Mircea Rusnac – Lindenfeld în Anuarul Socec al României Mari

25 februarie 2011

Casă acoperită cu şindrilă. Fotografie din cartea lui Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat, Armin Vaas Verlag, 1991.

Se găseşte menţionat la articolul Lindenfeld de pe Wikipedia un Anuar Socec al României Mari pentru anii 1924-1925. Era la scurt timp după unirile din 1918-1919, când românii din diferitele regiuni supuse până atunci mai multor puteri străine încercau să se descopere şi să se cunoască reciproc. În acest sens, lucrări precum Anuarul menţionat prezentau pe scurt situaţia localităţilor din întreaga ţară, unele dintre acestea fiind locuite de alte naţionalităţi. La pagina 284 a ediţiei citate era amintit şi Lindenfeld, cu unele detalii nu lipsite de interes după atâta timp.

În acea vreme, satul Lindenfeld din judeţul Caraş-Severin avea 230 de locuitori. Ca şi astăzi, distanţa care îl separa de prima gară importantă, cea de la Caransebeş, era de 22 km. Situaţia legăturilor feroviare nu a cunoscut mari îmbunătăţiri între timp, astfel încât căile de acces au rămas la fel de dificile ca acum aproape 90 de ani.

În acelaşi articol erau amintite şi principalele personalităţi locale. Aflăm astfel că în 1924-1925 primarul din Lindenfeld se numea Peter Max. Numele de familie era destul de răspândit în sat, ceea ce dovedeşte că primarul era un localnic. Lucru care nu se poate spune despre celelalte notabilităţi, care prezentau denumiri străine faţă de familiile din Lindenfeld. Notarul se numea Iosif Frun, învăţător era Bela Szikora, iar preot paroh era dr. Iosif Metzger. Desigur că învăţătorul şi notarul erau rămaşi acolo din perioada regimului maghiar, iar statul român încă nu reuşise să îi înlocuiască. Situaţia era larg răspândită pe atunci în Banat şi Ardeal.

În fine, mai erau menţionaţi şi doi cârciumari şi comercianţi de articole mixte din sat. Ambii erau localnici: Herman Burian şi Johann Gnad. Aceste nume de familie se întâlnesc pe lista celor care au întemeiat, la începutul secolului al XIX-lea, Lindenfeldul. Ei se îndeletniceau cu aprovizionarea locuitorilor, fapt care nu era deloc uşor.

Aceste informaţii păstrate până astăzi sunt foarte interesante, redând un crâmpei din existenţa unei localităţi acum dispărute. Cu cât sunt mai rare mărturiile referitoare la ea, cu atât sunt mai valoroase. De aceea, chiar dacă par la prima vedere amănunte poate nesemnificative, ele fac parte din dificila muncă de reconstituire a vieţii unei comunităţi.

Mircea Rusnac – Calea ferată Oraviţa-Anina, monument de patrimoniu european

16 februarie 2011

Cea mai interesantă linie de cale ferată din România şi din sud-estul Europei se află în Banat, între oraşele Oraviţa şi Anina. Construită într-o regiune montană, linia este în întregul ei un monument arhitectonic de primă mână. Înconjurată de peisaje de o rară frumuseţe, ea stă ca o mărturie a intervenţiei pozitive a omului, înarmat cu cele mai moderne mijloace ale timpului, asupra naturii.

Tren de epocă

Perioada în care s-a muncit la edificarea ei a fost 1856-1863, însă proiectele erau mai vechi. Aceasta datorită faptului că bogatele zăcăminte carbonifere descoperite în zona Aninei la sfârşitul secolului al XVIII-lea începeau să devină tot mai importante pentru dezvoltarea centrelor industriale ale Imperiului austriac. În 1846-1854 fusese construită deja prima cale ferată de pe teritoriul actual al României, cea dintre Oraviţa şi Baziaş, cu ajutorul căreia cărbunele era transportat la Dunăre, de unde, prin intermediul vaselor, ajungea în Europa centrală. Cu acea ocazie a fost ridicată şi clădirea celei mai vechi gări din România actuală, cea de la Oraviţa (1856), care are încă o caracteristică deosebită: este prima gară dotată cu lift-pasaj pentru acces la peronul situat mai sus decât nivelul străzii, pentru manipularea mărfurilor.

Interiorul unui vagon

În paralel cu construirea liniei Oraviţa-Baziaş, în anul 1847 a fost lansat un proiect al inginerului Anton Rappos, care prevedea prelungirea acesteia printr-o linie normală cu tracţiune cu aburi până la Lişava. În acest punct, cărbunele ar fi urmat să fie adus de la Anina printr-o foarte lungă galerie subterană denumită „Regele Ştefan”, cu vagoane acţionate prin tracţiune cabalină. Dar după 1852, odată cu creşterea performanţelor tracţiunii cu aburi, proiectul Rappos a fost radical modificat, renunţându-se definitiv la ideea galeriilor subterane.

Peisaj din halta Ciudanoviţa

Până în 1854 au fost finalizate unele planuri înclinate funiculare pe porţiunea mai abruptă dintre Lişava şi Anina. Apoi a început lucrul la linia propriu-zisă. Ea se întinde pe o distanţă de 33,4 km, cu o diferenţă de nivel de 339 m. Are în total 143 de curbe, în lungime de 22.027 m, reprezentând 65,9% din întregul traseu. Trebuie menţionat faptul că în acel timp încă nu fusese descoperită dinamita, care a fost inventată abia în 1866, la trei ani după finalizarea lucrărilor. Cu toate acestea, calea ferată Oraviţa-Anina abundă în opere de artă de o mare frumuseţe. Ea străbate un număr de 14 tuneluri, cu un total de 2.084 m. Cele mai importante dintre acestea se numesc: Lişava, Maniel, Dollhoff, Seiler (Jitinului), Izvor (Polom) şi mai ales Gârlişte, cel mai lung dintre toate (660 m) şi situat în punctul de altitudine maximă a întregii linii. Adevărate monumente arhitectonice sunt cele 10 viaducte, cu un total de 843 m, cele mai importante fiind: Racoviţa, Jitin, Cuptor, Gârlişte, Iam, Maidan şi Schlucht. Linia mai străbate 89 de podeţe, cu o lungime totală de 180,65 m, are 49 de ziduri de sprijin acoperind 2.987 m, şi parcurge tăieturi în munte pe o lungime de 21.171 m, adică peste două treimi din întregul traseu.

Viaductul Cuptor

Numită şi „linia cărbunelui” pentru motivele arătate mai sus, calea ferată Oraviţa-Anina a fost o replică realizată de St.E.G. faţă de alt monument european, linia Semmering din Austria, faţă de care prezintă însuşiri foarte asemănătoare. Aceea fusese construită cu numai câţiva ani mai devreme, în intervalul 1845-1854 (comparativ cu 1856-1863), între localităţile montane Gloggnitz şi Mürzzuschlag din Stiria, trecând prin pasul Semmering. Ea avea 40 km (faţă de 33,4) şi o diferenţă de nivel de 388 m (la noi 339 m). De asemenea, numărul de tuneluri şi de viaducte ale celor două linii este aproape identic, fapt care a făcut ca adeseori calea ferată Oraviţa-Anina să fie denumită drept „Semmeringul bănăţean”. La construcţia ei au participat atât localnicii, cât şi specialişti pietrari aduşi din regiunea Friuli din nordul Italiei. Lucrările au fost conduse de inginerii Anton Rappos şi Karl Dülnig şi de arhitecţii Karl Maniel şi Johann Ludwig Dollhoff-Dier. Soarta acestuia din urmă a şi fost legată în mod tragic de construirea liniei bănăţene. Considerat vinovat de un prim eşec al perforării tunelului Gârlişte, unde cele două galerii nu s-au întâlnit din cauza unei devieri verticale de aproape trei metri, s-a sinucis în 1862, aruncându-se de pe unul dintre viaductele de pe traseu.

Viaductul Gârlişte

Construcţia care, potrivit lui Georg Hromadka, a costat în total 5 milioane de guldeni, a fost dată în funcţiune la 15 decembrie 1863 pentru transportul de mărfuri şi la 4 aprilie 1869 pentru cel de persoane. Ca vechime, este cea de-a patra linie de pe teritoriul actual al României, însă ca realizări tehnice şi arhitectonice a rămas neegalată până astăzi. Datorită dificultăţii traseului parcurs, a marii diferenţe de nivel şi a numeroaselor curbe străbătute, ea a necesitat întotdeauna locomotive şi vagoane speciale. Încă de la înfiinţare, pentru ea a fost proiectată o locomotivă la fabrica St.E.G.-ului de la Viena, de către inginerul Pius Fink. Denumită „Steyerdorf”, aceasta a fost realizată în anul 1861, fiind urmată până în 1867 de altele trei: „Karaszova”, „Gerliste” şi „Lisava”. Utilizate până în 1891, aceste prime locomotive dintre Oraviţa şi Anina atingeau un maxim de viteză de 30 km/h. Merită remarcate denumirile lor, care sunt cele ale unor localităţi situate în preajma traseului străbătut. În cele din urmă, calea ferată va cunoaşte un total de şapte halte şi gări.

Viaductul Iam

Devenită în timp nerentabilă în urma închiderii exploatărilor miniere de pe traseu, linia urma să fie abandonată, conform unei Strategii a C.F.R., la 1 noiembrie 2010. Perspectiva distrugerii sale ulterioare de către hoţii de fier vechi a alarmat numeroşi turişti, care în ultimele zile ale lunii octombrie au luat cu asalt cele două vagoane de epocă ale trenului. Între aceştia ne-am aflat şi noi în două rânduri, în 24 octombrie (împreună cu Adrian Drăgan) şi în 31 octombrie (cu colonelul Gheorghe Popoviciu). Interiorul din lemn al vagoanelor era înţesat de iubitori ai spectacolului natural şi uman, înarmaţi cu aparate de fotografiat şi de filmat. Cele două ore în care trenul străbate cei 33 km rămân într-adevăr de neuitat. Cu ocazia vizitei din 31 octombrie am parcurs în prealabil şi şoseaua Oraviţa-Ciudanoviţa, care merge paralel cu calea ferată, însă la o altitudine mult mai scăzută. Am ajuns astfel până în vechiul centru al exploatării uraniului, acum abandonată, de lângă Ciudanoviţa, şi am putut admira cel mai impunător viaduct al căii ferate, cel de la Jitin, cu o înălţime de 37 m şi cu un total de cinci deschideri. Enorma placă metalică situată la mijlocul acestuia a fost confecţionată chiar acolo, într-o „uzină” temporară creată pe loc, fiind apoi ridicată şi fixată la înălţimea de 37 m în absenţa unor macarale moderne. Contemplarea uriaşului din piatră rămâne de neuitat.

Către viaductul Jitin

Detaliu viaductul Jitin

Calea ferată Oraviţa-Anina face parte din patrimoniul european şi mondial al omenirii. Ea poate fi considerată un punct de reper în istoria circulaţiei feroviare şi o ilustrare grăitoare a geniului tehnic uman. Banatul şi România trebuie să se mândrească că deţin pe teritoriul lor un asemenea monument unic. El merită vizitat şi cunoscut de noi toţi, pentru a înţelege mai bine ce au reprezentat ştiinţa şi tehnica în mersul înainte al umanităţii.

Sosirea în gara Anina

Un film realizat cu ocazia vizitei din 31 octombrie 2010 poate fi văzut aici.

Bibliografie: http://www.banaterra.eu/romana/popoviciu-gheorghe-cateva-date-mai-putin-cunoscute-legate-de-constructia-si-circulatia-trenurilor-pe

http://www.banatuldemunte.ro/2009/06/cu-trenu-oravita-anina-33km-in-2h/

http://www.welcometoromania.ro/Oravita/Oravita_Oravita_Anina_r.htm

http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Calea-Ferata-Anina-Oravita.html

Mircea Rusnac – Interviu acordat lui Carl Walter Fleck

9 februarie 2011

Aparent şi la modul foarte general, românii par mai preocupaţi să-şi scrie istoria contemporană, cu precădere pe cea personală, ignorând, dacă nu chiar negând, istoria recentă. Prezenţa blogului dumneavoastră „Istoria Banatului” în spaţiul public dovedeşte că există şi o altă abordare. De ce acest demers? De ce informaţie publică şi nu colecţie personală, de ce blog şi nu carte tipărită?

În ultimele două decenii istoria noastră este abordată din multiple puncte de vedere, a apărut o diversitate de opinii, fapt în bună măsură firesc, după ce timp de aproape 50 de ani toţi istoricii au fost obligaţi să îşi însuşească numai punctul de vedere oficial. Aceasta are şi părţi bune, dar şi unele aspecte mai puţin fericite. Astfel, acum, beneficiind de libertatea totală de expunere a opiniilor, istoria a început tot mai mult să fie abordată de persoane care o cunosc numai superficial sau o interpretează la modul speculativ. Mulţi încearcă să prezinte teorii senzaţionale, ipoteze incredibile, dorind cu tot dinadinsul să iasă prin ceva în evidenţă. Cititorul sau ascultătorul neavizat pot cădea în capcana întinsă, confundând de multe ori istoria reală, bazată pe documente şi mărturii sigure, cu acest tip de abordare, care poate ajunge la „rezultate” mult mai răsunătoare. Prin blogul meu încerc să readuc istoria acolo unde îi este locul, adică să dovedesc faptul că se poate ajunge la rezultate interesante şi fără a căuta senzaţionalul cu orice preţ. Blogul este rezultatul unor cercetări pe care le-am întreprins timp de aproape două decenii şi pe care acum le continui în mod public, sub ochii cititorilor şi de multe ori cu concursul acestora. Am putut să înţeleg, din iunie 2009 când am pornit pe acest drum, că publicul interesat de istorie există, rezonează şi chiar contribuie la scrierea şi descifrarea ei. De aceea, blogul este unul interactiv şi pot spune fără reţinere că majoritatea articolelor publicate în ultima perioadă se datorează contribuţiilor cititorilor bănăţeni şi nu numai.

Lecturând articolele de pe blog am observat că aţi preluat, sub o formă sau alta, şi multe mărturii ale unor persoane cvasianonime, care au trăit aici sau au avut legătură cu spaţiul bănăţean. Comparativ cu istoria pe care o învăţam la şcoală, istoria înfăţişată pe blog pare una măruntă, a oamenilor mici. Contează o astfel de istorie? Pentru cine? Cântăreşte ea ceva în interiorul istoriei mari, cea care ajunge în manual?

De multe ori oamenii deţin mărturii istorice importante, cărora poate nu le-au acordat interesul cuvenit sau poate nu au avut cui să povestească despre ele. În acest sens, blogul meu constituie şi o provocare, adică mulţi oameni citind articolele prezentate pot face legătura cu informaţii pe care le deţin ei, care provin din familiile lor, din localităţile lor de origine, şi nu de puţine ori simt nevoia să le facă cunoscute opiniei publice. Istoria aceasta pare măruntă numai la prima vedere, pentru că toate evenimentele cunoscute de unele comunităţi restrânse au legătură cu contextul general. Niciun fenomen istoric nu apare întâmplător sau accidental, el trebuie privit neapărat în raport cu ceea ce se petrecea în acelaşi timp în regiunea noastră, în ţara noastră şi în regiunile învecinate. Istoria Banatului a ajuns din păcate un fel de puzzle, s-a spart în multe bucăţele şi acum trebuie să o reconstituim îmbinând cu multă răbdare aceste bucăţele sau reconstituind ceea ce s-a pierdut. Vorbind la modul concret, să spunem că dintr-o localitate un cetăţean îmi face cunoscută o fotografie de familie de acum 70-80 de ani, un alt cetăţean, aflat acum în Germania sau în America, vine cu o informaţie care o completează pe prima şi astfel, treptat, o anumită istorie până acum complet necunoscută poate ieşi la lumină. Nu vă fac un secret din faptul că nici eu, atunci când am lansat acest blog, nu am ştiut multe lucruri pe care între timp le-am putut descoperi prin bunăvoinţa dezinteresată a cititorilor mei.

Interesante trebuie să fie, fără doar şi poate, şi istoriile Ardealului, Bucovinei, Dobrogei sau a oricărei părţi a României care a fost disputată de-a lungul timpului. Mă gândesc eu că datorită multiculturalităţii. Ce are deosebite Banatul şi istoria lui, comparativ cu celelalte provincii istorice?

Banatul a avut de-a lungul timpului un regim destul de ingrat din punct de vedere istoric. Încă de pe vremea turcilor şi apoi a austriecilor, el a fost o provincie de margine, ceva periferic, o veşnică monedă de schimb între diferitele puteri existente la un moment dat şi ca atare destul de neglijată de către centru. După unirea cu România din 1919 această situaţie s-a păstrat din păcate în mare măsură. Comparativ cu alte regiuni, Banatul a fost tratat ca un element de mâna a doua, iar studierea trecutului său a fost profund neglijată. Ca să exemplific, pot spune că până în 1990 în Banat nu au existat o facultate sau un institut de istorie, studenţii provenind din această regiune trebuind să înveţe mai mult istoria oficială din alte centre. Eu însumi m-am format ca istoric la Iaşi şi pot mărturisi că în cinci ani de facultate abia dacă am auzit de două-trei ori rostindu-se cuvântul „Banat” în cadrul cursurilor audiate. Aceasta m-a determinat încă de atunci să întreprind cercetări pe cont propriu în bibliotecile de acolo, pentru a încerca să aduc şi cunoaşterea istoriei regiunii mele la un nivel cât de cât apropiat de ceea ce aflam în rest. Am admirat acolo tenacitatea moldovenilor de a-şi cunoaşte trecutul şi accentul pus de ei asupra perioadelor celor mai faste din istoria lor, cu principala greutate asupra lui Ştefan cel Mare, de unde pornea practic totul. Ei au un adevărat cult pentru perioada medievală care a reprezentat epoca de glorie a istoriei Moldovei şi peste două treimi dintre studenţii de acolo intenţionează să devină medievişti. Inspirându-mă din exemplul lor, am identificat la rândul meu perioada cea mai fastă a trecutului Banatului, care acoperă epoca modernă de după cucerirea austriacă din 1718 şi merge până la instaurarea comunismului în 1948, adică 230 de ani de mare dezvoltare şi de profundă modernizare din toate punctele de vedere. Pornind de aici, am desfăşurat cercetări care să facă lumină asupra multor lucruri uitate pe nedrept.

Din tot ce are istoria Banatului deosebit, ce anume vă suscită în mod special interesul?

Tot ceea ce are legătură cu trecutul nostru. Evident, cele mai incitante subiecte sunt acelea despre care până acum se ştia foarte puţin sau deloc. În acest sens, după cum spuneam, blogul îmi rezervă şi mie numeroase surprize, pentru că am ajuns să descopăr din mărturiile cititorilor numeroase lucruri pe care nu le cunoşteam acum doi ani. Dau câteva exemple. După ce scriitoarea Herta Müller a primit Premiul Nobel în 2009, am considerat de cuviinţă să prezint pentru publicul românesc o scurtă istorie a fenomenului Aktionsgruppe Banat, cu care aceasta avusese multiple legături. După prezentarea activităţii scriitorilor germani bănăţeni, membri ai acestui grup, am fost contactat de Carl Gibson, fost lider al Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din 1979, care mi-a descris pe larg rolul acestuia în mişcarea disidentă bănăţeană. Pentru că Gibson se cunoscuse în detenţie cu lideri ai opoziţiei religioase, mi-a facilitat cunoaşterea şi a istoriei A.L.R.C. (Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă) în regiunea noastră. Foştii studenţi timişoreni din 1956 Anatol Musceleanu (care acum trăieşte în Bacău) şi Gudrun Winkler din Germania mi-au trimis amintiri şi documente inedite privitoare la greva la care participaseră în timpul revoluţiei anticomuniste din Ungaria, pentru care au fost exmatriculaţi. Şi nu în ultimul rând vreau să îl amintesc pe ţăranul Petru Scrob din Şomoşcheş, judeţul Arad, participant de frunte la răscoala anticomunistă din 1949. Vara trecută am fost abordat de fiul acestuia, care mi-a înmânat o remarcabilă poezie inedită compusă de tatăl său în timpul detenţiei suferite după înăbuşirea răscoalei şi pe care am avut onoarea să o public în premieră pe blog, introducând-o astfel în circuitul literaturii de detenţie de la noi, din care s-a păstrat din păcate foarte puţin până acum.

Care sunt principalele dumneavoastră surse de documentare? Documentele pe care le citaţi ce statut au? Cum ajungeţi la ele? Există şi aici o piaţă de profil? Există speculă, contrabandă, evaziune ş.a.m.d.?

Din fericire, domeniul istoric este destul de ferit de tentaţii necurate, pentru că nu este un domeniu din care cineva s-ar putea îmbogăţi şi are avantajul că din acest motiv nu este abordat decât de cei într-adevăr pasionaţi şi care nu urmăresc niciun scop material. Oamenii care mi-au trimis informaţii, documente sau fotografii nu au cerut niciodată vreo răsplată pentru aceste lucruri. Satisfacţia pentru ei, ca şi pentru mine, este ca mărturiile lor să poată fi în sfârşit cunoscute. Domeniul nostru este deci unul curat. Nu am câştigat nimic din punct de vedere material de pe urma blogului, dar nici nu mi s-au cerut recompense pentru lucrurile comunicate. Când am început această riscantă activitate credeam că sunt aproape singurul idealist care mai urmăreşte asemenea tematici, precum cea privind trecutul nostru. Am avut însă în curând imensa surpriză să constat cât de mare este interesul bănăţenilor faţă de trecut şi cât de puţin au putut ei să şi-l exprime până acum. Tocmai din cauza pe care o aminteam la început, anume că istoria Banatului a fost intenţionat ţinută în umbră. Abia acum descoperim împreună ce trecut impresionant avem şi câte lucruri interesante putem descoperi în acest trecut. Acesta este unul dintre principalele avantaje ale blogului: omul îl citeşte numai dacă este interesat de tematică, face legătura cu lucrurile pe care le cunoştea din experienţa proprie sau a familiei şi în caz că doreşte, participă la lămurirea diverselor aspecte cu contribuţii directe. Totul este benevol, nimic nu este obligatoriu.

Cât reprezintă, în conţinutul blogului, cercetarea ştiinţifică sistematică şi cât e manifestarea unei nostalgii, respectiv dorinţe de a prezerva cât se mai poate din trecut? Cât e pasiune sau hobby, cât e muncă… voluntară? (Asta ştiut fiind că blogul e o platformă de exprimare personală, particulară şi nu instituţională).

Pot spune că toate aceste elemente se împletesc în conţinutul blogului. Dacă suntem pasionaţi de cunoaşterea trecutului, evident că ne interesează ca mărturiile istorice să existe, să fie păstrate şi să poată fi valorificate din punct de vedere ştiinţific. În multe cazuri am acceptat conştient ca blogul să nu exprime în prea mare măsură opiniile mele personale, cum fac majoritatea blogurilor care sunt de atitudine, în special politică. Istoria porneşte de la document. În perioada comunistă s-a procedat forţat la emiterea unor teorii de valoare istorică mai mult sau mai puţin adevărate, după care trebuiau căutate documentele sau fragmentele de documente care să le demonstreze. Într-o cercetare liberă, procedura este inversă. Istoricul nu trebuie să pornească cu idei preconcepute, ci să analizeze documentele la care are acces şi să tragă concluziile care se impun de acolo, indiferent dacă acestea sunt sau nu pe placul său. Bineînţeles, trebuie să intervină la un moment dat şi spiritul critic al istoricului, adică nu orice fel de document trebuie luat de bun. Multe mărturii, în special memoriile unor personalităţi, articole din presă etc., pot fi subiective, iar în acest caz opiniile pe care le prezintă trebuiesc verificate şi confruntate cu mai multe surse. Din acest motiv, cercetarea poate oferi destule surprize celui ce o întreprinde, iar mulţumirea istoricului nu este neapărat faptul că rezultatele sunt pe placul său, cât convingerea că a reuşit să elucideze anumite necunoscute, care vin să lumineze în sfârşit un eveniment sau altul.

Aveţi o colaborare directă cu alţi pasionaţi (respectiv preocupaţi) de istoria Banatului – bloggeri, colecţionari, cercetători, muzee – din ţară sau străinătate?

Da, am o colaborare foarte bună cu numeroşi alţi împătimiţi ai trecutului nostru, pe care voi încerca să îi enumăr pe scurt în continuare. Am întreprins numeroase excursii istorice prin locuri de mare semnificaţie împreună cu Adrian Drăgan şi cu colonelul în rezervă Gheorghe Popoviciu, care sunt foarte animaţi de interesul pentru trecut, au cunoştinţe solide în domeniu, deţin mărturii foarte interesante ale istoriei noastre şi în special cel de-al doilea este un ghid neegalat pe cărările judeţului, ale cărui cele mai ascunse cotloane le cunoaşte la perfecţie. O extrem de bună colaborare o am cu Robert Babiak, reşiţean aflat în Germania, la fel de bun cunoscător al trecutului regiunii noastre şi coautor la multe articole de pe blog. Tot din Germania am mai beneficiat de susţinerea Mariei Wesselak la elucidarea trecutului localităţii Lindenfeld, din care provine, localitate care acum este din păcate părăsită complet, sau de cea a lui Günther Friedmann, originar din Tirol, care la fel mi-a făcut cunoscute multe amănunte din trecutul acestuia. Din Franţa am avut parte de ajutorul lui Radu Portocală, nepotul fostului preşedinte al consiliului de administraţie de la U.D.R., ulterior mort la Sighet, care mi-a trimis o biografie detaliată a acestuia. Alte documente şi informaţii am primit pe parcursul timpului de la Ioan Cornel Chira, Anton Schulz, Petrică Rădulescu, Traian Popescu, Walter Woth şi alţii, tuturor mulţumindu-le şi pe această cale în mod deosebit pentru contribuţiile aduse la cunoaşterea trecutului nostru.

În final, legat de acest proiect, până în prezent, ce insatisfacţie aţi avut şi, pentru a încheia, sper, într-un ton pozitiv, care a fost satisfacţia dumneavoastră majoră?

N-aş putea spune că am avut până acum vreo insatisfacţie deosebită. Poate doar pentru faptul că nu am început mai devreme această activitate atât de pasionantă. Dacă ştiam că aş fi găsit într-un timp atât de scurt aşa de mulţi prieteni în ale cunoaşterii celor ce au fost, m-aş fi străduit să concep acest blog mult mai devreme. Satisfacţiile sunt acum, după mai mult de un an şi jumătate de activitate în acest format, extrem de numeroase. Blogul conţine până acum un număr de 115 articole, fiind accesat de aproape 56.000 de ori de către cititori provenind din 69 de ţări. Majoritatea celor 177 de comentarii făcute de aceştia au fost favorabile activităţii depuse de noi, semn că lumea înţelege ceea ce vrem să facem. În plus, am creat o pagină „Istoria Banatului” pe Facebook, care în patru luni a adunat aprecierile a peste 550 de vizitatori, depăşind paginile unor instituţii de prestigiu ca nivel de aderenţă. Toate aceste lucruri sunt deosebit de încurajatoare ca o asemenea muncă, dificilă şi poate riscantă la început, când proiectul ar fi putut eşua în lipsa publicului, să continue şi de acum încolo. Cea mai mare bucurie pentru mine este atunci când cineva îmi spune că a aflat lucruri necunoscute până acum de pe blogul meu. Mulţi regăsesc în articolele mele numele unor rude, prieteni sau cunoscuţi care le produc o firească emoţie. Aceasta îi determină probabil să se ataşeze întrucâtva de efortul nostru şi în măsura în care pot contribui cu ceva, să ajute la lămurirea unor probleme. Vreau să mulţumesc încă o dată tuturor cititorilor şi colaboratorilor „Istoriei Banatului” şi să îi asigur că proiectul merge înainte numai datorită lor.

Pagina 7[1]

Interviul, cu unele prescurtări dictate de spaţiul editorial, a apărut în săptămânalul reşiţean Postul mare, an 2, nr. 35, din 3 februarie 2011, pagina 7.

Mircea Rusnac – Plaga Banatului: musca columbacă

2 februarie 2011

Istoria zonei sudice a Banatului, învecinată cu Dunărea, a fost profund marcată de existenţa unei insecte extrem de dăunătoare, care a produs multe pagube locuitorilor săi şi bunurilor acestora. Este vorba de musca columbacă, de care se leagă multe amintiri neplăcute şi chiar destule legende, prin care bănăţenii încercau să explice provenienţa ei în acele locuri şi nocivitatea deosebită pe care o prezenta.

Una dintre primele şi cele mai complete prezentări ale muştei columbace a fost făcută de savantul veneţian Francesco Griselini, care a trăit o bună perioadă în Banat şi a avut prilejul să studieze atent insecta în cauză. El i-a consacrat un întreg capitol, ultimul, din cunoscuta lucrare Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, publicată în 1780. Am folosit traducerea românească apărută la Timişoara în 1984 a acestei lucrări, în special a Scrisorii XII din partea a doua, scrisoare redactată în acelaşi oraş la 18 ianuarie 1777, cu doar câteva zile înainte de a părăsi definitiv regiunea noastră.

Griselini descria această muscă nefiind mai mare decât un ţânţar. Ea îşi trăgea numele după cel al unui castel de pe malul drept, sârbesc, al Dunării (Golubac). Conform credinţei populare, ea s-ar fi născut în anumite peşteri de pe mal. Zbura în roiuri foarte întinse, care semănau cu nişte nori groşi de fum sau cu coloanele de aburi care se ridică de pe suprafaţa mării. (p. 317.) Aceste roiuri apăreau în intervalul 20-25 aprilie, apoi din nou în a doua jumătate a lunii mai, uneori ceva mai devreme sau mai târziu. În toamna anului 1776 un asemenea roi a fost observat chiar şi la Timişoara, timp de două zile. (p. 318.) Roiurile puteau fi împrăştiate numai de ploi şi de vântul puternic. Dacă însă primăvara şi începutul verii erau secetoase şi băteau vânturi blânde dinspre răsărit, stolurile se răspândeau în zonele Orşova, Palanca Nouă, Mehadia şi Vârşeţ.

Ele atacau în număr foarte mare animale domestice precum boi, vaci, oi, capre, cai şi porci. Animalele încercau să scape prin sărituri disperate şi lovituri de coadă. Însă părţile corpului lipsite de păr, precum pieptul sau bărbia, le erau acoperite într-o clipă de aceste insecte, care se fixau acolo temeinic şi apoi pătrundeau în nări şi urechi, în jurul ochilor şi în deschizăturile organelor genitale ale animalelor de ambele sexe (mai ales la vaci). Durerile provocate erau cumplite, fiind exprimate prin răgete, mugete, guiţări, nechezări, behăiri şi prin fugă nebună, chiar prin aruncarea în apă. Animalele mureau ori în timpul atacului, ori la 3-4 ore după aceea sau cel mai târziu în cursul nopţii următoare. (p. 318.)

Ca măsuri, ţăranii secolului al XVIII-lea aprindeau focuri mari de paie când apăreau insectele, iar locurile de pe corpul animalelor unde se puteau aşeza acestea erau umezite cu o fiertură de pelin. Muştele erau alungate într-adevăr de fum şi de mirosul de pelin. Iar animalele, împinse de instinct, se adunau în jurul focului pentru a se apăra mai bine de aceste muşte. (p. 318-319.)

În acelaşi timp, locuitorii au adresat administraţiei imperiale austriece, potrivit lui Griselini, numeroase plângeri şi petiţii după ce şi-au pierdut în acest mod animalele. În consecinţă, a fost dat un ordin de a fi studiate în amănunţime aceste insecte, pentru a se putea găsi unele mijloace de protejare împotriva lor. (p. 319.)

Panoramă din peştera Gaura cu Muscă

Griselini relata şi legenda românească potrivit căreia muştele columbace ieşeau dintr-o singură grotă de pe malul Dunării (cea denumită Gaura cu Muscă de lângă Coronini). În apropierea acesteia, Sfântul Gheorghe s-ar fi luptat cu balaurul infernal, tăindu-i în cele din urmă capul şi aruncându-l în peşteră. Altă legendă se referea la Iovan Iorgovan în acelaşi sens. Muştele ar fi provenit deci tocmai din tigva monstrului. Alţii credeau că ele se trăgeau dintr-un pârâu din regiune, populat cu scorpioni, şerpi şi viespi, care îi infectau apa cu veninul lor. Unii spuneau că muştele ieşeau din fermentaţia murdăriei acestor animale. Iar alţii, în sfârşit, le indicau originea în copaci, mai precis din ghinda unor stejari umezită de ploile calde de primăvară. Oricum, efectul lor era distrugător, otrăvind animalele, a căror carne devenea astfel infestată şi putea otrăvi la rândul său pe cei care o consumau. (p. 319-320.) Hoiturile animalelor se umflau, în special nările, ugerele şi organele genitale. Dar restul organelor nu erau afectate şi puteau fi chiar consumate. Un medic al acelor timpuri recomanda, pe lângă metoda focului de paie, spălarea zilnică a părţilor corpului expuse atacurilor cu fiertură de frunze de nuc, păstrate din anul anterior, căci muştele apăreau primăvara, înainte de înverzirea nucilor. (p. 320.)

Griselini le descria astfel: la cap aveau două mici antene, între acestea fiind un ac mic, spatele era negricios şi puţin păros, abdomenul era alb, aveau şase picioare, două aripi, mai jos un mic apendice cenuşiu, iar de abdomen erau legate 11 inele plumburii. Se încadrau în specia tăunilor, fiind printre cele mai dăunătoare insecte din această parte a Europei. (p. 321.)

Această adevărată plagă a Banatului a dispărut în mare parte abia în urma construirii barajului de la Porţile de Fier, când nivelul apelor Dunării s-a ridicat şi a acoperit locurile de pe mal favorabile înmulţirii muştei columbace. A fost unul dintre efectele cele mai favorabile ale ridicării acestui baraj, care a condus din păcate şi la dispariţia multor vestigii istorice. Însă faptul că sudul Banatului a scăpat de blestemul muştei columbace a fost unul care a marcat în bine mersul lucrurilor din această regiune.

Mircea Rusnac – Semenicul mai puţin cunoscut

27 ianuarie 2011

Într-o foarte frumoasă zi de 7 noiembrie 2010 am făcut o excursie pe Semenic în compania coloneilor Florin Lungu şi Gheorghe Popoviciu. Beneficiind de experienţa celui din urmă, am putut vizita un traseu mai puţin cunoscut turiştilor obişnuiţi, dar cu atât mai interesant şi mai pitoresc. Într-o zi de toamnă deosebit de călduroasă pentru altitudinea de peste 1.400 m la care ne-am aflat, am urmat un drum lateral la sud de vârful Semenic, ocolind staţiunea prin răsărit. Este o zonă extrem de bogată în izvoare şi pâraie, pe parcursul a aproximativ 1 km traversând nu mai puţin de cinci. Este vorba tocmai de izvoarele Nerei, care se află sub vârful Piatra Goznei din zona golului montan al Semenicului. Acolo ea este cunoscută sub numele de Nergana, având o lungime de 26 km. Cursul total al Nerei are lungimea de 131 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 1.360 kmp.

Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu, cu excepţia celei de-a doua, realizată de colonelul Florin Lungu.

Continuându-ne periplul prin preajma staţiunii, am găsit o stână părăsită, care după spusele colonelului Popoviciu exista încă în perioada celui de-al doilea război mondial, când a putut servi ca loc de refugiu unor militari fugiţi de pe front. Ei trăiau acolo deghizaţi în ciobani sau tăietori de lemne. Mai târziu, pentru a nu putea fi recunoscuţi de către sovietici, îşi frecau palmele cu scoarţă de copaci ca să le bătătorească şi să nu poată fi daţi de gol. Acum, stâna pustie a mai rămas doar ca un martor mut al acelor vremuri nefericite.

La sudul staţiunii se află intrarea în Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului, în mijlocul unor păduri foarte dese. După o trecere pe la cota 1.430 m, am ajuns până la vestitul Lac al Vulturilor, străjuit de clopotul montat odinioară de către U.D.R. pentru a-i atrage pe toţi cei doritori să se scalde în apele reci şi radioactive ale acestuia cu ocazia Sfântului Ilie, în credinţa că în acest mod s-ar vindeca feluritele boli ale oamenilor. Întorcându-ne de acolo chiar prin marginea de sud-est a staţiunii, am întâlnit un alt lac, artificial, ale cărui începuturi datau tot din vremea U.D.R.-ului. Atunci inginerul Dorin Pavel,  proiectantul lacurilor Gozna, Secul şi Trei Ape şi executantul primului, emisese ideea edificării unei staţiuni pe culmile Semenicului, care să deţină şi un lac de agrement. Naţionalizarea a pus capăt acestor visuri şi barajul nu a mai fost finalizat niciodată. Însă urmele sale sunt vizibile şi acum.

Trecând apoi pe lângă vechea cabană Costeanu, ulterior Cabana Centrală, închisă şi supusă unor nesfârşite proceduri de revendicare, am părăsit cu tristeţe un loc care ar fi putut să însemne un important spaţiu turistic. Marele platou montan, pe care deja în 1947 existau 18 cabane de diverse mărimi cu sute de locuri de cazare, zace acum în nepăsare şi uitare. Vechea şi frumoasa staţiune care a bucurat generaţii de reşiţeni şi nu numai începe să fie doar de domeniul amintirii. După un secol de turism organizat, părem să ne întoarcem acum la vremurile anterioare lui 1900, când numai turiştii împătimiţi se aventurau pentru o drumeţie pe culmi.

Un scurt film realizat cu ocazia acestei excursii poate fi vizionat aici.

Mircea Rusnac – Reşiţa anilor 1918-1934 în amintirile unui fiu de-al său

18 ianuarie 2011

Palatul Scheuchenstein

Am citit cu interes amintirile reşiţeanului de origine Adalbert Przibram, menite a reînvia pentru cunoştinţele noastre vremuri demult uitate.* Plecat de la o vârstă fragedă din oraşul natal şi purtat de valurile vieţii pe aproape toate meridianele Pământului, Adalbert Przibram a fost totuşi în măsură să ne lase o descriere foarte utilă a vechii Reşiţe şi a oamenilor săi, care trebuie să fie cunoscută şi de noi, cei de acum. De aceea, vom stărui asupra primelor pagini ale amintirilor sale şi ale familiei sale, referitoare tocmai la viaţa Reşiţei din anii 1918-1934, ani tot mai îndepărtaţi de realităţile zilelor noastre.

Născut aşadar la Reşiţa la 19 mai 1922, Adalbert Przibram a locuit la Timişoara din anul 1934. A absolvit Liceul „Constantin Diaconovici Loga” în 1940, devenind inginer chimist la Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi în 1945. În acelaşi an a fondat Biblioteca Britanică din Timişoara, care a funcţionat sub egida Legaţiei britanice din Bucureşti. A condus această bibliotecă până în 1949, când ea a fost închisă de regimul comunist. În 1950 a fost şi el arestat, petrecând ani buni în închisorile şi lagărele comuniste. Din 1969 a trăit în Germania, având ocazia în perioada următoare să viziteze numeroase ţări de pe toate continentele, impresiile culese fiind relatate pe sute de pagini ale cărţii. Însă mereu a rămas cu sufletul la Banat şi la Reşiţa natală. (p. 5)

Tatăl său fusese şeful secţiei de întreţinere a căilor ferate din localitate, însă a murit când Adalbert avea abia doi ani. Rămas singur cu mama sa, a primit de la aceasta o educaţie aleasă. Descriind atmosfera în care se găsea, el avea cuvinte de laudă pentru Banatul acelor timpuri: „De altfel şi Banatul, provincia în care m-am născut, în tot cursul istoriei sale, a excelat prin toleranţa pe care o avea faţă de toţi locuitorii lui. Regiunea a şi fost stăpânită de diverse popoare şi toate au lăsat urme. Aici au fost daci, aici au fost romani, aici au fost turci, austrieci, unguri, sârbi, pentru ca din 1919 Banatul să aparţină României. Pe vremea copilăriei mele trăiau acolo români, germani, unguri, sârbi, evrei, turci, slovaci, bulgari, cehi şi croaţi. Desigur, nu-i pot lăsa pe dinafară pe bieţii ţigani, astăzi sinzi şi roma, care erau singurii izolaţi cumva de oraş, în sensul că la Reşiţa trăiau într-un ghetou din afara oraşului (cartierul Länd de astăzi, n.n.). Dar nici ei nu prezentau o dificultate în ceea ce priveşte încadrarea lor în societate. Lucrând ca muncitori, au fost acceptaţi ca parteneri egali în uzină.” (p. 13)

Până la vârsta de 4 ani, Przibram a locuit împreună cu mama sa în Palatul căilor ferate de pe Str. Independenţei de astăzi. Apoi s-au mutat într-un apartament din vechiul centru al oraşului, într-o casă lipită de biserica ortodoxă aflată pe locul actualei catedrale. Acolo avea să îşi facă şi o serie de prieteni români. (p. 13)

Primul său învăţător a fost Vasile Lugojan. În 1932 a început gimnaziul, unde director era chiar naşul său, Gheorghe Molin. A urmat acolo timp de doi ani, apoi s-a mutat la Timişoara. Între timp şi-a lărgit aria de prieteni şi cunoştinţe, cu unii dintre aceştia regăsindu-se mai târziu în Germania sau în diverse alte locuri. Începea să observe mai atent realitatea din jurul său: „Îmi aduc aminte de oraş, de plăcutele seri de vară, şezând în grădină şi simţind adierea vântului, de zilele de 1 Noiembrie, Ziua Morţilor, când în faţa noastră, pe dealul de vis-à-vis, ardeau mii şi mii de lumânări. Reşiţa avea şi un patinoar, unde mergeam în fiecare seară de iarnă să patinez. În februarie, îmi făcea plăcere să văd, în vremea carnavalului (de Făşang, n.n.), oamenii mascaţi, care se plimbau pe stradă, şi eram fericit când câte unul îmi dădea mâna.” (p. 14-15) Din spatele casei lor, de lângă Bârzava, pleca vara la ora 16 un trenuleţ pentru muncitorii care ieşeau din fabrică cu o oră mai devreme. Acest trenuleţ avea ca destinaţie cele două ştranduri ale localităţii din zona Länd: Ştrandul U.D.R. (lângă centrala Grebla) şi Ştrandul Muncitoresc (actualmente cunoscut ca Ştrandul vechi). Cel al U.D.R.-ului avea un bazin, iar cel muncitoresc era pe Bârzava, care se lărgea în acel loc şi avea o insulă în mijloc. El mergea pe rând la ambele ştranduri, iar seara la ora 20 trenuleţul revenea în oraş. (p. 15)

„Practic, tot oraşul trăia de pe urma muncii în uzină, zeci de mii de muncitori din oraş şi din zonă lucrau acolo, unii venind în fiecare zi cu trenul la Reşiţa, continua Adalbert Przibram. Din fragedă copilărie îmi aduc aminte de zilele de 1 Mai, când muncitorii defilau cu steaguri, cu biciclete împodobite cu hârtie roşie, impresionându-ne pe noi copiii.” (p. 15) Tot atunci începea să meargă în excursii prin frumoasele împrejurimi ale oraşului: la Prolas, unde găseau liliacul înflorit şi mirosind de departe; la peştera Comarnic, cu minunatele ei stalactite şi stalagmite, păstrate foarte bine până în anii 1945-1946, când vizitatorii s-au înmulţit şi au început să apară şi pagubele; la barajul Văliug (Breazova), la Doman, Secul sau Izvoarele Reci. Primăvara, în jurul oraşului se vedeau luminile a mii de licurici. (p. 15)

Mulţi locuitori din acea vreme se ocupau cu vânătoarea şi pescuitul, inclusiv cu prinderea broaştelor (pui de baltă). Erau vânaţi iepuri şi căprioare, se prindeau peşti şi raci din apele de munte. „Totul era în imediata apropiere a Reşiţei. De altfel, tot Banatul excela prin această bogăţie naturală. În Banat găseai de la munte până la râu o serie de produse agricole, toate produsele de minerit, vânat şi pescuit. Banatul e o provincie foarte bogată, care poate trăi din produsele proprii.” (p. 16) În plus, exista o remarcabilă multiculturalitate, prezentă inclusiv la Reşiţa, unde oamenii cunoşteau de la vârste fragede limbile germană, română şi maghiară (cum a fost şi cazul lui Przibram). (p. 16) Erau editate şi diverse publicaţii, între care o revistă de teatru care apărea lunar şi care avea o rubrică intitulată Ce povestesc copiii. În acea rubrică avea să apară şi o povestire a lui Przibram. (p. 17)

În anul 1918, comandantul armatei sârbeşti care a ocupat Reşiţa a fost generalul Carlo Silvi, care era încartiruit în Palatul căilor ferate. Cu această ocazie, el s-a împrietenit cu familia lui Przibram. Mai târziu, în oraş au intrat trupe şi avioane franceze. Legat de acestea, autorul comitea o eroare neintenţionată, scriind că în cimitirul catolic din Reşiţa ar fi mormântul a doi piloţi francezi căzuţi cu avionul în apropierea localităţii, acest mormânt fiind împodobit cu o cruce formată din elicea avionului. (p. 18) În realitate, este vorba de mormântul unor piloţi germani din primul război mondial, de care ne-am mai ocupat în câteva ocazii.

Când în Reşiţa a pătruns armata română, ea era condusă de tânărul ofiţer Burileanu, care a fost încartiruit de asemenea la Palatul căilor ferate şi în consecinţă oaspete al familiei Przibram. (p. 20) Autorul îşi mai amintea de vacanţele de Crăciun şi de Paşti petrecute la Oraviţa, la familia Mészáros, a inginerului şef de secţie la C.F.R. din localitate şi fost coleg cu tatăl său. (p. 21) Din Reşiţa mai ţinea minte prăvălia „Deutsch”, cu delicatese şi coloniale, de unde cumpăra banane şi ananas. De asemenea, Palatul Scheuchenstein, unde locuia doamna cu acelaşi nume. Fiii ei erau pasionaţi vânători şi împodobiseră întreaga casă cu numeroase trofee. O cameră avea pe pereţi sute de coarne de cerb şi capete de mistreţ. Doamna Scheuchenstein ştia să gătească foarte bine iepuri, căprioare şi cerbi. În apropiere se afla şi prăvălia „Göböliös”, cu jucării pentru copii. De acolo Przibram şi-a cumpărat prima bicicletă, de culoare verde, cu care se plimba prin toată Reşiţa. (p. 22)

În vara lui 1934, la vârsta de 12 ani, Przibram şi mama sa părăseau definitiv Reşiţa natală, pentru a-şi putea continua studiile la Timişoara. Totuşi, după cum s-a văzut, amintirea oraşului a rămas mereu vie în memoria sa. Mulţumită acestor amintiri dintr-o copilărie îndepărtată, este posibil ca şi noi să avem o imagine mai clară a Reşiţei acelor ani. Ani de dezvoltare industrială şi urbanistică, în care numele Reşiţei şi al uzinei sale erau foarte bine cunoscute pretutindeni. Oamenii acelor timpuri pot fi mai uşor întrezăriţi prin cunoaşterea acestei lucrări.

* Adalbert Przibram, Biblioteca Britanică din Timişoara şi viaţa mea, Ed. Hestia, 2003, 436 p.

Această carte poate fi citită în întregime aici.

Traducerea acestui articol în limba germană, efectuată de Robert Babiak, poate fi citită aici.

Mircea Rusnac – Excursie istorico-turistică la Cetatea Caraşova

12 ianuarie 2011

La 9 octombrie 2010, profitând de una din zilele frumoase ale acestei toamne însorite, am vizitat împreună cu coloneii Gheorghe Popoviciu şi Florin Lungu vestigiile Cetăţii Caraşova, situate între comuna cu acelaşi nume şi satul Iabalcea. Cetatea a fost construită la înălţime, deasupra Cheilor Caraşului, care îşi etalează frumuseţea şi sălbăticia la poalele sale. Privind în jos dinspre cetate către chei, zidul de stâncă este înalt şi deosebit de abrupt. De acolo, orizontul pe care îl poate cuprinde privirea este extrem de larg. Undeva în preajmă poate fi zărită foarte distinct localitatea Caraşova, iar mai departe înălţimile care se succed până în Banatul sârbesc.

Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu

Dealul pe care se află cetatea, la o altitudine de 415 m, se numeşte Zaglovac. Iniţial acolo fusese un punct de observaţie folosit de romani, poziţia sa strategică fiind una foarte bună, la marginea Cheilor Caraşului şi cu posibilitatea de a supraveghea drumul care trecea prin zonă şi trecătorile montane. Ea a fost atestată din anul 1200 sub denumirea de Cetatea Regală (Castra Regalis), apoi în 1323 drept Castrum de Crassou. Distrusă şi reconstruită mai târziu de către turci, ea avea să facă parte din sistemul de fortificaţii al Banatului. Până astăzi, numele sub care este cunoscută de către craşoveni este de „Turski grad” (Cetatea Turcului), amintind perioada stăpânirii otomane.

Această cetate se întindea pe o suprafaţă de 2.500 mp şi avusese iniţial o formă ovoidală, fiind alcătuită din blocuri mari de piatră. Pe latura nord-estică are două şanţuri de apărare săpate în stâncă naturală, aceea fiind de altfel şi singura cale de acces. Zidul de incintă, din care se mai păstrează unele fragmente pe latura de nord, are grosimi cuprinse între 1,7 şi 3,2 m. Este totodată interesant de menţionat că în incinta cetăţii se observă foarte bine şi acum urmele unui rezervor circular de apă, despre care o legendă locală spunea că ar fi fost un puţ săpat în stâncă până la o peşteră situată dinjos de ea, existând în acest mod o sursă permanentă de apă pentru cei aflaţi în interior.

Astăzi pare greu de crezut o asemenea ipoteză, întrucât un puţ de acest fel ar fi trebuit să fie săpat până la o mare adâncime printr-un strat compact de calcar. De aceea, pare mai plauzibil ca el să fi fost un puţ natural. Însă legenda nu poate fi cu totul exclusă, deoarece chiar dedesuptul cetăţii, pe malul Caraşului, se află într-adevăr o peşteră inundabilă denumită tocmai „Peştera de sub Cetate.” Descoperirea acesteia este în favoarea credibilităţii tradiţiei populare.

În acest fel, vizita la Cetatea Caraşova a fost una foarte binevenită. Situată destul de aproape de Reşiţa, la marginea şoselei către Anina şi relativ uşor de găsit, ea poate servi ca un bun model de cunoaştere a activităţii militare din Banatul medieval. Prin frumuseţea peisajelor ce o înconjoară, ea poate fi şi un important punct turistic. De aceea, este necesar ca această cetate să fie cunoscută de bănăţeni, ca un vestigiu de primă mărime al efortului de apărare al înaintaşilor noştri.

Mircea Rusnac – Informaţiile lui Horst Dieter Schmidt despre Lindenfeld

4 ianuarie 2011

Horst Dieter Schmidt a avut bunăvoinţa de a ne trimite documentata sa lucrare apărută în 1991, practic singura carte scrisă până acum despre Lindenfeld.* În cele 136 de pagini ale acesteia au fost analizate numeroase aspecte ale vieţii localităţii, începând de la întemeiere, continuând cu evoluţiile negative ale populaţiei, aflate într-un continuu proces de descreştere şi de emigrare, până în jurul anului 1975, când autorul a efectuat cercetări la faţa locului. Din interesantele informaţii oferite vom extrage acum unele date referitoare la istoria localităţii şi la evoluţiile care au marcat-o de-a lungul timpului.

Situat la o altitudine de 760 m în Masivul Semenic, Lindenfeld a avut la început 37 de case (p. 12), fiind situat la mare distanţă de alte localităţi, cu dificile căi de acces şi cu cea mai apropiată gară la aproximativ 20 km de sat. (p. 13) Temperatura medie anuală era destul de scăzută, doar 6-7° C, cu o variaţie anuală de 26°, între media lunii ianuarie de -5° şi cea a lunii iulie de +20°. (p. 15) Totuşi, locul fiind unul bogat în surse de apă, a fost ales de primii colonişti pentru înfiinţarea localităţii. (p. 15)

În faţa bisericii (august 1965)

Primul transport de colonişti din Boemia, cuprinzând 56 de familii germane, a ajuns la Viena în toamna anului 1827, pornind cu vaporul către Banat, pe Dunăre până în apropiere de Biserica Albă. De acolo au fost duşi cu căruţe trase de cai şi de boi prin munţi până pe valea Timişului, unde au iernat în satul românesc Slatina Timiş. (p. 28) La începutul lui 1828, un al doilea transport, mult mai mare (506 familii), a plecat din regiunea Klattau. (p. 28) O parte a acestora au înfiinţat satul Sadova Veche de pe valea Timişului, însă cei mai mulţi au urcat către Semenic, unde au întemeiat în cursul aceluiaşi an alte patru colonii: Brebu Nou (126 de familii), Wolfswiese (99 de familii), Gărâna (98 de familii) şi Lindenfeld (36 de familii). (p. 28-29)

Dar din cauza condiţiilor grele întâlnite, ei au hotărât să părăsească aceste sate în 1832, majoritatea plecând în zonele de şes din Banatul Cameral. Condiţiile au fost la fel de rele şi acolo, astfel că unii s-au întors în zona militară, repopulând satele Gărâna (53 de familii), Brebu Nou (46 de familii) şi Lindenfeld (18 familii). Satul Wolfswiese, care se aflase la cea mai mare altitudine şi era lipsit de surse de apă, nu a mai fost repopulat. (p. 29)

Bunica Schwirzenbeck şi urmaşii săi

Numele primelor 18 familii din Lindenfeld erau următoarele: Schwirzenbeck, Anger, Burian (două familii), Braun, Hartel (Hartl), Auerweck, Kopp, Häupl (Heipl), Steinbach, Kohlruss, Weiss, Fritzthum, Friedrich, Gnad, Meydl, Marx (Max) şi Etschmann. În timp, pe lângă acestea au mai apărut încă 16 nume de familie: Eckert, Pfaffl, Nagler, Schmidt, Kästner, Raitmayr, Hoffmann, Richer, Tremml, Wesselak, Brandl, Esterl, Sautter (Sutter), Stuiber, Krall şi Rank. (p. 35) Majoritatea acestor 34 de familii proveneau din Boemia (de unde şi denumirea de „pemi”), cu excepţia familiilor Schwirzenbeck (din Bavaria), Etschmann (din Prusia) şi Sautter (din Baden), iar pentru familiile Stuiber, Krall şi Rank nu era cunoscută exact provenienţa. (p. 35) Toate cele 18 familii de la început erau de religie catolică. (p. 29)

Evoluţia numărului de locuitori din Lindenfeld a fost următoarea: 48 (în 1833), 141 (1879), 153 (1880), 201 (1911), 222 (1914), 302 (1920), 236 (1930), 262 (1939), 226 (1956), 220 (1959) şi 178 (1975). (p. 34) După aceea satul s-a depopulat complet, astăzi el nemaiavând niciun locuitor. Momentul maxim al populării sale a fost, după cum se poate vedea, anul 1920, cu 302 locuitori, toţi de naţionalitate germană. În acel moment, alte localităţi ale pemilor germani, la fel cu populaţie exclusiv de această etnie, numărau: Gărâna 1.070, Brebu Nou 1.010, Sadova Veche 579, iar Caransebeşu Nou, care avea şi câţiva locuitori de alte naţionalităţi, era locuit de 626 de germani. (p. 14)

Şcoala

Fiind o comunitate extrem de izolată, populaţia din Lindenfeld a avut multă vreme numai legături sporadice cu alte localităţi, la început doar cu cele ale pemilor germani. Căsătorii mixte cu alte naţionalităţi nu s-au produs în tot timpul existenţei localităţii. În permanenţă, tendinţa de părăsire a satului a fost mult mai accentuată decât sosirea (în special prin căsătorie) a altor locuitori acolo. Depopularea s-a intensificat după cel de-al doilea război mondial. În anii 1960 la Caransebeş, oraşul cel mai apropiat, a fost construită o fabrică de mobilă, unde în timp s-au angajat şi destui bărbaţi din Lindenfeld, obişnuiţi cu munca la pădure. (p. 12-13) Tendinţa permanent descrescătoare a populaţiei poate fi observată cel mai bine din câteva statistici întocmite de Horst Dieter Schmidt pentru diferite intervale de timp, în care au putut fi comparate venirile şi plecările din sat. Mereu, acestea din urmă erau mult mai numeroase.

În perioada 1833-1879, în Lindenfeld s-au aşezat doi bărbaţi, din Gărâna şi Brebu Nou, şi au părăsit satul 10 bărbaţi (5 la Gărâna, 4 la Brebu Nou şi unul la Sadova Veche). (p. 52) Datorită căsătoriilor, mobilitatea femeilor era mult mai mare. Astfel, în acelaşi interval, la Lindenfeld au venit 11 femei (6 din Gărâna, 3 din Brebu Nou şi 2 din Sadova Veche), dar au plecat altele 24 (13 la Gărâna, 9 la Brebu Nou şi 2 la Sadova Veche). (p. 53) Se poate vedea şi de aici că timp de mulţi ani după întemeierea localităţii, singurele legături care erau menţinute, inclusiv prin căsătorie, erau cu celelalte sate ale pemilor germani.

Elevi în curtea şcolii

În perioada 1915-1939, la Lindenfeld au venit doar doi bărbaţi (ambii din Gărâna), plecând în schimb 16 (7 la Reşiţa, 7 la Caransebeş şi 2 în Germania). (p. 54) Aria începea să se extindă. În acelaşi timp, veneau 8 femei (5 din Gărâna, 2 din Brebu Nou şi una din Sadova Veche) şi plecau nu mai puţin de 40 (câte una în Germania şi în Canada, una la Câlnic, 12 la Reşiţa, 2 la Secul, 5 la Gărâna, 3 la Brebu Nou, 3 la Sadova Veche, una la Slatina Timiş şi 11 la Caransebeş). (p. 55) Iar în perioada 1960-1975, disproporţia veniri-plecări a fost şi mai mare: în sat nu a mai venit niciun bărbat, dar au plecat 20 (7 în Germania, 7 la Caransebeş, 4 la Reşiţa şi 2 la Oţelu Roşu). (p. 56) Se observă acum apariţia fenomenului emigrării mai pronunţate în Germania şi cel al aşezării în oraşele industriale din vecinătate. Tot atunci, la Lindenfeld s-a mai aşezat o singură femeie (tot din Gărâna), plecând în schimb 33 în cele mai diverse destinaţii: 7 în Germania, 10 la Caransebeş, 6 la Reşiţa, 3 la Gărâna, câte două la Sadova Veche şi Văliug şi câte una la Şiria, Peciu Nou şi Birda. (p. 57)

Pentru ultima perioadă analizată de Horst Dieter Schmidt, în Lindenfeld au venit în total 7 oameni (3 femei şi un bărbat din Gărâna, o femeie din Brebu Nou şi câte o femeie şi un bărbat din Sadova Veche), părăsind satul 34 de locuitori (4 femei şi 2 bărbaţi la Caransebeş, 3 femei la Sadova Veche, o femeie la Brebu Nou, o femeie şi un bărbat la Gărâna, o femeie şi un bărbat la Văliug, 9 femei şi 2 bărbaţi la Reşiţa, o femeie la Birda, un bărbat în Austria, 4 bărbaţi şi 2 femei în Germania şi o femeie la Peciu Nou). (p. 65) În ritmul acesta, satul s-a depopulat complet în cele din urmă. Condiţiile de viaţă erau foarte grele comparativ cu cele din alte localităţi, astfel că nimeni nu a mai dorit să rămână. După 1990 cei originari din Lindenfeld au plecat masiv în Germania. Din vechiul lor sat nu a mai rămas decât amintirea.

Tinere din Lindenfeld

Încheiem aici scurta prezentare a datelor cuprinse în cartea lui Horst Dieter Schmidt, care mai cuprinde şi multe alte aspecte (naşteri, decese, efectele izolării asupra căsătoriilor între rude apropiate, tipologia umană comparativ cu alte localităţi şi ţări etc.). O lucrare dedicată localităţii care chiar în momentul publicării sale era pe cale de dispariţie şi care acum mai prezintă doar unele vestigii ale vieţii de altădată. Mulţumim şi pe această cale autorului pentru efortul făcut de a o scoate din anonimat.

* Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat. Bevölkerungsbiologische Untersuchungen der böhmer-deutschen Gemeinde Lindenfeld, Armin Vaas Verlag, Ulm, 1991, 136 p.

Mircea Rusnac – Două personalităţi uitate ale Banatului: Julius şi Ladislaus Horvath

19 decembrie 2010

În cele ce urmează vom urmări pe scurt biografia unor oameni care ar fi trebuit să reprezinte nişte mândrii pentru Reşiţa şi pentru Banat, dar care, datorită vremurilor pe care le-au trăit, au rămas în anonimat. Acum îi putem face cunoscuţi cititorilor prin grija lui Anton Schulz, prieten statornic al blogului nostru. Datele i-au fost oferite de bocşanul de origine Octavian Vasiliu, domiciliat acum în Austria, amândoi fiind legaţi prin pasiunea comună pentru filatelie. Pentru informaţiile oferite le mulţumim amândurora.

Primul specialist menţionat, Julius Horvath, s-a născut în 8 ianuarie 1886 la Somogyvar, actualmente în Ungaria. A învăţat de tânăr meseria de lăcătuş la fabrica „Fraţii Solymos” din Arad, apoi a lucrat, în intervalul 1904-1917, ca lăcătuş, controlor şi maistru provizoriu la Fabrica de maşini agricole din Bocşa, care pe atunci aparţinea de St.E.G. Tot acolo s-a căsătorit cu Emilia Sörös, sora bunicii lui Octavian Vasiliu, având un fiu. Între 1917 şi 1929 a fost maistru la Forja U.D.R. de la Reşiţa, devenind apoi prim-maistru, adică un fel de şef de secţie, la Forjă, până în data de 1 noiembrie 1940. Din acel moment, destinul său a cunoscut o întorsătură bruscă.

Prin adresa U.D.R. nr. 81.764 din 25 octombrie 1940 era înştiinţat scurt că i-a fost desfăcut contractul de muncă: „Întrucât dv. aţi luat parte la acţiuni politice contrare intereselor statului, vă denunţăm angajamentul pe data de 1 noiembrie 1940, fără preaviz (subl. n.).” Pe document se găseşte şi răspunsul manuscris al lui Julius Horvath: „Rezervându-mi dreptul de preaviz de un an ce mi se cuvine după 38 ani de serviciu cinstit şi toate celelalte drepturi.” SCAN0001[1]

Pentru a înţelege mai bine această situaţie, trebuie să precizăm că în acel moment România era sub conducerea generalului Antonescu şi a legionarilor, care nu tolerau atitudini politice contrare mişcării lor. Iar conducerea U.D.R. din acea perioadă, când o importantă parte din acţiuni era deţinută de capitalul german, nu putea decât să se conformeze situaţiei existente. Din acest motiv, printre victimele colaterale s-au aflat şi unii buni specialişti, cu o mare vechime în domeniul în care munceau, precum a fost şi cazul lui Julius Horvath.

După lovitura primită în felul acesta, cu toate că mai târziu a făcut contestaţie, el nu a mai lucrat nicăieri. În scurtă vreme s-a îmbolnăvit de tromboză şi nu a mai putut ieşi din casă. În acea perioadă a şi devenit filatelist, de la el învăţând această preocupare şi Octavian Vasiliu. Horvath a murit la Bocşa, pe Str. Teilor, în anul 1967.

Un destin nefericit a avut şi fiul său, Ladislaus Horvath, care se născuse tot la Bocşa, la 6 februarie 1911. El a făcut studii de medicină la Universităţile din Tübingen şi Viena, carnetul său de student de la Tübingen fiind acesta: SCAN0002[1] A murit însă la doar 30 de ani, la 31 iulie 1941, de septicemie, la spitalul din Dej, unde profesase şi ca medic. Este înmormântat la cimitirul catolic din Bocşa Montană.

Acestea au fost pe scurt vieţile a doi oameni strâns legaţi de trecutul Banatului, fiind dintre aceia care au ilustrat perioada glorioasă a acestuia. Însă unele tragice împrejurări i-au împiedicat să dea întreaga măsură a valorii lor şi evenimentele ulterioare i-au lăsat în anonimat. De aceea este datoria istoricilor să scoată la lumină evenimente şi personalităţi uitate, care merită să fie cunoscute acum de fiecare dintre noi.

Mircea Rusnac – Ocna de Fier între tradiţia minieră şi actualitatea turistică

10 decembrie 2010

Într-o frumoasă zi de toamnă am vizitat, împreună cu Duşan Baiski şi colonelul Gheorghe Popoviciu, localitatea Ocna de Fier şi împrejurimile acesteia. Cadrul natural în care este ea situată este foarte pitoresc, fiind înconjurată de dealuri împădurite şi de câteva lacuri ascunse printre copaci. Am întâlnit în periplul nostru lacul Vârtoape, înconjurat de bogatele păduri din zonă. Dar şi localitatea propriu-zisă este foarte importantă pentru trecutul Banatului.

Lacul Vârtoape. Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu.

Denumită odinioară şi Moraviţa, Vaskö sau Eisenstein, Ocna de Fier deţinea, după cum îi arată şi numele, importante zăcăminte de minereu de fier, cunoscute încă din perioada romană şi extrem de utile dezvoltării industriale din regiune. Prima mină a fost menţionată în 1736, iar în 1760 a fost întemeiată colonia minieră din Munţii Moraviţei, formată din refugiaţi olteni (bufeni). În timp, cele mai importante puţuri au fost denumite Carolus, Paulus, Delius, Theresia, Peter und Paul, Juliana, Simon und Iuda, Arhanghel şi Reichenstein. Erau depuneri mari de minereu de fier, dar şi de aramă, argint, aur amestecat cu granit, pirite de fier, pirite de aramă, galene, plumb argintifer şi filoane cuarţoase de aur, precum cel din muntele Cracul cu Aur, unde exploatarea fusese făcută încă de pe vremea romanilor. Francesco Griselini era într-un fel îndreptăţit să afirme în 1775 că Munţii Moraviţei erau din fier, iar „minereul zăcea în grămezi şi bulgări.” (Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 287.) Conform unei estimări din 1852 citate de Ion Păsărică, masivul de la Ocna de Fier ar fi conţinut 27 de milioane t de minereu, din care până în 1935 nu fuseseră exploatate decât aproximativ 7 milioane. (Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 40.) Chiar noi înşine, vizitând o veche exploatare de suprafaţă, acum în părăsire şi în curs de a fi acoperită de vegetaţie, am găsit o bucată de cca. 2 kg de fier nativ, care parcă venea să confirme peste secole exprimarea oarecum metaforică a lui Griselini.

Bucată de fier nativ

Înainte, minereul se afla în straturi care aveau grosimi cuprinse între 2 şi 37 m şi lungimi între 37 şi 150 m, abundând în magnetit, hematit şi fier oligist cu conţinut de 65-72% fier. (Ion Păsărică, op.cit., p. 39.) În zona minieră Ocna de Fier – Dognecea au fost descoperite pentru prima oară în lume mineralele: ludwigit (1874), veszelyit (1874), dogneceait (1884) şi warthait (1925). În 1855, producţia de la Ocna de Fier şi Dognecea vecină era de 14.000 t, iar în 1894 de exact zece ori mai mare (140.000 t), scăzând apoi pe parcursul secolului al XX-lea: 65.000 t în 1896, 62.000 t în 1920 şi doar 24.000 t în 1930. Scăderea se explica prin închiderea între timp a furnalelor de la Bocşa şi Dognecea, iar la Reşiţa începea să fie folosit în cantităţi tot mai mari fierul vechi, deja abundent încă de acum un secol. În consecinţă, şi numărul lucrătorilor de la Ocna de Fier a fost tot mai mic, de la 1.050 în 1896 la 250 în 1930 şi la 80 în 1932. La câteva decenii după încheierea celui de-al doilea război mondial, exploatarea a fost complet abandonată.

Veche exploatare de suprafaţă

Pentru transportarea minereului până la depozitele din exterior se folosea un tunel de 4 km lungime, care avea o linie ferată cu ecartamentul de 700 mm, pe care circulau vagonete trase de o locomotivă cu benzină. La gura tunelului, minereurile erau descărcate după natura lor în diferite compartimente cu plan înclinat, de unde erau reîncărcate în vagoanele uzinale cu ecartament de 1 m pentru a fi transportate la Reşiţa. (Ion Păsărică, op.cit., p. 40.) Atât produsele miniere, cât şi cele ale unei cariere de calcar pe care de asemenea am vizitat-o, erau duse la Reşiţa cu ajutorul unei căi ferate construite de St.E.G. în 1873. De asemenea, pentru aprovizionarea lucrătorilor pe credit, funcţionau în perioada interbelică atât la Ocna de Fier, cât şi la Dognecea, magazii de alimente ale U.D.R.-ului. (Ion Păsărică, op.cit., p. 40.)

Utilaj pentru pompieri fabricat în 1893. Fotografie de Duşan Baiski.

Acum, în urma dispariţiei vechii activităţi miniere, Ocna de Fier a devenit în bună măsură o localitate turistică, beneficiind de marea frumuseţe a locului în care este amplasată, care predispune la aerisire şi relaxare. Cei care şi-au cumpărat case acolo au reuşit să le transforme în adevărate colţuri de rai. Dar în primul rând ea se remarcă prin existenţa colecţiei de mineralogie estetică a lui Constantin Gruescu, cu rarităţi şi chiar unicate mineralogice la nivel mondial. În acest fel, viaţa localităţii se desfăşoară în alţi parametri, însă ea rămâne şi în continuare un punct de mare interes pe harta istorică a Banatului.

Un film realizat cu ocazia acestei vizite poate fi văzut aici.

Urmăresc

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 71 de alți urmăritori