Mircea Rusnac – Fotbalista din Ineu

9 aprilie 2011

Banatul şi zona Aradului au fost primele teritorii din România actuală în care s-a jucat fotbal. Primul meci cunoscut s-a desfăşurat la Arad în august 1899, între o selecţionată locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, care a câştigat cu 10-0. (Ioan Chirilă, Cu cărţile pe faţă, Bucureşti, 1976, p. 9.) După Arad, următoarele localităţi în care au avut loc jocuri de fotbal au fost Jimbolia, Lugoj şi Timişoara, deci pasiunea pentru acest sport a cuprins repede Banatul. (Ibidem, p. 7.)

În scurt timp, au fost înfiinţate numeroase echipe, sportul cu balonul rotund ajungând să cunoască o mare amploare. Nu trebuie uitate performanţele echipelor bănăţene în perioada interbelică, când au cucerit numeroase titluri de campioane naţionale şi Cupe ale României, iar majoritatea jucătorilor naţionalei proveneau din regiunea noastră. Iar ca să înţelegem pe deplin dimensiunea acestui fenomen în acea perioadă, vom face referire la un aspect rar întâlnit chiar până în ziua de astăzi.

În Almanahul Sportul 1971, paginile 139-140, am găsit o relatare foarte interesantă semnată de judecătorul pensionar Silviu Andru, intitulată O femeie-fotbalist în România anilor ’30. Ea se referea la formaţia Victoria Ineu, care în acea perioadă activa în a treia ligă. Având culorile alb-negru, echipa din Ineu era alcătuită din 25-30 de tineri croitori, pantofari, frizeri şi tâmplari şi din 2-3 funcţionari de la Finanţe şi Judecătorie, printre care şi autorul acestor amintiri. Dar ceea ce era cu totul ieşit din comun la Victoria Ineu comparativ cu alte echipe de fotbal din acea perioadă era prezenţa în rândurile sale a domnişoarei Elisabeta (Böske) Szigeti, născută în 1909. Aceasta a practicat sportul încă din timpul şcolii, remarcându-se la atletism, patinaj şi înot. Ea a evoluat timp de 12 ani (până în 1937) chiar în postura de centru atacant, în timp ce fratele ei, Alexandru Szigeti, era extremă dreaptă, iar Silviu Andru era half dreapta (în sistemul WM de atunci, 1-2-3-5). Ca atacant, ea şi-a adus un aport consistent la obţinerea unor importante victorii pentru echipa sa.

Conform descrierii lui Andru: „Această femeie – centru atacant – avea toate calităţile unui înaintaş: bine clădită (…), avea viteză, orientare în joc, deschidea bine extremele, dribla, fenta, lovea mingea cu capul, şuta, era aproape dură în joc şi la nevoie ştia să dea şi la glezne. Singurul ei defect era că nu rezista ritmului dictat de noi băieţii decât 50-60 de minute. De regulă, la începutul reprizei secunde trebuia înlocuită.”

Cu o asemenea componentă în echipă, Victoria Ineu producea senzaţie în deplasările pe care le efectua în judeţele învecinate, Timiş-Torontal şi Bihor, şi chiar în oraşe importante precum Arad, Oradea şi Timişoara. Pretutindeni, „băieţii erau disciplinaţi pe teren şi respectuoşi faţă de public, de arbitri şi mai ales faţă de Elisabeta. Jucam fotbal de dragul mingii şi din mândrie pentru orăşelul nostru”, cum arăta Silviu Andru. Iar concluzia lui era: „Am vrut mai ales să arăt că pasiunea femeilor pentru jocul de fotbal nu e chiar aşa de nouă cum se crede şi că pe la noi există mărturii în acest sens, poate unice în lume la data aceea.”

Acest exemplu dovedeşte o dată în plus ce amploare luase fotbalul în regiunile noastre în acel timp. Chiar la nivelul micilor localităţi, el era jucat de plăcere şi cu sportivitate, constituindu-se într-un adevărat spectacol pentru public. Iar prezenţa pe teren a unei femei precum Elisabeta Szigeti nu putea decât să mărească atractivitatea acestui joc. Este una dintre paginile frumoase ale istoriei mişcării noastre sportive.

Mircea Rusnac – Reşiţa anului 1937 la mica publicitate

3 aprilie 2011

 

Reşiţa în 1927. Sursa: http://bwshots.blogspot.com.

Răsfoind colecţia ziarului Reschitzaer Zeitung din 1937, ne-au atras atenţia şi anunţurile de la mica publicitate. Nu atât prin conţinutul lor, care putea interesa mai mult pe locuitorii acelui timp, cât prin unele informaţii de interes istoric pe care le-am putut desprinde de acolo. Regăsim în acele pagini uitate nume de oameni, de străzi sau de firme care altădată populau Reşiţa, iar din acestea putem reconstitui cu aproximaţie existenţa omului obişnuit din acea vreme.

Am selectat o listă de nume şi de adrese, unele verificabile şi acum pe teren, altele dispărute demult, însă toate împreună formând o imagine de mare interes. Vom prezenta această listă mai jos, în amintirea celor care cu multe decenii înainte umblau pe străzile oraşului nostru.

Pe Strada Dragalina nr. 15 se aflau redacţia ziarului Reschitzaer Zeitung şi tipografia „Corvin”, care chiar în acel an s-au mutat pe Str. Brătianu nr. 2.

Pe Strada Unirii nr. 15 era pantofarul Johann Rohr.

Johann Jendl, „Spengler”, avea atelierul în curtea de pe Strada Principesa Elisabeta nr. 25.

Stefan Markovszky era patronul magazinului de haine „Mercantil”, aflat chiar la parterul locuinţei sale.

Un Sebastian Alster, care solicita cine ştie ce afaceri, locuia tot pe Principesa Elisabeta, la nr. 24.

Pe Strada Delavrancea nr. 4, în partea stângă, se găseau cărămizi de vânzare. Precizarea „în partea stângă” nu era lipsită de importanţă, întrucât numerotarea caselor de pe acea stradă, păstrată până astăzi, este destul de ciudată.

Pe Strada Brătianu nr. 36 era tâmplăria lui Ludwig Blocher junior.

Georg Hromadka putea fi găsit în noua clădire a Casei Muncitoreşti („Arbeiterheim-Kino-Saal”), aflată pe Strada Carmen Sylva nr. 44.

În schimb, pe Strada Dragalina nr. 35 putea fi închiriată o cameră complet mobilată.

Locuri de casă gata parcelate se găseau pe Strada Libertăţii nr. 3.

O altă cameră mobilată oferea proprietarul Karl Trendl pe Strada Călăraşilor nr. 25.

Reuniunea de lectură „Reschitzaer Allgemeine Leseverein” îşi avea adresa pe Strada Dragalina nr. 11, la doar două case distanţă de redacţia ziarului Reschitzaer Zeitung.

Pe valea Stârnicului („Stirniker Tal”) îşi avea adresa „Deutschen Kulturverein und Volksgemeinschaft”.

Brutăria lui Josef Gehl de pe Strada Dragalina nr. 1 a fost cumpărată de curând în acel an de Peter Kasai.

Pe Strada Mihai Viteazul nr. 22 era de vânzare o garnitură de club nouă.

În schimb, pe Rândul II nr. 18 se puteau cumpăra ţigle.

Tot pe Mihai Viteazul, dar la nr. 5, se afla tapiţeria lui Marcus Florian.

În „Hauptplatz”, Carmen Sylva nr. 28, era o altă tâmplărie.

Vestita cândva „Zelluloidfabrik Feher” îşi avea adresa pe Strada Regina Maria nr. 23.

Una dintre casele Popovici de pe Strada Lazăr nr. 5, având patru camere, era de vânzare în 1937.

Pe Strada Broşteanu nr. 3 puteau fi luate ore de pian de la Elsa Kalapis.

O altă cameră mobilată putea fi închiriată pe Strada Libertăţii nr. 12. Pe vremea aceea existau foarte mulţi muncitori navetişti la U.D.R. şi cererea de cumpărare sau măcar închiriere de locuinţe în oraş era extraordinar de mare.

O casă de vânzare se afla pe Strada Brătianu nr. 65, iar o alta pe Strada Brebenariu nr. 5, lângă restaurantul „Delamea”.

Pe Strada Carmen Sylva nr. 5 era Loteria de stat, administrată de A. Floer.

Karl Ruppert deţinea un magazin de haine pentru femei, bărbaţi şi copii pe Strada Carmen Sylva nr. 2, lângă Serviciul de impozite „Steueramt”.

O altă cameră mobilată îşi aştepta chiriaşii pe Strada Brătianu nr. 2 („Näheres in der Verwaltung des Blattes”).

„Raiffeisen Spar- und Kreditgenossenschaft” îşi avea adresa pe Strada Mihai Viteazul nr. 39 (fosta „Skodaisches Haus”).

Iar pe Strada Principesa Elisabeta nr. 15, vizavi de „Apollo Kino”, era de vânzare un pian vienez.

Am redat în această listă numele pe care le purtau în acel moment străzile Reşiţei, dintre care o parte s-au mai păstrat până astăzi (Libertăţii, Delavrancea, Călăraşilor, Mihai Viteazul, Rândul II). Pe baza verificărilor de pe teren, am putut însă identifica majoritatea celorlaltor străzi. Pentru o mai bună localizare a adreselor sus-menţionate, vom prezenta numele actuale ale unora dintre străzile din 1937:

Regina Maria – Traian Lalescu;

Principesa Elisabeta – Paul Iorgovici;

Carmen Sylva – Piaţa Republicii;

Dragalina – Castanilor;

Lazăr – Piaţa Daicoviciu;

Brebenariu – Nera;

Brătianu – Furnalelor.

Străzile Unirii şi Broşteanu probabil au dispărut în cursul masivelor demolări efectuate în oraşul vechi în timpul comunismului, ca şi unele adrese menţionate mai sus pe străzile Mihai Viteazul, Traian Lalescu (fabrica Feher) şi Paul Iorgovici. Ca să nu mai vorbim de Casa Muncitorească, incendiată în 2002.

Tocmai datorită faptului că multe dintre adresele de mai sus au dispărut de-a lungul timpului, am considerat de cuviinţă să le reînviem pe această cale. Ele reconstituie unele secvenţe ale vieţii obişnuite, de zi cu zi, a locuitorilor Reşiţei, care vindeau şi cumpărau diferite produse, închiriau locuinţe, luau ore de pian sau mergeau la Kino. Ele înlesnesc înţelegerea modului de viaţă al înaintaşilor noştri din anul 1937.

Planul de situaţie al Reşiţei în 1936, contemporan cu aceste evenimente, poate fi găsit aici.

Mircea Rusnac – Destinul familiei Schwirzenbeck din Caransebeş

28 martie 2011

Multe familii bănăţene au trecut prin evenimente deosebite, generate de contextul perioadei în care au trăit. De multe ori, experienţele acestora pot fi de mare folos înţelegerii mai bune a istoriei, văzută cu ochii omului de atunci, care i-a simţit efectele în mod direct. Din aceste motive, am prezentat o serie de amintiri de familie ale cititorilor noştri şi continuăm să o facem. De data aceasta vom folosi informaţiile şi fotografiile pe care ni le-a pus la dispoziţie Petrică Rădulescu din Caransebeş, căruia îi mulţumim.

Bunicii săi din partea mamei au fost germani: Johann Schwirzenbeck, născut la Lindenfeld în 1909, şi Anna Petzak, născută în 1911 la Caransebeş din părinţi originari din Sadova Veche. Johann era al treilea copil la părinţi, iar la naşterea lui mama sa a murit. A fost crescut de o soră mai mare, care mai târziu, căsătorită Weiss, a locuit la Caransebeş, pe Strada Romanilor.

Johann Schwirzenbeck. Fotografii aflate în posesia lui Petrică Rădulescu.

Tot la Caransebeş, aproape de sora sa, a stat şi Johann Schwirzenbeck, care a deschis o fierărie („covăşie”) pe strada de către aeroport, printre ultimele case de pe stânga. A avut două fiice: Anna („Anusch”), născută în 1933, ulterior căsătorită Popa, şi Paulina („Linusch”), născută în 1937, mama lui Petrică Rădulescu. Totul părea să meargă bine până în perioada celui de-al doilea război mondial, când foarte multe lucruri s-au înrăutăţit.

Către sfârşitul acestuia, Johann Schwirzenbeck a fost nevoit să îşi părăsească familia, atelierul şi oraşul, plecând, la fel ca şi mulţi alţi germani bănăţeni, cu trupele Wehrmacht-ului în retragere. Soţia sa şi cele două fiice, mici pe atunci, au fost nevoite să înfrunte singure marile greutăţi care au urmat. După cum îi povestise lui Petrică Rădulescu bunica sa, erau îngrozite când se bombarda aeroportul, casa lor fiind foarte aproape de acesta. Zgomotul era asurzitor. Alte momente de groază trăiau atunci când erau „vizitate” de soldaţii sovietici care au ocupat Caransebeşul. În acele momente, fetele erau ascunse sub pat pentru a nu fi luate şi expediate în Uniunea Sovietică. După cum aveau să îşi amintească mereu, acei soldaţi erau foarte „duri şi neciopliţi”. Anna Schwirzenbeck avea să spună că numai Dumnezeu a făcut ca ea şi fiicele sale să scape până la urmă.

Anna Schwirzenbeck, născută Petzak, împreună cu sora ei, căsătorită Krall, flancate de fiicele Linusch şi Anusch

În orice caz, nu au scăpat deloc uşor. În 1944, după ce Caransebeşul a fost ocupat de sovietici, au fost arestate toate trei şi ţinute timp de trei zile în beciurile Poliţiei, direct pe podeaua de beton. Anna a fost interogată de mai multe ori de o comisie din care făceau parte un sovietic şi câţiva români. Ei vroiau să afle unde se ascundea Johann, însă soţia lui nu cunoştea pe atunci acest lucru. Cineva o şi învăţase ca sub nicio formă să nu spună că el a plecat cu germanii. În acest timp, în curtea Poliţiei, germanii din oraş erau încolonaţi, urcaţi în camioane şi duşi la gară pentru a fi deportaţi în lagărele de muncă din U.R.S.S. După ce toţi au fost duşi, cele trei au fost eliberate, într-o stare fizică deplorabilă şi foarte slabe. Mama lui Petrică Rădulescu va atinge greutatea de 45 kg abia la 17 ani.

Între cei îmbarcaţi în trenurile de vite pentru a fi deportaţi s-a aflat şi fratele Annei (Petzak), care însă a reuşit să scoată o scândură din podeaua vagonului şi să fugă. Mult timp după aceea, el a stat ascuns în munţi şi prin păduri, pentru a nu fi găsit de sovietici şi arestat din nou.

După încheierea războiului, cele două fete au fost crescute numai de mama lor, care nu s-a mai recăsătorit după plecarea lui Johann Schwirzenbeck. Era o perioadă de foamete cumplită. În acel timp îşi făceau supă din coji de cartofi şi primeau mămăligă de la vecini. Le mai ajuta cu mâncare sora lui Johann, cea care îl crescuse (căsătorită Weiss), care avea o familie mai înstărită. Mai târziu, Anna a lucrat croitorie „la negru”, fiind mereu în pericol de a fi depistată de inspectorii de la Fisc, care făceau controale dese în tot oraşul pentru a-i prinde pe micii meseriaşi care mai lucrau acasă câte ceva.

Ajuns în Germania, Johann Schwirzenbeck s-a stabilit la Ulm, dar nu s-a mai recăsătorit nici el. În anii 1960, la aproximativ două decenii după ce plecase, el a izbutit să facă o scurtă vizită în România, pentru a-şi putea vedea familia. În curând a trebuit să se reîntoarcă în Germania. Nu au mai încercat reîntregirea familiei. După cum spunea Petrică Rădulescu: „În sufletul ei, cred că bunica nu a putut să-l ierte pe bunicul pentru că a plecat, atunci, cu armata germană, deşi el susţinea că NU PUTEA să mai rămână.” Definitiv separaţi, au murit apoi, el în 1975, în apropiere de Ulm, iar ea în 1989 la Caransebeş. „A fost una din multele tragedii generate de război”, conchidea Petrică Rădulescu.

Revederea din anii 1960. Johann Schwirzenbeck, între Anna, fiica lor, Paulina Rădulescu, şi soţul acesteia

Acesta a fost destinul unei familii germane din Banatul postbelic. Perioadă presărată cu multe necazuri şi nedreptăţi, care au marcat destine şi idealuri. Îi mulţumim încă o dată lui Petrică Rădulescu pentru că ne-a împărtăşit aceste informaţii. Practic, fiecare familie germană din Banat poate povesti, din păcate, lucruri foarte asemănătoare cu acestea.

Mircea Rusnac – Banatul, popularizat în Cehia

20 martie 2011

Fotografii preluate de pe http://www.svata-helena.eu

Banatului i se face o foarte bună reclamă turistică, dar şi istorică, în Cehia, datorită în primul rând existenţei minorităţii cehe de aici. În vara lui 2010, când am vizitat satul Sfânta Elena, am văzut pe un panou din centrul localităţii menţionat site-ul www.banat.cz. Ulterior am constatat că acesta conţine informaţii foarte utile pentru turiştii care doresc să viziteze Banatul.

Intitulat Vacanţă la compatrioţi, acest site are subtitlul de Turism în satele ceheşti din Banatul românesc. El cuprinde numeroase secţiuni, menite să satisfacă interesul pentru Banat în general şi pentru satele pemilor cehi în special. Astfel, secţiunea „Sate” cuprinde referiri la toate aşezările ceheşti din sudul Banatului: Sfânta Elena, Gârnic, Ravensca, Bigăr, Eibenthal şi Şumiţa (comunităţi mai mici întâlnindu-se şi la Orşova şi la Zlatiţa). Celelalte secţiuni se intitulează: Istorie, Tradiţii, Fotogalerie, Topografie, Cărţi şi hărţi, Articole, Manifestări, Transporturi, Bere, Bani, Sprijin, Turism, Cicloturism, Cazare, Alimentaţie, Pescuit, Excursii, Cadouri, Comportare principială şi Ambasade. Informaţia este solidă pentru cei doritori de a vizita zona noastră şi datele şi imaginile prezentate sunt de natură să îi atragă pe cei curioşi. Este menţionată apariţia satelor ceheşti din Banat începând cu anul 1823, ca aşezări de muncitori forestieri şi în scopul întăririi Graniţei Militare, şi se exprimă admiraţia pentru modul în care locuitorii lor au ştiut să îşi păstreze limba, obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti.

În josul site-ului mai apar secţiunile: Concediu romantic, Compatrioţi, Turism, Tradiţii, Natură, Transport, toate însoţite de imagini semnificative. Secţiunea intitulată „Unde trăiesc cehii?” cuprinde harta Banatului de sud, pe care sunt marcate localităţile pemilor. Un site foarte instructiv şi demn de a fi vizitat şi de către cei care nu cunosc limba cehă.

Un alt site cu scop asemănător este www.dovolena-banat.cz, intitulat în mod direct Concediu în Banat. Din nou, numeroase secţiuni vin să familiarizeze turistul ceh cu oportunităţile întâlnite în zona noastră: Cazare, Servicii, Expediţie, Pescuit, Preţuri, Transport, Recomandări, Contact, Programări, Fotogalerie, Moduri de excursie, Eibenthal, Despre Banat, Scrieri despre Banat, Comportare principială, Instruire de ajutor, Forum.

Aceste interesante site-uri, puţin cunoscute la noi, indică felul în care este promovat turismul bănăţean într-un stat avansat din Europa centrală, care nu şi-a uitat concetăţenii aflaţi pe alte meleaguri. Chiar dacă acum numărul cehilor bănăţeni (estimat la circa 2.000 de către aceste site-uri) este în continuă descreştere prin emigrarea în ţara-mamă, totuşi satele lor oferă încă aspecte ale vieţii lor tradiţionale, care au suscitat şi interesul turiştilor străini. Ca martori oculari ai realităţii din Sfânta Elena, putem confirma atât prezenţa acolo a turiştilor veniţi din Cehia, cât şi însemnatele investiţii realizate la instituţiile de bază ale localităţii. În acest fel, relaţiile turistice pot mijloci o mai bună cunoaştere între regiunile noastre aparţinând Europei centrale şi un interes sporit faţă de Banat al turiştilor străini.

Mircea Rusnac – În 1954, Metalul Reşiţa a cucerit Cupa României la fotbal

13 martie 2011

În anul 1954, fotbalul din România a înregistrat o premieră care este amintită şi acum, de fiecare dată când se dispută finala Cupei naţionale. Atunci, Cupa fusese cucerită pentru prima oară de o echipă din divizia secundă. Această echipă se numea Metalul Reşiţa şi numele ei a rămas înscris pentru totdeauna pe prestigiosul trofeu.

Activitatea fotbalistică era destul de veche la Reşiţa, un prim club luând fiinţă în anul 1911. După primul război mondial, localitatea ajunsese să aibă două formaţii între care avea loc o frumoasă rivalitate sportivă: U.D. Reşiţa, înfiinţată în 1926 şi campioană naţională în 1931, susţinută în mod oficial de conducerea uzinei, şi S.S.M.R., înfiinţată în 1923, cu sprijinul sindicatului muncitoresc. După al doilea război mondial, aceste echipe au fuzionat sub denumirea de Oţelul, modificată apoi în câteva rânduri, până s-a ajuns la numele, devenit foarte popular în timp, de Metalul Reşiţa. Sub această denumire s-a produs şi importantul eveniment din 1954.

În acel an, echipa reşiţeană încheiase campionatul pe locul şapte în seria a II-a a Diviziei B, fiind deci departe de valoarea necesară unei promovări în prima categorie. Trebuie precizat faptul că atunci campionatul se desfăşura după sistemul sovietic, primăvară-toamnă, încheindu-se către sfârşitul anului calendaristic. La fel, „Cupa R.P.R.”, cum era denumită în epocă, îşi disputa fazele finale în lunile octombrie-decembrie, finala desfăşurându-se chiar în ajun de „Moş Nicolae”. Toate echipele erau amatoare, profesionismul fiind strict interzis de statul comunist. Aşa se face că în lotul echipei Metalul Reşiţa evoluau şapte lăcătuşi-mecanici, patru funcţionari şi câte un forjor, strungar, oţelar, electrician şi impiegat.

Evoluţia echipei reşiţene în acea ediţie a Cupei a fost ireproşabilă, ea eliminând pe parcurs nu mai puţin de cinci reprezentante ale primului eşalon, dintre care patru erau chiar fruntaşe ale clasamentului. Ţinându-se cont de diferenţa de categorie, partidele (cu excepţia finalei) au avut loc la Reşiţa. În şaisprezecimi, la 11 august 1954, era eliminată Ştiinţa Timişoara cu scorul de 5-1. În optimi, la 20 octombrie, era rândul Locomotivei Târgu Mureş să încaseze 4-0 la Reşiţa. La 28 noiembrie aveau loc sferturile, victima numindu-se atunci Locomotiva Timişoara (2-0), iar în semifinale, la 1 decembrie, la Reşiţa pierdea însăşi C.C.A. Bucureşti cu 1-0. Bilanţul reşiţenilor în compania acestor patru prim-divizionare era deja unul strălucit, ei eliminându-le pe toate pe rând, cu scorul general de 12-1!

La 5 decembrie 1954, de la ora 13,30, avea loc finala Cupei R.P.R. între Dinamo Bucureşti, viitoarea campioană a ţării, şi Metalul Reşiţa, echipă de pluton din Divizia B. Meciul s-a disputat pe Stadionul Republicii din capitală, în faţa a peste 30.000 de spectatori, fiind condus bine de arbitrii D. Schulder, C. Mitran şi S. Segal. La Dinamo, echipă antrenată de Angelo Niculescu, au evoluat jucători cunoscuţi în întreaga ţară: Constantinescu – Szőke, Băcuţ II, Fodor – Călinoiu, Băcuţ I – Bartha, Nicuşor, Ene, Ozon (din minutul 46 Neagu), Suru. În schimb, reşiţenii, conduşi de antrenorii Mihai Zsizsik şi Emil Cosma, erau nişte iluştri necunoscuţi: Zarits – Chirilă, Teodorescu, Potoceanu – Munteanu, Apro – Jojart II, Mioc, Urcan, Iovan (din minutul 70 Vida), Szeles. Ei jucau pentru prima dată în deplasare, tocmai cu medaliata cu bronz a campionatului naţional!

Relatarea acestei partide a apărut în ziarul Sportul popular de a doua zi, sub semnătura prestigioşilor gazetari Radu Urziceanu şi Eftimie Ionescu. Ea era intitulată în mod entuziast: Echipa metalurgiştilor din Reşiţa a cucerit Cupa R.P.R. la fotbal. În finala de ieri, Metalul Reşiţa a întrecut Dinamo Bucureşti cu 2-0 (2-0), fiindu-ne semnalată de Walter Woth. Datorită acestei relatări, ne putem face o imagine mai exactă asupra modului în care s-a desfăşurat memorabila finală.

Ea începea cu… sfârşitul: „Ultimele secunde ale jocului se scurg în aplauzele miilor de spectatori, iar odată cu fluierul final al arbitrului aceste aplauze se transformă în adevărate urale: Metalul Reşiţa a câştigat Cupa R.P.R. pe anul 1954! Ea reuşeşte astfel o performanţă unică în fotbalul nostru: este prima echipă de categoria B care cucereşte importantul trofeu.” Ca bilanţ final, reşiţenii au eliminat cinci prim-divizionare, îmbunătăţindu-şi şi golaverajul: 14-1! Ca urmare, în mod meritat, echipa Metalul Reşiţa era denumită de autorii cronicii drept „performera numărul 1 a acestui an fotbalistic”.

Prima caracteristică a acestei echipe-revelaţie era puterea de luptă, ea apărându-se în general cu şapte jucători şi atacând doar cu 4, 3 sau uneori cu 2 oameni (într-o epocă în care se foloseau de regulă cinci atacanţi). Jurnaliştii continuau: „Toate acţiunile dinamoviştilor au trebuit să se desfăşoare într-un spaţiu restrâns şi aglomerat, oprindu-se regulat în faţa zonei de nepătruns a apărătorilor metalurgişti, în timp ce contraatacurile echipei din Reşiţa, deşi sporadice, au fost totdeauna periculoase, fiindcă s-au desfăşurat pe un spaţiu larg, «deschis» şi împotriva unei apărări descoperită de însăşi tactica ei ofensivă.” Pe măsură ce timpul se scurgea, apărarea oaspeţilor era tot mai calmă, decisă, promptă şi organizată, jucătorii lor luptând pentru fiecare balon. Marcaţi în acest mod, jucătorii dinamovişti au început să se enerveze şi să greşească tot mai des, chiar dacă dominarea lor era foarte clară. Raportul de cornere la finalul jocului, de exemplu, a fost de 8-1 (2-1) în favoarea lui Dinamo.

Însă fotbalul se joacă pe goluri şi cei care au înscris de două ori, încă înainte de pauză, au fost reşiţenii. Cum s-au marcat aceste goluri? Redăm din „filmul jocului” prezentat în aceeaşi relatare din Sportul popular: Minutul 30: „Urcan pasează printre doi adversari lui Szeles, care, profitând de o ezitare a apărătorilor, trimite mingea pe lângă Constantinescu, în plasă: 1-0.” Minutul 40: „Szeles execută o lovitură liberă de la 25 metri, trimiţând balonul, peste zid, în plasă: 2-0.” În rest, Dinamo a dominat aproape tot timpul jocului, însă steril, fiind mereu întreruptă de contraatacurile reşiţenilor. Şi astfel, jocul s-a încheiat cu victoria outsider-ilor. În final, ziariştii remarcau întreaga echipă reşiţeană pentru dăruirea ei.

În spiritul vremurilor de atunci, când profesionismul din sport era interzis, jucătorii reşiţeni au fost răsplătiţi pentru succesul lor nu cu bani, ci cu alimente, care aveau mare căutare în acea perioadă. După cum îşi amintea Anton Schulz, un mare tablou în genul celor făcute la terminarea liceului, înfăţişându-i pe componenţii Metalului Reşiţa împreună cu Cupa R.P.R., a fost amplasat în vitrina Universalului vechi, pe atunci cel mai mare magazin din oraş, care fusese inaugurat cu doi ani mai devreme. Chiar şi prin anii ’80, la sediul clubului din Piaţa Traian Vuia (devenit între timp sediul unui partid politic) putea fi văzută o copie din cristal a prestigiosului trofeu cucerit în 1954.

Echipa a primit totuşi de la C.N.E.F.S. suma de 10 milioane lei, care a fost utilizată la ridicarea unei noi baze sportive. Este vorba de actualul stadion „Mircea Chivu” de pe Valea Domanului, construit prin munca „voluntară” a locuitorilor Reşiţei în perioada 1954-1958. Baza sportivă avea o suprafaţă totală de 48.460,51 mp, din care 26.304,46 mp suprafaţă construită, şi o capacitate a tribunelor de 12.500 de locuri. Astfel, efectele succesului din 1954 se pot vedea şi acum în structura arhitectonică a oraşului.

La un cu totul alt nivel, anul 1954 a marcat încă o mare surpriză fotbalistică. În vară, naţionala Germaniei Federale, avându-l în componenţă şi pe lugojeanul Jupp Posipal, a câştigat titlul mondial în Elveţia, producând o enormă senzaţie, trăită până astăzi de suporterii germani. Prin incredibila victorie împotriva marii favorite Ungaria, Germania revenea în prim-planul mondial, la aproape un deceniu după catastrofala înfrângere din război. De atunci, ea şi-a menţinut şi consolidat poziţia redobândită, rămânând unul dintre principalele state ale planetei. În schimb, Reşiţa nu a reuşit să utilizeze la fel de bine importantul succes din 1954. Echipa a continuat să se zbată în anonimat, iar cele câteva apariţii în Divizia A din anii ’70 şi ’90 au fost doar nişte excepţii. Acum s-a ajuns ca o bază sportivă bine întreţinută şi modernizată să nu fie folosită la valoarea ei, din cauza marii decăderi a activităţii fotbalistice din oraş. În această situaţie, succesele naţionale dobândite în 1931 şi în 1954 sunt tot mai îndepărtate şi imposibil de repetat într-un viitor prea apropiat.

Mircea Rusnac – Perla pierdută a Banatului: Ada Kaleh

2 martie 2011

Insula Ada Kaleh se afla pe Dunăre, la 3 km mai jos de Orşova. Acum, ea este acoperită de 30 m de apă, în urma construirii barajului de la Porţile de Fier. Însă existenţa ei până în 1970 a fost marcată de numeroase evenimente demne de menţionat şi putem spune chiar că ea a jucat de-a lungul timpului un rol destul de important în geopolitica regiunii. De asemenea, aspectul ei exotic şi specificul populaţiei pe care a avut-o au făcut ca amintirea sa să dăinuie în memoria bănăţenilor, şi nu doar în a lor.

Ada Kaleh avea o lungime de 1.750 m şi o lăţime maximă de 500 m, fiind populată în perioada interbelică de aproximativ 1.000 de locuitori, toţi de naţionalitate turcă şi de religie musulmană. A fost atestată documentar încă din antichitate, când Herodot o denumea Cyraunis, apoi într-un raport al Cavalerilor teutoni din 22 februarie 1430, sub numele de insula Saan, cu 216 locuitori. Regii unguri au întărit-o, ea mărindu-şi importanţa strategică odată cu desfăşurarea războaielor cu turcii din secolele XVI-XVII. După o lungă perioadă de nesiguranţă, în urma bătăliei de la Mohács din 1526 a fost pentru prima dată ocupată de turci. În timpul războiului din 1689 pe insulă au debarcat trupele austriece, fiind întărită de generalul Heister, dar otomanii au recucerit-o în scurt timp, păstrând-o până la pacea de la Passarowitz (1718), când a ajuns din nou în posesia Austriei.

În urma acestei păci, austriecii, la ordinul împăratului Carol III, au construit pe insulă o puternică cetate militară de tip Vauban (în formă de stea). Foarte bine întărită, aceasta avea două centuri de galerii în jurul unui fort central. La colţuri se aflau 20 de posturi de strajă, cetatea având şase porţi principale. Tot în colţuri se aflau patru pulberării, iar în interiorul cetăţii au fost clădite cazărmi şi construcţii auxiliare. În epocă, insula şi cetatea ei se numeau Noua Orşovă. Tot atunci, pe malul sârbesc al Dunării a fost ridicată cetatea Elisabeth de către austrieci. Aceasta a fost dărâmată mai târziu, în 1868, de către prinţul sârb Mihail Obrenović.

În anul 1739, după pacea de la Belgrad, insula a ajuns din nou sub stăpânire turcească. În 1790 a fost recuperată de austrieci, însă prin pacea de la Sviştov din anul următor a fost retrocedată sultanului. Se poate vedea de aici importanţa acordată de toate taberele acestei insule, care şi-a schimbat stăpânii în nenumărate rânduri. Între 1791 şi 1878 a rămas totuşi în posesia Imperiului otoman, timp în care acolo s-au şi aşezat locuitorii turci musulmani. Din acei ani s-a şi păstrat denumirea de Ada Kaleh (în limba turcă Ada Kale însemnând „Insula fortăreaţă”).

Treptat, în acea perioadă ea şi-a pierdut însă caracterul de cetate de frontieră, devenind în schimb, în urma creşterii importanţei navigaţiei pe Dunăre în secolul al XIX-lea, un însemnat punct turistic şi comercial. Galeriile din cetate au fost transformate în locuinţe, iar în locul cazărmilor austriece au apărut case cu caracter turcesc. Acestea aveau prispe cu foişor, încăperi separate pentru femei şi bărbaţi, mobilier tradiţional şi băi rituale în colţul odăii de locuit. Mai târziu au fost construite case chiar şi pe zidurile vechii cetăţi, care au constituit latura cea mai pitorească a insulei.

În acea perioadă a fost vizitată de personalităţi ilustre, precum scriitorul danez Hans Christian Andersen în drumul său pe Dunăre către Viena (1841) sau fostul conducător revoluţionar maghiar Lajos Kossuth, care tocmai pleca în exil către Turcia (1849). Numeroase vase europene circulau pe Dunăre în acel secol, tot mai multe poposind pe Ada Kaleh, turiştii fiind atraşi de specificul exotic al insulei. La rândul lor, locuitorii ei au ştiut să folosească aceste ocazii, pregătindu-se în mod adecvat primirii vizitatorilor. Aceştia erau serviţi cu bunătăţi culinare locale, printre care vestitele dulceţuri de trandafiri şi de smochine, suciuc şi alte dulciuri orientale, rahat, ţigarete aromate sau cafea turcească la nisip. În acest mod, turismul a luat o mare amploare pe insulă, care datorită câştigurilor obţinute a cunoscut o viaţă înfloritoare a locuitorilor săi.

Beneficiind de o climă blândă, pe Ada Kaleh creştea floră mediteraneană, cuprinzând leandri, migdali, castani, smochini sau chiparoşi. Se aflau de asemenea numeroase culturi de trandafiri pentru producerea de parfumuri, însă mai târziu acestea au fost abandonate din cauza deselor inundaţii provocate de Dunăre, care le produceau mari stricăciuni. Au fost efectuate în schimb plantări masive împotriva vântului, creându-se adevărate grădini de smochini sau chiparoşi, fapt ce îi determina pe autorii unui film documentar din 1968 să compare insula Ada Kaleh cu un crâmpei din 1001 de nopţi.

În partea din amonte a insulei era amenajat un splendid parc de castani sălbatici, iar spre aval erau ruinele puternicei cetăţi de odinioară, cu câte trei rânduri de ziduri şi trei şanţuri despărţitoare pentru apă. Către răsărit se afla o frumoasă şi impunătoare geamie, care până în 1799 fusese mânăstire franciscană. Interiorul ei era împodobit cu covoare de mare preţ, cel mai important având dimensiunile de 16×12 m, fiind aşternut pe jos. El reprezenta o donaţie din 1904 din partea sultanului Abdul Hamid al II-lea.

După înfrângerea turcilor în războiul din 1877-1878, Serbia a devenit independentă, iar insula Ada Kaleh a rămas separată de restul Imperiului otoman. Nefiind menţionată în niciun fel în Tratatul de pace de la Berlin din 1878, ea a rămas nominal în stăpânirea Turciei, dar, la solicitarea sultanului, populaţia musulmană a insulei a fost luată în grijă de Austro-Ungaria. Schimbarea stăpânirii nu i-a afectat însă prea mult pe locuitorii turci, care şi-au putut păstra administraţia locală autonomă şi ocupaţiile tradiţionale, orientate către dezvoltarea turismului.

Prin dispariţia Austro-Ungariei în 1918, insula va reveni României. Vizitată încă din 1921 de primul ministru, generalul Alexandru Averescu, statutul ei a fost clarificat abia în 1923, când Turcia a renunţat definitiv la orice pretenţie asupra sa. Perioada interbelică a continuat să fie una prosperă pentru locuitorii din Ada Kaleh. Vizitând-o în 1931 împreună cu premierul Nicolae Iorga, regele Carol II i-a acordat o serie de înlesniri vamale şi scutiri de impozite, măsuri în urma cărora starea economică a insulei era înfloritoare. Ea forma o comună aparte, pe teritoriul său existând Societatea Musulmană, cea care a construit în perioada interbelică o uzină electrică pentru asigurarea iluminatului localităţii. Copiii învăţau într-o şcoală primară cu limbile de predare turcă şi română. Adulţii munceau la fabrica de ţigări de foi, la ţesătorie şi la fabrica de rahat. Totodată, existau şi un cinematograf, precum şi un teren şi o echipă de fotbal.

Comuniştii au stricat această frumoasă existenţă a locuitorilor din Ada Kaleh. Ei au desfiinţat clasele gimnaziale ale şcolii, insula şi-a pierdut rangul de comună, proprietăţile au fost confiscate. După ora 20 nu se mai putea ajunge pe insulă, iar în timpul conflictului cu Tito, pe malul Dunării a fost ridicat un gard de nuiele chiar pe marginea şoselei, ca să nu se mai poată vedea dincolo. Nici măcar insula Ada Kaleh nu mai putea fi văzută de pe malul românesc! În 1951 cei mai înstăriţi locuitori au fost deportaţi în Bărăgan. Pe insulă au început să fie aşezaţi locuitori de naţionalitate română.

Toate acestea au culminat cu dispariţia efectivă a insulei Ada Kaleh, prin construirea prin colaborare româno-iugoslavă a hidrocentralei de la Porţile de Fier. Nivelul Dunării s-a înălţat în acea zonă cu aproape 40 m, insula rămânând, după cum arătam, la 30 m sub apă. În prealabil, locuitorii au fost evacuaţi, împrăştiindu-se prin alte regiuni ale ţării, în special Dobrogea, sau emigrând în Turcia. Unele vestigii de pe Ada Kaleh au fost strămutate de autorităţi pe insula Şimian de lângă Drobeta-Turnu Severin, însă proiectul nu a avut succes. Noua insulă nu a putut lua locul Ada Kaleh-ului, iar zidurile transferate acolo sunt invadate de bălării. Niciun locuitor turc nu a dorit să îşi continue existenţa pe insula Şimian.

Distrugerea acelei comunităţi înfloritoare, cunoscută prin caracteristicile şi produsele sale în întreaga regiune şi chiar pretutindeni în ţară, a însemnat o pagină dureroasă de istorie. Locuitorii turci au fost nevoiţi să îşi părăsească activităţile atât de rodnice de până atunci şi tot ce agonisiseră de-a lungul vieţii. Mica lor comunitate s-a risipit în ţară şi în lume. Dar în amintirea bănăţenilor insula Ada Kaleh stăruie poate mai mult decât orice altă pierdere istorică suferită. Ea a reprezentat în vremurile bune o adevărată perlă a Banatului. Acum, insula zace pe fundul lacului de acumulare şi numai în consemnările istoricilor mai poate fi menţionată.

Bibiliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 31-32; Ultima primăvară pe Ada Kaleh (film documentar „Alexandru Sahia”, 1968); Supravieţuitorii de pe insula scufundată de Ceauşescu, în Evenimentul zilei, 21 octombrie 2006.

Mircea Rusnac – Lindenfeld în Anuarul Socec al României Mari

25 februarie 2011

Casă acoperită cu şindrilă. Fotografie din cartea lui Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat, Armin Vaas Verlag, 1991.

Se găseşte menţionat la articolul Lindenfeld de pe Wikipedia un Anuar Socec al României Mari pentru anii 1924-1925. Era la scurt timp după unirile din 1918-1919, când românii din diferitele regiuni supuse până atunci mai multor puteri străine încercau să se descopere şi să se cunoască reciproc. În acest sens, lucrări precum Anuarul menţionat prezentau pe scurt situaţia localităţilor din întreaga ţară, unele dintre acestea fiind locuite de alte naţionalităţi. La pagina 284 a ediţiei citate era amintit şi Lindenfeld, cu unele detalii nu lipsite de interes după atâta timp.

În acea vreme, satul Lindenfeld din judeţul Caraş-Severin avea 230 de locuitori. Ca şi astăzi, distanţa care îl separa de prima gară importantă, cea de la Caransebeş, era de 22 km. Situaţia legăturilor feroviare nu a cunoscut mari îmbunătăţiri între timp, astfel încât căile de acces au rămas la fel de dificile ca acum aproape 90 de ani.

În acelaşi articol erau amintite şi principalele personalităţi locale. Aflăm astfel că în 1924-1925 primarul din Lindenfeld se numea Peter Max. Numele de familie era destul de răspândit în sat, ceea ce dovedeşte că primarul era un localnic. Lucru care nu se poate spune despre celelalte notabilităţi, care prezentau denumiri străine faţă de familiile din Lindenfeld. Notarul se numea Iosif Frun, învăţător era Bela Szikora, iar preot paroh era dr. Iosif Metzger. Desigur că învăţătorul şi notarul erau rămaşi acolo din perioada regimului maghiar, iar statul român încă nu reuşise să îi înlocuiască. Situaţia era larg răspândită pe atunci în Banat şi Ardeal.

În fine, mai erau menţionaţi şi doi cârciumari şi comercianţi de articole mixte din sat. Ambii erau localnici: Herman Burian şi Johann Gnad. Aceste nume de familie se întâlnesc pe lista celor care au întemeiat, la începutul secolului al XIX-lea, Lindenfeldul. Ei se îndeletniceau cu aprovizionarea locuitorilor, fapt care nu era deloc uşor.

Aceste informaţii păstrate până astăzi sunt foarte interesante, redând un crâmpei din existenţa unei localităţi acum dispărute. Cu cât sunt mai rare mărturiile referitoare la ea, cu atât sunt mai valoroase. De aceea, chiar dacă par la prima vedere amănunte poate nesemnificative, ele fac parte din dificila muncă de reconstituire a vieţii unei comunităţi.

Mircea Rusnac – Calea ferată Oraviţa-Anina, monument de patrimoniu european

16 februarie 2011

Cea mai interesantă linie de cale ferată din România şi din sud-estul Europei se află în Banat, între oraşele Oraviţa şi Anina. Construită într-o regiune montană, linia este în întregul ei un monument arhitectonic de primă mână. Înconjurată de peisaje de o rară frumuseţe, ea stă ca o mărturie a intervenţiei pozitive a omului, înarmat cu cele mai moderne mijloace ale timpului, asupra naturii.

Tren de epocă

Perioada în care s-a muncit la edificarea ei a fost 1856-1863, însă proiectele erau mai vechi. Aceasta datorită faptului că bogatele zăcăminte carbonifere descoperite în zona Aninei la sfârşitul secolului al XVIII-lea începeau să devină tot mai importante pentru dezvoltarea centrelor industriale ale Imperiului austriac. În 1846-1854 fusese construită deja prima cale ferată de pe teritoriul actual al României, cea dintre Oraviţa şi Baziaş, cu ajutorul căreia cărbunele era transportat la Dunăre, de unde, prin intermediul vaselor, ajungea în Europa centrală. Cu acea ocazie a fost ridicată şi clădirea celei mai vechi gări din România actuală, cea de la Oraviţa (1856), care are încă o caracteristică deosebită: este prima gară dotată cu lift-pasaj pentru acces la peronul situat mai sus decât nivelul străzii, pentru manipularea mărfurilor.

Interiorul unui vagon

În paralel cu construirea liniei Oraviţa-Baziaş, în anul 1847 a fost lansat un proiect al inginerului Anton Rappos, care prevedea prelungirea acesteia printr-o linie normală cu tracţiune cu aburi până la Lişava. În acest punct, cărbunele ar fi urmat să fie adus de la Anina printr-o foarte lungă galerie subterană denumită „Regele Ştefan”, cu vagoane acţionate prin tracţiune cabalină. Dar după 1852, odată cu creşterea performanţelor tracţiunii cu aburi, proiectul Rappos a fost radical modificat, renunţându-se definitiv la ideea galeriilor subterane.

Peisaj din halta Ciudanoviţa

Până în 1854 au fost finalizate unele planuri înclinate funiculare pe porţiunea mai abruptă dintre Lişava şi Anina. Apoi a început lucrul la linia propriu-zisă. Ea se întinde pe o distanţă de 33,4 km, cu o diferenţă de nivel de 339 m. Are în total 143 de curbe, în lungime de 22.027 m, reprezentând 65,9% din întregul traseu. Trebuie menţionat faptul că în acel timp încă nu fusese descoperită dinamita, care a fost inventată abia în 1866, la trei ani după finalizarea lucrărilor. Cu toate acestea, calea ferată Oraviţa-Anina abundă în opere de artă de o mare frumuseţe. Ea străbate un număr de 14 tuneluri, cu un total de 2.084 m. Cele mai importante dintre acestea se numesc: Lişava, Maniel, Dollhoff, Seiler (Jitinului), Izvor (Polom) şi mai ales Gârlişte, cel mai lung dintre toate (660 m) şi situat în punctul de altitudine maximă a întregii linii. Adevărate monumente arhitectonice sunt cele 10 viaducte, cu un total de 843 m, cele mai importante fiind: Racoviţa, Jitin, Cuptor, Gârlişte, Iam, Maidan şi Schlucht. Linia mai străbate 89 de podeţe, cu o lungime totală de 180,65 m, are 49 de ziduri de sprijin acoperind 2.987 m, şi parcurge tăieturi în munte pe o lungime de 21.171 m, adică peste două treimi din întregul traseu.

Viaductul Cuptor

Numită şi „linia cărbunelui” pentru motivele arătate mai sus, calea ferată Oraviţa-Anina a fost o replică realizată de St.E.G. faţă de alt monument european, linia Semmering din Austria, faţă de care prezintă însuşiri foarte asemănătoare. Aceea fusese construită cu numai câţiva ani mai devreme, în intervalul 1845-1854 (comparativ cu 1856-1863), între localităţile montane Gloggnitz şi Mürzzuschlag din Stiria, trecând prin pasul Semmering. Ea avea 40 km (faţă de 33,4) şi o diferenţă de nivel de 388 m (la noi 339 m). De asemenea, numărul de tuneluri şi de viaducte ale celor două linii este aproape identic, fapt care a făcut ca adeseori calea ferată Oraviţa-Anina să fie denumită drept „Semmeringul bănăţean”. La construcţia ei au participat atât localnicii, cât şi specialişti pietrari aduşi din regiunea Friuli din nordul Italiei. Lucrările au fost conduse de inginerii Anton Rappos şi Karl Dülnig şi de arhitecţii Karl Maniel şi Johann Ludwig Dollhoff-Dier. Soarta acestuia din urmă a şi fost legată în mod tragic de construirea liniei bănăţene. Considerat vinovat de un prim eşec al perforării tunelului Gârlişte, unde cele două galerii nu s-au întâlnit din cauza unei devieri verticale de aproape trei metri, s-a sinucis în 1862, aruncându-se de pe unul dintre viaductele de pe traseu.

Viaductul Gârlişte

Construcţia care, potrivit lui Georg Hromadka, a costat în total 5 milioane de guldeni, a fost dată în funcţiune la 15 decembrie 1863 pentru transportul de mărfuri şi la 4 aprilie 1869 pentru cel de persoane. Ca vechime, este cea de-a patra linie de pe teritoriul actual al României, însă ca realizări tehnice şi arhitectonice a rămas neegalată până astăzi. Datorită dificultăţii traseului parcurs, a marii diferenţe de nivel şi a numeroaselor curbe străbătute, ea a necesitat întotdeauna locomotive şi vagoane speciale. Încă de la înfiinţare, pentru ea a fost proiectată o locomotivă la fabrica St.E.G.-ului de la Viena, de către inginerul Pius Fink. Denumită „Steyerdorf”, aceasta a fost realizată în anul 1861, fiind urmată până în 1867 de altele trei: „Karaszova”, „Gerliste” şi „Lisava”. Utilizate până în 1891, aceste prime locomotive dintre Oraviţa şi Anina atingeau un maxim de viteză de 30 km/h. Merită remarcate denumirile lor, care sunt cele ale unor localităţi situate în preajma traseului străbătut. În cele din urmă, calea ferată va cunoaşte un total de şapte halte şi gări.

Viaductul Iam

Devenită în timp nerentabilă în urma închiderii exploatărilor miniere de pe traseu, linia urma să fie abandonată, conform unei Strategii a C.F.R., la 1 noiembrie 2010. Perspectiva distrugerii sale ulterioare de către hoţii de fier vechi a alarmat numeroşi turişti, care în ultimele zile ale lunii octombrie au luat cu asalt cele două vagoane de epocă ale trenului. Între aceştia ne-am aflat şi noi în două rânduri, în 24 octombrie (împreună cu Adrian Drăgan) şi în 31 octombrie (cu colonelul Gheorghe Popoviciu). Interiorul din lemn al vagoanelor era înţesat de iubitori ai spectacolului natural şi uman, înarmaţi cu aparate de fotografiat şi de filmat. Cele două ore în care trenul străbate cei 33 km rămân într-adevăr de neuitat. Cu ocazia vizitei din 31 octombrie am parcurs în prealabil şi şoseaua Oraviţa-Ciudanoviţa, care merge paralel cu calea ferată, însă la o altitudine mult mai scăzută. Am ajuns astfel până în vechiul centru al exploatării uraniului, acum abandonată, de lângă Ciudanoviţa, şi am putut admira cel mai impunător viaduct al căii ferate, cel de la Jitin, cu o înălţime de 37 m şi cu un total de cinci deschideri. Enorma placă metalică situată la mijlocul acestuia a fost confecţionată chiar acolo, într-o „uzină” temporară creată pe loc, fiind apoi ridicată şi fixată la înălţimea de 37 m în absenţa unor macarale moderne. Contemplarea uriaşului din piatră rămâne de neuitat.

Către viaductul Jitin

Detaliu viaductul Jitin

Calea ferată Oraviţa-Anina face parte din patrimoniul european şi mondial al omenirii. Ea poate fi considerată un punct de reper în istoria circulaţiei feroviare şi o ilustrare grăitoare a geniului tehnic uman. Banatul şi România trebuie să se mândrească că deţin pe teritoriul lor un asemenea monument unic. El merită vizitat şi cunoscut de noi toţi, pentru a înţelege mai bine ce au reprezentat ştiinţa şi tehnica în mersul înainte al umanităţii.

Sosirea în gara Anina

Un film realizat cu ocazia vizitei din 31 octombrie 2010 poate fi văzut aici.

Bibliografie: http://www.banaterra.eu/romana/popoviciu-gheorghe-cateva-date-mai-putin-cunoscute-legate-de-constructia-si-circulatia-trenurilor-pe

http://www.banatuldemunte.ro/2009/06/cu-trenu-oravita-anina-33km-in-2h/

http://www.welcometoromania.ro/Oravita/Oravita_Oravita_Anina_r.htm

http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Calea-Ferata-Anina-Oravita.html

Mircea Rusnac – Interviu acordat lui Carl Walter Fleck

9 februarie 2011

Aparent şi la modul foarte general, românii par mai preocupaţi să-şi scrie istoria contemporană, cu precădere pe cea personală, ignorând, dacă nu chiar negând, istoria recentă. Prezenţa blogului dumneavoastră „Istoria Banatului” în spaţiul public dovedeşte că există şi o altă abordare. De ce acest demers? De ce informaţie publică şi nu colecţie personală, de ce blog şi nu carte tipărită?

În ultimele două decenii istoria noastră este abordată din multiple puncte de vedere, a apărut o diversitate de opinii, fapt în bună măsură firesc, după ce timp de aproape 50 de ani toţi istoricii au fost obligaţi să îşi însuşească numai punctul de vedere oficial. Aceasta are şi părţi bune, dar şi unele aspecte mai puţin fericite. Astfel, acum, beneficiind de libertatea totală de expunere a opiniilor, istoria a început tot mai mult să fie abordată de persoane care o cunosc numai superficial sau o interpretează la modul speculativ. Mulţi încearcă să prezinte teorii senzaţionale, ipoteze incredibile, dorind cu tot dinadinsul să iasă prin ceva în evidenţă. Cititorul sau ascultătorul neavizat pot cădea în capcana întinsă, confundând de multe ori istoria reală, bazată pe documente şi mărturii sigure, cu acest tip de abordare, care poate ajunge la „rezultate” mult mai răsunătoare. Prin blogul meu încerc să readuc istoria acolo unde îi este locul, adică să dovedesc faptul că se poate ajunge la rezultate interesante şi fără a căuta senzaţionalul cu orice preţ. Blogul este rezultatul unor cercetări pe care le-am întreprins timp de aproape două decenii şi pe care acum le continui în mod public, sub ochii cititorilor şi de multe ori cu concursul acestora. Am putut să înţeleg, din iunie 2009 când am pornit pe acest drum, că publicul interesat de istorie există, rezonează şi chiar contribuie la scrierea şi descifrarea ei. De aceea, blogul este unul interactiv şi pot spune fără reţinere că majoritatea articolelor publicate în ultima perioadă se datorează contribuţiilor cititorilor bănăţeni şi nu numai.

Lecturând articolele de pe blog am observat că aţi preluat, sub o formă sau alta, şi multe mărturii ale unor persoane cvasianonime, care au trăit aici sau au avut legătură cu spaţiul bănăţean. Comparativ cu istoria pe care o învăţam la şcoală, istoria înfăţişată pe blog pare una măruntă, a oamenilor mici. Contează o astfel de istorie? Pentru cine? Cântăreşte ea ceva în interiorul istoriei mari, cea care ajunge în manual?

De multe ori oamenii deţin mărturii istorice importante, cărora poate nu le-au acordat interesul cuvenit sau poate nu au avut cui să povestească despre ele. În acest sens, blogul meu constituie şi o provocare, adică mulţi oameni citind articolele prezentate pot face legătura cu informaţii pe care le deţin ei, care provin din familiile lor, din localităţile lor de origine, şi nu de puţine ori simt nevoia să le facă cunoscute opiniei publice. Istoria aceasta pare măruntă numai la prima vedere, pentru că toate evenimentele cunoscute de unele comunităţi restrânse au legătură cu contextul general. Niciun fenomen istoric nu apare întâmplător sau accidental, el trebuie privit neapărat în raport cu ceea ce se petrecea în acelaşi timp în regiunea noastră, în ţara noastră şi în regiunile învecinate. Istoria Banatului a ajuns din păcate un fel de puzzle, s-a spart în multe bucăţele şi acum trebuie să o reconstituim îmbinând cu multă răbdare aceste bucăţele sau reconstituind ceea ce s-a pierdut. Vorbind la modul concret, să spunem că dintr-o localitate un cetăţean îmi face cunoscută o fotografie de familie de acum 70-80 de ani, un alt cetăţean, aflat acum în Germania sau în America, vine cu o informaţie care o completează pe prima şi astfel, treptat, o anumită istorie până acum complet necunoscută poate ieşi la lumină. Nu vă fac un secret din faptul că nici eu, atunci când am lansat acest blog, nu am ştiut multe lucruri pe care între timp le-am putut descoperi prin bunăvoinţa dezinteresată a cititorilor mei.

Interesante trebuie să fie, fără doar şi poate, şi istoriile Ardealului, Bucovinei, Dobrogei sau a oricărei părţi a României care a fost disputată de-a lungul timpului. Mă gândesc eu că datorită multiculturalităţii. Ce are deosebite Banatul şi istoria lui, comparativ cu celelalte provincii istorice?

Banatul a avut de-a lungul timpului un regim destul de ingrat din punct de vedere istoric. Încă de pe vremea turcilor şi apoi a austriecilor, el a fost o provincie de margine, ceva periferic, o veşnică monedă de schimb între diferitele puteri existente la un moment dat şi ca atare destul de neglijată de către centru. După unirea cu România din 1919 această situaţie s-a păstrat din păcate în mare măsură. Comparativ cu alte regiuni, Banatul a fost tratat ca un element de mâna a doua, iar studierea trecutului său a fost profund neglijată. Ca să exemplific, pot spune că până în 1990 în Banat nu au existat o facultate sau un institut de istorie, studenţii provenind din această regiune trebuind să înveţe mai mult istoria oficială din alte centre. Eu însumi m-am format ca istoric la Iaşi şi pot mărturisi că în cinci ani de facultate abia dacă am auzit de două-trei ori rostindu-se cuvântul „Banat” în cadrul cursurilor audiate. Aceasta m-a determinat încă de atunci să întreprind cercetări pe cont propriu în bibliotecile de acolo, pentru a încerca să aduc şi cunoaşterea istoriei regiunii mele la un nivel cât de cât apropiat de ceea ce aflam în rest. Am admirat acolo tenacitatea moldovenilor de a-şi cunoaşte trecutul şi accentul pus de ei asupra perioadelor celor mai faste din istoria lor, cu principala greutate asupra lui Ştefan cel Mare, de unde pornea practic totul. Ei au un adevărat cult pentru perioada medievală care a reprezentat epoca de glorie a istoriei Moldovei şi peste două treimi dintre studenţii de acolo intenţionează să devină medievişti. Inspirându-mă din exemplul lor, am identificat la rândul meu perioada cea mai fastă a trecutului Banatului, care acoperă epoca modernă de după cucerirea austriacă din 1718 şi merge până la instaurarea comunismului în 1948, adică 230 de ani de mare dezvoltare şi de profundă modernizare din toate punctele de vedere. Pornind de aici, am desfăşurat cercetări care să facă lumină asupra multor lucruri uitate pe nedrept.

Din tot ce are istoria Banatului deosebit, ce anume vă suscită în mod special interesul?

Tot ceea ce are legătură cu trecutul nostru. Evident, cele mai incitante subiecte sunt acelea despre care până acum se ştia foarte puţin sau deloc. În acest sens, după cum spuneam, blogul îmi rezervă şi mie numeroase surprize, pentru că am ajuns să descopăr din mărturiile cititorilor numeroase lucruri pe care nu le cunoşteam acum doi ani. Dau câteva exemple. După ce scriitoarea Herta Müller a primit Premiul Nobel în 2009, am considerat de cuviinţă să prezint pentru publicul românesc o scurtă istorie a fenomenului Aktionsgruppe Banat, cu care aceasta avusese multiple legături. După prezentarea activităţii scriitorilor germani bănăţeni, membri ai acestui grup, am fost contactat de Carl Gibson, fost lider al Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din 1979, care mi-a descris pe larg rolul acestuia în mişcarea disidentă bănăţeană. Pentru că Gibson se cunoscuse în detenţie cu lideri ai opoziţiei religioase, mi-a facilitat cunoaşterea şi a istoriei A.L.R.C. (Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă) în regiunea noastră. Foştii studenţi timişoreni din 1956 Anatol Musceleanu (care acum trăieşte în Bacău) şi Gudrun Winkler din Germania mi-au trimis amintiri şi documente inedite privitoare la greva la care participaseră în timpul revoluţiei anticomuniste din Ungaria, pentru care au fost exmatriculaţi. Şi nu în ultimul rând vreau să îl amintesc pe ţăranul Petru Scrob din Şomoşcheş, judeţul Arad, participant de frunte la răscoala anticomunistă din 1949. Vara trecută am fost abordat de fiul acestuia, care mi-a înmânat o remarcabilă poezie inedită compusă de tatăl său în timpul detenţiei suferite după înăbuşirea răscoalei şi pe care am avut onoarea să o public în premieră pe blog, introducând-o astfel în circuitul literaturii de detenţie de la noi, din care s-a păstrat din păcate foarte puţin până acum.

Care sunt principalele dumneavoastră surse de documentare? Documentele pe care le citaţi ce statut au? Cum ajungeţi la ele? Există şi aici o piaţă de profil? Există speculă, contrabandă, evaziune ş.a.m.d.?

Din fericire, domeniul istoric este destul de ferit de tentaţii necurate, pentru că nu este un domeniu din care cineva s-ar putea îmbogăţi şi are avantajul că din acest motiv nu este abordat decât de cei într-adevăr pasionaţi şi care nu urmăresc niciun scop material. Oamenii care mi-au trimis informaţii, documente sau fotografii nu au cerut niciodată vreo răsplată pentru aceste lucruri. Satisfacţia pentru ei, ca şi pentru mine, este ca mărturiile lor să poată fi în sfârşit cunoscute. Domeniul nostru este deci unul curat. Nu am câştigat nimic din punct de vedere material de pe urma blogului, dar nici nu mi s-au cerut recompense pentru lucrurile comunicate. Când am început această riscantă activitate credeam că sunt aproape singurul idealist care mai urmăreşte asemenea tematici, precum cea privind trecutul nostru. Am avut însă în curând imensa surpriză să constat cât de mare este interesul bănăţenilor faţă de trecut şi cât de puţin au putut ei să şi-l exprime până acum. Tocmai din cauza pe care o aminteam la început, anume că istoria Banatului a fost intenţionat ţinută în umbră. Abia acum descoperim împreună ce trecut impresionant avem şi câte lucruri interesante putem descoperi în acest trecut. Acesta este unul dintre principalele avantaje ale blogului: omul îl citeşte numai dacă este interesat de tematică, face legătura cu lucrurile pe care le cunoştea din experienţa proprie sau a familiei şi în caz că doreşte, participă la lămurirea diverselor aspecte cu contribuţii directe. Totul este benevol, nimic nu este obligatoriu.

Cât reprezintă, în conţinutul blogului, cercetarea ştiinţifică sistematică şi cât e manifestarea unei nostalgii, respectiv dorinţe de a prezerva cât se mai poate din trecut? Cât e pasiune sau hobby, cât e muncă… voluntară? (Asta ştiut fiind că blogul e o platformă de exprimare personală, particulară şi nu instituţională).

Pot spune că toate aceste elemente se împletesc în conţinutul blogului. Dacă suntem pasionaţi de cunoaşterea trecutului, evident că ne interesează ca mărturiile istorice să existe, să fie păstrate şi să poată fi valorificate din punct de vedere ştiinţific. În multe cazuri am acceptat conştient ca blogul să nu exprime în prea mare măsură opiniile mele personale, cum fac majoritatea blogurilor care sunt de atitudine, în special politică. Istoria porneşte de la document. În perioada comunistă s-a procedat forţat la emiterea unor teorii de valoare istorică mai mult sau mai puţin adevărate, după care trebuiau căutate documentele sau fragmentele de documente care să le demonstreze. Într-o cercetare liberă, procedura este inversă. Istoricul nu trebuie să pornească cu idei preconcepute, ci să analizeze documentele la care are acces şi să tragă concluziile care se impun de acolo, indiferent dacă acestea sunt sau nu pe placul său. Bineînţeles, trebuie să intervină la un moment dat şi spiritul critic al istoricului, adică nu orice fel de document trebuie luat de bun. Multe mărturii, în special memoriile unor personalităţi, articole din presă etc., pot fi subiective, iar în acest caz opiniile pe care le prezintă trebuiesc verificate şi confruntate cu mai multe surse. Din acest motiv, cercetarea poate oferi destule surprize celui ce o întreprinde, iar mulţumirea istoricului nu este neapărat faptul că rezultatele sunt pe placul său, cât convingerea că a reuşit să elucideze anumite necunoscute, care vin să lumineze în sfârşit un eveniment sau altul.

Aveţi o colaborare directă cu alţi pasionaţi (respectiv preocupaţi) de istoria Banatului – bloggeri, colecţionari, cercetători, muzee – din ţară sau străinătate?

Da, am o colaborare foarte bună cu numeroşi alţi împătimiţi ai trecutului nostru, pe care voi încerca să îi enumăr pe scurt în continuare. Am întreprins numeroase excursii istorice prin locuri de mare semnificaţie împreună cu Adrian Drăgan şi cu colonelul în rezervă Gheorghe Popoviciu, care sunt foarte animaţi de interesul pentru trecut, au cunoştinţe solide în domeniu, deţin mărturii foarte interesante ale istoriei noastre şi în special cel de-al doilea este un ghid neegalat pe cărările judeţului, ale cărui cele mai ascunse cotloane le cunoaşte la perfecţie. O extrem de bună colaborare o am cu Robert Babiak, reşiţean aflat în Germania, la fel de bun cunoscător al trecutului regiunii noastre şi coautor la multe articole de pe blog. Tot din Germania am mai beneficiat de susţinerea Mariei Wesselak la elucidarea trecutului localităţii Lindenfeld, din care provine, localitate care acum este din păcate părăsită complet, sau de cea a lui Günther Friedmann, originar din Tirol, care la fel mi-a făcut cunoscute multe amănunte din trecutul acestuia. Din Franţa am avut parte de ajutorul lui Radu Portocală, nepotul fostului preşedinte al consiliului de administraţie de la U.D.R., ulterior mort la Sighet, care mi-a trimis o biografie detaliată a acestuia. Alte documente şi informaţii am primit pe parcursul timpului de la Ioan Cornel Chira, Anton Schulz, Petrică Rădulescu, Traian Popescu, Walter Woth şi alţii, tuturor mulţumindu-le şi pe această cale în mod deosebit pentru contribuţiile aduse la cunoaşterea trecutului nostru.

În final, legat de acest proiect, până în prezent, ce insatisfacţie aţi avut şi, pentru a încheia, sper, într-un ton pozitiv, care a fost satisfacţia dumneavoastră majoră?

N-aş putea spune că am avut până acum vreo insatisfacţie deosebită. Poate doar pentru faptul că nu am început mai devreme această activitate atât de pasionantă. Dacă ştiam că aş fi găsit într-un timp atât de scurt aşa de mulţi prieteni în ale cunoaşterii celor ce au fost, m-aş fi străduit să concep acest blog mult mai devreme. Satisfacţiile sunt acum, după mai mult de un an şi jumătate de activitate în acest format, extrem de numeroase. Blogul conţine până acum un număr de 115 articole, fiind accesat de aproape 56.000 de ori de către cititori provenind din 69 de ţări. Majoritatea celor 177 de comentarii făcute de aceştia au fost favorabile activităţii depuse de noi, semn că lumea înţelege ceea ce vrem să facem. În plus, am creat o pagină „Istoria Banatului” pe Facebook, care în patru luni a adunat aprecierile a peste 550 de vizitatori, depăşind paginile unor instituţii de prestigiu ca nivel de aderenţă. Toate aceste lucruri sunt deosebit de încurajatoare ca o asemenea muncă, dificilă şi poate riscantă la început, când proiectul ar fi putut eşua în lipsa publicului, să continue şi de acum încolo. Cea mai mare bucurie pentru mine este atunci când cineva îmi spune că a aflat lucruri necunoscute până acum de pe blogul meu. Mulţi regăsesc în articolele mele numele unor rude, prieteni sau cunoscuţi care le produc o firească emoţie. Aceasta îi determină probabil să se ataşeze întrucâtva de efortul nostru şi în măsura în care pot contribui cu ceva, să ajute la lămurirea unor probleme. Vreau să mulţumesc încă o dată tuturor cititorilor şi colaboratorilor „Istoriei Banatului” şi să îi asigur că proiectul merge înainte numai datorită lor.

Pagina 7[1]

Interviul, cu unele prescurtări dictate de spaţiul editorial, a apărut în săptămânalul reşiţean Postul mare, an 2, nr. 35, din 3 februarie 2011, pagina 7.

Mircea Rusnac – Plaga Banatului: musca columbacă

2 februarie 2011

Istoria zonei sudice a Banatului, învecinată cu Dunărea, a fost profund marcată de existenţa unei insecte extrem de dăunătoare, care a produs multe pagube locuitorilor săi şi bunurilor acestora. Este vorba de musca columbacă, de care se leagă multe amintiri neplăcute şi chiar destule legende, prin care bănăţenii încercau să explice provenienţa ei în acele locuri şi nocivitatea deosebită pe care o prezenta.

Una dintre primele şi cele mai complete prezentări ale muştei columbace a fost făcută de savantul veneţian Francesco Griselini, care a trăit o bună perioadă în Banat şi a avut prilejul să studieze atent insecta în cauză. El i-a consacrat un întreg capitol, ultimul, din cunoscuta lucrare Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, publicată în 1780. Am folosit traducerea românească apărută la Timişoara în 1984 a acestei lucrări, în special a Scrisorii XII din partea a doua, scrisoare redactată în acelaşi oraş la 18 ianuarie 1777, cu doar câteva zile înainte de a părăsi definitiv regiunea noastră.

Griselini descria această muscă nefiind mai mare decât un ţânţar. Ea îşi trăgea numele după cel al unui castel de pe malul drept, sârbesc, al Dunării (Golubac). Conform credinţei populare, ea s-ar fi născut în anumite peşteri de pe mal. Zbura în roiuri foarte întinse, care semănau cu nişte nori groşi de fum sau cu coloanele de aburi care se ridică de pe suprafaţa mării. (p. 317.) Aceste roiuri apăreau în intervalul 20-25 aprilie, apoi din nou în a doua jumătate a lunii mai, uneori ceva mai devreme sau mai târziu. În toamna anului 1776 un asemenea roi a fost observat chiar şi la Timişoara, timp de două zile. (p. 318.) Roiurile puteau fi împrăştiate numai de ploi şi de vântul puternic. Dacă însă primăvara şi începutul verii erau secetoase şi băteau vânturi blânde dinspre răsărit, stolurile se răspândeau în zonele Orşova, Palanca Nouă, Mehadia şi Vârşeţ.

Ele atacau în număr foarte mare animale domestice precum boi, vaci, oi, capre, cai şi porci. Animalele încercau să scape prin sărituri disperate şi lovituri de coadă. Însă părţile corpului lipsite de păr, precum pieptul sau bărbia, le erau acoperite într-o clipă de aceste insecte, care se fixau acolo temeinic şi apoi pătrundeau în nări şi urechi, în jurul ochilor şi în deschizăturile organelor genitale ale animalelor de ambele sexe (mai ales la vaci). Durerile provocate erau cumplite, fiind exprimate prin răgete, mugete, guiţări, nechezări, behăiri şi prin fugă nebună, chiar prin aruncarea în apă. Animalele mureau ori în timpul atacului, ori la 3-4 ore după aceea sau cel mai târziu în cursul nopţii următoare. (p. 318.)

Ca măsuri, ţăranii secolului al XVIII-lea aprindeau focuri mari de paie când apăreau insectele, iar locurile de pe corpul animalelor unde se puteau aşeza acestea erau umezite cu o fiertură de pelin. Muştele erau alungate într-adevăr de fum şi de mirosul de pelin. Iar animalele, împinse de instinct, se adunau în jurul focului pentru a se apăra mai bine de aceste muşte. (p. 318-319.)

În acelaşi timp, locuitorii au adresat administraţiei imperiale austriece, potrivit lui Griselini, numeroase plângeri şi petiţii după ce şi-au pierdut în acest mod animalele. În consecinţă, a fost dat un ordin de a fi studiate în amănunţime aceste insecte, pentru a se putea găsi unele mijloace de protejare împotriva lor. (p. 319.)

Panoramă din peştera Gaura cu Muscă

Griselini relata şi legenda românească potrivit căreia muştele columbace ieşeau dintr-o singură grotă de pe malul Dunării (cea denumită Gaura cu Muscă de lângă Coronini). În apropierea acesteia, Sfântul Gheorghe s-ar fi luptat cu balaurul infernal, tăindu-i în cele din urmă capul şi aruncându-l în peşteră. Altă legendă se referea la Iovan Iorgovan în acelaşi sens. Muştele ar fi provenit deci tocmai din tigva monstrului. Alţii credeau că ele se trăgeau dintr-un pârâu din regiune, populat cu scorpioni, şerpi şi viespi, care îi infectau apa cu veninul lor. Unii spuneau că muştele ieşeau din fermentaţia murdăriei acestor animale. Iar alţii, în sfârşit, le indicau originea în copaci, mai precis din ghinda unor stejari umezită de ploile calde de primăvară. Oricum, efectul lor era distrugător, otrăvind animalele, a căror carne devenea astfel infestată şi putea otrăvi la rândul său pe cei care o consumau. (p. 319-320.) Hoiturile animalelor se umflau, în special nările, ugerele şi organele genitale. Dar restul organelor nu erau afectate şi puteau fi chiar consumate. Un medic al acelor timpuri recomanda, pe lângă metoda focului de paie, spălarea zilnică a părţilor corpului expuse atacurilor cu fiertură de frunze de nuc, păstrate din anul anterior, căci muştele apăreau primăvara, înainte de înverzirea nucilor. (p. 320.)

Griselini le descria astfel: la cap aveau două mici antene, între acestea fiind un ac mic, spatele era negricios şi puţin păros, abdomenul era alb, aveau şase picioare, două aripi, mai jos un mic apendice cenuşiu, iar de abdomen erau legate 11 inele plumburii. Se încadrau în specia tăunilor, fiind printre cele mai dăunătoare insecte din această parte a Europei. (p. 321.)

Această adevărată plagă a Banatului a dispărut în mare parte abia în urma construirii barajului de la Porţile de Fier, când nivelul apelor Dunării s-a ridicat şi a acoperit locurile de pe mal favorabile înmulţirii muştei columbace. A fost unul dintre efectele cele mai favorabile ale ridicării acestui baraj, care a condus din păcate şi la dispariţia multor vestigii istorice. Însă faptul că sudul Banatului a scăpat de blestemul muştei columbace a fost unul care a marcat în bine mersul lucrurilor din această regiune.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 91 de alți urmăritori