, C.F.R. 50.313, Sebeş 1988-1993.

Lungimea acestei liste spune totul. Locomotivele fabricate la Reşiţa au circulat pe majoritatea liniilor forestiere din ţară, după cum multe altele erau folosite în aceeaşi perioadă şi de C.F.R. Din această listă trebuie să înţelegem cât de important a fost rolul jucat de Reşiţa în economia României o lungă perioadă de timp. Datorită autorilor austrieci menţionaţi, o parte a acestei contribuţii a putut fi prezentată aici. Noi cei de acum trebuie să conştientizăm importanţa pe care a avut-o oraşul nostru în perioada de început a dezvoltării economice a ţării.

Mircea Rusnac – Rentabilitatea Banatului în 1728-1732

20 august 2011

Banatul a avut mereu, cel puţin în cadrul României, pretenţia de a fi „fruncea” între celelalte regiuni ale ţării. Opinia predominantă era că, deşi nu strălucise în mod deosebit în interiorul Imperiului austriac, care dispunea de alte teritorii mult mai dezvoltate şi mai civilizate, schimbarea situaţiei politice după 1918-1919 ar fi făcut din Banat un deţinător incontestabil al poziţiei fruntaşe în noua Românie Mare. După cum se va vedea, aceasta era mai degrabă o prejudecată, căci austriecii obţinuseră şi ei destule profituri de la regiunea noastră.

Conform Raportului nr. 12 din 12 decembrie 1728 înaintat de autorităţile locale către Consiliul de război şi către Camera de Curte a Austriei, totalitatea veniturilor bănăţene era atunci de 1.122.923 de florini şi 50 de creiţari, iar cheltuielile de 991.772 de florini şi 54 de creiţari (constând în mărirea serviciului militar şi a miliţiei, furnituri de paturi recvirate, lemne de foc pentru garnizoană şi alte necesităţi), rămânând „la dispoziţia aulei” 131.160 de florini şi 55 de creiţari. Totodată, în 1728 veniturile crescuseră faţă de anul precedent cu 21.340 de florini şi 45,5 creiţari. În 1727 fusese şi o recoltă destul de slabă, astfel încât locuitorilor districtelor Timişoara şi Cenad le fuseseră reduse impozitele, „pentru a-i scăpa de o ruină totală”, cu 12.000, respectiv 5.000 de florini. (Precizare: în acea perioadă, moneda Imperiului austriac, florinul, era divizată în 60 de creiţari.) În acelaşi timp, în alte districte, în special la Ciacova, numărul locuitorilor crescuse cu mult în urma emigrărilor, contribuind şi ei la scăderea veniturilor. În finalul raportului se sugera adoptarea unui comportament adecvat faţă de românii majoritari în regiune: „examinarea exactă a contribuţiunilor repartizate în toate districtele ordonată va avea ca urmare individualizarea (dorită), este o trebuinţă la această naţiune, care are altă fire, dacă vrem să păstrăm buna lor voinţă şi curajul, necauzând refugierea lor precum obişnuiesc.”

Documentul a fost publicat acum mulţi ani în lucrarea lui Gr. Popiţi, Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939, p. 5-6, dar puţini bănăţeni îl mai cunosc. El demonstrează că regiunea noastră a fost profitabilă pentru stăpânirea austriacă încă din primii ani după eliberarea ei de sub turci din 1718. Bilanţul dintre venituri şi cheltuieli din 1727-1728 era pozitiv, astfel încât Banatul oferea bune perspective de dezvoltare. Faptul că în deceniile următoare imperiul a investit aşa de mult în regiunea noastră avea un punct de pornire şi o justificare, oferite tocmai de informaţii fiscale de genul celei prezentate aici.

O dovadă a faptului că această situaţie era constantă în acel timp o reprezintă proiectul de buget al Banatului pentru intervalul 1 noiembrie 1732 – 31 octombrie 1733. Suma totală a veniturilor pentru perioada în cauză era prevăzută a fi de 1.150.913 florini şi 31 creiţari, în timp ce cheltuielile atingeau suma de 1.068.133 florini şi 15 creiţari (din care 578.590 florini pentru armată şi 489.543 florini şi 15 creiţari cheltuieli camerale şi provinciale). Rezulta un beneficiu pentru acel an fiscal de 82.780 florini şi 16 creiţari. (op. cit., p. 9)

Mircea Rusnac – În 1919, un lider socialist francez lua apărarea integrităţii Banatului

20 august 2011

Piaţa Libertăţii din Timişoara

Cu ocazia unei şedinţe a Ligii învăţământului din Franţa ţinută în luna mai 1919, în faţa a peste 2.000 de persoane a luat cuvântul şi unul dintre conducătorii socialiştilor, Albert Thomas. Cu acest prilej, el a pledat hotărât pentru menţinerea integrităţii Banatului şi pentru atribuirea acestuia în întregime României. El a spus: “Dreptatea cere ca Banatul să fie dat în întregime României.”

Conform ziarului Drapelul din Lugoj, a cărei colecţie din acel an continuăm să o răsfoim (nr. 50 din 18/31 mai 1919), Albert Thomas a argumentat astfel opinia sa: “Orice principiu, dus la extrem, dă naştere la o caricatură a dreptăţii. Or, în conflictul sârbo-român, bineînţeles că nu cei 200 mii de sârbi vor avea dreptul să dispună de soartea lor, ci cele 15 milioane de români, care trebuie în primul rând să-şi asigure posibilitatea statului lor.”

Fără a preciza de ce punea în contraponderea celor 200.000 de sârbi bănăţeni pe toate cele 15 milioane de români, vorbitorul adăuga: “Românilor, continuaţi propaganda voastră, fiindcă poporul francez, care ascultă mai repede glasul prietenilor lui decât al propriilor lui interese, nu va susţine niciodată decât cauzele care i-au fost dovedite că sunt drepte. Dacă noi vă iubim pe voi, nu este din cauza comunităţii de rasă. Dacă ar fi numai această cauză, n-aţi câştiga poate nicio adeziune franceză. Vă iubim însă pentru spiritul vostru de dreptate şi măsură, care este caracteristica sângelui latin şi care la voi se manifestă nu numai în pretenţiile voastre, dar şi în modul cum ştiţi să le puneţi în valoare.” El mai amintea faptul că, “cu toată dragostea pe care o avem şi pentru sârbi, noi am fost foarte prost impresionaţi de gestul lor, când intrând în Banat au încercat să ocupe un teritoriu care făcea obiectul unui litigiu între ei şi români. Or gestul acesta pentru noi înseamnă încercarea pe faţă de a aduce «apriori» un prejudiciu dreptului.”

În ciuda unor asemenea luări de poziţie, Conferinţa de pace de la Paris din acel an nu a păstrat integritatea Banatului, care a fost împărţit pe criteriu etnic între România, Serbia şi Ungaria. De atunci, cele trei părţi au dus o viaţă separată, urmând evoluţia statelor din care aveau să facă parte. La aproape un secol după acea disecţie, reintegrarea părţilor bănăţene în noul context european nu este deloc uşoară.

Mircea Rusnac – Căi ferate forestiere în Banat

20 august 2011

Într-un articol anterior am prezentat fosta linie de cale ferată Anina – Portul Secul, folosind printre sursele de documentare lucrarea Wälder und Dampf. Bilder aus vergangenen Tage der CFF a austriecilor Roland Beier şi Hans Hufnagel (Gablitz, 1993). La finalul volumului II, ei publicau un instructiv tabel cuprinzând toate liniile forestiere care au existat cândva în România şi despre care se cunoaşte tot mai puţin. Înainte acest mijloc de transport era intens folosit pe teritoriul României, din care aproximativ un sfert era reprezentat de păduri. În 1928, căile ferate forestiere totalizau în România nu mai puţin de 4.350 km lungime. Ele aveau cele mai diverse ecartamente, atât cele clasice de 600, 760 sau 1.000 mm, cât şi altele considerate “exotice”, de 630, 700, 790 sau 980 mm. Circa 1.400 km aveau ecartamentul de 600 mm, alţi 2.780 km aveau 760 mm, 110 km aveau ecartament de 1 m, iar 60 km aveau ecartament normal. (p. 9-10)

Numărându-se printre regiunile ţării bogate în păduri, Banatul deţinea şi el multe asemenea căi ferate, despre care mai există foarte puţine date astăzi. Cercetătorii austrieci au sintetizat ceea ce se mai ştie despre ele, urmând ca, în măsura în care vom mai descoperi noi informaţii, să aducem cuvenitele adăugiri. Aşadar, în cele ce urmează vom enumera datele referitoare la Banat cuprinse în lucrarea amintită.

Reşiţa Fabrică (km 0,5) – Podul Secul (km 8 ) – Secul (km 12,4). Este vechea linie pe care am mai pomenit-o în articole anterioare, fiind printre primele din Banat.

Podul Secul (km 0) – Râul Alb – Moara cu Turbină (km 6) – Igazeu – Fâneţu – Valea Lungă – Şaua Măgura – Măgura Mică – Mina Bobu (Delineşti, km 24), construită în 1909, desfiinţată în 1968. Este vorba de legătura Reşiţa-Delineşti, pe care am mai prezentat-o. Putem adăuga că nu departe după actualul hotel “Turist” am putut vedea piciorul unui pod peste Bârzava, peste care pornea din fostul triaj situat într-o poiană de după actualul lac Secul o ramificaţie a acestei linii până aproape de Canalul principal care coboară din Semenic către Reşiţa (sectorul tunel Coziuţa – apeduct Stârnic – tunel Cozia).

Autorii austrieci amintesc de altfel alte două ramificaţii ale acestei linii: la km 15,6 Valea Albă (Pădurea Corneanu) 5,04 km, existentă între 1926 şi 1932, şi Mina Bobu – Tâlva Bobului (3 km), construită în 1911 şi dezafectată şi ea în 1968. (p. 92)

Linia Secul-Anina la 16 septembrie 1970, cu puţin timp înaintea închiderii definitive

Reamintind cei 2,1 km ai liniilor din zona minelor de cărbune de la Secul, vom menţiona bogata reţea existentă cândva în regiunea Aninei:

Anina (km 0) – Florărie (km 3) – Puţul I (km 4) – Ţarc (km 9) – Livada Mare (km 12) – Ponor (km 16) – Crivina (km 20) – Şeaua Răcăjdiana (km 23), construită în 1908 şi desfiinţată în 1971. Avea şi ea următoarele ramificaţii:

km 12 Livada Mare – Marila (4 km) 1948-1971;

km 19,5 Crivina – Ogaşul Miniş (4 km) 1908-1931;

km 20 Crivina – Mândrişag (4 km) 1908-1931;

km 20 Crivina – Iudina (km 4) – Călugăra (km 6) – Varniţa – Plavi (km 8 ) – Cârşa (km 9) – Valea Minişului (km 10) – Sălişte – Gura Culumbului (km 11,8) 1910-1971;

Sterpari – Valea Roşchii 5,2 km (1930-1941);

km 21 Crivina – Padina Seacă 2,4 km, construită în 1915;

km 23 Şeaua Răcăjdiana – Răcăjdiana 2,9 km, construită în 1920;

Răcăjdiana – Beiul Sec 9,5 km, adăugându-i-se în 1926 alţi 3 km, iar în 1943 ultimii 6,5 km. La aceste ultime căi ferate nu este cunoscut cu precizie anul dezafectării;

km 27 Ursoanea (4 km). Acesteia nu i se cunoaşte anul construcţiei. A fost desfiinţată în 1931;

km 32,5 Pleşiva (6 km), construită în 1931;

km 32,5 Broscăniş (3,5 km), construită în 1940. Nu le este cunoscut anul dezafectării. (p. 92)

Fotografiile au fost făcute de câţiva turişti austrieci la 16 septembrie 1970

Referitor la aceste linii din zona Aninei, Ion Păsărică scria în 1935 în Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, că linia Anina-Pauleasca a fost construită în 1908 exclusiv pentru exploatări silvice. Avea ecartamentul de 700 mm şi lungimea în acel moment, fără ramificaţii, de 32,5 km. Se foloseau 14 locomotive şi 200 de vagoane, toate fabricate la Reşiţa. Dintre vagoane, 20 erau pentru cărbuni de lemn, 25 pentru cărbuni de piatră, 61 pentru buşteni şi 87 erau platforme pentru lemne de foc. Personalul număra 8 funcţionari şi 116 muncitori. (p. 57)

Tot Păsărică amintea următoarele ramificaţii:

Crivina – Cârşa – Gura Golumbului de Jos la km 19,1, construită în 1911 pentru a servi şi fabricii de distilare a lemnului de la Cârşa. Avea lungimea de 15,8 km. (p. 57)

Gura Golumbului de Jos – Şoseaua lui Iacob – Pleşiva continua linia anterioară, fiind construită în 1925. Avea 18,8 km lungime. (p. 58)

Mindrişaga se ramifica de la km 20,1 al liniei Anina – Pauleasca, având lungimea de 5,1 km. Fusese construită în 1915. (p. 58)

Răcăşdiana, ramificată şi ea de la linia Anina – Pauleasca la km 23, avea 3 km lungime, fiind construită în 1925. (p. 58)

De la Anina înspre nord, Beier şi Hufnagel aminteau linia către Portul Secul (37 km), cu numeroase ramificaţii, pe care le-am menţionat în articolul dedicat acesteia.

În 1907, firma “Winkler testverék és Seidner Bérnat, Csirsá” a construit o linie forestieră în Munţii Poiana Ruscă, care se intersecta cu linia de C.F.R. Caransebeş – Haţeg. Ea lega Voislova de Ruschiţa (15 km), cu o ramificaţie de la Rusca Montană pe lângă Pârâul Şoimu (5 km) şi alta de la podul de peste Bistra pe Valea Stârna – Mărgănească (7 km). (p. 150) În 1915, această linie, care avea atunci 22 km, era deservită de două locomotive. (p. 147) Ea era conectată cu o a doua linie către Zăvoi, făcându-se astfel conexiunea Zăvoi – Ruschiţa. În 1967 încă circulau trenuri mixte între aceste localităţi, până la carierele de marmură.

Altă linie începea la Zăvoi, fiind construită de “Baiersdorf és Biach” în 1905. Ea urca în Munţii Ţarcului, având 19,8 km lungime în 1916 şi fiind deservită de 3 locomotive şi 33 de vagoane. (p. 147) Ulterior a fost prelungită cu o serie de ramificaţii: Măru – Valea Saşa (5 km); Poiana Mărului (km 23) – Pârâul Şucul; Poiana Mărului (km 23) – Pârâul Bistra Mărului (km 27), mai târziu prelungită; ramificaţii pe Valea Sturului, Pârâul Peceneaga şi altele patru mai mici. (p. 151)

Conform tabelului din finalul volumului II, în zona Anina erau 107 km de căi forestiere, având ecartamentul de 700 mm. (p. 155)

La Armeniş erau 24 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Bârzava, în judeţul Arad, erau 56 km cu ecartament de 600 mm. (Ibidem)

La Cladova existau 19 km cu 600 mm. (Ibidem)

La Cruşovăţ, 30 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Drencova – Berzasca erau 70 km de căi ferate forestiere cu ecartament de 760 mm. (Ibidem)

La Gurahonţ, 17 km cu 760 mm. (p. 156)

Austriecii menţionau o linie la “Kavaran”, punând derutaţi semnul întrebării. (p. 156) Este vorba de actuala localitate Constantin Daicoviciu. După cum îşi amintea tatăl meu Vasile Rusnac, originar din comuna Copăcele, această linie lega fabrica de var de la Căvăran cu cariera situată la Măgura Poiana, trecând prin localităţile Mâtnicu Mare, Copăcele şi Ohaba-Mâtnic. Urmele terasamentului mai sunt vizibile şi astăzi. Lungimea aproximativă a liniei era de 18 km. Ea a fost dezafectată încă înaintea celui de-al doilea război mondial.

La Mănăştur erau 79 km de cale ferată cu ecartamentul de 760 mm. (p. 156)

La Margina erau 52 km tot cu 760 mm. (Ibidem)

La Mehadia erau 4 km cu 600 mm. (Ibidem)

La Milova, 8 km cu 600 mm. (Ibidem)

La Nadăş, tot 8 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Plavişeviţa, tot 8 km, dar cu ecartament de 630 mm. (Ibidem)

La Radimna erau 27 km de căi ferate, având ecartamentul probabil de 760 mm (austriecii puneau semnul întrebării în acest caz, ibidem.)

La Radna erau 61 km, ecartamentul rămânând necunoscut. (Ibidem)

La Săvârşin erau 53 km cu 600 mm. (Ibidem)

La Sebiş – Moneasa erau 46 km cu ecartamentul de 760 mm. (Ibidem)

La Şoimoş, 13 km cu 600 mm. (p. 157)

La Teregova, 25 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Vărădia, 36 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Vârfurile, 21 km cu 760 mm. (Ibidem)

La Zăvoi – Voislova erau în total 74 km, având ecartamentul de 760 mm. (Ibidem)

Era menţionată şi existenţa unei linii la Zlatiţa, însă nici despre ea nu se mai ştie nimic. (Ibidem)

Scurt tunel pe linia Secul-Anina. Fotografie de colonelul Gheorghe Popoviciu.

Acestea sunt informaţiile, din păcate incomplete, pe care le-au obţinut Roland Beier şi Hans Hufnagel. Pentru noi ele sunt totuşi foarte importante, căci ne ajută să întregim tabloul liniilor ferate forestiere din Banat şi Arad. Din păcate, traseul exact al multora dintre ele este aproape necunoscut astăzi şi din ce în ce mai greu de reconstituit pe teren. Însă pornind de la această evidenţă a lor, se pot întreprinde pe viitor alte cercetări care să le scoată din anonimat.