Arhivă autor

Mircea Rusnac – Torţionara Vida Nedici

8 Octombrie 2009

Universul concentraţionar românesc a cunoscut în epoca stalinistă numeroase cazuri de manifestări reprobabile ale aparatului represiv. Se cunosc din păcate prea puţine elemente ale formelor de schingiuire a deţinuţilor politici, lipsiţi de orice posibilitate de apărare în faţa celor mai sceleraţi anchetatori. Trecerea deceniilor a făcut să se aştearnă uitarea asupra celor mai multe întâmplări petrecute în închisorile şi lagărele de pe întreg cuprinsul ţării. Însă puţinele mărturii care au ajuns până la noi se cuvin a fi cunoscute, pentru a putea înţelege până la ce nivel se poate coborî uneori comportamentul fiinţei umane faţă de semenul său.

Un caz notoriu de torţionar al acelor ani întunecaţi este cel al bănăţencei Vida Nedici, care aproape în toate mărturiile este pomenită drept „sadica Vida”. A fost o figură emblematică a perioadei stalinismului timpuriu din ţara noastră (anii 1946-1950). Pe numele întreg Vidosava Nedici, de origine sârbească, s-a născut în 1923 la Becicherecu Mic, la 17 km de Timişoara. Locuia acolo împreună cu mama şi sora ei, iar viaţa lor nu era uşoară. Prin urmare, în 1946 s-a înscris în Partidul Comunist Român, iar din anul următor a devenit funcţionară şi traducătoare din limba sârbă la Siguranţa, apoi Securitatea din Timişoara. Din 1949, pentru „bune rezultate”, a fost mutată la Securitatea din Bucureşti, unde avea gradul de locotenent. A fost arestată în 1950 ca spion iugoslav, condamnată la moarte, dar nu a fost executată. În 1954, după normalizarea relaţiilor româno-iugoslave, a fost graţiată de Gheorghiu-Dej şi s-a întors în satul natal, la fel ca şi familia ei, care fusese deportată în Bărăgan. Consătenii însă aflaseră despre manifestările ei faţă de deţinuţi în perioada cât activase în Securitate la Timişoara şi Bucureşti şi îi făceau viaţa imposibilă. Prin urmare, în 1956 a mers la ambasada Iugoslaviei şi, în amintirea serviciilor aduse, a solicitat să se mute în această ţară. Cererea i-a fost acceptată şi de atunci a trăit la Belgrad.

Despre activitatea ei de torţionară s-au adunat de-a lungul timpului numeroase mărturii ale foştilor deţinuţi care au cunoscut-o. Toţi vorbeau cu multă groază când se refereau la ea. Exemplificăm în continuare, pentru a întregi portretul unei femei-călău din epoca stalinistă.

Episcopul greco-catolic de Lugoj, pe atunci în clandestinitate, Ioan Ploscaru, enumerând „metodele de constrângere” folosite de securişti, menţiona: „Bătaia la testicule. Era specialitatea unei femei pe nume Vida, o sârboaică. Aceasta, prinzând glandele între degete, le bătea cu un beţigaş până se umflau, încât torturatul nu mai putea umbla şi avea dureri înfiorătoare. O metodă cu adevărat sadică! Mai ales pentru o femeie.” (1)

În lucrarea intitulată Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, Cicerone Ioniţoiu scria: „Prin închisori am întâlnit victime care au supravieţuit anchetelor şi am auzit povestindu-se despre metode de tortură înspăimântătoare, dar ca o femeie să schingiuiască, cu o bestialitate de neimaginat pentru o minte sănătoasă, n-am auzit decât în anul 1950. Se numea Vida şi era anchetatoare la Timişoara. (…) Am întâlnit prin închisori oameni care au rămas infirmi pe viaţă din cauza chinurilor la care îi supunea această femeie. Perversiunea ei era dublată de ura ce o purta românilor. Această ură şi-o manifesta în timpul anchetelor pentru a-şi masca activitatea ce o desfăşura în favoarea Iugoslaviei.” (2)

Alt fost deţinut, Remus Radina, în Testamentul din morgă, adăuga: „La Securitatea din Timişoara lucrau ca anchetatori şi nişte sârbi, îmi amintesc de Bugarschi şi Vida. Ei torturau îngrozitor pe deţinuţii politici români. În special Vida, o femeie din Becicherecu Mic, de o rară cruzime, care bătea bărbaţii peste organele genitale.” (3) Alţi securişti sârbi din acea perioadă erau: Sava Bugarschi, Zoran Vuletici, Gheorghe Stoicovici, Dobrivoi Stanoiev şi Jiva Brancovici.

În Lexiconul negru, apărut la Bucureşti în 2001, Vida Nedici era caracterizată astfel: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi analiştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle.” (4) Alte femei cunoscute ca sadice torţionare mai erau în aceeaşi perioadă Yvonne Weiss şi Chiţigoi de la Securitatea din Bacău.

După ce a fost arestată, a fost deţinută o vreme la Văcăreşti. Una dintre colegele ei de detenţie, Aristina Pop Săileanu, îşi amintea: „Dar mai erau Vida Nedici şi Yvonne Weiss, de care ne temeam. Vida Nedici era acum în lot cu «titoiştii». Se ştia cine a fost până atunci: o anchetatoare sadică, care torturase mulţi bărbaţi.” (5)

În 2009, la 86 de ani, Vida Nedici refuza să recunoască atrocităţile comise, considerându-le invenţii ale Securităţii pentru a o denigra. „Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte”, atât îşi recunoştea rolul. Totuşi, în faţa multitudinii mărturiilor adunate împotriva ei, era nevoită să accepte realitatea: „O mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.” (6)

În continuare, vom încerca să întregim portretul acestei torţionare de frunte, utilizând două izvoare importante, separate în timp de o perioadă de aproape şase decenii. Este vorba de documentele procesului ce i-a fost intentat în august 1950 şi de un interviu pe care ea l-a acordat Evenimentului zilei din 1 iunie 2009. În multe cazuri informaţiile se completează, iar în unele se confirmă. Astfel vom afla mai multe despre trecutul acestei femei.

În 2009, ea îşi rezuma în acest mod activitatea: „Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent.” (7) Solicitându-i-se să detalieze, a completat: „La Securitate am fost funcţionară. (…) La Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jivcovici. El era la partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.” (8)

În acest fel, Vida Nedici a ajuns să lucreze pentru spionajul iugoslav, la fel ca şi restul agenţilor sârbi din jurul ei, de care amintea. Apoi completa: „Am lucrat cu ei o perioadă la partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.” (9) Evident, nu dorea să recunoască nimic mai mult. „Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.” (10)

Activitatea numerosului contingent de sârbi de la vârful Securităţii bănăţene a lăsat amintiri dureroase foştilor deţinuţi, după cum am mai arătat. Episcopul Ioan Ploscaru făcea următoarea caracterizare: „Curând am luat cunoştinţă de «specialităţile casei». După apartenenţa multinaţională a personalului administrativ, deţinuţii spuneau: evreii conduc, sârbii şi ungurii ne bat, nemţii fac bucătărie, iar românii (miliţieni simpli) ne duc la closet.” (11)

Glorioasa activitate desfăşurată la Securitatea din Timişoara a recomandat-o pe Vida Nedici să avanseze, fiind cooptată la centrul puterii: „Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti, îşi continua ea relatarea. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta).» Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri!” (12) Calităţile pe care şi le revendica erau clare: „Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris: «întreabă-l şi asta, şi asta…»” (13)

Deja de la Timişoara, Vida Nedici transmitea spionajului iugoslav informaţiile aflate la Securitate de la sârbii antititoişti refugiaţi în România. Ea recunoştea clar în această privinţă tot în interviul menţionat: „Am făcut spionaj. (…) Dar partea proastă este că eu am făcut cópii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.” (14) Cei deconspiraţi de agenţii iugoslavi din România erau trimişi în lagăre de concentrare care aveau un regim extrem de dur, comparabil cu lagărele staliniste.

La Bucureşti, activitatea ei pe linie de spionaj a continuat: „După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită…” (15)

Până la urmă, a fost prinsă: „Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce scriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei, Nicola Milutinovici şi Boja Stanoievici.” (16) Aceştia fuseseră arestaţi mai devreme şi, fiind supuşi aceluiaşi „tratament” pe care îl aplicaseră şi ei altor arestaţi, au sfârşit prin a-şi da complicii în vileag. În acest mod, „rodnica” activitate de agent dublu a Videi Nedici s-a încheiat.

În intervalul 1-7 august 1950, „procesul trădătorilor şi spionilor titoişti” a fost judecat de Tribunalul militar din Bucureşti. Erau un număr de 12 acuzaţi, toţi de naţionalitate sârbă, între care o singură femeie, „Vidosa Nedici”, cum figura în actul de acuzare, pe poziţia a 12-a, ultima pe listă. Ca ocupaţie, era definită drept „fostă funcţionară” (cum se pretindea şi ea ulterior). Complicii ei, Bojidar Stanoievici şi Nicola Milutinovici, cei care o denunţaseră anchetei ca spioană iugoslavă, se aflau în acelaşi lot, pe poziţiile a 8-a şi a 11-a. (17)

În actul de acuzare din 1 august se făceau puţine referiri la ea, ca şi cum Securitatea ar fi încercat să facă abstracţie de prezenţa ei în lotul acuzaţilor. Se făcea referire la declaraţiile sale, ale lui Stanoievici şi Milutinovici, conform cărora ofiţerii Securităţii iugoslave (U.D.B.) Voia Baldjici, Ranco Zeţ, Dobriţa Bogdanovici şi Drago Rafai, lucrând sub acoperire legală la ambasada din Bucureşti, „conduceau direct şi permanent activitatea de spionaj din Banat, primind rapoarte informative şi dând instrucţiuni pentru culegerea informaţiilor în cele trei sectoare: politic, economic şi militar.” (18)

Alt fapt recunoscut de cei trei, precum şi de martorii Marinco Nedomacichi şi Lazar Nicolin, era că „au primit pentru ticăloasa lor activitate, importante sume de bani.” (19) Intermediarul era Milutinovici. Când Stanoievici a fost arestat la Timişoara, complicii săi au încercat să îi asigure evadarea din închisoare, urmând apoi ca întregul trio să fugă în Iugoslavia. „În acest scop, ei au pregătit prin Isac Milutin acte de identitate false, sustrase de către Isac Milutin de la primăria din Becicherecu Mic, unde era funcţionar, şi au luat măsuri de înarmarea lui Milutinovici.” (20) Cam la atât se refereau învinuirile din actul de acuzare la adresa Videi Nedici. Foarte puţin pentru a putea documenta o evidentă activitate de spionaj, pe care ea o recunoştea şi 59 de ani mai târziu. Şi, bineînţeles, deloc despre năravurile ei securiste, care au lăsat amintiri de neşters celor care au avut de a face cu ea şi care au scos-o clar în evidenţă chiar în infernul concentraţionar al anilor 1947-1950, când ea a fost unul dintre personajele principale ale acestuia.

Primul acuzat interogat de Tribunal, în data de 2 august 1950, a fost tocmai Bojidar Stanoievici. Referitor la eroina noastră, el a declarat: „Misiunea de recrutare a agenţilor pentru Siguranţa titoistă mi-a fost ordonată de Duşan Iovanovici şi am dus-o la îndeplinire recrutând în toamna lui 1946 pe Nedici Vidosa, care mi-a fost recomandată de Liubiţa Marcovici. Nedici Vidosa a consimţit să furnizeze informaţiile pentru U.D.B.-a şi ulterior a semnat un angajament dictat de Duşan Iovanovici şi a primit numele conspirativ de «Lipa». De altfel, am mai recrutat şi pe alţii.” (21) Apoi mai adăuga: „Au fost şi agenţi ai spionajului titoist care au avut legături directe cu Duşan Iovanovici, şi anume: Silin Miladin, Conici Borislav, Nicola Milutinovici, Nedici Vidosa şi Marcovici Liubiţa.” (22) Duşan (Duşco) Iovanovici era considerat în actul de acuzare drept „principalul spion titoist” şi coordonatorul reţelei create în Banat. (23)

În aceeaşi zi s-a derulat şi interogatoriul Videi Nedici, din care aflăm lucruri interesante (în măsura în care sunt ele consemnate în „stenogramă”, care, după moda proceselor staliniste, era în aşa fel redactată, încât să confirme sută la sută opinia autorităţilor). Ea confirma că a fost recrutată de către Stanoievici la locuinţa Liubiţei Marcovici, care era activistă la Organizaţia Slavă din Timişoara. Ulterior ar fi discutat cu Duşan Iovanovici, care „mi-a vorbit de munca de spionaj.” Informaţiile le furniza pe atunci de la regionala P.C.R., unde era funcţionară. „De acolo copiam rapoartele pe care le dădeam,” arăta ea. (24) Legătura ei continua să fie Stanoievici, care o vizita acasă şi acolo primea „rapoartele lunare ale regionalei P.C.R.” şi „informaţiuni culese de la colegi.” (25)

Mai târziu avea să lucreze cu Nicola Milutinovici. În vara lui 1947 a fost transferată de la partid la Siguranţă (din 1948 Securitatea), unde „am cules informaţiuni în toate secţiile în care lucram, le-am cules de la colegi, şi totodată cópii de pe toate rapoartele săptămânale dintr-o secţie unde am lucrat. Acestea le-am scos pe indigo nou.” (26) Predarea lor către Milutinovici se făcea tot la domiciliul acuzatei.

Ajungând la Bucureşti, a schimbat din nou canalul de comunicare: „Deoarece în acel timp veneam des în deplasare la Bucureşti, Milutinovici mi-a spus că legătura mea superioară va fi cineva din Bucureşti. Mi-a spus că la 5 dimineaţa voi fi aşteptată pe Str. Vasile Lascăr nr. 100. M-am dus pe acea stradă şi a venit Voia Baldjici, consilierul ambasadei iugoslave din Bucureşti.” (27) Acesta a predat-o altei persoane, pe care nu o cunoştea.

Trebuie să menţionăm faptul că pe Str. Vasile Lascăr nr. 100 din Bucureşti se afla tocmai domiciliul fostului ministru comunist al justiţiei în perioada 1944-1948, Lucreţiu Pătrăşcanu, care apoi a fost arestat şi în continuare era anchetat pentru cele mai neverosimile crime. (28) Era oare şi aceasta o încercare de a-l implica pe Pătrăşcanu în „complotul titoist”? Tot ce se poate, mai ales că menţionarea adresei sale într-un proces public nu putea fi deloc întâmplătoare în anii stalinismului.

Datele furnizate de către Vida Nedici persoanei de la ambasada iugoslavă proveneau de la Securitatea din Bucureşti, unde aceasta îşi desfăşura acum „rodnica” activitate. Între timp, Stanoievici fusese arestat la Timişoara ca agent titoist. El avea numele conspirativ „Mrgud”, iar Milutinovici pe cel de „Costa”. (29)

Legătura sa fiind nevoită să părăsească România, Vida Nedici a lucrat în continuare cu Drago Rafai, secretar al ambasadei Iugoslaviei din Bucureşti, căruia a continuat să-i furnizeze acelaşi tip de informaţii (nu se spunea cu precizie ce anume): „Ne-am întâlnit într-o locuinţă a lui Dobriţa Bogdanovici (tot de la ambasadă, n.n.), apoi pe străzi întunecoase cu maşina ambasadei. Bogdanovici conducea maşina, iar Rafai a primit informaţiile de la mine. Eu i le-am dictat, iar el le-a scris în întuneric.” (30)

Între timp, doi funcţionari ai ambasadei iugoslave, Nicola Medici şi Boşco Laţici, fuseseră arestaţi în timp ce împrăştiau prin Bucureşti material de propagandă titoist. La Securitate, Vida Nedici a luat parte ca translator la anchetarea acestora şi a încercat să le dea o mână de ajutor: „Profitând de faptul că anchetatorii au lipsit, i-am spus lui Medici să nu vorbească despre ambasadă, deoarece nici Boşco Laţici nu a vorbit nimic.” (31) Totodată, îl ţinea la curent pe Drago Rafai în privinţa mersului anchetei.

Urma o întrebare edificatoare a preşedintelui Tribunalului, generalul Alexandru Petrescu: „În calitate de ofiţer de Securitate ai pus la cale evadarea spionului Stanoievici Bojidar la Timişoara?” (32) Răspunsul era, fireşte, afirmativ. Se dovedea prin această întrebare faptul că Vida Nedici nu era numai o nevinovată funcţionară şi translatoare a Securităţii, cum se pretindea ea şi cum apăruse şi în actul de acuzare de la proces, ci era ofiţer activ al acestei instituţii.

În încheierea interogatoriului, ea a mai arătat că, pentru a o acoperi, Drago Rafai îi dăduse legitimaţia soţiei sale, pentru a o prezenta în cazul unui control. „I-o dădeam înapoi întotdeauna”, îşi încheia ea depoziţia. (33)

În ziua următoare, 3 august, era făcută audierea martorilor. Între aceştia, Isac Milutin era vărul Videi Nedici, descris în stenogramă ca „fost funcţionar la comitetul provizoriu din com. Cenad.” (34) El a arătat că „a dus în repetate rânduri pachete şi scrisori pentru diferiţi agenţi titoişti, prin intermediul lui Nedici Vidosa, şi că a dat acuzatei 8 buletine de înscriere la Biroul Populaţiei, 8 carnete de zonă, 8 certificate de naţionalitate şi 8 coale de hârtie ştampilate în alb.” (35) Scopul pentru care ea ceruse aceste documente era astfel definit: „Nedici Vidosa mi-a spus că are nevoie pentru ea ca în caz că va fi urmărită de organele de Securitate să poată pătrunde în zona de frontieră. De asemenea, mai are nevoie pentru Bojidar Stanoievici, când va evada, ca să poată trece frontiera.” (36)

Spre deosebire de actul de acuzare, rechizitoriul prezentat la 4 august 1950 de către procurorul locotenent-colonel Niculae Constantinescu făcea referiri mai numeroase la acuzată. De la început, era dată drept exemplu: „Da! Înfăţişarea laşă şi mârşavă, cinică şi neruşinată, a acuzaţilor din boxă, a agentului Miloş Todorov, a spionilor Boşco Laţici şi Nedici Vidosa şi a celorlalţi indivizi gata de orice crimă, este înfăţişarea politico-morală a clicii de asasini şi spioni de la Belgrad, care a târât popoarele Iugoslaviei în ghiarele imperialismului american.” (37) Limbajul stalinist folosit era în afara oricărei discuţii, însă în continuare se evita cu multă grijă orice referire la activitatea de torţionară a acuzatei. Singurul lucru incriminat era spionajul pentru Iugoslavia!

Noile fapte pomenite în rechizitoriu faţă de actul de acuzare nu se regăseau întotdeauna în interogatoriile luate acuzaţilor şi martorilor din proces. Aşa de pildă, se afirma că Vida Nedici declarase că, la plecarea din România a lui Drago Rafai, în aprilie 1950, acesta anunţase „că în locul lui se va prezenta conducătorul spionajului titoist în R.P.R., investit bineînţeles cu paşaport diplomatic.” (38) În continuare, se preciza că numele sale conspirative fuseseră „Lipa” şi apoi „Zina” şi că „se înfruptase din arginţii trădării.” (39)

Urma descrierea ceva mai detaliată a cazului arestării la Timişoara a lui Bojidar Stanoievici: „Gestapoul iugoslav foloseşte în activitatea sa cele mai bestiale metode naziste. Arestarea lui Bojidar Stanoievici în octombrie 1948 punea în primejdie numeroase fire ale reţelei de spionaj titoiste, care ar fi fost descoperite dacă Stanoievici ar fi mărturisit activitatea sa criminală. Spionii U.D.B.-ei, strecuraţi în Securitatea de la Timişoara, au depus sforţări mari pentru a-l determina pe Stanoievici să nu recunoască nimic din ticăloşiile comise. Or, odată cu Stanoievici fusese arestat şi Borislav Conici, unul din spionii care lucraseră un timp cu Stanoievici şi care la primele cercetări arătase că avusese legături pe linie de spionaj cu el. Pentru a împiedica descoperirea reţelei sale de spionaj, U.D.B.-a a hotărât asasinarea în chiar localul Securităţii a lui Borislav Conici, spionul Sava Bugarschi primind însărcinarea să otrăvească pe Conici. Datorită unor serii de împrejurări, bandiţii titoişti nu şi-au putut pune planul în aplicare.” (40)

Cel de-al doilea rechizitoriu, al procurorului maior magistrat Ion Spulber, prezentat în aceeaşi zi, făcea încadrarea juridică a faptelor acuzaţilor. Vida Nedici era acuzată în principal de „crima de trădare de patrie, pedepsită de art. 184, 190 şi 191 c.p.” Altă infracţiune era de „acte preparatorii la trecerea frauduloasă a frontierei, prevăzută şi pedepsită de art. 267 c.p.” În continuare, se mai preciza: „Faptele de trădare şi spionaj ale acuzaţilor Milutinovici Nicola, Nedici Vidosa şi Basler Djuro sunt incriminate şi prin dispoziţiunile legii 16 din ianuarie 1949, deoarece aceşti acuzaţi au continuat activitatea lor criminală şi după intrarea în vigoare a acestei legi, care apără cuceririle democratice ale poporului muncitor din patria noastră.

În conformitate cu această lege, trădarea de patrie şi spionajul se pedepsesc cu «pedeapsa cu moartea».

Tot în baza legii 16 mai este trimis în judecată şi acuzatul Stanoievici Bojidar, pentru crima de «nedenunţare a înaltei trădări», întrucât acest acuzat după intrarea în vigoare a acestei legi nu a denunţat activitatea trădătoare a acuzaţilor Milutinovici Nicola şi Nedici Vidosa.” (41)

Finalul rechizitoriului era pe măsura acestor menţionări: „Acuz pe trădătorii de patrie: Milutinovici Nicola şi Nedici Vidosa că au săvârşit crima de înaltă trădare şi celelalte infracţiuni pentru care au fost trimişi în judecată şi în baza legii 16 cer pedepsirea lor cu moartea.” (42)

În aceeaşi zi, avocatul din oficiu al Videi Nedici, Nicolae Zaharia, a „justificat” infracţiunile imputate acuzatei prin faptul că „şi-a primit educaţia într-un mediu burghez” şi că „fasciştii de la Belgrad au folosit fanatismul naţionalist al acuzatei pentru a o determina să lucreze pentru ei.” (43) Iar în ultimul cuvânt care a urmat, Vida Nedici n-a spus prea multe, conform stenogramei procesului: „N-am nimic nou de spus, decât că sunt vinovată, doresc ca pedeapsa care-mi va fi dată să servească drept exemplu. Am trădat ţara şi aştept pedeapsa bine meritată.” (44)

La 27 de ani, se părea că îşi încheiase socotelile cu existenţa terestră. La 7 august era condamnată la moarte şi confiscarea averii, ca şi Djuro Basler şi Nicola Milutinovici. (45) Totuşi, dintre ei trei, doar acesta din urmă, în vârstă de 29 de ani, avea să fie executat la închisoarea Jilava, la 28 octombrie 1950. Vida Nedici a fost mutată prin diverse închisori, aşteptând în fiecare clipă să fie împuşcată, potrivit confesiunii sale din 2009. De trei ori chiar i s-ar fi înscenat execuţia. (46) Conform foştilor deţinuţi, ea chiar şi în postura de arestată era chemată adeseori să dea o mână de ajutor anchetatorilor, cu metoda ştiută. Oricum, era îngâmfată şi se ţinea la distanţă de colegii de suferinţă. (47)

În 1953 a murit Stalin şi în scurt timp relaţiile României cu Iugoslavia lui Tito s-au normalizat. În 1954, Vida Nedici era graţiată, după ce mai întâi îi fusese comutată pedeapsa, desigur ca recunoştinţă pentru serviciile aduse Securităţii de-a lungul timpului. Ce a urmat, relata tot ea:

„M-am dus în satul meu. Şi bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut. Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi a chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştia că am bătut, şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici.” (48) La Belgrad a lucrat în comerţul exterior, apoi la un service auto, mereu între bărbaţi. Cu toate acestea, nu s-a căsătorit şi nu a avut copii. În vara lui 2009 trăia dintr-o pensie „mai mult decât decentă” în capitala Serbiei democratice, unde nimeni nu avea cunoştinţă despre atrocităţile care îi sunt imputate în România şi unde se declara, şi la 86 de ani, o comunistă convinsă.

Note:
1 Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 137.
2 După Ion Hurtupan, Metode de tortură şi schingiuire folosite de Securitate în anchete şi în penitenciare, în Timpul gugulanului, Reşiţa, 9 octombrie 1998.
3 După ibidem.
4 După Andrei Udişteanu, Femei de pază la porţile „Gulagului” românesc, în Evenimentul zilei, Bucureşti, 1 iunie 2009, http://stiri.zoot.ro/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc,292597.html
5 Aristina Pop Săileanu, „Să trăiască partizanii / Până vin americanii.” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate, Bucureşti, 2008, http://atelier.liternet.ro/articol/5869/Aristina-Pop-Saileanu/Sa-traiasca-partizanii-pana-vin-americaniiPovestiri-din-munti-din-inchisoare-si-din-libertate.html
6 Andrei Udişteanu, op. cit.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 Ibidem.
11 Ioan Ploscaru, op. cit., p. 124.
12 Andrei Udişteanu, op. cit.

13 Ibidem.
14 Ibidem.
15 Ibidem.
16 Ibidem.
17 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale, în Analele Banatului, Arheologie-Istorie, V, Timişoara, 1997, p. 386.
18 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 165.
19 Ibidem.
20 Ibidem.
21 Ibidem, p. 168.
22 Ibidem.
23 Ibidem, p. 158.
24 Ibidem, p. 170.
25 Ibidem.
26 Ibidem.
27 Ibidem.
28 Cristian Popişteanu, „Cazul” grupului Lucreţiu Pătrăşcanu, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 7/1991, p. 62.
29 Culegere de materiale..., p. 171.
30 Ibidem.
31 Ibidem.
32 Ibidem.
33 Ibidem.
34 Ibidem, p. 183.
35 Ibidem.
36 Ibidem.
37 Ibidem, p. 186.
38 Ibidem, p. 189.
39 Ibidem, p. 190.
40 Ibidem.
41 Ibidem, p. 195.
42 Ibidem, p. 196.
43 Ibidem, p. 197.
44 Ibidem, p. 198.
45 Ibidem, p. 201.
46 Andrei Udişteanu, op. cit.
47 Ibidem.
48 Ibidem.

Mircea Rusnac – În 1945, Tito i-a cerut lui Stalin Timişoara şi Reşiţa!

24 Septembrie 2009

O informaţie apărută în presa timişoreană de acum câţiva ani prezenta unele detalii deosebit de interesante cu privire la evoluţia situaţiei geopolitice din Europa sud-estică în perioada de final a celui de-al doilea război mondial. (1) Era un moment de maximă instabilitate, când regimurile politice şi frontierele de stat ale unei întregi serii de ţări din regiune au suferit importante şi dramatice modificări. Statele învingătoare în război emiteau pretenţii, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii aparţinând vecinilor lor, iar cortegiul revendicărilor ameninţa să transforme întreaga politică est-europeană într-un joc de domino. În acest sens, un adevărat campion al revendicărilor a fost regimul lui Josip Broz Tito, care tocmai era pe cale de a se instala la putere în Iugoslavia.

Am mai scris în altă parte că regimul comunist al lui Tito, mimând o supunere oarbă faţă de Stalin şi de Uniunea Sovietică, factorii principali de putere în zonă în acel moment, încerca să îşi asigure o substanţială lărgire a graniţelor în dauna aproape a tuturor vecinilor, inclusiv a unora, ca România, cu care popoarele iugoslave trăiseră în bună înţelegere până atunci. (2) Astfel, regimul titoist urmărea să ocupe Istria şi Trieste de la Italia (reuşind în cea mai mare măsură), Carintia de la Austria, Macedonia de la Bulgaria, Epirul şi Tesalia de la Grecia şi intenţiona să anexeze întreaga Albanie, care urma să se contopească cu Kosovo într-o republică albaneză în cadrul noii federaţii comuniste. (3)

Faţă de România, conducerea iugoslavă se arăta tot mai interesată de Banat, unde locuia şi o importantă minoritate sârbo-croată. Documentul prezentat în acest sens în publicaţia amintită este edificator şi în acelaşi timp de maxim interes pentru cunoaşterea negocierilor de culise care se purtau intens în perioada amintită. Este vorba de vizita la Moscova, la începutul lunii ianuarie 1945, a unei delegaţii oficiale iugoslave conduse de Andrija Hebrang, trimisul special al lui Tito. El s-a întâlnit cu Stalin la 8 ianuarie, iar stenograma discuţiei a fost descoperită în arhivele moscovite de către istoricul Şerban Voicu, originar din Caransebeş. El a utilizat-o într-o lucrare intitulată provizoriu Instaurarea regimurilor comuniste în Europa răsăriteană 1945-1950. O evaluare, care, după informaţiile noastre, nu a fost încă publicată. Cu atât mai important devine documentul acesta, făcut cunoscut istoricilor prin intermediul săptămânalului timişorean amintit la început.

Pe scurt, conform aşteptărilor, Hebrang a emis în numele guvernului său pretenţii la zone din Ungaria (Pécs şi Baja), Austria (Carintia), Italia (Istria cu Trieste, Pola şi Fiume). Şerban Voicu menţiona în continuare: „În privinţa României, Hebrang a vorbit despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, incluzând oraşul Timişoara: exista acolo un judeţ cu o populaţie exclusiv sârbească, în timp ce oraşul avea o populaţie preponderent germană, astfel că putea fi, de asemenea, încorporat la Iugoslavia.” (4) Logică tipică de putere învingătoare, fără a ţine seama de realitatea de pe teren! Judeţul Timiş-Torontal, deşi locuit de numeroase etnii, nu avea nici pe departe o „populaţie exclusiv sârbească”, cum pretindea delegatul iugoslav. Sârbii reprezentau abia a patra naţionalitate a judeţului, după români, germani şi maghiari. La fel, oraşul Timişoara nu era în niciun caz preponderent german, nicio etnie de acolo nedeţinând majoritatea absolută. Conform recensământului efectuat în 1930, germanii erau într-adevăr pe primul loc între naţionalităţile oraşului, dar numai cu 32%, fiind urmaţi de maghiari (31%), români (24%), evrei (7%) şi sârbi (2%). (5) Prin urmare, argumentele cu care iugoslavii îşi motivau pretenţiile în faţa conducerii sovietice erau foarte şubrede.

Stalin, ale cărui trupe ţineau România sub ocupaţie de mai bine de patru luni în acel moment, era mult mai bine informat asupra situaţiei de acolo decât sperase Hebrang. De aceea, conform notei sovietice de conversaţie, răspunsul lui a fost categoric: Stalin „a întrebat dacă se tipărise ceva în presă despre această problemă şi, auzind un răspuns negativ, a observat că era necesar ca populaţia acelei regiuni, sârbii înşişi, să ridice problema încorporării lor la Iugoslavia. Totuşi, în general, această problemă ar putea fi inclusă pe agenda viitoarei Conferinţe de pace, dar, dacă dumneavoastră veţi ridica această problemă ca atare, trebuie să aveţi şi anumite argumente.” (6) De unde se vede că liderii sovietici cunoşteau foarte bine în acel moment faptul că revendicările iugoslave erau lipsite de orice bază.

Fără a se descuraja, Hebrang a abordat problema următoare, foarte asemănătoare cu prima. El a ridicat chestiunea unor schimbări de frontieră în zona Reşiţei. În această problemă, el a explicat că în acel oraş, situat pe teritoriul românesc la numai 20 km de frontiera cu Iugoslavia, existau fabrici de fier şi oţel. „Dacă se va dovedi imposibil de încorporat Reşiţa la Iugoslavia, spunea Hebrang, atunci ar fi extrem de important pentru Iugoslavia să obţină fier de la acele fabrici în alt mod.” Aici măcar nu se mai aducea în discuţie aşa-zisul argument etnic, ci doar cel economic. Însă nici această a doua solicitare nu a avut mai mulţi sorţi de izbândă.

Mirat de amploarea revendicărilor iugoslave, Stalin i-a răspuns lui Hebrang: „Dacă se va întâmpla asta, atunci veţi fi la cuţite cu România şi Ungaria şi veţi avea de luptat cu lumea întreagă; o astfel de situaţie ar fi absurdă.” (7) Referirea la Ungaria era făcută în legătură cu zona industrială Pécs-Baja. Stalin dădea clar de înţeles că „lumea întreagă”, incluzând deci şi Uniunea Sovietică, se va opune acestor pretenţii absurde. Înţelegând că ambiţiile teritoriale ale conducerii iugoslave puteau crea dificultăţi chiar şi Uniunii Sovietice, „tovarăşul Stalin (se arăta în nota sovietică de conversaţie) şi-a exprimat părerea că ar fi de dorit ca, înainte de a lua decizii importante, (conducerea iugoslavă) să se informeze despre opinia noastră, pentru că altminteri putem să ne găsim într-o poziţie îngrozitoare.” (8)

Era tocmai ceea ce sesizaseră şi istoricii de mai târziu: faptul că regimul lui Tito încerca să acţioneze pe cont propriu, fără să consulte guvernul sovietic, iar puterile occidentale îl suspectau pe acesta din urmă că ar fi în spatele pretenţiilor iugoslave. (9) Abia după ruptura sovieto-iugoslavă din 1948 au ieşit la suprafaţă gravele divergenţe care existau între cele două puteri comuniste.

Trebuie menţionat faptul că, în momentul discuţiilor din 8 ianuarie 1945, România încă nu avea un guvern comunist, prim-ministru fiind în acea perioadă generalul Nicolae Rădescu. Deşi regimul comunist iugoslav era mult mai apropiat din punct de vedere ideologic celui sovietic, totuşi acesta nu a avut câştig de cauză. România se afla deja sub ocupaţia Armatei Roşii, iar prin acordurile secrete cu puterile occidentale, Stalin avea cel mai important cuvânt de spus în afacerile sale interne şi externe. În scurt timp, la 6 martie 1945, sovieticii impuneau în mod direct guvernul procomunist al lui Petru Groza, iar ţara noastră intra în sfera lor de influenţă pentru 45 de ani. În acest mod se explică interesul lui Stalin ca teritoriul României să rămână intact, deoarece ea se afla oricum sub controlul său total. De aceea, cum am mai arătat, el a renunţat la plănuita anexare a Moldovei şi a susţinut, spre deosebire de Marea Britanie, restituirea întregului teritoriu de nord al Transilvaniei către România. (10)

Totuşi, guvernul iugoslav nu s-a dat uşor bătut. El a reţinut din răspunsul lui Stalin către Hebrang faptul că „era necesar ca populaţia acelei regiuni, sârbii înşişi, să ridice problema încorporării lor la Iugoslavia.” În acest scop, Frontul Antifascist Slav din România, aflat sub conducerea comuniştilor sârbi, a convocat la Timişoara un congres pentru ziua de 8 mai 1945, când urma să se solicite în mod oficial „unirea” Banatului cu Iugoslavia, ca expresie a voinţei întregii populaţii a regiunii! Prinzând însă de veste, autorităţile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic din Bucureşti interzicerea acestui congres, fapt ce s-a şi petrecut, deşi delegaţii din Iugoslavia îşi făcuseră deja apariţia la Timişoara. Tot atunci, sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizaţie politică, înlocuindu-l doar cu una culturală. (11)

Atitudinea sovieticilor s-a dovedit a fi consecventă în faţa pretenţiilor iugoslave. Mai târziu, după ruptura dintre Stalin şi Tito, ambasada română de la Belgrad făcea referiri la situaţia dificilă a populaţiei româneşti din Iugoslavia. Este cazul unui raport al ambasadorului Teodor Rudenco din 1949 despre răul tratament al românilor de pe valea Timocului, situaţie care avea să se menţină mult timp. (12)

Astfel, problema bănăţeană a agitat şi ea spiritele în primii ani postbelici. Totuşi, ea nu a înrăutăţit în mod decisiv raporturile româno-iugoslave, marcate şi ele de evoluţiile cu totul inedite din politica est-europeană din acel timp. După reluarea relaţiilor normale, în anii 1954-1955, cele două state au renunţat la pretenţiile teritoriale reciproce şi între ele a domnit o atmosferă de bună vecinătate până în momentul prăbuşirii regimurilor comuniste.

Note:
1 Costin Bădoiu, Tito voia să anexeze la Iugoslavia întreg Banatul, în Focus Vest, Timişoara, an. VII, nr. 27 (297) din 8-14 iulie 2005.
2 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale, în Analele Banatului, Arheologie-Istorie, V, Timişoara, 1997, p. 387.
3 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, f.a., p. 93.
4 Costin Bădoiu, op. cit.
5 http://ro.wikipedia.org/wiki/Timi%C5%9Foara
6 Costin Bădoiu, op. cit.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 128.
10 Mircea Rusnac, op. cit., p. 387.
11 Ibidem.
12 Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma roşie. România şi declanşarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), Bucureşti, 2007, passim.

Mircea Rusnac – Trecutul Reşiţei pe Internet

23 Septembrie 2009


Avem posibilitatea, datorită Internetului, să semnalăm apariţia a trei cărţi scrise de vechii reşiţeni, în calitate de martori oculari ai unor vremuri apuse şi ai unui oraş care a însemnat atât de mult în istoria industrială a întregului sud-est european. De asemenea, de pe două site-uri sportive am reţinut câteva informaţii de mare interes din trecutul centrului sportiv Reşiţa, care a dat, la rândul lui, nume mari ţării întregi. Împreună, aceste cinci nepreţuite surse de informaţii ne descoperă un oraş cu totul diferit de ceea ce a mai rămas din el în zilele noastre.

Dan D. Farcaş, Hoinărind prin Reşiţa pierdută (1)

Este o lucrare de mare valoare despre Reşiţa copilăriei autorului, petrecută în anii ’40-’50 ai secolului al XX-lea. O Reşiţă din care s-a mai păstrat extrem de puţin până acum.

Autorul constata un fapt interesant, anume că „spre Reşiţa duc şapte drumuri, ca spre marile metropole.” (p. 1) Este vorba de ieşirile către Caransebeş, Timişoara, Lupac, Doman-Caraşova, Semenic, staţiunea Secu şi Târnova. În copilăria sa, uzina în plin avânt apărea drept ceva de neuitat: „De pe strada care urcă spre Dealul Mare puteai privi prin gard, de la câteva zeci de metri, spre gurile cuptoarelor Siemens-Martin, asistând, ca dintr-o lojă de teatru, la agitaţia ce însoţea terminarea unei şarje de oţel. Sub aceeaşi stradă defilau vagonetele cu zgura topită, îndreptându-se spre nord, spre halda numită de nemţi Schlackensturz, înălţată ca un dig imens, cenuşiu, care unea două dealuri deasupra văii Ţerovei.” Vom menţiona aici că şi copiii anilor ’70-’80 au trăit exact aceleaşi senzaţii în locul respectiv. Descriind halda, Dan D. Farcaş continua: „De pe creasta ei, perfect orizontală, se rostogolea în permanenţă, ca din craterul unui vulcan în erupţie, topitura încă incandescentă adusă de un tren după celălalt. Era unul dintre spectacolele cele mai impresionante – mai ales noaptea – cu care oraşul te întîmpina…” (p. 3)

De-a lungul timpului, la halda de zgură s-au petrecut şi accidente grave, soldate nu de puţine ori cu cazuri mortale. Autorul amintea exemplul unui muncitor care a căzut de pe o macara direct într-un vagon cu zgură încinsă, „dispărând instantaneu.” În consecinţă, spunea el, „încărcătura nu a mai fost dusă la haldă, ci răsturnată lângă calea ferată care traversa cartierul Länd, în drum spre Secu, pentru ca, trecând pe lângă monolitul emisferic, cei ce l-au cunoscut să se oprească pentru un moment de reculegere.” (p. 3) După declaraţiile altor martori, în acea zonă au fost chiar mai mulţi „urşi”, cum erau denumite tragicele relicve.

Dan D. Farcaş readucea în memoria noastră şi alte senzaţii trăite de toţi vechii reşiţeni: „Nu mai puţin prezent era zgomotul – ţipătul fiarelor scăpate de macarale, bufniturile forjelor, scrâşnetul de fierăstraie, sirenele locomotivelor, toate pe fondul unui zumzet care nu se oprea nici ziua, nici noaptea. Din când în când, o dată la câteva zile sau poate săptămâni, se auzea şi câte un bubuit care putea trezi din somn pe oricine pe o rază de câţiva kilometri.” (p. 4) În plus, de şase ori pe zi sunau sirenele uzinale: de trei ori prelung (la orele 6, 14 şi 22), pentru ca toată lumea să se pregătească de intrarea în schimb (atunci nu existau ceasuri individuale), şi de alte trei ori mai scurt (la orele 7, 15 şi 23), anunţând începutul propriu-zis al schimbului. (p. 4)

De asemenea, autorul ne-a dat şi informaţii interesante despre aspectul oraşului din acel timp. Astfel, în anii ’40, în locul Universalului vechi existau „nişte case foarte vechi, pustii şi dărăpănate, cu un gard înalt din piatră şi o poartă uriaşă, arcuită şi neagră.” Locul era continuat cu Spitzpark, „un parc părăginit, cu câţiva copaci, între care unul foarte bătrân, umbrind o veche cruce de piatră.” (p. 5)

Pe Primăria aflată nu departe de acolo (azi demolată), în 1945 erau arborate steagurile S.U.A., U.R.S.S., Angliei şi Franţei, puterile victorioase în război. În curând însă, avea să rămână numai drapelul sovietic. (p. 5) Pe Strada Mihai Viteazul era „Librăria noastră”, cea mai mare din oraş (naţionalizată în 1948), având patru vitrine, înăuntru trei tejghele, iar în mijloc o sobă de tuci. (p. 5) O altă clădire „impunătoare” pe aceeaşi stradă fusese spitalul „casei cercuale” (cu parter şi mansardă), demolat la sfârşitul anilor ’40 pentru a fi înlocuit cu o policlinică cu patru etaje, finalizată în anul 1954 şi apoi demolată la rândul ei în vremea lui Ceauşescu: „Se zvonise că terenul dedesupt era prea moale şi construcţia se scufunda.” (p. 6) În sfârşit, tot pe Mihai Viteazul erau şi multe magazine, „mai multe pe partea azi dispărută”, precum şi un cazinou, „transformat de comunişti în cantină, apoi în restaurant.” (p. 6) Este vorba de fostul restaurant „Reşiţa”.

Ca orice vechi reşiţean, nici Dan D. Farcaş nu putea omite să amintească de casa Scheuchenstein, „construită în jurul anului 1900”, (p. 6) fiind dotată „cu belşug de ornamente, având magazine cu vitrine mari la parter şi altele în curte.” Nici acest simbol al oraşului vechi nu mai există astăzi.

În faţa bisericii catolice se afla „un părculeţ cu copaci seculari, ronduri de flori, un chioşc cochet de ziare şi mai târziu o staţie de autobuz.” (p. 6) În apropiere, pe sub uzină, exista un pasaj pietonal cu trepte, închis în jurul anului 1950, prin care se putea ieşi la străzile aflate pe dealul din spatele furnalelor („cele patru Rânduri”). (p. 7) Pasajul a fost înlocuit cu o pasarelă care există şi acum, pe deasupra căilor ferate uzinale.

La rândul său, gara Reşiţa-Uzine era o „construcţie sui generis, cu bârne aparente, încrucişate, în stilul caselor normande. Gara era cocoţată la înălţimea etajului, acolo unde trecea – pe un rambleu – o linie ferată simplă, care îşi continua apoi drumul, paralel cu Bârzava, intrând în fabrică. Strada care venea de la magazinul «Universal» continua pe sub gară cu un tunel, apoi cu un pod care trecea peste râu, oprindu-se, pe malul opus, într-o poartă croită în zidul de piatră al uzinelor.” (p. 7) Din dreptul porţii se putea coborî pe o scăriţă de fier până la nivelul Bârzavei. Tot de acolo începea o pasarelă podită cu scânduri, numită şi „podul lung”, care mergea în josul râului pe lângă hale, pe o distanţă de câteva sute de metri, pentru a ieşi în Strada Golului. (p. 7) Pe la mijlocul drumului era şi un tunel, prin care se scurgea, pe sub uzină, apa unui pârâu coborât de pe dealul Gol. Tunelul era acoperit cu un grilaj, în urma unei crime produse acolo în anii ’50. (p. 7-8)

Paralel cu Strada Mihai Viteazul erau alte două străzi (azi înlocuite cu Hala Blooming), legate între ele printr-o străduţă care pornea din faţa sinagogii şi pe care se afla atelierul de tâmplărie al meşterului Liesenfeld. (p. 8 )

Am mai descoperit, totodată, că în peisajul mai rural al Reşiţei Române încă mai existau, în anii ’40, crainici care băteau toba „până se aduna lumea” şi anunţau ultimele dispoziţii oficiale. (p. 8 ) În aceeaşi zonă, la intersecţia străzii principale cu Strada Câlnicului (azi G.A. Petculescu), se afla sediul Frontului Plugarilor. În locul actualei Case de cultură era „o căsuţă solidă, de cărămidă”, unde înainte erau taxate mărfurile care treceau între cele două părţi ale Reşiţei. Din acel motiv, locul se cheamă şi acum „Vama”. Intersecţia acelor străzi a fost prima semaforizată din oraş. (p. 8 )

În continuarea „Culturalului” erau casele masive care găzduiau tot felul de magazine, ultimul fost al lui Pătru Iacob, cum este şi acum denumită zona respectivă. Din altă informaţie, se pare că acesta fusese un bogat comerciant evreu din Reşiţa Română.

După acele magazine era un pod cu balustradă din fier peste pârâul Doman, cam în dreptul actualei fântâni cinetice. (p. 9) Între podul de la Vamă şi acesta, pe latura cu magazine a străzii, era un mic „Corso” în timpul serii (marele „Corso” era în zona Muncitoresc). Pârâul Doman se vărsa în Bârzava în dreptul actualului hotel „Semenic”, acoperirea lui în centrul civic începând a fi făcută din 1958. (p. 9)

Mai departe, pe dealul Moroasa, se afla, până spre sfârşitul anilor ’50, o unitate de artilerie antiaeriană. Clădirile cazărmii au fost în majoritate demolate în momentul începerii construirii noului cartier, iar hangarul care adăpostise tunuri de 88 mm a fost transformat în sală de sport. (p. 10)

Dincolo de Mociur, către Triaj, se afla un aeroport cu o şcoală de aviaţie pentru avioane mici şi planorism. (p. 10) În dreptul gării Câlnic, în faţa actualei gări „Reşiţa Nord”, mulţi ani după război încă mai era un adevărat „cimitir” de locomotive scoase din uz. (p. 10) Nu departe de acolo se va înfiinţa în 1972 tocmai Muzeul locomotivelor!

Dan D. Farcaş ne-a mai dezvăluit faptul, puţin cunoscut, că pe Dealul Crucii, deasupra Străzii Petculescu, se vedea un vechi cimitir părăsit, numit de localnici „cimitirul turcesc.” Stelele funerare încă existente acolo prin anii ’50 nu aveau formă de cruce şi probabil din acel motiv fusese denumit astfel. Inscripţiile însă erau făcute cu caractere chirilice româneşti, cu începere de pe la anul 1800. (p. 10) Autorul credea că ar fi fost vorba de oltenii colonizaţi în Reşiţa Montană ca lucrători la pădure, înaintea instalării germanilor. După părerea noastră, cimitirul respectiv era situat mult mai aproape de Reşiţa Română decât de locul unde se aflau coloniştii olteni, în zona catedralei actuale şi chiar mai sus. Cimitirul nr. 2-3 din Reşiţa Montană are atât o parte ortodoxă (în dreapta), cât şi una catolică (în stânga), demonstrând că el a fost folosit atât de oltenii, cât şi de germanii din zonă. Cimitirul părăsit din zona Străzii Petculescu se afla chiar la marginea Reşiţei Române. Către el ducea actuala potecă dintre casele situate pe Strada Crişan, imediat în spatele Casei de cultură. În privinţa slovelor chirilice utilizate, ele erau folosite în epocă şi de către românii bănăţeni, de aceea opinăm faptul că el aparţinuse locuitorilor din Reşiţa Română.

Tot în Dealul Crucii, în locul unde mai demult fusese o carieră pentru exploatarea calcarului, acum se găseşte o enormă prăpastie. De acolo pornea „în jos pe panta dealului, un jgheab metalic pe care odinioară se rostogolea calcarul.” (p. 11) La poalele dealului, cam în dreptul clădirii fostului laborator, se afla o cale ferată, astfel încât bolovanii rostogoliţi prin acel jgheab cădeau direct în vagonetele care îi transportau la furnale. În 1955, în zona fostei cariere a fost amenajat un poligon de tir pentru asociaţia premilitară AVSAP. (p. 11)

Un moment de neuitat pentru autor era acela când, datorită poluării din aer, în timpul iernii, străzile Reşiţei erau acoperite cu zăpadă amestecată cu un strat gros de funingine industrială. (p. 12) Acest fenomen rarissim a fost trăit şi de copiii anilor ’70-’80, când zăpada abia aşezată pe străzi şi pe case devenea, din albă, neagră!

Cel mai înalt punct al Dealului Crucii era denumit „Kirschenwald” şi era un loc foarte potrivit pentru săniuş iarna. (p. 12)

Autorul ne-a descris frumos vechea centrală Grebla, „semănând pe dinafară cu un castel englez din secolul XVII, cu bastioane şi creneluri.” (p. 13) Situat lângă ea, dealul Ranchina cu castelul de apă a fost interzis vizitării publicului de prin 1950, „de teama unor acţiuni de sabotaj din partea «duşmanului de clasă» sau a «imperialiştilor anglo-americani».” (p. 13)

Pe locul stadionului din valea Domanului se afla o livadă, prin care şerpuia pârâul omonim. În capătul ei sudic era un izvor care nu îngheţa niciodată, de aceea se spunea că apa sa este termală sau chiar radioactivă. (p. 13) Este vorba desigur de aşa-numitul „Izvor cald” de pe valea Domanului, botezat astfel în opoziţie cu „Izvorul rece” aflat pe aceeaşi vale, ceva mai departe, şi de la care, după unele opinii, s-ar fi tras însuşi numele de „Reciţa”, cum i se spunea la început Reşiţei. Un alt izvor se găsea pe valea Butovăţ din apropiere, care pe atunci era „parţial sălbatică.” (p. 13)

Tot pe valea Domanului se află o cruce cu o placă comemorativă în amintirea jandarmului Nicolae Marcu, ucis acolo în 1919, „când tâlharii atacaseră convoiul care ducea salariile la mina Doman.” (p. 13) În locul lacului Secu era „un cătun plăcut la vedere, cu case cam ca cele individuale, vechi, din Reşiţa.” (p. 14) O altă carieră de piatră, denumită „Steinbruch”, se găsea pe dealul Gol. (p. 14)

Mai jos de Grebla era ştrandul U.D.R.-ului, care avea un bazin de 50 m, tribună, blocuri de start pentru competiţii şi apă mereu reînnoită de la un izvor şi „preîncălzită la soare printr-un sistem ingenios.” (p. 14) Tot acolo, la umbra copacilor, se aflau mese lungi cu bănci.

Ştrandul vechi, ştrandul turistic, numit aşa „tocmai datorită micii drumeţii pe care o presupunea venirea aici”, a fost o vreme rebotezat „Puşkin”. Cum era de aşteptat însă, „acest nume nu l-a folosit nimeni, în afara oficialităţilor.” (p. 14) Dan D. Farcaş ne spunea că la acest ştrand se poate ajunge şi din parcul „Ion Crişan”, urcând pe deal şi mergând pe şoseaua către Târnova („pe atunci un simplu drum de ţară”), apoi coborând pe o potecă abruptă prin pădure. (p. 14)

Un alt loc de scaldă era pe Vâna Ţerovei, unde se încropise şi un mic baraj. Întregul aranjament, încă existent prin anii ’70, fusese alcătuit deja din 1952. (p. 15)

În direcţia Secu-Anina mergea o cale ferată îngustă, cu trenuri turistice care plecau din dreptul podului de la Hala Nouă. Cam în dreptul barajului Secu de astăzi era podul Secu, „loc de referinţă”, unde salariaţii U.D.R.-ului organizau mari petreceri câmpeneşti. (p. 15) Trenul nu avea vagoane de călători propriu-zise, „transportul făcându-se pe platforme deschise, destinate buştenilor.” (p. 15) Linia a fost însă demontată la începutul anilor ’50, „spunându-se că era mai rentabilă exploatarea pădurilor cu camioane.” (p. 15)

O mărturie foarte interesantă a consemnat Dan D. Farcaş în legătură cu pregătirea alegerilor din 1946 la Reşiţa. El relata: „Străzile erau pline de afişe, reprezentând în principal pe Antonescu, Maniu şi Brătianu în posturi pitoreşti, de pildă, dându-şi mâinile mânjite de sânge peste boxa acuzaţilor, cu textul «Maniu a îndemnat, Antonescu a ucis», ori reprezentaţi ca nişte buruieni smulse din pământ de o mână muncitorească, textul fiind «Iarba rea din holde piară». În preajma alegerilor, toţi pereţii, toţi stâlpii de afişaj, toate burlanele etc. se umpluseră de afişe cu «Votaţi soarele», sigla comuniştilor. Eu însumi, cât eram de mic, m-am trezit, trecând pe lângă un centru de propagandă, că primesc un teanc de astfel de fluturaşi, gumaţi pe spate, cu îndemnul să-i lipesc pe unde cred de cuviinţă.” (p. 19) Faptul că „undeva, pe la primele case duplex din cartierul Lunca Pomostului”, s-ar fi aflat şi un afiş al P.N.Ţ. cu «Votaţi ochiul – el vă ocroteşte», părea ceva cu totul incredibil. (p. 19)

Acesta fusese însă doar începutul: „Niciodată nu a fost Reşiţa mai împodobită ca la începutul anilor cincizeci. De-a lungul străzilor, din douăzeci în douăzeci de metri, erau panouri mari, colorate, fie cu lozinci, cu realizări ori cu planuri măreţe, fie cu caricaturi spectaculoase, de pildă cu Tito, ţinând în mână o secure din care curgea sânge, sau cu imperialiştii anglo-americani care agitau bombe atomice.” (p. 19) Strada principală fusese radioficată, cu megafoane care difuzau cântece mobilizatoare.

Tot în anii ’50, magazinele de stat, având „denumiri barbare” precum „Aprozar”, „Aprolacta”, „Comcar” sau „Comaliment”, (p. 21) erau foarte slab aprovizionate, în schimb piaţa ţărănească era încă bogată. Craşovencele veneau duminica 15 km pe jos, în costume populare, cu măgari care transportau lapte şi fructe. De la Gărâna, de la 30 km, veneau pemoaice cu coşuri împletite în spate, conţinând borcane cu smântână, brânză de vacă, unt, învelite în frunze de brustur. „Singura problemă era că cerea să-i vorbeşti doar nemţeşte, neştiind altă limbă.” (p. 22)

În 1949, staliniştii ultraortodocşi din conducerea Reşiţei au interzis cu desăvârşire comercializarea brazilor de Crăciun. Atunci copiii din oraş au mers pe platoul dinspre Târnova, de unde au adus molizi. (p. 23) Se încerca pervertirea tradiţiilor religioase prin activităţi alternative, precum: muncă patriotică în ziua de Paşti, înlocuirea lui Moş Crăciun cu Moş Gerilă, care venea de Anul Nou şi nu de Crăciun, „Orăşelul copiilor”, organizat cu acelaşi scop în piaţa din faţa Casei Muncitoreşti. (p. 23)

În dreptul Palatului C.F.U. din incinta uzinei era un „peron cochet de cale ferată, folosit cu ocazii festive. El existase chiar şi înainte de construirea clădirii; de exemplu, când, prin anii douăzeci, regele Ferdinand a vizitat Reşiţa, trenul n-a oprit la gările C.F.R. din «mersul trenurilor» (gări cu aspect jalnic), ci numai la acest peron.” (p. 24) În 1955, strada dintre Palatul C.F.U. şi hotelul „Oltenia” a fost îngustată prin construirea unui laminor, iar circulaţia muncitorilor, dat fiind că acolo se afla şi o poartă de acces către uzină, a fost mult îngreunată. (p. 24)

În finalul prezentării acestei remarcabile mărturii despre trecutul Reşiţei, vom reproduce o poveste adevărată despre Nicolae Ceauşescu şi raportul pe care acesta l-a avut cu oraşul şi cu conducerea lui: „Prin 1961 s-a expus prima dată macheta unei pieţe centrale şi a unei şosele ocolitoare, care să beneficieze şi de un spectaculos viaduct. Materializarea proiectului s-a făcut însă încet. Peste zece ani nu se construiseră decât Palatul administrativ şi hotelul «Semenic» (despre care se spunea că ar fi trebuit să fie mult mai înalt, dar i s-a redus arbitrar numărul de etaje pentru a nu sfida clădirea în care erau autorităţile). Se pare că un moment decisiv în conturarea noului centru l-a constituit aniversarea a două sute de ani de «foc nestins» la Reşiţa. L-am auzit, peste ani, povestind în acest sens o istorioară pe Trandafir Cocârlă, primul secretar P.C.R. din judeţ, de atunci. Conducătorilor ţării, veniţi în vizită în 1971, la aniversare, li s-a arătat un plan al noului centru, încă mult mai ambiţios decât cel realizat în cele din urmă (se dorea, de pildă, şi crearea unui punct turistic pe colţul dealului Gol, cu un teleferic etc.), alături de planurile unor construcţii pentru a dezvolta turismul pe Semenic, la Băile Herculane etc. Ceauşescu i-ar fi spus lui Maurer – «Ăştia vor bugetul pe un an al României», la care Cocârlă ar fi răspuns – «Adevărat, dar nu-l vrem într-un singur an». Replica, dar probabil şi viziunea, au fost apreciate, iar proiectul aprobat în principiu.

În anii următori, lucrurile nu s-au desfăşurat totdeauna fără probleme. De pildă, pe când reşiţenii se pregăteau să înceapă construcţia magazinului universal «Nera», s-a întâmplat că Ceauşescu, constatând o lipsă de fonduri la buget, a ordonat să fie oprită sine die ridicarea unor noi clădiri de acest fel, continuând doar cele aflate deja în lucru. Ordinul, care trebuia transmis întregii ţări dimineaţa, a fost aflat, de cine trebuia, cu o seară înainte. Drept urmare, un minuscul excavator a fost trimis de urgenţă să lucreze toată noaptea pentru a face o groapă cât de cât credibilă pe locul viitorului magazin, ca dimineaţa obiectivul să poată fi raportat printre cele «deja începute».” (p. 9)

Doina, Ion şi Flaviu Frigură-Iliasa, Întâmplări adevărate din Reşiţa, între trecut şi viitor (2)

O altă importantă lucrare scrisă de martori ai trecutului oraşului, familia Iliasa fiind una dintre cele mai vechi şi cunoscute din Reşiţa Română (unde existase chiar şi o stradă cu acest nume!). Printre evenimentele relatate consemnăm sfinţirea Palatului Cultural, care a avut loc la 29 iunie 1930. În aceeaşi zi s-a desfăşurat şi un important festival coristic.

Autorii lucrării au mai făcut referire şi la alte imagini vechi ale Reşiţei Române: „Peste drum de Palatul Cultural se afla o piaţă, unde se comercializau legume şi fructe. În mijlocul pieţei se afla Crucea oraşului, mutată apoi în cimitirul nr. 7.” Cu siguranţă, puţini dintre locuitorii actuali ai Reşiţei mai cunosc aceste lucruri.

Emeric Marosi, Pagini din istoria evreilor la Reşiţa (3)

Autorul, evreu reşiţean plecat de mult timp din localitate, a investigat contribuţia comunităţii etnice căreia îi aparţine la istoria localităţii. El a identificat 24 de ingineri, 20 de medici, 8 profesori, 4 stomatologi, 6 tehnicieni, 41 de comercianţi, 46 de meseriaşi (bobinatori, mecanici auto, tâmplari, cizmari, electricieni, croitori etc.) evrei reşiţeni, plus sportivi cu rezultate deosebite, campioni naţionali şi balcanici, oameni de cultură şi artă de aceeaşi origine.

Folosind propriile amintiri, Marosi relata faptul că, în timpul Holocaustului, pe baza legilor rasiale, copiii evrei au fost daţi afară din şcoli, iar proprietarii de aceeaşi etnie au fost deposedaţi de bunuri, case, prăvălii sau obiecte de valoare. În iunie 1941, evreii au fost chemaţi la gară, cu bagaje care să conţină strictul necesar şi hrană pentru trei zile. Ei au fost transportaţi într-un lagăr special la Oraviţa, unde au fost deţinuţi timp de patru ani, care au fost, din păcate, o „perioadă cruntă.”

Clubul Sportiv Muncitorul (4)

Site-ul clubului face o preţioasă şi binevenită trecere în revistă a mişcărilor sportive şi a terenurilor aferente existente de-a lungul timpului în Reşiţa. Astfel, aflăm că în iulie 1911, salariaţii St.E.G. au înfiinţat „primul club polisportiv din zona Caraş-Severinului”, denumit Reschitzarer Arbeiter Klub (Clubul Reşiţean al Muncitorilor), preşedinte fiind Kormoczy Victor. El avea secţii de fotbal, box, popice, atletism şi schi. Echipa de fotbal activa în campionatul Ungariei de sud, echivalentul ligii a III-a de astăzi. „Primul teren de fotbal a fost în zona denumită «Principele Carol», unde astăzi sunt casele din Colonia Oltului.”

În 1918, clubul a fost redenumit Clubul Sportiv al Muncitorilor, iar din 1922 – Societatea Sportivă a Muncitorilor Reşiţa (S.S.M.R.), „devenind unul dintre cele mai puternice cluburi sportive muncitoreşti din Banat.” Preşedinte era Vasile Bârnau, secretar general – Carol Klein, iar membri în conducere: Francisc Keiser, Eduard Rost şi Hermann Rausch. Clubul avea secţii de fotbal, lupte greco-romane, turism, gimnastică, şah, iar mai târziu s-au înfiinţat şi secţii de handbal, schi alpin şi fond şi tenis de masă. Secţiile erau conduse de: Petru Ţundrea şi Eduard Rost (fotbal), Iosif Gedeon (atletism), Iosif Foral şi Ludovic Gedeon (handbal), Vasile Orz şi Gimesi (lupte greco-romane), Kristof Mischkowsky şi Andrei Kerekes (gimnastică), Cornel Munteanu şi Stefan Cserwenka (tenis de masă), Alexandru Gedeon şi Emanuel Vrăjitor (schi), Robert Grabowsky (turism). Pentru finanţarea activităţii sportive, fiecare salariat al U.D.R. trebuia să cotizeze câte 1% din câştigul lunar realizat. Din suma totală, 60% era alocată pentru acest club muncitoresc (S.S.M.R.) şi 40% pentru S.S.U.D.R., care era clubul patronatului şi beneficia şi de alte resurse.

În anul 1925, S.S.M.R. a fuzionat cu un alt club muncitoresc, înfiinţat în 1922: Internationale Sport-Sektion. Preşedinte al clubului a devenit Hermann Rausch, iar secretar va fi ulterior Georg Hromadka. Echipa de fotbal evolua de regulă în liga a doua. „După evenimentele din 1948, clubul nu a mai atins niciodată dimensiunile avute în perioada interbelică”, se aprecia pe site cu referire la momentul naţionalizării U.D.R.-ului, care a fost o mare lovitură dată întregii societăţi reşiţene.

Terenurile de fotbal utilizate de această echipă de-a lungul timpului au fost: cel din actuala Colonie a Oltului (1911-1916), cel din Mociur, unde acum se află baza de transport auto a U.C.M.R. (1916-1922), cel pe care se află blocurile de pe Strada Fântânilor, de lângă gara „Reşiţa Sud” (1923-1928), cel pe care acum este clădirea Universităţii (1928-1950), cel de sub garajele auto ale Prescom-ului (1950-1958), apoi terenul „Olimpia”, unde acum este Grupul Şcolar Siderurgic (1959-1960). Demn de menţionat este şi faptul că în 1950 a avut loc chiar un joc desfăşurat în nocturnă, între Muncitorul şi o selecţionată locală!

Fotbal Club Şcolar (5)

Pe site-ul altui club sportiv am aflat amănunte interesante despre modul în care a fost construit stadionul din valea Domanului, care va deveni cea mai reprezentativă bază sportivă a Reşiţei. În 1954, Metalul Reşiţa a câştigat Cupa României la fotbal, fiind prima echipă din liga secundă care a reuşit această performanţă. Ca recompensă pentru aceasta, ea a primit de la CNEFS suma de 10 milioane de lei. Cu ajutorul acestor bani şi prin munca voluntară a locuitorilor oraşului, în perioada 1954-1958 a fost construită baza sportivă amintită, astăzi cunoscută sub numele de „Mircea Chivu”.

Toate aceste lucrări, făcute cunoscute publicului cu ajutorul Internetului, sunt foarte utile şi necesare celor interesaţi de trecutul oraşului şi de realizările în diverse domenii ale celor care l-au locuit înaintea noastră.

Note:
1 http://www.banaterra.eu/romana/farcas-dan-d-hoinarind-prin-resita-pierduta

2 http://www.tion.ro/engine.aspx/page/article-detail/cn/news-20090109-10460837/dc/im:caon:news-caras/ag/im-caon_online

3 http://www.glsa.ro/informatii/arad-special/26607-istoria_comunitatii_evreiesti_resitene.html

4 http://www.prescom-cs.ro/club-sportiv-istoric.php

5 http://www.fotbalresita.ro/index.php/component/content/article/32-istoria-fotbalului-imagini/33-istoria-fotbalului-reiean-in-imagini

Mircea Rusnac – Mentalitatea bănăţeană în perioada modernizării

10 Septembrie 2009

În anul 2009 ne-a părăsit istoricul Valeriu Leu. A fost un pasionat cercetător al spaţiului rural al românilor bănăţeni în epoca modernă, cea a stăpânirii austriece. Era o perioadă de penetrare a noului adus de un regim de factură central-europeană, catolică, cu multiple legături în spaţiul german, într-un mediu până atunci profund tradiţionalist, dominat de cutume şi superstiţii axiomatice. Acestea aveau să fie însă profund zdruncinate de spiritul iluminist care se propaga cu maximă amploare în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor.

Din bogata moştenire istoriografică a cercetătorului reşiţean am ales să ne referim acum la două studii mai vechi şi mai puţin cunoscute, dar care surprind foarte bine evoluţiile din mentalul rural bănăţean în legătură cu două teme profunde, care au preocupat dintotdeauna omenirea: boala şi moartea. De aceea, am şi considerat oarecum înrudite aceste studii, apărute la interval destul de scurt unul de celălalt: Epidemii şi mentalităţi în Banatul Luminilor (în cadrul volumului Banatul între arhaic şi modern. Mentalităţi în Veacul Luminilor, Reşiţa, 1993) şi Cultură populară şi spirit iluminist. Vampiri şi administraţie în Banatul sec. XVIII, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Historia, XL, 1-2, 1995 (cel de-al doilea sub pseudonimul Mihai Duma).

Cum erau privite epidemiile în secolele acelea? Încă bântuia pe atunci cumplita ciumă, la a cărei răspândire contribuia şi faptul, menţionat de documente, al sărutării de către rude a trupului celui mort. Prin circulare precis întocmite, Biserica ortodoxă a ajuns să dezavueze aceste fapte, despre care se aprecia că nu aveau „nicio legătură cu pravilile.” Totuşi, la Ciuchici în 1812 obiceiul încă era practicat, chiar sub oblăduirea bătrânului preot Vasilie, pentru care motiv acesta a fost suspendat din slujbă pentru un an de către episcop. Cazul era prezentat drept exemplu tuturor preoţilor din regiune. Totodată, li se atrăgea atenţia să nu înmormânteze morţii mai devreme de 48 de ore de la deces, decât în cazul unor aprobări excepţionale. Dar, cu tot tonul autoritar al circularelor, determinat de gravitatea situaţiei, se pare că tradiţia nu ceda aşa de uşor, întrucât aceleaşi probleme au fost dezbătute până către anul 1829.

Ciuma din 1813 era descrisă în documentele episcopului Vârşeţului Petru Vidac în aşa fel încât „pare o filă desprinsă din Apocalipsă.” În doi ani problema acestei epidemii a fost abordată în 9 circulare, „toate înregistrate în protocoale, citite, recitite, explicate.” Ca urmare a aplicării măsurilor cerute şi a cooperării populaţiei, Banatul a scăpat relativ uşor atins de cumplita maladie, care a şi fost ultima de acest fel prin părţile noastre. Circularele precizau că boala nu se lua din „luft” (din aer), adică prin respiraţie, şi nici prin mâncare sau băutură, ci doar prin contactul cu omul bolnav, cu hainele şi cu obiectele sale. Periculozitate prezentau aglomeraţiile umane în spaţii mici şi închise. Ostaşii de la graniţe trebuiau să oprească orice infiltrare din afară. Cei vinovaţi de răspândirea molimei erau pedepsiţi cu moartea fără judecată! Cei reveniţi în regiune erau supuşi carantinei.

Altă epidemie care a afectat regiunea era variola, „vărsatul negru.” De la începutul secolului al XIX-lea însă ea începea să fie combătută prin vaccinuri, care se practicau de două ori pe an. Efectele variolei erau fie mortale („mai mult decât o mie într-un an, tocma ca de ciumă mor”), fie lăsau sechele majore („şi mulţi după ce se scoală rămân nedepliniţi, orbi, surzi, şchiopi sau în toată viaţa lor neputincioşi şi bolnavi”). Părinţilor li se atrăgea aşadar atenţia să îşi păzească copiii.

Din 1822 se întocmeau de către preoţi tabele cu copiii care urmau a fi vaccinaţi. Din 1826 populaţia începea să se prezinte la vaccinare în mod voluntar. În 1829 în sate era răspândită chiar o carte „despre oltuitul bubelor alcătuite.”

În 1831 îşi făcea apariţia şi holera, povenind din India, de unde a ajuns prin Rusia şi Polonia. Se făcea acum apel la menţinerea curăţeniei în casă şi îmbrăcăminte, la alimentaţia consistentă, cu accent pe pâine şi poame, pe descurajarea beţiei. Casele trebuiau aerisite: „prin deschiderea uşilor şi fereştrilor aer proaspăt înlăuntru să sloboziţi.” Simptomele bolii erau: dureri de cap sau stomac, vomă şi diaree deodată, răcirea mâinilor şi picioarelor, răsuflare grea şi slăbire rapidă. Moartea survenea cam în 24 de ore, precum menţiona o mărturie din Comloş din acelaşi an. În 1832, la Ecica au murit din cauza holerei 108 români şi 28 de germani. La Beba Veche, iniţial s-a crezut că era vorba de ciumă, abia apoi constatându-se că aveau de a face cu o epidemie de tip nou.

Ca măsuri, episcopia de Vârşeţ cerea, pe lângă curăţenie şi alimentaţie, să se evite dormitul noaptea afară sau pe pământul gol. Pâinea să nu fie amestecată cu secară sau neghină. Să nu se mănânce carne veche sau grasă, peşte de baltă, bureţi, castraveţi cruzi, lubeniţe şi pepeni şi nici porumb fiert sau fript, să nu se bea apă stătută. Remediile bolii erau: acoperirea bolnavului şi frecţionarea cu oţet cald, încălzirea patului şi a mădularelor cu cărămizi calde, consumarea de ceai de tei şi soc pentru a provoca transpiraţie abundentă.

Un al doilea val de holeră s-a manifestat în anul 1836, fiind mulţi morţi la Comloşu Mare, la Bazoş şi în regiunea Graniţei militare. Alt val va fi în timpul revoluţiei de la 1848-1849.

Din acest moment, în lumea satului bănăţean şi-au făcut apariţia trei personaje deosebit de importante: medicul, farmacistul şi felcerul. Trupul omenesc începea să nu mai fie considerat, în spirit medieval, o temniţă a sufletului, ci i se acorda mai multă atenţie. La schimbarea acestei concepţii contribuia şi însăşi Biserica ortodoxă.

În cazuri excepţionale, era permisă chiar încălcarea postului, dacă această măsură contribuia la păstrarea sănătăţii. Erau date drept exemple alte „luminate noroade”, iar prejudecăţile erau considerate apanaj al oamenilor „mai vârtos cei proşti.” În acest mod, mentalitatea colectivă mai făcea un pas important de la medieval la modern.

La fel de veche şi de grea era considerată în epocă şi problema vampirilor, a celor morţi care nu aveau linişte în lumea cealaltă şi veneau să strice tihna foştilor consăteni. La 31 martie 1725, administraţia centrală a Banatului îl atenţiona pe prefectul Ioan Ratz al districtelor Lugoj, Caransebeş şi Lipova că trebuia deshumată o vrăjitoare pentru a fi „cercetată cu cea mai mare atenţie” dacă nu se transformase într-un vampir. După trei zile se confirma această supoziţie, cadavrul fiind păzit de o santinelă până la noi ordine. În secolul al XVIII-lea se producea şi în Banat, ca şi în alte părţi ale Europei, o adevărată „epidemie de vampirism.”

Tot pe atunci, localitatea Babşa fusese excomunicată în întregime, fiind bântuită de un vampir. După arderea acestuia, se solicita episcopului ridicarea anatemei colective. Alte excomunicări adresate temporar din acelaşi motiv unor întregi localităţi mai sunt consemnate în 1729 la Şanoviţa şi Gruini. În 1751 un alt vampir strica liniştea locuitorilor din Cuvin. Cadavrul a fost deshumat în prezenţa medicului, fiind găsit „plin de sânge proaspăt.” A fost de urgenţă incinerat.

La 6 februarie 1752, patru presupuşi vampiri erau dezgropaţi la Deliblata, fiind incineraţi, iar inimile fiindu-le fierte. Alte trei cadavre cunoşteau acelaşi tratament la Jebel, la 22 ianuarie acelaşi an. „Peste tot se descoperă vampiri, spaima trece din sat în sat, oamenii, exasperaţi, acţionează pe cont propriu, fără a mai aştepta permisiunea oficială”, constata Valeriu Leu. În aceeaşi lună ianuarie, vampirii asaltau şi localităţile Stamora şi Vermeş.

Abia Francesco Griselini, vizitând Banatul în 1774-1777, a îndrăznit să pună la îndoială „legenda vampirilor”, care era răspândită şi printre unguri, sârbi şi germani. El spunea că se practica metoda străpungerii pieptului cadavrelor incriminate cu un cuţit, până la spate.

Românii mai aveau obiceiul de a crede în „halele nopţii”, nişte apariţii foarte feroce, majoritatea nocturne. Ele erau „un spirit sau duh ieşit din morminte între vietăţile de-asupra pământului cu scop de a le omorî”, cum se afirma chiar şi în 1926. Noaptea între orele 11 şi 1, când bântuiau aceste hale, lumea trebuia să stea la adăpost. La fel, tot noaptea circulau moronii, oameni morţi fără credinţă în Dumnezeu, nespovediţi şi necuminecaţi. Semnele apăreau încă înainte ca ei să îşi dea duhul: „faţa li roşie ca focul, ochii umflaţi şi toate vinele corpului pline de sânge.” După înmormântare reveneau, făcând mare zgomot prin trântituri, bătăi, alergături, şuierături, aruncări de obiecte.

În schimb, strigoii erau oameni vii, dar fii ai Satanei din relaţia cu câte o femeie necredincioasă. Ei deveneau prin moarte, evident, moroni. În timpul vieţii vrăjeau şi îmbolnăveau pe cei care le plăceau lor. Urmau pricolicii, progenituri dintre o femeie şi un moroni. Ei umblau doar noaptea între 11 şi 1, iar cei agresaţi aveau dureri de inimă, trebuind a fi descântaţi. Ultima arătare se numea chiar „Miezul Nopţii”, când bântuia, mai ales pe vreme senină. În nopţile întunecoase nu putea fi văzută, fiind mai periculoasă atunci. Putea fi confundată cu umbra unui cal, munte sau claie de fân. „El e mai blând, că numai dacă nu-i faci loc (pe drum) îţi face rău, altcum nu.”

Ultimele deshumări şi străpungeri ale unor vampiri sunt pomenite în Banat în 1820 şi 1853 (aceasta din urmă la Topleţ), dar autorităţile dezavuau deja aceste practici. Tocmai cu ocazia ultimului caz apărea pentru prima dată în documente şi termenul propriu-zis de „vampir”, în loc de utilizatele, până atunci, „pricolici” şi „strigoi”.

Se poate vedea din cele consemnate pe scurt aici că ultima epidemie analizată, anume cea „vampirică”, a fost şi în Banatul epocii moderne cel puţin la fel de răspândită ca şi cele reale.

Mircea Rusnac – Fotograful oficial al U.D.R.-ului

10 Septembrie 2009

Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa (U.D.R.), cea mai mare societate industrială din România în perioada interbelică, avea profesionişti în toate domeniile de activitate. Nu cel mai puţin important era cel al fotografiei şi al filmării, care în acea epocă se aflau în plin proces de afirmare.

Fotograful oficial al Societăţii se numea Hermann Heel, cunoscut de toată lumea pe atunci ca „Heel Moni”. S-a născut în comuna Cornea şi a trăit între 1895 şi 1964. Tatăl său a murit devreme şi familia lui Heel a venit la Reşiţa. Aici a devenit încă din anii ’20 fotograful uzinei, aşa cum a rămas până la sfârşitul vieţii. A avut şansa să cunoască perioada de maximă înflorire a Reşiţei, când numele acesteia era cunoscut şi recunoscut în ţară şi peste hotare. A străbătut şi primele decenii ale comunismului, când Reşiţa a început să decadă şi să îşi piardă tradiţia.

Din păcate, nu toată opera lui Hermann Heel a ajuns până la noi. Mai există totuşi câteva mii de plăci fotografice în diverse locaţii, care pot reconstitui o istorie din ce în ce mai îndepărtată. Toate secţiile uzinale îşi găsesc, fireşte, reflectarea în fotografiile sale: furnalele, oţelăria, laminoarele, fabrica de locomotive, cea de poduri sau cea de motoare electrice. Într-o fotografie apare o cârmă de vapor, alături de care se află, satisfăcuţi, creatorii săi (circa 30). Erau oameni simpli şi oneşti, obişnuiţi cu munca grea din uzină. Feţele lor trădează multă osteneală, dar şi conştiinţa faptului că îşi cunoşteau meseria la perfecţie. La fel cei patru muncitori surprinşi în plină activitate la forja de bandaje. Anonimii oameni ai Reşiţei, care au susţinut timp de peste două secole dezvoltarea industrială a regiunii.

În clişeul reprezentând ciocanul mare, cei cinci lucrători din jur par nişte pitici striviţi de fenomenul industrializării. Şi totuşi, ei sunt cei care conduc treburile acolo! La fel ca şi cei patru surprinşi în faţa imensei clădiri, cu patru niveluri, a aglomeratorului, sau cei risipiţi în enormitatea halelor uzinale. Totul e măreţ, dar în special modul în care ingeniozitatea umană reuşeşte să stăpânească şi chiar să determine fluxul industrial aflat în plin proces de desfăşurare.

Pe lângă fotografie şi film, pe Heel Moni l-au mai pasionat literatura, filosofia sau muzica preclasică. În deprinderea artei fotografice a fost un autodidact. În anii ’30 şi-a prezentat lucrările în diverse expoziţii colective, în ţară şi în Germania. L-a cunoscut pe marele fotograf german Hans Retzlaff şi a fost prieten şi cu alte personalităţi din epocă.

Era o fire veselă şi mereu pus pe glume. Încă din tinereţe a luat parte la asociaţiile culturale şi turistice reşiţene conduse de preotul romano-catolic Paul Fulda, de profesorul de germană Alexander Tietz şi de profesorul de matematică Bruno Windhager: „Prietenii naturii” („Naturfreunde”) şi apoi, din 1925, „Pasărea călătoare” („Wandervogel”). Acestea promovau în rândul tinerilor interesul pentru sport, mişcare şi drumeţie, efectuând frecvente excursii pe Semenic şi în împrejurimi. Ei au construit primul adăpost pe vârful Semenicului, iar Windhager, împreună cu birtaşul local Jakob Weinfurter, au pus bazele activităţii turistice la Gărâna. Tot ei au iniţiat sportul cu schiurile în Munţii Banatului.

Ca animator al acestor activităţi, Heel Moni a lăsat splendide mărturii ale frumuseţii turismului dintotdeauna. Peisajele erau şi atunci, ca şi acum, mirifice. Iernile de pe Semenic furnizează imagini de basm. Excepţionale sunt instantaneele surprinzând viaţa pemilor din Gărâna sau Brebu Nou, obişnuiţi să îşi ducă traiul în cele mai vitrege condiţii climatice, dar mereu învingători în lupta cu greutăţile. Îi vedem atât la lucrul cu coasa, cu carul cu boi întorcându-se acasă, dar şi în straie de sărbătoare în faţa bisericii.

După cum scria Georg Hromadka, un alt însufleţitor al societăţii reşiţene a acelui timp, lui Heel Moni i-a plăcut să îi fotografieze şi pe craşoveni, tot o grupă de populaţie specifică acestor locuri şi nu mai puţin fascinantă. A ajuns chiar şi pe litoralul Mării Negre, unde a fotografiat pescari în exerciţiul funcţiunii, şi în diverse alte locuri (cu precădere montane) din întreaga ţară.

Folosind plăci fotografice şi filme Leica alb-negre, a preferat peisajele de iarnă, care puneau cel mai bine în relief imaginile respective. În cadrul acestui anotimp ne apar imagini memorabile ale omului adaptat condiţiilor vieţii: drumeţ, vânător sau ţăran de la munte. Nu de puţine ori Heel imortalizează imaginea animalelor, în cadrul mediului lor ambiant.

Cum aprecia Elke Sabiel, „Hermann Heel, chiar dacă n-a fost reşiţean prin naştere, a devenit una din figurile de legendă ale oraşului, un original care şi-a lăsat amprenta în sufletul şi mintea multora, formându-se în spiritul locului şi formând la rândul său pe alţii.” Ca membru al comunităţii germane, a fost şi el supus la numeroase privaţiuni după terminarea celui de-al doilea război mondial. Datorită depăşirii limitei de vârstă, a evitat totuşi deportarea în Uniunea Sovietică. A continuat să îşi facă meseria, care după survenirea pensionării a devenit o mare pasiune. A decedat la 69 de ani, în urma unui infarct, lăsându-ne o impresionantă moştenire a timpului său.

Bibliografie: Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; Albumul Om-Peisaj-Muncă, Bucureşti, 1997.

Mircea Rusnac – Mareşalul Antonescu şi Banatul

28 Iulie 2009

În anul 1941, juristul Comunităţii de avere din Caransebeş, dr. Antoniu Marchescu, publica o lucrare deosebit de importantă privitoare la trecutul Banatului, care şi astăzi este des citată în scrierile istorice. Se intitulează Grănicerii bănăţeni şi comunitatea de avere (Contribuţii istorice şi juridice). Până acum, această lucrare nu a fost depăşită de puţinele scrieri ulterioare consacrate acestor probleme, ea păstrându-şi, astfel, întreaga valabilitate.

Însufleţit de idealuri patriotice, Marchescu a trimis un exemplar din lucrarea sa, cu dedicaţie, mareşalului Ion Antonescu, în acel moment prim-ministru şi conducător al statului român. Momentul istoric în care s-a produs acest gest era unul deosebit de important în istoria ţării. La 22 iunie 1941, odată cu armata germană, trupele române trecuseră Prutul, iar în decurs de o lună au fost eliberate de sub stăpânirea sovietică Basarabia şi nordul Bucovinei. Întreaga Românie era cuprinsă de un val de elan patriotic, mai ales că anul precedent, 1940, a fost poate cel mai umilitor din întreaga noastră istorie, regimul lui Carol II cedând fără luptă o treime din teritoriul naţional în favoarea Uniunii Sovietice, Ungariei şi Bulgariei. Setea de revanşă era aşadar foarte mare.

Actul parţial reparator din vara anului 1941, săvârşit sub conducerea lui Ion Antonescu, a bucurat din aceste motive inimile românilor, care îi erau foarte recunoscători noului conducător al statului. În acest mod poate fi înţeles şi gestul lui Antoniu Marchescu, de a-i trimite mareşalului, cu dedicaţie, un exemplar al Grănicerilor bănăţeni.

Probabil spre surprinderea autorului, mareşalul Antonescu i-a răspuns acestuia printr-un mesaj de mulţumire. Documentul, datând din 8 decembrie 1941, se află în arhiva Muzeului Banatului Montan din Reşiţa, având nr. 10.775. Este emis de către Cabinetul conducătorului statului şi poartă semnătura olografă a lui Ion Antonescu.

În continuare, redăm în întregime mesajul de răspuns al mareşalului:

„Conducătorul Statului Român
Bucureşti, 8 Decembrie 1941.
DOMNULE MARCHESCU,
Primind lucrarea D-voastre „Grănicerii bănăţeni şi comunitatea de avere”, trimisă mie cu dedicaţie, vă mulţumesc călduros şi vă felicit pentru culegerea aceasta de preţioase documente istorice, menite a cunoaşte mai bine trecutul bravei populaţii româneşti din Banat.
Primiţi asigurarea stimei mele.
Antonescu, MAREŞAL AL ROMÂNIEI şi CONDUCĂTORUL STATULUI.
Domniei-Sale
DOMNULUI DR. ANTONIU MARCHESCU
advocatul comunităţii de avere
CARANSEBEŞ.”

După cum se poate vedea, mareşalul Antonescu a adresat cuvinte frumoase autorului cărţii şi s-a referit în mod elogios la românii bănăţeni şi la istoria acestora. Este probabil una dintre foarte rarele mărturii ale raportului Antonescu-Banat, ştiut fiind faptul că situaţia politico-militară a acelui moment punea în prim-plan evoluţia evenimentelor de la graniţa răsăriteană a ţării. Naţionalist înfocat, mareşalul nu făcea însă nicio deosebire între regiunile acesteia.

Chiar dacă soarta ulterioară a lui Antonescu şi a ţării a fost tragică, totuşi Antoniu Marchescu a păstrat documentul din 8 decembrie 1941 în arhiva sa până la sfârşitul vieţii. În acest mod, el a ajuns până la noi.

Mircea Rusnac – Palatul lui Traian la Zăvoi?

17 Iunie 2009

 

Una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din România ultimilor ani s-a produs zilele trecute în comuna Zăvoi de pe valea Bistrei, din judeţul Caraş-Severin. Cu ocazia săpării unei gropi în cimitirul din localitate, au fost găsite o serie de vestigii arheologice, care s-au dovedit a face parte dintr-un ansamblu de o mare importanţă.

                        Până acum, au fost scoase la iveală de către specialişti urmele unei săli de aproximativ 100 de metri pătraţi, o baie, o piscină, intrarea clădirii, o parte din curtea interioară şi canalele de scurgere. Clădirea beneficia de sistemul roman de încălzire prin podea, cu ajutorul unor tuburi de ceramică („Hipocaustum”). Zidurile au fost construite din piatră fasonată, băile fiind izolate cu un amestec specific de cărămidă şi mortar („Opus signinum”). Merită amintit şi faptul că printre materialele de construcţie folosite nu se află şi marmura, cariera de la Bucova urmând a fi exploatată abia după cucerirea statului dac de către romani.

                        Toate acestea demonstrează existenţa în acel loc a unui adevărat palat, comparabil cu cele existente la Roma sau cu cel care a servit, aproximativ din anul 160 d.Chr., drept reşedinţă a guvernatorului Daciei Romane, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

                        Originea romană a acestei descoperiri fiind evidentă, rămâne să se stabilească o datare a sa cât mai exactă şi o elucidare a rostului construirii edificiului tocmai pe valea Bistrei. Ipoteze încă neconfirmate ar conduce către o reşedinţă temporară a însuşi împăratului Traian, date fiind luxul şi monumentalitatea clădirii, ridicată în mod cert de către arhitecţi şi meşteri aduşi din Italia. De asemenea, în sprijinul acestei afirmaţii ar veni şi localizarea palatului, aflat tocmai pe traseul pe care împăratul pare să-l fi parcurs în timpul primului război contra lui Decebal, în 101-102 d.Chr.

                        La 25 martie 101, Traian părăsise Roma, îndreptându-se în fruntea unei armate impresionante către regatul nesupus al lui Decebal. Dunărea a fost traversată, potrivit lui Hadrian Daicoviciu, pe un pod de vase între Viminacium (Kostolac, Serbia) şi Lederata (Ram, Serbia). Împăratul conducea coloana principală a armatei romane, altă coloană traversând fluviul probabil în dreptul Diernei (Orşova).

                        Traian a scris ulterior o lucrare, intitulată Comentarii, referitoare la războaiele purtate cu dacii, însă aceasta s-a pierdut de-a lungul timpului. Din ea au rămas doar câteva cuvinte, care ne-au fost transmise de gramaticul Priscianus: „de aici înaintarăm spre Berzobis, apoi spre Azizis.” Aceste cuvinte sunt însă foarte preţioase, deoarece ne îngăduie să clarificăm traseul parcurs de împărat în fruntea coloanei principale a trupelor sale în anul 101. De la Lederata drumul a fost continuat prin Arcidava (Vărădia de astăzi), Centum Putea (Surduc), Berzobis (Berzovia) şi Azizis (Fârliug), ajungând la Tibiscum (Jupa). Acolo s-a făcut joncţiunea cu cealaltă coloană, care venea de la Dierna pe văile Cernei şi Timişului.

                        În timpul înaintării, după mărturia istoricului Dio Cassius, lui Traian „i s-a adus o ciupercă mare, pe care scria cu litere latine că ceilalţi aliaţi şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă înapoi şi să facă pace.” Era vorba de aliaţii lui Decebal, care nu se afla singur în faţa invaziei romane. Scena aceasta este reprezentată şi pe Columna lui Traian de la Roma. Totuşi, Traian a continuat înaintarea.

                        De la Tibiscum, armata romană completă a pornit în direcţia cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, cu ţinta finală capitala Sarmizegetusa. Drumul trecea prin culoarul Bistrei, către Porţile de Fier ale Transilvaniei. Conform majorităţii istoricilor, acolo se afla Tapae, unde a avut loc o cumplită bătălie între daci şi romani. Potrivit mărturiei aceluiaşi Dio Cassius, romanii au avut nenumăraţi morţi şi răniţi: „şi fiindcă nu mai aveau cu ce lega rănile, se zice că el (Traian) nu cruţă nici chiar veşmântul său şi-l tăie, ca să facă din el feşi, iar soldaţilor morţi în luptă porunci să li se ridice un altar şi să li se facă în fiecare an servicii funebre.” Descoperirea urmelor acestui altar ar fi şi ea deosebit de importantă, întrucât ar localiza definitiv bătălia de la Tapae.

                        Hadrian Daicoviciu scria în Dacii: „După câştigarea bătăliei de la Tapae, oştile romane se revarsă în depresiunea Haţegului. Un prim şi dificil obstacol fusese învins, dar altele, mai grele încă, le stăteau dinainte: trebuia străbătută o bucată de drum pe valea Mureşului şi apoi cucerite, una câte una, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Sarcina era grea şi anotimpul înaintat: se vesteau primele semne ale toamnei. Împăratul preferă să oprească înaintarea şi să lase trupele să se odihnească.” Astfel, Traian a petrecut iarna anilor 101-102, împreună cu armata sa, în Dacia, urmând a relua ofensiva în primăvara următoare. Până acum, nu se cunoştea cu precizie locul în care împăratul roman iernase.

                        Tocmai acest lucru pare să îl elucideze descoperirea de la Zăvoi (identificat ipotetic cu antica aşezare Acmonia, menţionată de geograful Ptolemeu), pe care unii înclină deja să o considere ca fiind „palatul lui Traian.” Deşi, după cum s-a văzut, multe indicii par a susţine această supoziţie, totuşi concluziile categorice nu pot fi trase până la avansarea săpăturilor şi la descoperirea unor dovezi mai concludente în acest sens. Măreţia edificiului poate indica o reşedinţă imperială, iar neobişnuitul loc pe care este situată (între Tibiscum şi Tapae) corespunde traseului urmat de Traian. Din aceste motive, descoperirea este într-adevăr senzaţională şi ea a stârnit deja un interes enorm atât în ţară, cât şi în lume. Totuşi, încă nu ne putem grăbi să tragem concluzii definitive, întrucât de acum încolo la faţa locului mai este mult de lucru, timp în care cu siguranţă că vor apărea informaţii mai precise.

                        Tot ce se poate spune în momentul de faţă este că localitatea Zăvoi din judeţul Caraş-Severin va intra cu siguranţă în circuitul arheologic şi turistic internaţional.

 

Bibliografie: Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976; Atlas pentru istoria României, Bucureşti, 1983; Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chişinău, 1991.

Mircea Rusnac – Începuturile Reşiţei

17 Iunie 2009

Reşiţa a intrat relativ târziu în istorie, deşi este situată într-o zonă uşor accesibilă, aflată pe cursul Bârzavei şi la poalele munţilor Semenic, zonă care a fost străbătută încă din vechime de diverse populaţii. Deşi pe raza localităţii şi în împrejurimi au fost depistate câteva mărturii datând încă din epoca pietrei şi din cea a metalelor, totuşi nu se poate demonstra în momentul de faţă că aici ar fi fost aşezări omeneşti de lungă durată. Este adevărat, şi numărul oamenilor era foarte redus în acele epoci îndepărtate, astfel încât ei puteau să îşi aleagă drept locuri de trai aşezări situate în zone mult mai favorabile asigurării celor necesare.

                   Nici în antichitatea daco-romană, pe teritoriul Reşiţei nu au existat aşezări statornice. Există supoziţia, destul de veche, că romanii ar fi construit un drum de-a lungul văii Bârzavei, între Teregova şi Berzovia, care ar fi legat astfel cele două mari artere pe care le dezvoltaseră în Banatul de sud. (1) Conform acestei opinii, pe drumul respectiv ar fi mers însuşi împăratul Traian, ajungând la Berzovia (Bersobis), de unde i-a scris prietenului său Plinius. (2) Totuşi, urme ale acestui drum nu s-au păstrat, cu excepţia porţiunii dintre Berzovia şi Bocşa, şi încă este greu de susţinut că el ar fi traversat şi masivul Semenicului.

                   Însă cu siguranţă că şi în epoca romană, valea Bârzavei a fost, dacă nu locuită în mod permanent, oricum străbătută în mod frecvent de grupuri de populaţie. Dovada clară o reprezintă descoperirea, în 1880, a unui mare tezaur de monede romane de argint la sud-vest de Reşiţa, în pădurea de la Piatra Albă – Capul Baş. Aceste monede proveneau din perioada de guvernare a 17 împăraţi romani, începând cu Marcus Aurelius (161-180) şi terminând cu Filip Arabul (244-249) şi Traianus Decius (248-251). (3) Prin urmare, prezenţa romanilor în zona Reşiţei poate fi în mod sigur dovedită cel puţin până la jumătatea secolului al III-lea d. Chr. (4)

                   După retragerea romanilor din anul 271, urmează o nouă perioadă nebuloasă, cu urme de locuire extrem de puţine în zona văii Bârzavei, mai sus de Bocşa. Era epoca marilor migraţii ale popoarelor nomade, când puţinii locuitori stabili căutau zone cât mai ferite şi când nesiguranţa generală era foarte sporită. Populaţia, fiind în continuare extrem de rară, a preferat să îşi găsească locuri de trai mai propice unei vieţi ceva mai sigure şi nu a locuit în mod permanent pe teritoriul actual al oraşului.

                   Abia în anul 1370, în plin ev mediu, documentele istorice maghiare începeau să amintească o cetate regală, Obârşia Bârzavei (Borzafö), situată undeva pe valea acestui râu. (5) Din păcate, nici din această cetate, pe care documentele o menţionează în mod repetat ca fiind una dintre cele mai puternice ale vremii, nu s-a găsit până acum nicio urmă! Doar putem presupune, împreună cu alţi autori, că ea se situa undeva pe Bârzava superioară, între Văliug şi zona Sodol a Reşiţei. (6)

                   În 1437, Borzafö era din nou pomenită, acum ca sediu al districtului privilegiat românesc cu acelaşi nume, aparţinând de comitatul Caraş. (7) În 1500 acest district făcea parte din Banatul de Severin, apoi, după cucerirea turcească, aparţinea de comitatul Timiş (1561), iar în 1597 se reîntorcea la Banatul de Severin. (8)

                   Este perioada când îşi fac apariţia în documente majoritatea localităţilor actuale din jurul Reşiţei: Ezeriş (1319), Doman (1370), Ţerova (1433), Soceni (1452), Târnova şi Bratova (1495), Moniom (1587), Câlnic (1597) sau Lupac (1598). (9) Totuşi, numele Reşiţei nu se regăsea printre acestea. Este adevărat, în schimb, că tot în acea perioadă erau pomenite alte numeroase aşezări care nu s-au păstrat până astăzi, precum: Arach, Bacsa, Bacz, Borza, Chernewch, Felsö-Berzevicza, Filestow, Gegusfalva, Gergelyfalva, Grelety, Keresthyenfalva, Mausfalva, Maycho, Mayusfalva, Paznad, Perdeuoy, Radamerfalva, Rekethe, Szentlaszlo, Szentmiklos etc. (10) Şi acestea se aflau tot pe valea Bârzavei sau în apropierea acesteia, astfel încât nu este exclus ca una sau mai multe dintre ele să fi existat pe teritoriul Reşiţei actuale.

                   Comparativ cu perioadele anterioare, se poate constata că acum zona era mult mai populată şi că aşezările stabile de aici erau foarte numeroase. Importanţa râului Bârzava era în creştere, astfel că din 1389 începeau să fie consemnate morile de apă construite de localnici, care acum aparţineau cnezilor şi nobililor din aceste părţi. (11)

                   În 1597, un act de donaţie al principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory, către nobilii din Ţerova, menţionează alte câteva localităţi care au dispărut între timp: Ţeroviţa, Borza, Feyerviz, Sincova şi Valle. (12) Mai târziu, în 1723 şi 1761, în zona dintre Reşiţa şi Clocotici era trecută localitatea Iasenovăţ, care avea cu siguranţă o vechime mai mare, dar care a dispărut şi ea. (13) Reşiţa, totuşi, întârzia să îşi facă apariţia. Este însă absolut sigur că cel puţin una dintre aceste aşezări se afla pe locul ei de astăzi.

                   Dovada clară o reprezintă existenţa fundaţiilor din piatră ale unei biserici, lângă care s-au găsit şi câteva morminte, în zona „Ogăşele” de lângă Ateneu, demonstrând limpede faptul că o aşezare a fiinţat aici prin secolele XIV-XV. (14) Că ea s-a numit Borza, Sincova sau Valle, este mai puţin important acum. Cert este că ea se situa în actualul cartier Lunca Pomostului, pe malul Bârzavei, biserica şi cimitirul fiind amplasate pe dealul din apropiere.

                   În mod semnificativ, dispariţia acestei aşezări se petrecea aproape simultan cu apariţia uneia noi, la vărsarea pârâului Doman în Bârzava. După unele păreri, a fost pur şi simplu vorba de o deplasare a populaţiei într-un loc mai favorabil şi, probabil, mai ferit. (15) Oricum, locuitorii noii aşezări vor păstra în memorie locul celeilalte, ajutaţi şi de faptul că vechiul cimitir al aceleia a mai continuat să fie vizibil o perioadă. Din acest motiv, dealul cu pricina a fost numit „Moroasa”, de la cuvântul bănăţean „moroni”, care înseamnă strigoi.

                   Mai demult, istoricul maghiar Csánky Dezsö pretindea că Reşiţa ar fi fost menţionată documentar încă din secolul al XV-lea, sub forma „Rechyoha”, ca o continuatoare a vechii cetăţi dispărute Obârşia Bârzavei. (16) Aceste ipoteze din epoca romantismului nu mai pot fi susţinute astăzi. Numele Reşiţei nu va intra în istorie decât în anul 1673!

                   În privinţa originii denumirii Reşiţei, care este forma germanizată a Reciţei, au fost lansate de-a lungul timpului două opinii. Conform uneia dintre ele, căreia i s-a raliat şi Nicolae Iorga, numele Reciţa ar proveni de la latinescul Recitia, denumire care ar fi fost dată de către romani Izvorului Rece din apropierea văii Domanului. (17) Potrivit celeilalte, susţinută şi de Iorgu Iordan, şi care ni se pare mai plauzibilă, numele Reciţei este de provenienţă slavă: populaţia satelor craşoveneşti situate la 15 km mai la sud se referea cu termenul „u rečice” (la pârâu) la satul românesc de pe valea Domanului. (18) În plus, în aproape toate statele slave actuale există localităţi cu numele Reciţa. (19)

                   După cum arătam, prima menţiune sigură a Reşiţei, sub forma Reszinitza, se află într-un catastif de biruri turcesc din 1673, unde se preciza că fiecare casă a localităţii trebuia să plătească câte un aspru fiscalităţii otomane. (20) Este vorba despre actuala Reşiţa Română, cele mai vechi locuinţe fiind amplasate aproximativ în zona stadionului din valea Domanului. În 1687, Banatul a fost pentru prima dată ocupat de austrieci, sub autoritatea cărora s-a întocmit, în deceniul 1690-1700, o listă de localităţi intitulată Conscripţia lui Marsigli. Cu această ocazie, era pomenit pentru a doua oară în istorie satul Resicza, care aparţinea de districtul Bocşa. (21)

                   Din 1718, Banatul devenea şi oficial provincie austriacă, iar prezenţa Reşiţei în documente devine obişnuită. Încă din timpul războiului cu turcii, în 1717, austriecii au întocmit o hartă a zonei, pe care Reşiţa figurează (Retsiza) având 62 de case. (22) Comparativ cu alte localităţi învecinate, ea ocupa un loc de mijloc, fiind întrecută de Bocşa Română (cu 83 de case), Câlnic (82) şi Târnova (76), dar devansând clar Vasiova (36), Doman (27), Ţerova (23), Moniom (18) şi Cuptoare (14). (23) Tot acolo era menţionată şi Caraşova cu 400 de case, dar în opinia noastră acest număr trebuie să fi cuprins toate satele craşoveneşti.

                   În 1734, Reşiţa era pomenită ca făcând parte din plasa Caraşova, teritoriu al districtului Vârşeţului. (24) După câţiva ani, în 1738, turcii au reocupat temporar zona văii Bârzavei, ocazie cu care Reşiţa (Reschitza) era subordonată cneazului de la Caraşova, Andrei. (25) După alungarea definitivă a turcilor, Reşiţa mai apărea de încă două ori în acte până să capete importanţa industrială de mai târziu. În 1757, în amonte de Reşiţa Română au fost colonizate 20-30 de familii de olteni, care au întemeiat o colonie de cărbunari care fabricau mangal (cărbune din lemn) pentru uzinele din Bocşa, întemeiate încă din 1719. (26) Practic prin aceasta se puneau bazele Reşiţei Montane, care va fi nucleul puternicului centru industrial de mai târziu. Iar în 1765, comuna Reşiţa aparţinea tot plasei Caraşova, care acum depindea de districtul Caransebeş. (27) Era ultima consemnare a localităţii înainte de a deveni ceea ce avea să cunoască toată lumea: o puternică cetate de foc a Banatului.

Note:

1   Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 56.

2    Ibidem.

3    Ilie Uzum, Despre istoria societăţii omeneşti şi tradiţiile mineritului şi metalurgiei pe teritoriul microregiunii Reşiţa, în 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 34.

4    Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 61.

5    Ilie Uzum, op. cit., p. 39.

6    Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 58.

7    Ilie Uzum, op. cit., p. 40.

8    Ibidem.

9    Ibidem, p. 40-41.

10  Ibidem, p. 41.

11  Ibidem.

12  Ibidem, p. 42-43.

13  Ibidem, p. 43.

14  Ibidem.

15  Ibidem.

16  Ibidem.

17  Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 9 şi 96.

18  Ilie Uzum, op. cit., p. 43.

19  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 58.

20  Ilie Uzum, op. cit., p. 44.

21  Ibidem.

22  Ibidem.

23  Ibidem; Georg Hromadka, op. cit., p. 30.

24  Ilie Uzum, op. cit., p. 44.

25  Ibidem.

26  Ibidem.

27  Ibidem.

Mircea Rusnac – Naşterea unui centru industrial

17 Iunie 2009

După cucerirea Banatului de către austrieci, în urma războiului din 1716-1718 cu Imperiul otoman, aceştia au început curând să exploateze bogatele zăcăminte minerale ale regiunii, dintre care unele erau semnalate încă din vremea romanilor. S-a pus accent în special pe districtele Bocşa, Oraviţa, Dognecea sau Moldova. În aceste părţi lucrările au fost începute cu ajutorul unor specialişti străini, mai ales germani catolici, care au fost colonizaţi în aşezările Banatului. De exemplu, primii mineri colonizaţi proveneau din Tirol, Boemia sau Slovenia. (1)

                   Concomitent însă, exploatările miniere au fost completate cu instalaţii industriale, care prelucrau pe loc minereurile extrase. Primele furnale bănăţene au fost construite la Oraviţa în 1718 şi apoi la Bocşa. În 1719, pe locul numit „Altwerk” („uzina veche” în limba germană), au fost ridicate un prim furnal înalt şi prima forjă, după planurile inspectorului de mine Friedrich Freiberg. Dar acest loc unde fuseseră construite instalaţiile era în permanenţă ameninţat de inundaţiile apelor Bârzavei, aflate în imediata apropiere. Din acest motiv, în 1722 uzina a fost strămutată într-un alt loc, situat la o mai mare altitudine şi în consecinţă mai ferit, numit apoi „Neuwerk” („uzina nouă” în limba germană).

În câţiva ani, la Bocşa a fost ridicată o întreagă uzină de topire şi turnare. În scopul utilizării acesteia, au fost aduşi muncitori specialişti din Stiria, Boemia şi Saxonia, care au pus bazele coloniei Bocşa Montană. (2) În acelaşi timp, pentru lucrările grele era folosită şi populaţia localnică a satelor româneşti, care era obligată să presteze în acest mod robota. La uzina de la Bocşa se produceau încă din primii ani ai stăpânirii austriece atât fier laminat, cât şi unele produse finite precum cuie sau potcoave. Astfel a început activitatea de aproape trei secole a industriei bănăţene.

                   Dar deja din anii 1748-1749, uzinele din Bocşa nu mai puteau face faţă concurenţei cu uzinele similare din Ungaria şi din Transilvania. Pentru remedierea situaţiei, Erariul (fiscul austriac, reprezentând proprietatea statului) a concesionat uzinele pe termen de câte cinci ani, începând din 1752, în schimbul unor redevenţe anuale. Primii concesionari au fost consilierii administraţiei camerale bănăţene, Pekh şi Brandenburg. Redevenţa anuală era de 2.000 de florini şi durata concesionării s-a prelungit până în 1770. Lipsa de interes a concesionarilor a condus însă curând la ruinarea uzinelor bocşene. Din acest motiv, concesiunea către cei doi consilieri camerali a fost denunţată în 1769, iar pentru viitor s-a trecut la exploatarea în regie, prin eliminarea intermediarilor. Deja la 8 august 1768, Erariul lua unele măsuri de reparare şi de extindere a uzinelor de la Bocşa. (3)

                   Trebuie adăugat faptul că, după ce pierduse, în urma războiului de şapte ani, în 1763, bogata regiune minieră a Sileziei în favoarea Prusiei, Imperiul austriac a încercat să o compenseze prin exploatarea intensivă a Banatului, căruia îi era acordată astfel o importanţă deosebită. (4)

                   Deja la 16 august 1726, căpitanul de mine Markus Fulda raporta despre descoperirea zăcămintelor de minereu de fier de la Doman şi Tâlva Ţapului (între Câlnic şi Lupac), ultima fiind la o distanţă de două ore de mers de la Bocşa. (5) În 1757, consilierul Delius, care a funcţionat între anii 1756-1770 ca asesor de mină la Oraviţa, a căutat pentru prima dată zăcăminte de minereu şi în jurul Reşiţei. (6)

                   Vizitând Banatul în acei ani, geologul Ignaz von Born scria la 7 iulie 1770 despre Bocşa: „Când Serbia se mai afla sub stăpânirea imperială, aici se aflau multe clădiri frumoase şi forje de fier. Acuma însă producţia de fier a fost întrucâtva frânată. Totuşi, mai există unele ciocane de fier, un furnal şi un cuptor în cuvă care se deosebesc de cele în care la Roniz se produce fier concasat doar prin mărime. Aici sunt turnate ghiulele pentru artileria imperială. Minereul de fier este adus de la Dognecea (…) dă un fier foarte bun.” (7)

                   Semnele decăderii uzinelor bocşene se înmulţeau. Se considera că ele erau situate într-un loc prea deschis şi că din această cauză erau prea expuse şi sufereau urmările devastatoare ale invaziilor turceşti, aşa cum se întâmplase de altfel în 1738. (8)  În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aici au mai apărut o serie întreagă de probleme energetice generate de distrugerea pădurilor din jurul localităţii şi de căderea de pantă mică a râului Bârzava. Aceasta nu permitea decât utilizarea unor roţi hidraulice de dimensiuni mici, antrenate de apă prin partea inferioară. Prin urmare, producţia lor era în scădere, tocmai într-o perioadă în care cererea pentru produsele metalurgice bănăţene (obuze, cazane, sobe etc.) creştea. Prin urmare, era nevoie să fie găsit un loc cu un debit de apă mai mare, imposibil de asigurat de râul Bârzava în zona Bocşa, mai ales în perioadele de secetă sau de îngheţ. (9)

                   La 8 august 1768, împărăteasa Maria Tereza emitea un ordin pentru reluarea în regia statului a instalaţiilor metalurgice de la Bocşa şi de a fi mărite cele care existau în acel moment. (10) Răspunzând acestui ordin la 3 septembrie 1768, asesorii Franz Xavier Wöginger şi Christoph Traugott Delius de la Direcţiunea Minieră Bănăţeană din Oraviţa raportau Curţii imperiale de la Viena că Bocşa nu mai corespundea măririi intenţionate de aceasta şi nu mai putea deveni rentabilă. În acest raport, ei propuneau să fie construite în schimb alte uzine la Reşiţa, aducând următoarele argumente în favoarea locului pe care îl aleseseră: Reşiţa se afla tot pe râul Bârzava, dar la 20 km în amonte faţă de Bocşa, astfel încât acolo căderea de pantă a apei era mai mare, lucru care permitea funcţionarea instalaţiilor şi la un debit mai mic de apă, în acest fel fiind evitaţi timpii morţi în procesul de producţie. În plus, în zona Reşiţei materialul lemnos se afla în abundenţă, ea situându-se la limita nordică a unor păduri imense, care se întindeau din Munţii Semenic într-o parte până către Caransebeş, iar în altă parte până în zona Almăjului. Aceasta în timp ce la Bocşa deja lipsea şi lemnul, în urma enormelor defrişări practicate în anii anteriori pentru asigurarea combustibilului necesar uzinei. (11) În jurul Reşiţei fuseseră descoperite numeroase zăcăminte de minereu de fier, la Ocna de Fier, Dognecea, Delineşti, Târnova, Doman-Slamina, Reşiţa-Ogaşul Popii şi la Tâlva Ţapului, între Câlnic şi Lupac. (12)

                   Deja din 1757, în vecinătatea Reşiţei (Române), la 2-3 km în amonte pe Bârzava, fuseseră colonizate circa 20-30 de familii de tăietori de lemne şi cărbunari proveniţi din Oltenia, care asigurau mangalul (cărbunele din lemn) necesar uzinei din Bocşa. (13) Practic, despre ei se poate spune că au pus bazele viitoarei localităţi Reşiţa Montană. Tot înaintea întocmirii acestui raport, încă din anul 1767, Delius efectuase chiar la faţa locului o serie de studii şi măsurători în vederea amplasării viitoarei uzine pe malul drept al râului Bârzava şi stabilise traseul viitorului canal de aducţiune a apei pentru punerea în mişcare a roţilor hidraulice. (14) Trebuie precizat că în acea epocă nu fuseseră încă inventate motoarele cu aburi, ci se folosea forţa apei pentru funcţionarea instalaţiilor industriale. Tot atunci începuse acţiunea de tăiere a pădurilor de pe locul în care urmau a fi amplasate uzinele, iar proprietarilor terenului respectiv le-au fost repartizate terenuri în alte părţi. (15)

                   Argumentele lui Wöginger şi Delius s-au dovedit a fi convingătoare, astfel încât Curtea din Viena a aprobat raportul lor la 31 octombrie 1768. Imediat a fost creată o comisie care să examineze şi să stabilească viitorul amplasament al furnalelor de la Reşiţa. Pe lângă cei doi semnatari ai raportului, această comisie era compusă şi din inginerul Karl Alexander Steinlein de la Oficiul cadastral din Timişoara şi din administratorul montanistic Joseph Desiderius Redange. (16) Ei au cercetat terenul şi împrejurimile, întocmind şi o hartă precisă a locurilor, au stabilit programul de muncă pentru construcţie şi necesarul de cheltuieli. Raportul lor a fost prezentat Camerei imperiale la 13 aprilie 1769. (17)

                   Cu elaborarea planurilor pentru construirea a două furnale au fost însărcinaţi asesorii Direcţiunii orăviţene Redange şi Franz Müller von Reichenstein. (18) Despre ultimul putem menţiona că urma să fie (în 1782) descoperitorul telurului, singurul element chimic găsit pe actualul teritoriu al României. (19)  Ei au şi coordonat execuţia efectivă a lucrărilor, în timp ce Delius a condus executarea canalului aductor şi a prospectat zonele din apropiere, descoperind cu această ocazie zăcămintele de fier de la Delineşti, Târnova şi Doman şi probabil şi pe cele de huilă de la Doman şi Secu. (20)

                   La 17 august 1769, consilierul aulic Franz Xaver Schöner a primit aprobarea Curţii imperiale pentru a aplica planurile întocmite la faţa locului de către comisia amintită mai sus. La 20 octombrie el a raportat administraţiei din Timişoara că locul ales de comisie era cel potrivit pentru o asemenea investiţie, iar la 25 octombrie preşedintele civil al Banatului, contele Carl von Clary und Altringen, a ordonat începerea lucrărilor de construire a noilor furnale. (21)

                   „După amănunţite cercetări la faţa locului, s-a aprobat construirea noilor uzine pe locul unde se găsesc şi azi, iar lucrările au început la 1 noiembrie 1769”, sintetiza Antoniu Marchescu momentul oficial al naşterii noului centru industrial bănăţean. (22)

                   Deoarece planurile pentru ridicarea furnalelor, cuptoarelor şi atelierelor fuseseră deja întocmite, la 1 noiembrie s-au putut începe lucrările. Mai întâi au fost trimise patrule de soldaţi în satele din vecinătate, de unde au adus lucrători cu căruţe în contul obligaţiei la robotă, care se practica în acea perioadă. (23) Apoi au fost confecţionate două cuptoare de var şi o cărămidărie, care şi-au început imediat activitatea. (24)

                   Cu conducerea lucrărilor de dulgherie şi, respectiv, de zidărie, au fost însărcinaţi maiştrii Peter Korb din Oraviţa şi Martin Klesko din Biserica Albă. Lucrările erau realizate de un grup de meseriaşi germani sosiţi de la Oraviţa, Sasca şi Biserica Albă şi format, în diferite perioade, din 17-21 de zidari şi 18-23 de dulgheri şi tâmplari, la care se adăugau un număr maxim de 228 de ţărani români, dintre care 172-180 munceau ca zilieri şi 48 făceau cărăuşie cu animalele şi cu căruţele lor. (25)

                   De fapt, în perioada iernii grele 1769-1770 lucrările mai mult au stagnat, fiind reluate mai serios abia din primăvara următoare. (26) Dar şi în 1770 ele au mers destul de greu, atât datorită muncilor agricole care îi reţineau pe ţăranii români, cât şi a unor maladii palustre care îi afectau pe muncitorii germani, generate de terenul mlăştinos care emana gaze şi insecte. (27)

                   Cnezii (primarii) satelor româneşti erau obligaţi să prezinte iobagi cu căruţe pentru robotă, fiind răspunzători personal pentru executarea ordinelor de către aceştia. În acest fel, autorităţile nu trebuiau să ii retribuiască pe ţăranii români, ci doar pe meseriaşii germani, care erau într-un număr mult mai mic. (28) Cei din urmă erau la rândul lor foarte afectaţi de febra palustră cauzată de mocirlele inundaţiei Bârzavei, astfel încât Oficiul din Bocşa a fost nevoit să trimită la Reşiţa un subchirurg cu medicamentele necesare. (29)

                   În paralel cu demararea lucrărilor, a fost abordată şi problema suprafeţelor de pădure şi de păşune cu care trebuiau dotate noile uzine pentru a-şi putea începe activitatea. O primă examinare la faţa locului a fost efectuată la 28 noiembrie 1769. Conducătorii lucrărilor de pe teren solicitau mereu predarea suprafeţelor respective, întrucât aveau nevoie de un teren împădurit care trebuia împărţit în 60 de secţiuni şi să poată da anual o cantitate de 8.000 de stânjeni de cărbune, precum şi lemnele de construcţie necesare. Totodată, comuna Târnova era obligată să livreze anual uzinelor o cantitate de 110 căpiţe de fân pentru hrana animalelor de tracţiune. (30)

                   O comisie de la Timişoara a sosit pe teren abia la 21 aprilie 1770, când a fost desemnată suprafaţa necesară, dar ea tot nu a fost predată uzinelor. Ca urmare, la 18 mai Redange şi  controlorul Schumann de la uzina din Bocşa solicitau din nou predarea ei, apoi făceau acelaşi lucru Wöginger şi Delius, însă fără rezultate în acel moment. (31) Predarea terenului va fi făcută abia în anul 1773. (32)

                   La 8 martie 1770 era emisă o notă a contelui Clary către Direcţiunea minieră din Oraviţa, prin care se amintea faptul că din acel moment aceasta trebuia să facă rapoarte împreună cu Schöner în privinţa mersului lucrărilor. (33)

                   Prospectările din regiune dând rezultate foarte bune, la 13 martie 1770 Wöginger şi Delius raportau descoperirea de minereu de fier la Slamina (Doman), care avea o grosime de 5 picioare (1,58 metri) şi era atât de bogat, încât de la Ocna de Fier nu ar mai trebui să se aducă minereu, unul dintre furnalele viitoare putând fi aprovizionat în permanenţă din acest zăcământ situat foarte aproape. (34)

                   La 18 aprilie 1770, Wöginger şi Delius trimiteau unele instrucţiuni maistrului minier Redange şi controlorului uzinei din Bocşa, Schumann, referitoare la preluarea terenului Reşiţei şi a pădurilor necesare. La 20-21 aprilie urma să sosească la Bocşa o comisie în acest scop, din care trebuiau să facă parte şi Redange şi Schumann, ca reprezentanţi ai Direcţiunii Miniere. Prin aceste instrucţiuni le era amintită atitudinea pe care trebuiau să o adopte în cadrul comisiei respective. Ei trebuiau să propună atribuirea către uzină a unui „teren suficient”, pe lângă păşunile de pe malul Bârzavei care urmau a fi ocupate de uzină. În special trebuia repartizat un lot de pădure „care să asigure pe termen suficient uzinele.” (35) De asemenea, era necesară tăierea imediată a unei cantităţi de lemne pentru arderea varului şi a cărămizilor, de dorit cât mai aproape de uzina în construcţie. Exista de altfel deja o mare cantitate de copaci tăiaţi, care puteau fi transformaţi pe loc în mangal. În plus, era solicitată şi înfiinţarea în zona apropiată a unui sat de cărbunari. Totodată, trebuia construit în condiţii acceptabile drumul dintre Bocşa şi Reşiţa, prin contribuţia uzinei şi a ţăranilor din zonă. De altfel, şi însăşi uzina trebuia să fie construită tot prin robotă, trebuind a fi indicate satele care urmau să fie supuse acesteia. (36) La comisia sus-amintită urmau a lua parte şi metalurgul Schrop din Ocna de Fier şi dulgherul Korb, „responsabil pentru construcţia uzinelor reşiţene”, pentru că ambii cunoşteau foarte bine zonele păduroase de aici. (37)

                   Pe măsură ce se derula activitatea de construire a uzinei, erau întocmite rapoarte săptămânale privind mersul lucrărilor, trimise la Direcţiunea Minieră din Oraviţa. Din păcate, nu s-a păstrat până astăzi decât un singur astfel de raport, pentru săptămâna 10-15 septembrie 1770, dar din conţinutul lui aflăm informaţii extrem de preţioase despre modul în care se năştea noul centru industrial. Ne putem da seama ce nepreţuită sursă de informaţii ar fi constituit-o totalitatea acestor rapoarte, dar la atâţia ani distanţă de atunci, un document original datând din acea perioadă este o mare raritate. Raportul la care ne-am referit a fost întocmit de către topograful minier J. Hierchenröder şi de către conducătorul de lucrări Lorenz Rudolph. (38) El cuprindea totodată şi câteva aprecieri ale lui Wöginger din 24 septembrie. Acesta hotăra trimiterea chiar de a doua zi a încă opt zidari la Reşiţa, care urmau a fi remuneraţi zilnic cu câte 36 de creiţari. Ei urmau a fi dotaţi şi cu pături şi haine. (39)

                   Raportul propriu-zis preciza că erau în curs prospectări de minereu de fier în zona Reşiţei, găsindu-se către apus „bulgări rotunzi de minereu de fier”, care deja erau daţi în exploatare. În total, la aceste prospecţiuni luau parte opt oameni. (40) La construcţia unui furnal lucrau 13 zidari şi 2 băieţi, dintre aceştia patru fiind afectaţi în săptămâna respectivă de diferite boli. Ei izbutiseră totuşi să termine de ridicat zidul de sprijin superior al furnalului şi să ridice în întregime şi să tencuiască zidurile laterale ale canalului de scurgere de la camera de angrenaje, ca şi zidul de fronton inferior. Un număr de 15 dulgheri pregăteau şi fasonau lemnul necesar acoperişului forjei. În total, în acel moment participau la lucrări un număr de 172 de oameni, dintre care: 42 la zidărie, 16 la mortar, var şi săpat, 20 la săparea fundamentului pentru forjă, 30 la canalul de apă al forjei şi 64 la canalul de scurgere. (41) Pentru transportul materialelor necesare erau folosite un număr de 48 de căruţe. În 15 septembrie fusese repus în funcţiune şi cuptorul de var. Fuseseră fabricate 70.000 de bucăţi de cărămidă, producţia urmând a continua până la 100.000, care urmau a fi arse toate împreună. De asemenea, fuseseră aduse 4.100 de bucăţi de şindrilă. Maistrul zidar Klesko s-a îmbolnăvit din 4 septembrie, iar maistrul dulgher Korb plecase de cinci zile din cauza neplătirii diurnei. Momentul era dificil, deoarece acum trebuia amplasat fundamentul forjei şi trebuia începută zidăria. De aceea, pentru supravegherea muncitorilor fusese angajat la 13 septembrie bocşanul Klimek. (42)

                   Documentele vremii ne mai spun că salariul lunar al maistrului zidar Martin Klesko era de 45 de florini, iar remuneraţia pentru o zi de lucru a maistrului dulgher Peter Korb era de 1 florin şi 30 de creiţari. (43) În acelaşi timp, muncitorii zidari, originari din zonele Oraviţa şi Sasca, erau retribuiţi cu 36 de creiţari pe zi, „deloc de invidiat pentru acele vremuri şi pentru situaţia dată.” (44) Cu toate acestea, şi chiar cu munca neretribuită a ţăranilor iobagi, preliminarul de cheltuieli întocmit la 12 ianuarie 1770, cuprinzând suma de 37.809 florini şi 28,5 creiţari, a fost în cele din urmă cu mult depăşit de valoarea construcţiei, lucru care poate fi dedus din faptul că numai pentru lucrările de tâmplărie şi dulgherie s-a cheltuit în final suma de 6.864 de florini şi 7 creiţari. (45)

                   În orice caz, se poate spune că începând mai ales din primăvara anului 1770 se lucra în mod susţinut la ridicarea simultană a două furnale înalte, a trei fierării pentru drugi de fier şi a uneia pentru unelte, toate urmând a fi dotate cu cuptoare proprii de încălzire, şi a unui atelier de poleit. Ceva mai târziu s-a trecut şi la construirea unui depozit de cherestea şi a unor şoproane pentru depozitarea mangalului şi a pieselor gata fabricate. (46)

                   Din păcate, unul dintre părinţii industriei reşiţene nu a rămas în regiune până la finalizarea construcţiilor, deoarece, recunoscându-i-se capacitatea şi meritele, a fost mutat din această regiune. Este vorba despre Delius, care la 8 septembrie 1770 a fost numit profesor de tehnica exploatării miniere şi de topografie la Academia de ştiinţe montanistice şi silvice de la Schemnitz (astăzi Banska Stiavnica, în Slovacia). El nu va participa deci la inaugurarea uzinelor reşiţene, la a căror edificare a avut unul dintre cele mai mari merite. Nici la Schemnitz nu va rămâne prea mult, doar până în martie 1772, după care catedra pe care o ocupase va fi vacantă timp de 35 de ani. El a fost numit în continuare consilier de curte al Oficiului cameral şi montanistic de la Viena. (47)

                   La Reşiţa, lui i se datorează în exclusivitate proiectarea şi executarea canalului de aducţiune a apei din Bârzava pentru nevoile instalaţiilor industriale acţionate prin roţi hidraulice. Acest canal face parte intrinsecă din istoria Reşiţei, fiind denumit „Ierugă” de locuitorii români şi „Schmelzgraben” („Canalul topitoriei”) de către cei germani. El avea o lungime totală de 1.723 de stânjeni (3.267,5 metri). (48)

                   În timpul comunismului, canalul lui Delius a fost acoperit cu plăci betonate, astfel încât el nu mai poate fi văzut astăzi de locuitori, cu excepţia gurii de vărsare în Bârzava. El acum este un canal subteran, care colectează dejecţiile din zona veche a oraşului. Astfel a fost tratat de către regimul comunist unul dintre simbolurile Reşiţei industriale! Totuşi, traseul lui poate fi descris după configuraţia vechilor străzi, care au fost construite tocmai în raport cu această cea mai veche lucrare din oraş. El îşi ia apele din Bârzava în dreptul stăvilarului de pe strada Digului din zona Stavila (care poate fi văzut de pe pasarelă). Mai departe, trece printre strada Castanilor şi deal, imediat prin spatele caselor. Albia lui se continuă mai jos (ca altitudine) de Grădina zoologică, apoi merge în linie dreaptă pe lângă strada numită semnificativ Canalului până la bariera feroviară de pe strada Oituz. De acolo pătrunde în spaţiul uzinei (actualul T.M.K.), trece pe lângă clădirea numită şi ea semnificativ „Ierugă” de pe strada Feroviarului (sediul impiegaţilor de la T.M.K.), apoi coteşte pe la poalele Dealului Crucii. Din uzină iese în capătul străzii Ştefan cel Mare, după care o ia prin spatele acestei străzi, către autogară. De acolo traseul său este drept, ieşind în strada Crişan, apoi în strada Bega, iar gura de vărsare se află imediat lângă sediul Casei corpului didactic (fostă Vila Koch, fost restaurantul „Cărăşana”, fost Inspectoratul şcolar). Această gură de vărsare a apelor canalului înapoi în Bârzava se vede de pe partea cealaltă a râului, din dreptul blocului „Romarta”. Este singurul lucru vizibil astăzi din acest canal care se confundă cu istoria Reşiţei.

                   În vremurile sale de glorie, canalul intrase chiar în folclorul reşiţean, după cum consemna în acea vreme şi scriitorul Alexander Tietz. Grădinile de flori ale caselor muncitoreşti foloseau din plin apa acestui canal, care trecea prin imediata lor vecinătate. (49)

                   În privinţa amplasării celorlalte construcţii uzinale, suntem informaţi că cuptoarele au fost ridicate în partea de nord a văii Bârzavei, la poalele Dealului Mare (lângă Dealul Crucii) şi ale Cracului Ţerovei, la o înălţime de 28 de picioare (8,85 metri) deasupra apei, pentru a fi ferite de inundaţii. Ciocanele au fost instalate la 100 de metri mai jos conform cursului Bârzavei, iar în spatele lor se afla şopronul de cărbuni. (50) Trebuie precizat că în acel moment albia Bârzavei nu era regularizată, astfel încât ea colecta toate apele scurse de pe dealurile înconjurătoare şi întreaga sa vale era plină de braţe şi de mlaştini, care făceau ca locul să fie extrem de nesănătos. Din acel motiv, în caz de ploi mai consistente, apa putea ajunge până în apropierea locului unde erau furnalele.

                   Odată cu începutul anului 1771, se intra în linie dreaptă şi cu finalizarea lucrărilor de construcţie a uzinei. Considerându-se că acestea erau atât de avansate încât ambele furnale ar fi putut fi puse în funcţiune, la 29 ianuarie 1771 Direcţiunea Minieră din Oraviţa l-a trimis pe Redange la Reşiţa pentru a le face o ultimă inspecţie, cum se spera atunci. Raportul pe care îl va întocmi acesta nu va fi însă foarte încurajator. El era întărit de un raport către aceeaşi Direcţiune emis la 15 februarie, prin care era anunţată apariţia unor infiltraţii de apă la rezervorul de apă al unui ciocan de la forjă. (51) În plus, chiar în timpul inspecţiei lui Redange la Reşiţa s-a prăbuşit şi o parte a zidului rezervorului. Pentru acest motiv, constructorul lui, maistrul Klesko, a fost arestat şi obligat să reconstruiască zidul pe propria cheltuială. (52) Prin urmare, au mai apărut o serie de întârzieri neprevăzute. Totuşi, cu aceste mici excepţii, Redange aprecia în raportul său că starea în care se aflau noile construcţii era bună. (53)

                   Nici celălalt maistru care conducea lucrările, dulgherul Peter Korb, nu era „uşă de biserică”. Un document din 1775 ne informează că, întors la Oraviţa, acesta, care în momentul respectiv ajunsese topitor-şef, a fost condamnat şi el la şase ore de arest, deoarece bătuse un muncitor în timpul schimbului. Totodată, el era avertizat „să procedeze mai măsurat cu oamenii în timpul lucrului, în caz contrar fiind sancţionat cu o pedeapsă mai aspră.” (54)

                   La 26 iunie 1771, Clary, preşedintele administraţiei Banatului, convoca o adunare la Reşiţa, în vederea trasării definitive a terenului care urma să aparţină uzinelor, aceasta reprezentând, după cum s-a văzut, o problemă destul de serioasă. (55)

                   Şi astfel se ajungea la momentul culminant, cel al inaugurării noului centru industrial Reşiţa. La 3 iulie 1771, călugărul franciscan Michael Grozdich de la Caraşova săvârşea slujba prin care erau sfinţite cele două furnale, care erau botezate cu acest prilej „Franciscus” şi „Josephus”. (56) Denumirile le erau date, desigur, în cinstea principalilor conducători ai lucrărilor, Franz Müller von Reichenstein şi Joseph Desiderius Redange, care ambii asistau la ceremonie. Pe fiecare dintre cele două furnale a fost montată câte o placă din fier turnată, având următoarea inscripţie în limba latină: „La ordinul augustei Tereza, sub îngrijirea lui Müller şi Redange s-a ridicat acest furnal.” (57)

                   Tot atunci, funcţionarul administrativ Engelbert Scheuchenstein (redat în alte lucrări sub diferite forme corupte) şi controlorul Joseph Lammer redactau pentru Direcţiunea din Oraviţa un entuziast proces verbal, în care evenimentul era eternizat prin următoarele cuvinte: „Prin prezenta suntem în situaţia de a anunţa cu deplină bucurie şi supuşenie cum că în prezenţa domnilor asesori ai Direcţiei, von Müller şi Redange, ambele cuptoare înalte de la Reşiţa au fost pornite la 3 iulie, dându-li-se la sfinţire numele de Franciscus şi Josephus. Sub oblăduirea lui Dumnezeu, acestea funcţionează constant atât de bine, cum doar ţi-o poţi dori şi, în ciuda multelor şi marilor ape care se constată aici, nu s-a întâmplat şi nu se observă nici urmă de avariere.” (58) Deci, cu toate problemele pe care încă le creau la acea oră apele Bârzavei, la care ne-am referit şi mai sus, se putea aprecia pe bună dreptate că uzinele din Reşiţa îşi începuseră activitatea cu dreptul.

                   Despre cei doi exponenţi ai construirii furnalelor mai putem spune următoarele lucruri: Redange avea să se retragă la bătrâneţe la Oraviţa, unde a decedat în anul 1803, mormântul său fiind identificat în cimitirul romano-catolic din localitate. (59) Müller von Reichenstein va descoperi în 1782, după cum am mai amintit, telurul ca un nou element chimic, necunoscut până atunci, şi va muri în anul 1825 la Viena. (60) Delius, aşa cum s-a văzut, plecase din Banat înainte de inaugurarea uzinelor reşiţene, iar despre Wöginger ştim de la Francesco Griselini că a fost promovat ulterior într-un post superior la Timişoara.

                   Câteva luni mai târziu, la 8 octombrie 1771, a fost aprins focul şi la cele patru fierării, dintre care trei erau pentru drugi de fier şi una pentru unelte, fiecare având propriul ei cuptor de încălzire. (61) Pe lângă acestea, mai existau încă 21 de clădiri, între care: mai multe locuinţe, o cârciumă, o brutărie, o fierărie şi hanul cărăuşilor. (62) În apropierea clădirilor industriale s-au pus bazele unei noi localităţi pentru viitorii muncitori. Această localitate şi-a luat numele de la vechiul sat Reşiţa, aflat în vecinătate, dar, pentru a putea fi diferenţiată de acesta, a fost denumită iniţial Eisenwerk-Reschitza (Reşiţa Uzinală), iar mai apoi Montan-Reschitza (Reşiţa Montană), în timp ce Reşiţa veche devenea Reşiţa Română. (63)

                   Trebuie să precizăm că primii muncitori colonizaţi în noua localitate proveneau din câteva direcţii diferite: o parte dintre meseriaşii care lucraseră la construirea uzinelor au preferat să rămână pe loc, beneficiind şi de facilităţile oferite de autorităţi pentru a se instala definitiv aici; cărbunarii olteni locuiau deja în zonă de 14 ani şi au continuat să taie lemne şi să producă mangal pentru noua uzină; unii muncitori s-au mutat de la Bocşa la Reşiţa, din cauza faptului că în localitatea de origine rămăseseră fără loc de muncă;  şi, în sfârşit, o serie de colonişti au fost aduşi din diferite zone din Austria: Stiria, Austria Superioară, Aussee şi Salzkammergut. (64)

                   În primii ani de existenţă, din punctul de vedere al conducerii şi al controlului, uzinele din Reşiţa au fost subordonate Oficiului minier de la Bocşa, care le conducea printr-un administrator („Verwalter”). Primul conducător al uzinelor reşiţene a fost Bernhard Abt. (65)

                   Din punct de vedere tehnologic, fireşte că instalaţiile industriale puse în funcţiune în 1771 erau cu totul altfel decât uzinele existente astăzi. Am mai arătat că în acea vreme furnalele foloseau cărbuni din lemn numiţi mangal; instalaţiile de insuflare erau de asemenea din lemn şi erau antrenate prin acţionarea unor roţi hidraulice. La fel, primele ciocane care au fost folosite în cadrul forjelor aveau şi ele batiurile tot din lemn. (66)

                   Imediat după inaugurare, noile instalaţii industriale şi localitatea care se înfiripa în jurul lor au fost consemnate pe câteva hărţi extrem de preţioase în efortul depus de noi de a localiza pe teren aceste construcţii. Am avut şansa să studiem în amănunt două asemenea hărţi, întocmite respectiv la 21 august 1771 şi la 3 ianuarie 1772, care ne-au putut da o idee destul de clară despre felul cum arăta Reşiţa industrială la începuturile sale şi, la fel ca în cazul canalului descris mai sus, ne-au servit drept excelente mijloace de orientare în identificarea acestora pe teren. Rezultatele observaţiilor noastre le vom prezenta în cele ce urmează.

                   Din prima hartă rezultă că pe malul stâng al canalului se aflau furnalele, tot în locul în care se află şi astăzi. În aval de ele erau forja de bare şi forja de scule. Lângă forja de bare, spre sud, erau depozitul de cărbuni şi halele de amestecare. La răsărit de uzină se aflau amplasate cuptoarele de ars cărămizi, iar spre apus cuptoarele de var. Între canal şi Bârzava se poziţiona strada principală a localităţii, pe care se aflau, pe lângă primele locuinţe construite, cârciuma şi brutăria, în vecinătatea furnalelor, către est. Chiar în dreptul furnalelor, strada se bifurca, o parte trecând prin uzină, pe lângă depozitul de cărbuni şi halele de amestecare, pomenite mai sus, iar cealaltă parte mergea pe lângă Bârzava în jos, având fierăria pe dreapta şi hanul cărăuşilor pe stânga. Primele locuinţe se aflau în dreptul actualei străzi Paul Iorgovici, de la biserica romano-catolică în sus. Strada fusese construită în acel loc pentru că, conform aceleiaşi hărţi, în acea vreme Bârzava curgea chiar prin spatele caselor, întregul teren de până la dealurile din partea opusă furnalelor fiind acoperit de alte braţe şi mlaştini ale râului. (67)

                   Cea de-a doua hartă consultată preciza că valea în care fusese ridicată uzina a fost denumită „Valea Clary”. Pe această hartă apăreau şi mai precis conturate braţele formate atunci de Bârzava. Tot de acolo se mai putea constata că ţiglăria era plasată aproximativ pe locul zonei actuale cu acelaşi nume din cartierul Stavila, iar cuptoarele de var erau la poalele Dealului Crucii, în apropierea oţelăriei de astăzi (şi unde înainte chiar existase o stradă denumită Vărărie). Hanul era pe locul viitorului hotel Pannonia, ulterior Oltenia, aproximativ în apropiere de Liceul de piatră, acum înlocuit de hala Blooming. (68)

                   Conform acestor hărţi, putem concluziona că primele locuinţe ale oraşului se situau pe actuala stradă Paul Iorgovici, pe partea opusă uzinei, în porţiunea cuprinsă între furnale şi catedrala ortodoxă. Populaţia totală în 1771 cuprindea aproximativ 300 de locuitori germani, grupaţi în 126 de familii. (69) Acestea locuiau la început în 40-50 de case. (70) La aceştia erau adăugate cele până la 30 de familii de olteni, colonizaţi mai devreme, şi care locuiau în marginea dinspre est a localităţii, mai sus de catedrala actuală.

                   Majoritatea lucrărilor de până acum îi includeau şi pe olteni între cei 300 de locuitori ai Reşiţei Montane. Totuşi, efectuarea unor calcule simple demonstrează că aceştia au fost excluşi de la numărătoarea oficială. Dacă între cei 300 de locuitori am include atât pe cele 126 de familii germane, cât şi pe cele 30 olteneşti (am luat în calcul varianta maximă a familiilor olteneşti, deoarece acestea aveau natalitatea mai mare decât cele germane şi veniseră cu 14 ani mai devreme), ar rezulta un indice de doar 1,92 locuitori pentru fiecare familie, ceea ce este imposibil, ştiut fiind faptul că orice familie colonizată avea cel puţin câte doi membri (soţ şi soţie). Excluzând din calcul familiile olteneşti şi împărţind 300 de locuitori doar la cele 126 de familii germane, revenea o medie de 2,38 locuitori/familie, ceea ce pare mult mai normal, deoarece unele familii aveau şi copii. Făcând acelaşi raport de 2,38 membri şi pentru familiile olteneşti (care este de presupus că erau, de asemenea, tinere), ar rezulta un număr de 71 de locuitori olteni pe lângă cei 300 de germani, deci totalul corect pentru întreaga localitate ar fi în jurul cifrei de 371 de locuitori. Dintre aceştia, oltenii reprezentau 19,1%, iar germanii 80,9%. Aceştia au fost primii locuitori ai Reşiţei Montane. În acelaşi timp, localitatea învecinată, Reşiţa Română, era locuită de câteva sute de români bănăţeni autohtoni.

                   În acest mod s-a putut reconstitui, în ciuda marii penurii a documentelor din acea perioadă destul de îndepărtată, întemeierea unei noi aşezări, care va deveni faimoasă în scurt timp prin importanţa industrială pe care o va dobândi şi care va fi cel mai puternic centru industrial sud-est european. Orice lucrare dedicată Reşiţei are grijă să amintească faptul că multe alte puternice uzine din Europa au apărut pe hartă în urma Reşiţei. Ca termen de comparaţie, se poate preciza că uzinele Krupp din Essen existau din 1811; uzina metalurgică de la Vitkovice (Boemia) a fost pusă în funcţiune în 1829; uzina M.A.N. din Germania datează din 1834, la fel ca şi Sulzer din Elveţia; cea de la Donawitz (Austria) din 1836; Baumeister şi Wain din Danemarca din 1843; uzinele Škoda din Pilsen (Cehia) s-au înfiinţat în 1859-1860. Toate aceste uzine metalurgice din Europa centrală au o vârstă apreciabil mai mică decât uzinele reşiţene. Chiar şi în Anglia, pe bună dreptate considerată a fi prima ţară a revoluţiei industriale, există puţine întreprinderi care să poată revendica o asemenea tradiţie. (71)

                   Modul în care s-au ridicat o uzină şi o localitate pe un teren gol, într-un termen destul de scurt, demonstrează avântul pe care îl luase dezvoltarea industrială în Imperiul austriac, care a ştiut unde şi cât să investească pentru a folosi la maximum resursele oferite de natură. Naşterea Reşiţei, reconstituită de noi în studiul de faţă, poate servi oricând drept model al unui profesionism într-adevăr ridicat la nivel de artă.

Note:

1   Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 61.

2    Ibidem, p. 62.

3   Antoniu Marchescu, Uzinele din Reşiţa, ms. dactilo, în Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, nr. inv. 10.526, p. 1.

4   Rudolf Gräf, Două documente referitoare la începuturile furnalelor din Reşiţa, în Banatica, Reşiţa, 8, 1985, p. 255.

5    Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 63.

6    Ibidem, p. 66.

7  Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG 1855-1920. Din istoria industrială a Banatului montan, Reşiţa, 1997, p. 334.

8    Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 64.

9    Rudolf Gräf, Două documente…, p. 255.

10  Ibidem.

11  Ibidem, p. 255-256.

12  Ibidem, p. 256.

13  200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 62.

14  Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG…, p. 117.

15 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 11.

16  Rudolf Gräf, Două documente…, p. 257.

17  Ibidem.

18  Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 40.

19  http://ro.wikipedia.org/wiki/Franz-Joseph_M%C3%BCller_von_Reichenstein.

20  Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 34.

21  Rudolf Gräf, Două documente…, p. 257.

22  Antoniu Marchescu, op. cit., p. 2.

23  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 67.

24  Ibidem.

25  Ibidem.

26  Antoniu Marchescu, op. cit., p. 2.

27  Ibidem, p. 3.

28  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 67-68.

29  Ibidem, p. 68.

30  Ibidem.

31  Ibidem.

32  Rudolf Gräf, Două documente…, p. 257.

33  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.364.

34  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68.

35  Rudolf Gräf, Două documente…, p. 261.

36  Ibidem.

37  Ibidem.

38  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 28.152.

39  Rudolf Gräf, Două documente…, p. 263.

40  Ibidem.

41  Ibidem.

42  Ibidem, p. 263-264.

43  Idem, Domeniul bănăţean al StEG…, p. 117.

44  Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 19.

45  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68-69.

46  Ibidem, p. 67; Ion Păsărică, op. cit., p. 11.

47 Volker Wollmann, Dezvoltarea tehnicii miniere din munţii cărăşeni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Banatica, Reşiţa, 1, 1971, p. 200.

48  200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 55.

49  Rudolf Gräf, Amenajări hidrotehnice din judeţul Caraş-Severin în sec. XVIII-XX, în Banatica, Reşiţa, 8, 1985, p. 293-294.

50  Antoniu Marchescu, op. cit., p. 3.

51  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 10.399.

52  Ibidem, nr. inv. 28.123; Rudolf Gräf, Două documente…, p. 257.

53  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68.

54  Costin Feneşan, Asistenţa socială şi lupta minerilor din Banat în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, în Banatica, Reşiţa, 3, 1975, p. 169.

55  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 11.395.

56  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68.

57  Ibidem.

58  Victor Brătfălean, op. cit., p. 20.

59  Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 36.

60 http://ro.wikipedia.org/wiki/Franz-Joseph_M%C3%BCller_von_Reichenstein.

61  Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG…, p. 117.

62  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68.

63  Ibidem, p. 69.

64  Antoniu Marchescu, op. cit., p. 3;  200  ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 62.

65  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 69.

66  Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 36.

67  200 ani de construcţii de maşini…, vol. II, fig. 21.

68  Ibidem, fig. 15 şi 16.

69  Georg Hromadka, op. cit., p. 41; 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 62.

70  Ibidem.

71  Ibidem, p. 53; Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 33-34; Rudolf Gräf, Două documente…, p. 258 etc.

Mircea Rusnac – Datarea vizitei lui Francesco Griselini la Reşiţa

17 Iunie 2009

Această clădire s-a aflat pe locul vechiului han în care a fost cazat Francesco Griselini la Reşiţa

În intervalul septembrie 1774 – februarie 1777, savantul veneţian Francesco Griselini a efectuat o lungă şi minuţioasă călătorie prin Banat, regiune care fusese cucerită de armatele imperiale habsburgice încă din 1716-1718, dar care rămăsese în bună măsură necunoscută noilor autorităţi. În acest sens, vizita lui Griselini, care avea un caracter oficial, fiind făcută cu acordul Mariei Tereza şi sub protecţia guvernatorului Banatului, Iosif de Brigido, era cât se poate de binevenită. Constatările sale la faţa locului au fost publicate în 1780 sub forma unei lucrări destul de voluminoase, apărute în limbile germană şi italiană, care reprezintă o contribuţie esenţială la cunoaşterea realităţilor bănăţene din secolul al XVIII-lea. Ca o dovadă a importanţei lucrării sale, ea a cunoscut până acum două traduceri integrale în limba română, în 1926 şi în 1984. (1)

                   Către finalul cărţii sale, în scrisoarea a VII-a din partea a doua, Griselini face o scurtă referire la vizita pe care o făcuse la Reşiţa, unde numai cu câţiva ani mai devreme, în 1771, au fost construite instalaţiile industriale de prelucrare a minereului de fier, care reprezentau debutul istoriei seculare a uzinelor de aici. Din nefericire pentru cercetătorul trecutului acestor uzine, primii 78 de ani din existenţa lor sunt învăluiţi în ceaţă, deoarece în timpul revoluţiei de la 1848 arhiva uzinală a ars în întregime şi documente de valoare inestimabilă au dispărut pentru totdeauna. În aceste împrejurări, devin cu atât mai importante orice fel de informaţii despre această perioadă, menite a umple un gol destul de mare. Cronologic, mărturia lui Griselini este prima referitoare la istoria uzinelor din Reşiţa după 1771, şi din acest motiv nu există practic nicio lucrare despre trecutul acestui centru industrial bănăţean care să nu facă trimitere la savantul italian. Încă din perioada interbelică, prim-inspectorul Gheorghe Cimponeriu şi inginerul Ion Păsărică menţionau în termeni asemănători vizita lui Griselini la Reşiţa. Primul scria în 1930: „Fiind Banatul cu minele şi uzinele puţin cunoscut în cercurile imperiale din Viena, Maria Therezia trimite în Banat pe învăţatul de origine italiană Griselini Francisc, care vizitează la anul 1775 şi Reşiţa.” (2) În continuare, el reproducea pe larg cele descrise de Griselini. Cel de-al doilea menţiona în 1935: „În 1775, învăţatul italian Griselini, trimes la Reşiţa de către Maria Tereza ca să facă o descriere a uzinelor, spune în lucrarea sa că în furnale se topea minereu de la Moraviţa (Ocna de Fier), cu un adaos de var, iar ca produse se obţineau: gloanţe, bombe, granate, proiectile, tunuri, sobe, cazane, topoare etc.” (3)

                   Este demn de remarcat la aceşti cercetători interbelici faptul că, deşi în textul său Griselini nu precizează momentul exact al vizitei sale la Reşiţa, ei îl deduc totuşi în mod corect ca fiind anul 1775. Pornindu-se de la această premisă, cercetătorii ulteriori ai problemei ar fi putut stabili cu şi mai mare exactitate când anume a văzut Griselini cele menţionate de el, cu atât mai mult cu cât aceasta era prima informaţie cunoscută din trecutul uzinelor reşiţene.

                   Cercetările ulterioare nu au făcut însă lumină în această chestiune. Dimpotrivă, s-a înregistrat un regres. Nicio lucrare postbelică dedicată Reşiţei nu mai precizează nici măcar anul vizitei lui Francesco Griselini aici, deşi el fusese identificat deja. După un hiatus de peste trei decenii, abia în 1971, la 200 de ani după înfiinţarea uzinelor, a fost publicată o lucrare colectivă dedicată acestora. În cadrul ei, referirea tradiţională la Griselini a fost făcută chiar de către cei doi redactori responsabili, inginerul Silviu Bordan şi economistul George C. Bogdan, în următorii termeni: „F. Griselini, cu ocazia călătoriei sale prin Banat (1774-1777), în scrisoarea sa către Lazar Spallanzini, profesor la Universitatea din Pavia (scrisoarea VII-a), îl informează despre bogăţia minereurilor de la Ocna de Fier care se găsesc în cantităţi mari, la suprafaţă, sunt exploatate cu uşurinţă şi se transportă la cuptoarele înalte de la Reşiţa.” (4) Urmează descrierea celor văzute de Griselini, fără niciun câştig pentru noi. Într-o lucrare publicată postum, ziaristul reşiţean Georg Hromadka, decedat în 1985, consemna în stil laconic: „Învăţatul italian Francesco Griselini călătoreşte la 1774-1777 prin domeniul bănăţean al Coroanei.” (5) Referirile sale continuă în acelaşi stil. Este demn de menţionat faptul că Hromadka nici măcar nu spune că Griselini ar fi vizitat Reşiţa!

                   Inginerul Dan Gh. Perianu scria în 1996, la 225 de ani după înfiinţarea uzinelor: „În această perioadă, Banatul nostru a fost vizitat de călători iluştri, cum a fost, de pildă, Ignaz von Born (1742-1791), care a lăsat un studiu foarte amănunţit despre «Minele bănăţene, caracteristicile lor geografice şi montanistice», şi mai ales Francesco Griselini (1717-1784), care în a VII-a sa scrisoare către Lazaro Spallanzzani, profesor la Universitatea din Pavia, descrie atât modul de construcţie al furnalelor clădite din piatră şi căptuşite cu argilă refractară, cât şi procedeul de afânare şi de forjare a barelor.” (6) Care era această perioadă, inginerul Perianu nu ne spune. Dar, beneficiind de datele biografice ale lui Ignaz von Born şi ale lui Francesco Griselini, cu generozitate puse la dispoziţia noastră, putem deduce cu un minim efort faptul că ea s-a produs totuşi în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, deci cu o aproximare de 50 de ani!

                   În sfârşit un istoric!, vom exclama în momentul deschiderii tezei de doctorat a lui Rudolf Gräf, publicată în 1997. Referirile sunt, într-adevăr, mai profesioniste. Dar nebulozitatea se menţine: „Până la 1815, nu avem decât o singură descriere calificată a uzinelor. Este cea făcută de Francesco Griselini cu ocazia vizitei de documentare făcută în Banat în anii 1774-1777.” (7)  În continuare, evident, suntem puşi în temă în privinţa celor văzute de Griselini la Reşiţa.

                   După cum se poate uşor constata din aceste scurte extrase, cercetătorii postbelici şi postrevoluţionari ai trecutului industrial reşiţean nu au mai acceptat nici măcar anul 1775 ca fiind cel al vizitei lui Griselini, fără a avansa o altă ipoteză în schimb. În cel mai bun caz, ei se referă la întregul interval în care acesta s-a aflat în Banat (1774-1777), deşi este evident că la Reşiţa savantul italian nu a putut sta mai mult de o zi sau două, judecând şi după precaritatea informaţiilor pe care ni le-a lăsat. În ediţia din 1984 a lucrării sale, mărturia privind vizita sa la Reşiţa cuprinde un singur paragraf de 18 rânduri, dintr-un total de 322 de pagini dedicate Banatului. Spre exemplu, vizitarea de către el a minei „Simon und Juda” de la Dognecea acoperă nu mai puţin de şase pagini!

                   În schimb, aceiaşi cercetători nu uită să menţioneze alt fapt deosebit de relevant pentru trecutul Reşiţei, anume că paragraful respectiv se află în scrisoarea a VII-a către Lazaro Spallanzani, profesor la Universitatea din Pavia!

                   Încă un amănunt. Se pare că, în afara autorilor din 1971, niciun cercetător postbelic nu a observat faptul că Griselini mai făcea o referire la Reşiţa şi pe pagina anterioară, în următorii termeni: „Despre întreaga întindere a munţilor Moraviţei înspre Reşiţa s-ar putea spune, la fel ca şi despre insula italiană Elba, din dreptul coastelor Toscanei, că este din fier. Minereul zace în grămezi şi bulgări. De aceea, poate fi scos la suprafaţă cu uşurinţă şi în mari cantităţi. Datorită acestui fapt, la furnalul înalt de la Reşiţa, care se află în apropiere de Bocşa, lucrează un mare număr de muncitori. Despre acest furnal voi spune curând ceva mai mult.” (8) Şi, într-adevăr, în aceeaşi scrisoare a VII-a trimisă abatelui Domenico Lazzaro Spallanzani, membru al academiilor regale din Londra şi Berlin, precum şi al altor societăţi savante, profesor de istorie naturală la Universitatea cezaro-regească din Pavia, urmează mult pomenitul paragraf, pe care îl reproducem integral:

                   „După ce a fost extras în munţi, fierul este transportat la furnalul înalt de la Reşiţa; am vizitat acest furnal venind pe la Biniş şi Bocşa. Pentru a grăbi topirea se adaugă piatră de calcar, care împiedică sulful să se desprindă prea repede de minereu. Furnalele înalte sunt zidite din piatră cioplită şi căptuşite în interior cu argilă refractară. Pentru a transforma în oţel fierul numit fontă brută, obţinută la prima topire, el este forjat mai întâi în drugi, apoi transferat într-un cuptor special, a cărui vatră de foc este joasă şi construită în aşa fel încât focul să fie cât mai mult concentrat. Toată arta fabricării oţelului constă în reglarea focului, în dispunerea suflantei, în grija cu care se aruncă la timpul potrivit zgură peste drugii înroşiţi, în grija cu care drugii sunt scoşi şi introduşi în foc, în munca repetată şi harnică de forjare şi, în fine, în răcirea efectuată într-o albie în care se mai pune de obicei şi ceva zgură. Am văzut personal această operaţie, precum şi pe cea, mult mai dificilă, prin care fierul devine ductibil prin forjare după prima sa topire şi apt pentru a fi prelucrat în anumite scopuri. Aici am văzut cum se confecţionează ghiulele şi bombe de calibre diferite, grenade, obuziere, sobe de încălzit, căldări, securi şi alte unelte.” (9)

                   Personalităţile mai sus amintite aveau dreptate să fie circumspecte în avansarea unei datări certe a acestei relatări, deoarece din cuprinsul ei nu rezultă nimic în acest sens. Dar, lecturând ceva mai mult decât acest singur paragraf, ea poate fi dedusă cu uşurinţă. În continuare, vom încerca să demonstrăm acest fapt.

                   În debutul scrisorii a VII-a către Spallanzani, Griselini scria că a parcurs drumul de la Oraviţa la Dognecea prin Răchitova, Ticvaniu Mic şi Secăşeni. (10) Ajuns la Dognecea, el a cercetat, după cum am arătat, mina „Simon und Juda”, despre care scria: „Am vizitat această mină în luna aprilie 1775.” (11) Urmează descrierea amănunţită a minei, după care este inserat paragraful referitor la Reşiţa. Aici el spunea: „Am vizitat acest furnal, venind pe la Biniş şi Bocşa.” (12) Deci, după ce în aprilie 1775 se aflase la Dognecea, el şi-a continuat călătoria prin Biniş şi Bocşa, ajungând la Reşiţa. Nici aici nu a zăbovit prea mult, astfel încât putem aprecia faptul că relatarea sa asupra furnalelor provine din aprilie sau cel târziu mai 1775. Precizarea momentului respectiv devine oricum mult mai clară şi se pare că în acest stadiu se opriseră cercetările interbelice, de unde trebuia să fie reluat demersul ulterior.

                   Nu numai anul, ci şi luna vizitei la Reşiţa a lui Francesco Griselini poate fi stabilită cu certitudine. Plecând şi din Reşiţa, Griselini menţiona traseul străbătut în continuare: „De aici, trecând numai prin munţi, dintre care Slama şi Fârliugul sunt cei mai înalţi, am purces la Lugoj, iar de acolo m-am întors la Timişoara.” (13) Iar în scrisoarea a II-a din partea a doua, adresată aceluiaşi abate, referitoare la munţii din Banat, el preciza: „În luna aprilie 1775 m-am urcat personal în vârful muntelui Fârliug. Ţinta călătoriei mele era vizitarea minelor bănăţene şi aveam tot interesul să nu mă ţin numai de drumul obişnuit.” (14)

                   Aici se află cheia problemei! La Dognecea, înainte de a vizita Reşiţa, Griselini s-a aflat în luna aprilie 1775. Pe muntele Fârliug, după ce a vizitat Reşiţa, el se afla tot în luna aprilie 1775. Trecerea sa prin Reşiţa situându-se cronologic între aceste două momente, care ambele au avut loc în aprilie 1775, este limpede, credem, că şi la Reşiţa Francesco Griselini a fost în aceeaşi lună.

                   Aceasta era problema care trebuia rezolvată de mult timp. Un istoric serios, care ar fi parcurs integral lucrarea lui Griselini, ar fi descoperit de mult acest lucru. Dar pe istoricii de meserie (cu excepţia lui Rudolf Gräf) nu i-a preocupat subiectul, cei interesaţi de el fiind în schimb ingineri, economişti sau ziarişti, pentru care cercetarea istorică a reprezentat o pasiune, nu o profesie. Astfel încât abia acum putem identifica în mod clar acest moment deosebit de important din trecutul oraşului şi al industriei reşiţene, primul moment despre care s-a păstrat o mărturie după aprinderea focului la furnale, la 3 iulie 1771! Este momentul aprilie 1775. Data când Reşiţa s-a bucurat de vizita unui mare savant polivalent din veacul luminilor.

 

 

Note:

1    Francisc Griselini, Istoria Banatului timişan, traducere de Nicolae Bolocan, Bucureşti, 1926; Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, traducere de Costin Feneşan, Timişoara, 1984.

2    Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 69.

3    Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 11.

4    200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 55.

5   Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, traducere de Rudolf Gräf şi Werner Kremm, 1995, p. 42.

6    Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 36.

7  Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG 1855-1920. Din istoria industrială a Banatului montan, Reşiţa, 1997, p. 118.

8    Francesco Griselini, op. cit., ed. 1984, p. 287.

9    Ibidem, p. 288.

10  Ibidem, p. 280.

11  Ibidem, p. 281.

12  Ibidem, p. 288.

13  Ibidem.

14  Ibidem, p. 241.