Arhiva autor

Mircea Rusnac – Modalităţi de prezentare a trecutului social-democraţiei româneşti în istoriografia comunistă

17 iunie 2009

Mişcarea social-democrată are vechi tradiţii în România. În Vechiul Regat, o primă formaţiune având această orientare a fost creată în 1893 (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România), dar după şase ani, prin trecerea conducătorilor săi, numiţi generoşi, la Partidul Liberal, şi-a încetat activitatea. Partidul Social-Democrat propriu-zis a fost înfiinţat abia în 1910. În acelaşi timp, social-democraţii români din Transilvania şi Banat activau în cadrul Partidului Social-Democrat din Ungaria. În 1918, ei au luat parte activă la realizarea unirii cu România. În acelaşi an, Partidul Social-Democrat din Vechiul Regat s-a transformat în Partid Socialist, iar în 1919 s-a unit cu organizaţiile social-democrate din ţinuturile nou alipite. În anii 1919-1920, conducătorii Partidului Socialist au purtat discuţii şi tratative cu liderii sovietici pentru aderarea partidului la Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern), creată la Moscova de Lenin. Dar condiţiile puse  de Comintern pentru afiliere au întâmpinat opoziţia social-democraţilor români, care erau învinuiţi că luaseră parte activă la realizarea unităţii naţionale, considerată de liderii Rusiei Sovietice drept un „act imperialist”. Numai gruparea de extremă stângă a social-democraţilor a acceptat condiţiile afilierii, problema punându-se deschis la congresul Partidului Socialist din  8-12 mai 1921. Partizanii afilierii s-au constituit în Partidul Comunist din România, iar ceilalţi au format Federaţia Partidelor Socialiste din România, care din 1927 s-a intitulat Partidul Social-Democrat.

          Trebuie menţionat că, în acea perioadă, între comunişti şi social-democraţi se manifesta pe plan internaţional multă ostilitate şi rivalitate. Bolşevicii ruşi erau foarte indignaţi de faptul că conducerea social-democrată a Republicii de la Weimar a înăbuşit revolta spartakiştilor prosovietici şi i-au declarat pe socialiştii de pretutindeni drept „trădători ai intereselor clasei muncitoare”, „lachei ai capitaliştilor”, „prostituaţi ai Internaţionalei a II-a”, „social-fascişti” etc. Între congresele al II-lea şi al VII-lea ale Cominternului (1920-1935), mişcarea comunistă mondială era îndemnată să combată cel mai puternic social-democraţia, lăsând pe planul al doilea pericolul ascensiunii partidelor de extremă dreaptă. Această tactică profund nocivă a favorizat, de exemplu, accesul naziştilor la putere în Germania, unde, dacă la alegerile din 1933 s-ar fi cumulat voturile social-democrate cu cele comuniste, aceştia ar fi fost înfrânţi. Dar Hitler a refuzat ulterior toate modalităţile de înţelegere cu Uniunea Sovietică şi a declarat comunismul drept principalul duşman. Numai în aceste condiţii, Stalin a modificat, în 1935, orientarea generală a mişcării comuniste mondiale, promovându-l în fruntea Cominternului pe campionul rezistenţei antinaziste Gheorghi Dimitrov. La congresul al VII-lea atacurile Cominternului au fost îndreptate pentru prima dată împotriva pericolului fascist, lansându-se lozinca formării de Fronturi Populare în toate ţările, care să grupeze alături de comunişti toate forţele nefasciste, inclusiv social-democraţii, care erau vizaţi acum în mod special. Asemenea Fronturi Populare s-au format în 1936 în Franţa şi Spania, unde au şi câştigat alegerile, dar nu s-au putut menţine mult timp la putere, în Spania fiind declanşat chiar războiul civil. În general, partidele social-democrate, inclusiv cel român, şi-au arătat reticenţa faţă de sinceritatea acţiunii comuniştilor, şi au refuzat participarea la Fronturile Populare, care astfel nu s-au mai putut constitui. Între 1939-1941, când relaţiile sovieto-naziste au fost cordiale, colaborarea cu social-democraţii a fost din nou anulată. Abia după atacul german din 1941 s-a reactivat formula Fronturilor Populare, rebotezate acum Fronturi Patriotice Antihitleriste. Din nou social-democraţii, pe bună dreptate, nu au manifestat entuziasm. Abia din 1943, când sovieticii au întors soarta războiului şi au desfiinţat Cominternul, tratativele cu comuniştii au căpătat un caracter mai serios. Dar numai în aprilie 1944, când trupele sovietice pătrunseseră deja pe teritoriul României, social-democraţii români au consimţit să participe alături de comunişti la Frontul Unic Muncitoresc. În anii următori, în toate ţările ocupate de sovietici, partidele social-democrate au fost înghiţite de cele comuniste.

          Deşi după 23 august 1944 comuniştii reprezentau o grupare aproape fără importanţă pe scena politică românească, ei începeau deja de atunci să confişte în folosul lor şi trecutul ţării, proslăvind pe unii înaintaşi, dar în realitate întinându-le memoria, cum o făcea de pildă statutul partidului, adoptat la conferinţa naţională a Partidului Comunist Român din octombrie 1945, pe baza raportului prezentat de Ana Pauker: „De ar fi printre noi Doja, Horia, Cloşca, Crişan, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, cu ţăranii şi târgoveţii pe care ei i-au condus în bătălie contra asupritorilor, cu toţii ar recunoaşte în comunişti pe tovarăşii lor de luptă.” (1)

          Din acest moment, pe măsură ce puterea era acaparată tot mai mult de Partidul Comunist Român, acesta ajungea să-şi aroge merite şi rădăcini dintre cele mai glorioase. De exemplu, despre congresul din mai 1921 se afirma: „La 8 Mai 1921 a avut loc la Bucureşti congresul care a consfinţit transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist Român.” (2) În realitate, atunci a avut loc scindarea Partidului Socialist şi ruperea de el a Partidului Comunist Român. Dar în istoriografia ulterioară se ajunsese să se pretindă că încă din 1921, de la înfiinţare, Partidul Comunist Român avea de îndeplinit o misiune istorică: „Continuând lupta de veacuri pentru eliberare socială şi naţională, cele mai bune tradiţii ale mişcării muncitoreşti şi socialiste din România, partidul comunist în noile condiţii istorice este exponentul fidel al intereselor clasei muncitoare, ale întregului popor.” (3) De altfel, ajunsese să se deplângă chiar lipsa partidului comunist la 1848, ca în acest paragraf: „Învăţămintele istoriei ne arată că revoluţia din 1848 nu a putut triumfa şi datorită faptului că forţele revoluţionare nu au avut un partid unit, cu clarviziune, cu un program larg, un partid care să asigure conducerea şi unirea în luptă a forţelor revoluţionare. Tocmai de aceea, analizând desfăşurarea ulterioară a luptei revoluţionare, putem înţelege ce mare importanţă a avut crearea partidului clasei muncitoare (…), apoi a Partidului Comunist Român.” (4) Ca urmare, nu ne mai miră faptul că, în continuare, adevăratele începuturi ale activităţii militanţilor de extremă stângă din România, şi chiar cele ale Partidului Comunist Român, erau plasate în 1893. Despre congresul de creare a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România se afirma: „Acest eveniment a intrat în istoria noastră ca moment de excepţională însemnătate pentru destinele luptei revoluţionare a proletariatului şi a maselor muncitoare, ca moment ce marchează înfăptuirea organizării politice a clasei muncitoare pe scară naţională. Partidul clasei muncitoare din România, înfiinţat în 1893, pe baza principiilor socialismului ştiinţific, a teoriei de clasă a lui Marx şi Engels, şi-a asumat din prima clipă misiunea istorică de a conduce lupta revoluţionară pentru cucerirea puterii politice de către proletariat şi celelalte mase muncitoare de la oraşe şi sate, pentru transformarea socialistă a societăţii româneşti. Anul 1893 este anul naşterii detaşamentului revoluţionar, de avangardă, al clasei muncitoare din România. Iată de ce putem spune, cu deplin temei, că adevăratele începuturi ale Partidului Comunist Român – care continuă cele mai înalte tradiţii de luptă ale poporului şi îşi are rădăcinile implantate adânc în mişcarea muncitorească, socialistă din a doua jumătate a secolului trecut – coincid cu începutul activităţii partidului muncitoresc călăuzit de teoria revoluţionară marxistă.” (5) Ca urmare, Partidul Comunist Român era definit drept continuatorul direct al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România: „Continuatorul măreţelor bătălii ale poporului nostru pentru libertate naţională şi socială, al tradiţiilor revoluţionare ale mişcării muncitoreşti, ale primului partid al proletariatului român, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, constituit în 1893, Partidul Comunist Român a ridicat pe o treaptă nouă lupta maselor populare împotriva asupririi şi exploatării, pentru dreptate, libertate şi neatârnare, pentru socialism.” (6)

          Bineînţeles, în opinia liderilor şi istoricilor comunişti, vinovatul principal de dezbinarea din mişcarea de stânga era Partidul Social-Democrat. Ei pretindeau: „Trebuie remarcat faptul că în faţa politicii reacţionare a capitalului, clasa muncitoare se găsea dezbinată, ca urmare a faptului că după congresul din 1921 gruparea de dreapta din fostul Partid Socialist, care s-a opus creării partidului comunist, a trecut la constituirea Partidului Social-Democrat. Aceasta a dus la scindarea unităţii clasei muncitoare pentru o lungă perioadă de timp, cu repercusiuni dintre cele mai grave asupra luptelor revoluţionare şi democratice din România.” (7) În realitate, nu social-democraţii erau vinovaţi de această scindare. Totul a pornit de la cele 21 de propuneri ale lui Zinoviev, numite şi cele 21 de puncte ale lui Lenin, prezentate celui de-al doilea congres al Cominternului din iulie 1920. Primele două dintre aceste 21 de puncte cereau ca, în egală măsură, să fie combătute burghezia şi „reformismul”, iar reformiştii din posturile de răspundere în mişcarea muncitorească să fie epuraţi şi înlocuiţi cu comunişti. La fel se susţinea şi în punctele 7, 10, 11, 17 şi 21. (8)

          Numai în al doilea rând, şi cu jumătate de gură, erau criticate şi atitudinile comuniştilor: „Aprecierea Partidului Social-Democrat şi a Partidului Socialist Independent – în activitatea cărora existau desigur concepţii reformiste şi multe practici greşite – ca agenturi ale claselor dominante a dăunat cauzei creării Frontului Unic Muncitoresc.” (9)

          Cu toate că în unele cazuri se recunoştea divergenţa dintre social-democraţi şi comunişti, în altele se încerca ascunderea ei şi se pretindea chiar că şi între 1921-1935 cele două grupări ar fi colaborat, desigur în ciuda împotrivirii liderilor social-democraţi „de dreapta”. În timpul crizei din 1929-1933, se afirma că „se stabilesc legături şi se duc acţiuni comune cu organizaţii ale Partidului Social-Democrat.” (10) Apoi, se vorbea chiar de „realizarea în această perioadă a unor acţiuni comune ale Partidului Comunist cu Partidul Socialist-Unitar şi Partidul Socialist, precum şi cu unele organizaţii ale Partidului Social-Democrat.” (11) Iar când Partidul Comunist Român şi alte grupuscule de extremă stângă au creat Frontul Democratic, la el ar fi aderat şi „unele organizaţii ale Partidului Social-Democrat.” (12) Chiar şi în timpul războiului, când în 1943 aceleaşi grupări au format Frontul Patriotic Antihitlerist, la el nu ar fi aderat decât, iarăşi, „organizaţii locale ale Partidului Social-Democrat.” (13) Despre perioada 1942-1943 se afirma: „Partidul nostru a intensificat colaborarea cu Partidul Social-Democrat, cu alte forţe democratice.” (14) Şi aceasta deoarece: „Conştiente de sarcinile ce le reveneau, Partidul Comunist şi Partidul Social-Democrat au întărit colaborarea, realizând o platformă politică de luptă comună ce avea la bază salvgardarea intereselor ţării, grav ameninţată în însăşi fiinţa ei naţională.” (15) Dar, cu toate acestea, cum am mai arătat, Frontul Unic Muncitoresc între Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat nu s-a constituit decât în aprilie 1944, urmat în iunie de Blocul Naţional Democrat, format din Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist Român. După lovitura de stat din 23 august 1944, în octombrie s-a constituit Frontul Naţional Democrat, în care Partidul Social-Democrat a rămas aliat cu Partidul Comunist Român.

          Despre momentul creării Frontului Unic Muncitoresc se aprecia că „a sporit capacitatea de acţiune şi forţa de organizare a clasei muncitoare, deschizând perspectiva realizării unităţii sale politice-organizatorice.” (16) Era, de asemenea, considerată drept primul pas către transformarea frontului unic în partid unic: „Colaborarea timp de aproape 4 ani în cadrul Frontului Unic Muncitoresc a dus la o mai bună cunoaştere între comunişti şi social-democraţi, la izolarea liderilor de dreapta ai social-democraţiei, care se opuneau unităţii, a creat condiţiile pentru înfăptuirea deplinei unităţi politice-organizatorice a clasei muncitoare.” (17)

          Pentru realizarea acestei unităţi ar fi fost însă nevoie de consimţământul membrilor ambelor grupări interesate. Pentru aceasta, era de aşteptat ca ele să fie de forţe sensibil egale. Care era însă realitatea? După cum recunoştea însuşi Nicolae Ceauşescu, în 1945 Partidul Comunist Român avea 35.800 de membri, iar într-o cuvântare ţinută la Timişoara în acelaşi an, primul ministru Petru Groza susţinea că Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat aveau, împreună, jumătate de milion de membri. Deşi Partidul Comunist Român era întotdeauna pus pe prim-plan, rezulta de aici că Partidul Social-Democrat ar fi avut 464.200 de membri, deci de aproape 13 ori mai mulţi. În realitate, conform raportului prezentat de Theodor Iordăchescu la conferinţa generală a Partidului Social-Democrat din 1 decembrie 1945, acest partid singur avea 700.000 de membri, deci de aproape 20 de ori mai mulţi decât Partidul Comunist Român. Oficialii comunişti şi chiar primul ministru Petru Groza falsificau intenţionat cifrele, pentru a minimaliza importanţa Partidului Social-Democrat. (18) Ca urmare, se poate înţelege clar sensul acestui apel adresat Partidului Social-Democrat de minusculul, dar stalinistul partid comunist: „Conferinţa naţională a Partidului Comunist Român, în numele întregului nostru partid, cheamă în mod solemn pe tovarăşii social-democraţi la înfăptuirea unităţii politice a clasei muncitoare, printr-un mare partid unic muncitoresc.” (19)

          În schimb, conferinţa generală a Partidului Social-Democrat din 1 decembrie 1945 a aprobat propunerea preşedintelui partidului, Constantin Titel Petrescu, ca acesta să se prezinte în alegeri pe liste proprii, separat de blocul comunist. În a doua jumătate a anului 1945, pe fondul „grevei regale” şi al tot mai marii nemulţumiri a populaţiei faţă de guvernul procomunist, exprimată prin mari manifestaţii precum cele din 24 august şi 8 noiembrie, avuseseră loc adunările locale ale Partidului Social-Democrat la Galaţi, Timişoara, Reşiţa, precum şi a Asociaţiei de artă şi cultură din Bucureşti, în cadrul cărora Titel Petrescu, însoţit de partizanii săi cei mai fideli (Vlad Dimitriu, Adrian Dimitriu, Traian Novac, Eftimie Gherman etc.), anunţase această intenţie. După 23 august 1944, Partidul Social-Democrat, care nu fusese o forţă deosebit de puternică în perioada interbelică, reuşind rareori să obţină baremul de 2% din voturi şi să pătrundă în Parlament, a realizat o anumită sporire a influenţei sale politice. El era un factor moderator în raport cu comuniştii, dorind o înnoire a societăţii nu prin revoluţionarism, cum propovăduia teoria marxist-leninistă, ci prin reformism. Atracţia sa a fost mai mare printre muncitori, dar şi la intelectualitatea universitară şi mijlocie (profesori de liceu, învăţători etc.). Centre cu o veche tradiţie muncitorească, precum Reşiţa, Galaţi, Valea Jiului, considerau că nu partidul comunist le reprezintă cel mai bine interesele, ci cel social-democrat. Populaţia germană adera masiv la acest partid, existând şi secţii maghiare, dintre care cea mai puternică era cea de la Cluj. (20) Încă din primăvara anului 1945, curentul anticomunist din Partidul Social-Democrat a devenit atât de puternic, încât şi istoricii oficiali ulteriori recunoşteau întreruperea „în mai multe locuri” a colaborării. Pericolul de generalizare a situaţiei era real, pornindu-se de la atitudinea pe care o adoptau tot mai multe organizaţii locale. A fost făcut cunoscut, de pildă, un pasaj al unui proces-verbal de şedinţă a Frontului Naţional Democrat de la Timişoara. Când comitetul regional al Partidului Comunist Român a propus scoaterea în stradă, la demonstraţie, a „zeci de mii de oameni”, ca să ceară instalarea guvernului Petru Groza, delegatul Partidului Social-Democrat a declarat că „muncitorimea s-a plictisit de demonstraţii” şi că „elanul de luptă al muncitorilor a scăzut”, astfel încât demonstraţia nu a mai avut loc. (21) Conferinţa generală a adoptat Rezoluţia privitoare la prezentarea pe liste separate în alegeri. Dar agenţii comunişti infiltraţi în conducerea Partidului Social-Democrat au activat intens pentru sabotarea acestei hotărâri, care putea deveni fatală pentru prezenţa Partidului Comunist Român pe scena politică românească. Comuniştii îi foloseau pe liderii şantajabili ai Partidului Social-Democrat, care avau dosarele îngreunate de diferite păcate ideologice. Este vorba de Ştefan Voitec şi Ion Pas, care colaboraseră în timpul războiului antisovietic, ca trimişi ai Marelui Stat Major, la ziarele Santinela şi Der Soldat, Şerban Voinea, în aceeaşi perioadă director al agenţiei de ştiri Rador, şi mai ales Lothar Rădăceanu, implicat tot pe atunci într-o obscură afacere cu importuri de ceasuri din Germania (ceea ce îi adusese porecla de „Rădăceasu”, speculată copios în Dreptatea şi în alte ziare). (22) Ca urmare, plenara Partidului Social-Democrat din 10 februarie 1946 recomanda deja viitorului congres să accepte participarea pe liste comune cu comuniştii. Congresul din 10 martie 1946 a consfinţit această idee şi Partidul Social-Democrat a devenit din acel moment un supus satelit al partidului comunist. A doua zi, Titel Petrescu şi partizanii săi au înfiinţat Partidul Social-Democrat Independent, care a hotărât participarea pe liste proprii şi a colaborat în opoziţia anticomunistă cu Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalele centre social-democrate (Reşiţa, Timişoara etc.) au optat masiv în favoarea Partidului Social-Democrat Independent. Conducătorul social-democrat reşiţean Georg Hromadka consemna ulterior: „La alegerile din noiembrie 1946, «independenţii» (Partidul Social-Democrat Independent, n.n.) cuceresc în judeţul Caraş mii de voturi (…). La Reşiţa se ajunge în mod repetat la confruntări între social-democraţi şi comunişti.” (23) Partidul Social-Democrat Independent a fost virulent atacat de propagandiştii comunişti. El era caracterizat drept o „bandă” sau „clică”, care, „împinsă de reacţiune”, „a trecut la spargerea unităţii”, „la trădarea clasei muncitoare”. El s-a unit cu „vechii trădători”, „unelte ale tuturor dictaturilor fasciste”, şi a hotărât „ocuparea prin violenţă a sediilor Partidului Social-Democrat”, tentativă care, fireşte, „a eşuat complet”. „Grupuleţul titelist” se afla „în braţele doldora de bani ale reacţiunii”, iar titularul lui era un „dezertor în miez de noapte” şi un „executor al planurilor lui Maniu în Partidul Social-Democrat.” (24)

          Nici celălalt Partid Social-Democrat, cel aliat în continuare cu comuniştii, nu era cruţat. În 1947, când Partidul Social-Democrat mai exista, ideologul comunist Leonte Răutu îl compara cu menşevicii ruşi, prevestindu-i aceeaşi soartă: oricine „vede clar că în România democratică o reînviere a menşevismului este cu totul lipsită de perspectivă, că antisovietismul duce direct în braţele imperialismului străin, iar anticomunismul duce inevitabil la fascism.” (25)

          În consecinţă, în septembrie 1947, un comunicat al birourilor politice ale celor două formaţii anunţa hotărârea de a se pune în discuţia forurilor de conducere respective „mijloacele practice pentru grăbirea” a ceea ce se pretindea a fi o unificare. Adunările comune ulterioare, la care social-democraţii participau doar ca nişte figuranţi, preluaseră funcţiile organizaţiilor Partidului Social-Democrat. După ce muncitorii social-democraţi îşi aleseseră reprezentanţii care urmau să răspundă cu un Nu categoric înţelegerii intervenite peste capul lor, prin noua formulă organizatorică inventată a şedinţelor comune se anulau mandatele anterioare şi se impunea delegaţilor înlocuirea lor cu oameni care să spună Da. Acest fapt se petrecea în majoritatea centrelor industriale din ţară. Rezultă clar de aici imaginea unei împotriviri de masă la nivelul organizaţiilor locale, faţă de formarea aşa-numitului partid unic muncitoresc. Şi istoriografia comunistă făcea o enumerare a zonelor şi regiunilor unde „necesităţile au impus” răsturnarea alegerilor democratice de delegaţi: „În toate localităţile din Valea Jiului”, în „mai multe organizaţii din Oltenia”, în toată Transilvania şi în întregul Banat. (26) Congresul al XVIII-lea al Partidului Social-Democrat din octombrie 1947 împuternicea comitetul central să predea partidul în mâinile Partidului Comunist Român.

          Unificarea propriu-zisă a avut loc la congresul comun din 21-23 februarie 1948. Istoriografia comunistă scria: „Unificarea la congresul din 1948 a Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat, pe baza principiilor organizatorice, tactice, politice şi ideologice ale marxism-leninismului, a pus capăt sciziunii de peste 20 de ani din mişcarea muncitorească din ţara noastră, a asigurat clasei muncitoare, întregului popor statul major de luptă capabil să rezolve cu succes sarcinile operei istorice de construire a societăţii socialiste.” (27) Cu altă ocazie, se făcea astfel referire la acelaşi eveniment: „Făurirea în februarie 1948 a partidului revoluţionar al clasei muncitoare, pe temelia marxism-leninismului, a pus capăt pentru totdeauna sciziunii din mişcarea noastră muncitorească, a constituit o măreaţă victorie a forţelor revoluţionare din România. Crearea partidului unic al clasei muncitoare a reprezentat o necesitate obiectivă a dezvoltării revoluţiei în ţara noastră, asigurând condiţiile pentru înfăptuirea cu succes a misiunii istorice a proletariatului – de clasă conducătoare în revoluţia şi construcţia socialistă.” (28)

          În realitate, ţinând cont de raportul real de forţe dintre Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist Român, conducerea noului partid unic ar fi trebuit să cuprindă social-democraţi în proporţie de nouă zecimi. Istoricii oficiali falsificau însă realitatea, susţinând că „la 31 iulie 1947, Partidul Social-Democrat cuprindea 570.201 membri”, dar fără a indica vreo sursă a acestei informaţii de o suspectă exactitate. (29) Despre Partidul Comunist Român se susţinea, în schimb, că în decembrie 1947 număra 800.000 de membri. (30) Cu toate acestea, în alt moment se pretindea că „din cei 937.848 de membri aflaţi în evidenţa partidului unic până la 10 februarie 1948, un număr de aproape 150.000 proveneau din sânul Partidului Social-Democrat.” (31) Pe aceeaşi pagină, autorul respectiv revenea, precizând că „la această dată, Partidul Social-Democrat număra 285.021 membri.” (32) Jongleria cu cifre continua astfel: „La sfârşitul anului 1947, cele două partide (…) cuprindeau peste 1.300.000 de membri – din care Partidul Comunist Român 800.000, iar Partidul Social-Democrat 527.201 membri.” (33) Astfel era desfiinţată pur şi simplu cea mai mare parte din Partidul Social-Democrat. Încununarea operaţiei, care probabil că a dat totuşi bătaie de cap, o constituia modul cum arăta compoziţia conducerii noului Partid Muncitoresc Român, din punctul de vedere al provenienţei: comitetul central al Partidului Muncitoresc Român cuprindea 41 de membri plini, dintre care 31 comunişti si 10 social-democraţi, şi 16 membri supleanţi, adică 11 comunişti şi 5 social-democraţi. Biroul politic al comitetului central al Partidului Muncitoresc Român cuprindea 13 membri plini (10 comunişti şi 3 social-democraţi) şi 5 membri supleanţi (3 comunişti şi 2 social-democraţi). În sfârşit, secretariatul comitetului central al Partidului Muncitoresc Român număra, printre cei 5 membri ai săi, 4 comunişti şi un singur social-democrat. (34) La congresul al IV-lea al Partidului Muncitoresc Român sau, după noul calendar partinic, congresul al IX-lea, a fost lichidată ultima amintire a episodului unificării, revenindu-se la vechea denumire de Partidul Comunist Român. Între timp, în perioada verificărilor membrilor de partid din 1948-1951, Gheorghiu-Dej recunoştea în 1961 că fuseseră date afară din Partidul Muncitoresc Român „mai multe sute de mii de persoane”. (35) Acestea coincideau în mare cu numărul foştilor social-democraţi, ajungându-se abia acum ca proporţia stabilită la nivelul conducerii, evident inversată în februarie 1948, să corespundă noii realităţi din partid.

          Soarta cea mai tragică au împărtăşit-o, însă, după 1948, toţi conducătorii Partidului Social-Democrat Independent, care au fost azvârliţi în închisori, inclusiv liderii muncitorilor de la Reşiţa (Iosif Musteţiu, Georg Hromadka, Traian Cercega) şi Hunedoara. Unii au fost deportaţi în Bărăgan. Victor Frunză aprecia: „Întreaga Reşiţă şi întreaga Hunedoară, deci două din cele mai mari centre muncitoreşti din România, se împotriviseră ca un tot monolit la parodia unificării.” (36) De altfel, este interesant de ştiut faptul că la congresul al XVIII-lea al Partidului Social-Democrat, când s-a pus problema unificării, întreaga delegaţie din judeţul Caraş s-a abţinut de la vot. (37) Era singura modalitate prin care se mai putea protesta în acel moment.

 

 

Note:

1        Ana Pauker, Raport asupra statutului Partidului Comunist Român, 1946, p. 5.

2        Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 26-27.

3        Ibidem, p. 27.

4        Nicolae Ceauşescu, Istoria poporului român, Bucureşti, 1983, p. 247.

5        Ibidem, p. 226-227.

6        Ibidem, p. 488.

7        Ibidem, p. 320.

8        Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominterului (1919-1943). Eşecul unei speranţe, Bucureşti, 1993, p. 177.

9        Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 323.

10   Ibidem, p. 326.

11   Ibidem, p. 331.

12   Ibidem, p. 332.

13   Ibidem, p. 337.

14   Ibidem, p. 459.

15   Ibidem, p. 508.

16   Ibidem, p. 373.

17   Ibidem, p. 382.

18   Victor Frunză, op. cit., p. 270.

19   Ibidem.

20   Ibidem, p. 272.

21   Ibidem, p. 277.

22   Adrian Dimitriu, Mentorul meu politic: Constantin Titel Petrescu, în Magazin istoric, nr. 9/1994, p. 23.

23   Georg Hromadka, Scurtă cronică aBanatului montan, 1995, p. 121.

24   Victor Frunză, op. cit., p. 283.

25   Ibidem, p. 338.

26   Ibidem, p. 341.

27   Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 162.

28   Ibidem, p. 382-383.

29   Victor Frunză, op. cit., p. 349.

30   Ibidem, p. 546.

31   Ibidem, p. 350.

32   Ibidem.

33   Ibidem.

34   Ibidem.

35   Ibidem, p. 358.

36   Ibidem, p. 390.

37   Georg Hromadka, op. cit., p. 121-122.

Mircea Rusnac – Deportarea germanilor în Uniunea Sovietică (1945). Cu referire specială la Banat

17 iunie 2009

Istoria Rusiei ţariste, şi apoi a Uniunii Sovietice, abundă în cazuri de deportări masive de populaţie din zonele unde se remarca o rezistenţă mai mare contra sistemului represiv de guvernare, către regiunile cele mai greu accesibile din adâncul teritoriului (Siberia, Kazahstan, Extremul Orient, Vorkuta, Kolâma etc.). Fenomenul a fost intensificat pe parcursul celui de-al doilea război mondial, când conducătorii sovietici au reuşit performanţa de a deporta popoare întregi pe motivul colaborării cu ocupantul. În vara anului 1941, imediat după atacul lui Hitler, Republica Sovietică Socialistă a Germanilor de pe Volga a fost desfiinţată şi întreaga populaţie germană de acolo a fost strămutată în Siberia şi Kazahstan. Cazurile au devenit mult mai dese după ce Armata Roşie a început recucerirea teritoriilor ocupate de trupele Wehrmacht-ului. Au fost învinuite de colaboraţionism cu ocupantul fascist şi deportate în întregime o serie de etnii, printre care: karaceaii şi calmucii (la sfârşitul anului 1943), determinând desfiinţarea R.S.S. Autonome Calmuce; cecenii şi inguşetii (în martie 1944), desfiinţându-se R.S.S. Autonomă Ceceno-Inguşă; tătarii din Crimeea (mai 1944), desfiinţându-li-se Republica Sovietică Socialistă; balkarii (în decembrie 1944), R.S.S. Autonomă Kabardino-Balkară devenind numai Kabardină etc. Şi în rândul altor naţionalităţi (români din Basarabia, ucrainieni, baltici etc.) au fost operate deportări pentru acelaşi motiv. După invadarea ţărilor est-europene de către Armata Roşie, procedeul a fost extins şi asupra lor, iar primii meniţi a-l experimenta au fost, cum era de aşteptat, etnicii germani.

          Prima ţară care a cunoscut acest fenomen, fiind şi cea dintâi ocupată de Armata Roşie şi cedată sferei de influenţă sovietice, a fost România. În legătură cu deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică au fost vehiculate ulterior, în alte ţări, o serie de teorii care acuzau statul român de a fi aprobat, sau chiar de a fi solicitat el însuşi, efectuarea ei. Astfel, istoricul Anton Scherer din Austria scria: „Guvernul român al lui Constantin Sănătescu a propus în cererea sa de armistiţiu din 25 august 1944 către aliaţi, prin ambasadorul său la Ankara, Alexandru Creţianu, «completa expulzare a germanilor de pe teritoriul României». Ca măsură pregătitoare, Ministerul de interne ar putea să înregistreze pe toţi germanii civili care au împlinit 16 ani, atât bărbaţi cât şi femei, şi în realitate atât cetăţenii străini, cât şi persoanele care făceau parte din «Grupul Etnic German», prin urmare germanii (Ministerul de interne, decretul 12.500; 27 august 1944). Ministrul de externe Grigore Niculescu-Buzeşti îşi dăduse consimţământul aliaţilor prin delegaţia română, care va semna armistiţiul (încheiat la 12.9.1944), aflându-se la Moscova. Partidul Naţional Ţărănesc se afla în legătură cu Eduard Beneš, preşedintele guvernului cehoslovac în exil, care a cerut aliaţilor expulzarea germanilor din Cehoslovacia. În mod surprinzător, sovieticii erau împotriva expulzării germanilor din România.” (1) Pe pagina următoare, Anton Scherer adăuga: „România avea o soluţie radicală, şi anume completa expulzare a germanilor, aspirând şi fiind împotriva lor, aceasta chiar cu preţul unei pierderi de forţă de muncă valoroase.” (2) Istoricul maghiar Mihály Fülöp aprecia, de asemenea: „Frontierele etnice ale naţiunii germane au suferit astfel modificări profunde, însoţite de expulzarea masivă a germanilor din Polonia, Cehoslovacia (ceea ce a făcut ireversibilă reglementarea teritorială), din Ungaria şi din Iugoslavia, şi deportarea în Uniunea Sovietică a germanilor din România.” (3) În opinia istoricului maghiar, România reprezenta aşadar un caz singular! Iar istoricul francez Jean Nouzille conchidea: „Convenţia de armistiţiu româno-sovietică din 12 septembrie 1944 stipulează că România trebuie să furnizeze U.R.S.S. 100.000 de muncitori. Ţinând seamă de comportarea minorităţii germane faţă de România, de la venirea la putere a lui Hitler în Germania, şi mai cu seamă din 1940, guvernul român desemnează bărbaţi de la 17 la 45 de ani şi femei de la 18 la 35 de ani, 27.000 de saşi, dintre care 16.000 de femei, 35.000 de şvabi din Banat, dintre care 20.000 de femei, şi 18.000 de germani din alte regiuni ale României. Hotărârea de a se desemna saşi şi şvabi în locul ungurilor este determinată de atitudinea minorităţii germane faţă de România între 1940 şi 1944…” (4)

          Asemenea fabulaţii sunt frecvente în lucrările dedicate problemei în străinătate, care nu se bazează pe nici un fel de documentaţie sau (ca în primul caz prezentat aici) o utilizează tendenţios. Cum s-ar putea susţine că România ar fi „propus” expulzarea tuturor germanilor? Este adevărat că, la 25 august 1944, ambasadorul român la Ankara, Alexandru Creţianu, a remis o notă ambasadei americane în Turcia, făcând cunoscută schimbarea politică produsă în România cu două zile mai devreme şi solicitând semnarea unui armistiţiu cu aliaţii. Totodată, nota preciza: „Noul guvern a hotărât să semneze imediat un armistiţiu şi să treacă cu toate forţele ţării la izgonirea completă a tuturor germanilor aflaţi pe teritoriul românesc.” (5) Ce însemna acest lucru? Pur şi simplu faptul că, întorcând armele şi declarând război Germaniei naziste, România urmărea eliberarea teritoriului său de trupele Wehrmacht-ului. Nu era nicidecum vorba despre populaţia germană din România, cum susţinea Anton Scherer! Toate documentele şi apelurile guvernului pro-aliat Sănătescu cereau mobilizarea împotriva armatei germane şi nu o confundau pe aceasta cu cetăţenii români de etnie germană. Acelaşi este şi cazul presei române, despre care Anton Scherer scria: „Ziarele comuniste, naţional-ţărăniste şi social-democrate pretindeau vehement expulzarea germanilor.” (6) În cazul unui război, presa nu putea face excepţie de la regula generală. Ziarele P.C.R., P.N.Ţ., P.S.D. (şi P.N.L.!), supuse de altfel cenzurii sovietice, cereau evacuarea trupelor germane din România, lucru care s-a şi produs în lunile septembrie şi octombrie 1944. Decretul ministerului de interne din 27 august, de asemenea firesc în condiţiile războiului, prevedea internarea cetăţenilor germani şi a conducătorilor Grupului Etnic German, care erau în strânsă legătură cu naziştii. Nicidecum nu se poate trage concluzia, cum a făcut Anton Scherer, că în acest decret erau cuprinşi toţi germanii cetăţeni români! Nici Grigore Niculescu-Buzeşti nu îşi putea da „consimţământul” prin delegaţia care a semnat armistiţiul. Astăzi cunoaştem prea bine în ce mod a fost „negociat” acel armistiţiu (în realitate, un dictat sovietic), şi cum a fost lăsată delegaţia română să apere cauza ţării. (7) Niciunde nu este consemnat vreun „consimţământ” al delegaţiei române pentru o deportare a germanilor.

          În ce priveşte afirmaţia lui Jean Nouzille, că în Convenţia de armistiţiu s-ar fi „stipulat” ca România să furnizeze Uniunii Sovietice 100.000 de muncitori, desemnaţi de guvernul român dintre membrii minorităţii germane, ea este un neadevăr flagrant. Textul integral al Convenţiei de armistiţiu, publicat în numeroase rânduri, nu face nici cea mai mică referire la aceşti muncitori şi nici la membrii minorităţii germane din România. (8) Iar în privinţa lui Mihály Fülöp, este unanim demonstrat că în Uniunea Sovietică nu au fost deportaţi numai germani din România, ci şi din Ungaria şi Iugoslavia, şi chiar din Austria şi zona sovietică de ocupaţie din Germania. (9)

          În realitate, România, trecută rapid sub controlul deplin al trupelor sovietice de ocupaţie şi lipsită de orice independenţă reală în regimul sufocant fixat de Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, nu mai putea avea niciun cuvânt de spus, chiar în chestiunile sale interne. Este adevărat că, începând din 23 august 1944, organele româneşti de poliţie şi jandarmerie au procedat la arestarea a numeroase persoane, considerate că reprezentau un pericol pentru ordinea publică. Dar după semnarea armistiţiului, Comisia Aliată (Sovietică) de Control a apreciat ca nesatisfăcătoare măsurile autorităţilor române, în pofida faptului că multe dintre arestările efectuate de acestea fuseseră făcute în mod ilegal. În temeiul privilegiilor conferite prin articolele 2 şi 18 din Convenţia de armistiţiu, organele sovietice au ordonat noi internări. Între categoriile vizate în mod prioritar se aflau, fireşte, şi numeroşi cetăţeni români de etnie germană. (10) Împotriva lor au fost luate următoarele măsuri: cei care au sprijinit armata germană au fost arestaţi şi condamnaţi; membrilor Grupului Etnic German li s-a ridicat dreptul de vot; întreprinderile care au produs pentru armata germană au fost închise; s-au suspendat cursurile şcolilor germane în care se făcuse propagandă nazistă etc. (11) Sub presiunea sovieticilor şi din cauza stării de război cu Germania, au mai fost luate şi alte măsuri represive. Astfel, nota telefonică a Prefecturii poliţiei capitalei nr. 33.218 din 28 august 1944 către comisariatele poliţiei de siguranţă cerea prezentarea la comisariate a tuturor cetăţenilor germani şi a membrilor G.E.G. din România. (12) La 31 octombrie, prin nota nr. 75 a Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, se cerea primului ministru Constantin Sănătescu internarea supuşilor germani şi maghiari şi întocmirea unor tabele cu supuşii germani şi maghiari, cât şi cu supuşii români de origine etnică germană sau maghiară. (13) Prin ordinul nr. 32.137 al Ministerului de interne, subsecretariatul de stat al poliţiei cerea (la 31 decembrie 1944) ridicarea de acasă a etnicilor germani. (14) Iar prin ordinul nr. 32.475-S al Direcţiunii generale a poliţiei, din 3 ianuarie 1945, se specificau condiţiile referitoare la internarea etnicilor germani. (15) Totodată, în vederea deportării, în toate judeţele ţării s-au constituit echipe mixte, formate din militari sovietici şi cadre ale armatei, jandarmeriei şi poliţiei româneşti, pentru a-i selecţiona pe etnicii germani. Comisiile şi-au desfăşurat activitatea pe baza ordinului A/192, emis abia la 19 februarie 1945 de generalul Vinogradov, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din România. (16) „La mijlocul perioadei sărbătorilor creştine de iarnă, adică la începutul anului, comisiile de deportare au dat dovadă de un zel fără precedent în ridicarea şi concentrarea şvabilor, zel explicabil prin faptul că ele erau inspirate şi conduse de o ideologie total ateistă, de ideologia comunistă, indiferentă şi chiar ostilă vizavi de sărbătorile creştine”, menţiona Doru Radosav. (17)

          Punctul culminant al tragediei locuitorilor germani din România l-a reprezentat ordinul nr. 031 din 6 ianuarie 1945 al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control către preşedinţia Consiliului de Miniştri român, privind mobilizarea acestora pentru lucru. El preciza că în perioada 10-20 ianuarie 1945 urmau să fie „mobilizaţi toţi locuitorii germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor. Bărbaţii între 17 şi 45 ani, femeile între 18 la 30 ani. Femeile care alăptează copii până la 1 an nu vor fi mobilizate.” Totuşi, ultimul paragraf prevedea unele excepţii: „Vă solicităm să alcătuiţi o listă specială a celor care, deşi intră în această categorie, potrivit statului român sau a organelor locale, merită să fie scutiţi. Aceste liste vor fi înaintate Comisiei Aliate de Control sau reprezentanţilor ei locali.” (18)

          Cum se mai poate susţine, în aceste condiţii, că statul român ar fi sprijinit, sau chiar ar fi solicitat, deportarea etnicilor germani? În continuare, vom încerca să urmărim care a fost atitudinea reală a autorităţilor române faţă de acest tragic eveniment.

          Deja la 3 ianuarie 1945, „în numele guvernului român, Constantin Vişoianu – ministru de externe – protestează împotriva acestei măsuri abuzive, care depăşeşte clauzele armistiţiului. Din discuţiile avute de ministrul de externe român cu reprezentantul politic american, Burton Berry, din cadrul Comisiei Aliate de Control, acesta din urmă recunoaşte ca neavenită acţiunea deportărilor.” (19) Iată ce consemna, legat de acelaşi moment, însuşi Constantin Vişoianu: „i-am vorbit (lui Burton Berry, n.n.) despre cererea reprezentanţilor sovietici de aici, tinzând a ridica şi transfera în Rusia sovietică cetăţenii de origine germană din România, spunându-i că aceasta s-ar face împotriva voinţei guvernului român, care recunoaşte că printr-o asemenea măsură s-ar depăşi regulile dreptului internaţional şi că România ar fi pusă acum, şi mai ales în viitor, într-o situaţiune foarte delicată.” (20)

          La aflarea primelor veşti despre o ridicare iminentă a etnicilor germani, liderii acestora, Hans-Otto Roth şi Rudolf Brandsch, au încercat  să-l determine pe primul ministru Nicolae Rădescu să abandoneze această acţiune. El le-a explicat însă că planul fusese primit de la Moscova şi că guvernul român nu putea împiedica prin nicio hotărâre realizarea lui. Concomitent, Societatea Naţională de Cruce Roşie a României a intervenit de câteva ori la guvern, solicitând măcar diminuarea proporţiilor deportărilor. La 22 ianuarie 1945, preşedintele ei, dr. I. Constantinescu, revenea asupra cererilor făcute cu privire la germanii ce fuseseră ridicaţi şi duşi în Uniunea Sovietică, sugerând nouă categorii de persoane care trebuiau scoase din rândurile celor ce erau predaţi armatei sovietice. La această ultimă intervenţie a S.N.C.R., directorul cabinetului militar al generalului Rădescu, locotenent-colonelul Grigore Dăguţescu, a răspuns: „Comisia sovietică nu face nicio excepţiune.” (21)

          Şi primul ministru Rădescu a protestat împotriva deportărilor, întâi într-o notă adresată la 13 ianuarie 1945 generalului Vinogradov. Acest energic protest arăta gravele perturbări ale situaţiei naţionale şi economice, în special în Transilvania şi Banat, unde etnia germană trăia de secole. El solicita să se mai cerceteze o dată „dacă, în lumina celor expuse mai sus, nu ar fi cu putinţă să se modifice sau măcar să se atenueze într-o cât mai largă măsură hotărârile luate de comandamentul sovietic.” (22) Chiar şi Anton Scherer recunoştea, legat de acest protest: „Realitatea este că generalul Rădescu a protestat la 13 ianuarie 1945 împotriva deportării germanilor din România şi a salvat 11.924 de persoane de la deportare (muncitori industriali calificaţi, femei care erau căsătorite cu români, călugăriţe, călugări, cei incapabili de muncă).” (23)

          Cel de-al doilea protest al lui Rădescu către Vinogradov, din 15 ianuarie, menţiona cazurile a doi tineri români din Turnu Severin care fuseseră şi ei deportaţi ca germani şi se încheia astfel: „Comunicându-vă cele de mai sus, am onoarea a protesta în numele guvernului român împotriva măsurilor luate de Înaltul comandament sovietic (împotriva, n.n.) unor cetăţeni de indiscutabilă origine etnică română şi a vă ruga să binevoiţi a dispune de urgenţă ca tinerii români sus arătaţi, plecaţi cu trenul din Turnu Severin în ziua de 12 ianuarie 1945, precum şi toţi cei aflaţi în această situaţie, să fie imediat înapoiaţi la căminurile lor şi ca asemenea cazuri să nu se repete.” (24)

          Pe baza ultimului paragraf al ordinului 031, autorităţile române s-au zbătut mult timp să salveze diverse categorii de etnici germani. Astfel, la 8 ianuarie 1945, se obţinea exceptarea femeilor căsătorite cu români, a copiilor cu tată român şi mamă germană, a infirmilor, a incapabililor de muncă, a bolnavilor complet netransportabili. (25) La 10 ianuarie erau adăugaţi: muncitorii din fabrici şi specialiştii; româncele măritate cu germani; călugăriţele; germanii apatrizi din Vechiul Regat, veniţi în ţară înainte de 1916 şi care aveau legături de rudenie cu familiile cunoscute româneşti, sau au adus în ţară capitaluri mari, întemeind industrii sau case de comerţ care au produs venituri mari pentru ţară. (26) La 18 ianuarie erau salvaţi şi călugării. (27) La 24 ianuarie li se adăugau cetăţenii români de origine germană, atât bărbaţi, cât şi femei, care erau căsătoriţi cu etnici români, evrei, sârbi, unguri etc. (bănăţenii au fost însă exceptaţi de la această măsură!). (28) La 17 ianuarie se încercase şi scutirea militarilor, (29) dar sovieticii nu au ţinut cont de aceasta, ridicându-i direct de pe front sau din taberele de muncă. (30)

          La 24 ianuarie 1945, însuşi regele Mihai a trimis preşedintelui S.U.A., Roosevelt, un amplu memoriu în care descria sumbra situaţie a României aflată sub ocupaţie sovietică. Referindu-se la deportarea germanilor, regele scria: „Aceşti cetăţeni, care numără astăzi aproximativ o jumătate de milion, sunt stabiliţi în România de multă vreme (transilvănenii de 7 secole, cei din Banat de 2 secole). Pentru aceste motive, aceşti cetăţeni constituie o parte din existenţa reală a naţiunii române, de care sunt legaţi în întregime, şi, prin urmare, a-i lua fie şi pentru o scurtă perioadă din gospodăriile lor, ar perturba într-un mod foarte serios toate ramurile de activitate ale ţării (stat, armată, industrie, comerţ, activitate bancară, agricultură ş.a.m.d.). (31) Consecinţele acestor deportări erau descrise astfel: „dezorganizarea industriilor de producere a materialului de război; lipsa oamenilor pentru aratul ogoarelor şi pentru exploatarea pădurilor; descomplectarea a numeroase servicii guvernamentale sau companii particulare; compromiterea funcţionării normale a numeroase instituţii – într-un cuvânt, aceasta însemnând o serioasă lovitură dată întregii activităţi economico-administrative a statului, într-o perioadă când pierderile noastre pe front, prizonierii noştri ţinuţi în U.R.S.S. şi efortul nostru de război ridică foarte grava problemă a mâinii de lucru disponibile.” (32) Şi continua astfel: „Ei (sovieticii, n.n.) n-au luat niciodată în considerare suferinţa mutării, în plină iarnă, a unei întregi populaţii la o distanţă atât de considerabilă de casele lor, sau suferinţa familiilor despărţite (în special acelea rezultate din căsătorii mixte între români şi cetăţeni români de origine germană)… De fapt, mutările cetăţenilor de origine germană continuă încă, iar transportul lor spre destinaţii necunoscute este în curs de a fi dus la îndeplinire.” (33)

          Încă de la 9 ianuarie 1945, Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, într-un protest trimis primului ministru, aprecia cererea Comisiei Aliate (Sovietice) de Control de a ridica pe germani ca „o violare flagrantă a suveranităţii noastre naţionale.” El mai scria: „Ne întoarcem astfel pe o altă cale la discriminare rasială, a cărei eradicări a fost una din condiţiile armistiţiului.” Deportarea în masă a germanilor în U.R.S.S. „ar putea crea o prăpastie pe care noi nu o vom putea umple din nou.” Totodată, el aprecia că:

          „Aceste cerinţe sunt împotriva condiţiilor armistiţiului din 12 septembrie 1944 şi vin în contradicţie cu declaraţiile făcute de guvernul rus la data respectivă, care afirmă că guvernul sovietic nu intenţionează să realizeze deportarea pentru muncă în Rusia, un zvon care a fost răspândit la acea dată de propaganda nazistă.” (34)

          În documentul intitulat Evoluţia situaţiei politice în România, decembrie 1944 – ianuarie 1945, serviciul de informaţii al guvernului polonez în exil de la Londra, referindu-se la deportări, arăta: „Reacţia ţării a fost atât de puternică, încât liberalii au fost gata să părăsească guvernul, dar ţărăniştii i-au convins să-şi schimbe decizia, astfel încât să nu le dea comuniştilor posibilitatea să pretindă că democraţii îi iau sub protecţia lor pe germani.” (35)

          În cursul anului 1945, în numele comuniştilor saşi şi şvabi, Gustav Kinn şi Rudolf Mayer ajungeau să îi scrie chiar lui Stalin, în speranţa unei redresări a situaţiei: „Celelalte zeci de familii însă, a căror rude nu s-au înapoiat încă, se adresează Ţie, Marele Generalissime, cu marea şi devotata rugăminte, să binevoieşti a face posibilă repatrierea şi acelor saşi şi şvabi, care se mai află în U.R.S.S. Din toate inimile noastre devotate Te implorăm, să satisfaci cererea noastră pentru ca părinţii să fie redaţi copiilor şi copiii părinţilor încă în timpul acestei ierni de grea încercare.” (36)

          Rămâne destul de ambiguă poziţia faţă de aceste masive deportări a principalei forţe politice a ţării din acel moment, Partidul Naţional Ţărănesc, şi în special a preşedintelui său, Iuliu Maniu. Este adevărat că acesta menţinuse, în cursul războiului, contactul cu Eduard Beneš, care era cunoscut prin atitudinile sale ostile germanismului. Şi P.N.Ţ., ca şi celelalte principale partide din România, fusese întotdeauna favorabil alianţei externe cu Franţa şi Anglia, opunându-se revizionismului practicat de Germania nazistă şi de aliaţii acesteia. Este însă eronat să se aprecieze poziţia acestui partid în perioada interbelică drept una făţiş antigermană. Dar tăcerea suspectă în privinţa deportărilor din ianuarie 1945 arată faptul că Maniu respecta un anumit consemn, probabil în speranţa obţinerii de facilităţi pentru situaţia ţării în alte privinţe. De aceea, el nu s-a asociat protestului lui Dinu Brătianu din 9 ianuarie, cum făcuse aproape de fiecare dată cu alte ocazii, iar miniştrii naţional-ţărănişti din guvernul Rădescu, după cum s-a văzut, au împiedicat criza pe care voiau s-o provoace liberalii. Abia în luna iulie 1946, luând cuvântul cu ocazia unei şedinţe a delegaţiei permanente a tineretului universitar naţional ţărănesc, vicepreşedintele P.N.Ţ., Ion Mihalache (care nu era legat, probabil, printr-un asemenea consemn), lua atitudine publică, pentru prima dată în România aflată sub ocupaţia trupelor sovietice, împotriva masivelor deportări de populaţie germană, inclusiv din Banat, în Uniunea Sovietică: „Populaţia germană reprezintă, precum am văzut, 4,40 la sută (din totalul populaţiei ţării, n.n.). Nu se ştie precis dacă cifra rămâne exactă, în urma deportărilor făcute cu voia şi fără voia ei. Înainte de război, populaţia germană era liniştită, paşnică, leală şi bine gospodărită (…). Astfel, astăzi ni se par exagerate măsurile luate împotriva saşilor şi şvabilor, care au rezistat hitlerismului, refuzând să se înscrie în Grupul Etnic German.” (37) Este adevărat că aceasta a fost una dintre cele mai convingătoare precizări de atitudine în această privinţă a liderilor opoziţiei din acei ani. Dar de ce aşa de târziu?!

          Un motiv ar putea fi şi lipsa unei reacţii oficiale din partea Marii Britanii şi a Statelor Unite, în ciuda insistenţelor guvernului român. În această privinţă, este edificator secul comunicat al lui Churchill către ministrul de externe al Marii Britanii din 19 ianuarie 1945, care explică totul: „Se pare că luăm o linie foarte activă împotriva deportării austriecilor, saşilor şi altor germani sau elemente quasi-germane din România în Rusia în scopul muncii. Luând în considerare tot ceea ce a suferit Rusia, şi atacurile premeditate întreprinse de România împotriva ei, şi armatele vaste pe care Rusia le foloseşte pe front în prezent, şi condiţiile groaznice ale popoarelor în multe părţi ale Europei, nu înţeleg de ce ruşii ar greşi dacă cer 100 sau 150 de mii din aceşti oameni să lucreze în subteranul lor. De asemenea, trebuie să ţinem minte că am promis să lăsăm destinul României în mare măsură în mâinile ruşilor. Eu nu pot să consider că ar fi greşit din partea ruşilor să ia români de orice origine doresc, ca să lucreze în minele ruseşti, în lumina celor întâmplate.” (38) Iată deci pe cine ar trebui să acuze istoricii occidentali care consideră statul român drept coautor al deportărilor!

          Este adevărat, pe de altă parte, că o secţiune a spectrului politic românesc a fost favorabilă din start măsurilor represive îndreptate împotriva minorităţii germane şi a aplaudat deportările în Uniunea Sovietică. Dar acest extrem de redus segment nu reprezenta nici interesul naţional românesc, nici adevărata orientare a ţării. Este vorba despre grupările politice (nesemnificative numeric în acea perioadă) de extremă stângă, care nu reprezentau altceva decât propagarea ideilor şi intereselor sovietice. Partidul comunist şi aliaţii săi, la ordinul Moscovei, au declanşat din capul locului un furibund atac împotriva germanilor ca etnie, catalogându-i pe toţi drept „hitlerişti”. Ei au cerut cele mai drastice măsuri împotriva germanilor. Astfel, proiectul de platformă al Frontului Naţional Democrat din 24 septembrie 1944, elaborat de P.C.R., insera două puncte care evidenţiau hotărârea de a pedepsi aspru întreaga minoritate germană din România pe considerentul etniei: „Confiscarea tuturor bunurilor nemţeşti. Arestarea hitleriştilor saşi şi şvabi şi confiscarea averilor lor” (punctul 3) şi „Naţionalizarea întreprinderilor nemţeşti şi ale complicilor lor” (punctul 13). (39)

          Încă din toamna lui 1944, comuniştii îi acuzau pe colegii lor din guvernele de coaliţie că nu manifestă suficientă intransigenţă faţă de germani, dar că încercau să acuze în schimb crimele comise de maghiarii horthyşti în nordul Transilvaniei şi să-i tragă la răspundere pe aceştia. Combătându-i în numele P.C.R. pe „domnii” care îi acuzau mai mult pe horthyşti decât pe germani, Grigore Preoteasa scria în articolul Despre libertatea Ardealului, apărut în România liberă din 13 noiembrie 1944: „Aceiaşi domni au uitat că mai există în România un grup etnic, saşii. Au uitat că, în timpul dictaturii, acest «grup etnic» a alcătuit în România un adevărat stat în stat. Că imense averi industriale şi bancare au trecut în buzunarele acestor credincioşi reprezentanţi ai lui Hitler (…). De aceea, nu este o întâmplare că domnii (…) au uitat pe saşi, au uitat îngâmfarea lor hitleristă, jaful şi bogăţiile strânse din pământul şi sângele rusesc.” (40) De altfel, şi faţă de foştii conducători români, comuniştii, la ordinul Moscovei, aveau aceeaşi atitudine. Ziarul oficial al P.C.R., Scânteia, enunţa sub semnătura redactorului-şef, Miron Constantinescu, la 4 februarie 1945: „Până astăzi, trebuia să avem spânzurători înălţate în mijlocul pieţelor, de care să atârne criminalii de război antonescieni. Până azi trebuia să răsune pădurile şi câmpurile de salvele plutoanelor de execuţie.” (41)

          În viziunea sovieticilor şi a comuniştilor români, populaţia de origine germană era învinuită de a fi colaborat cu armata lui Hitler şi de a fi reprezentat în continuare un pericol în spatele frontului. „Trecând peste dramele războiului, asumate de lumea celor mici în mod egal, atât de cei din categoria învingătorilor, cât şi de cea a învinşilor, comunitatea şvăbească a fost obligată să-şi asume, dincolo de propria închipuire, sentimentul culpabilităţii generale a etniei din care a făcut parte, o sinecdocă a culpei, «totum pro parte», adică a responsabilizării întregului pentru vina unei părţi”, este concluzia trasă de Doru Radosav. (42)

          În privinţa atitudinii comuniştilor reşiţeni faţă de aceeaşi problemă, ea era într-un fel sintetizată, de exemplu, de secretarul judeţean Caraş al P.C.R., Mihai Dalea, care se adresa astfel în preziua deportărilor, transmiţând cuvântul de ordine al comitetului central al partidului, conducătorilor antifascişti germani, întruniţi la Casa Muncitorească: „Mergeţi! Cu toţii. Şi primii, voi veţi merge. Dincolo să le spuneţi celorlalţi: Priviţi! Asta am făcut-o noi! Ceea ce am distrus, tot noi trebuie să reconstruim. Acum.” (43) Şi tot Doru Radosav adăuga: „Un fantomatic «Comitet Antifascist al Muncitorilor germani din România», de sorginte comunistă, nu a luat apărarea populaţiei germane deportate şi care în majoritatea ei nu a fost implicată într-un fel sau altul în politica hitlerismului.” (44) Iată deci ilustrarea faptului că activiştii comunişti nu aveau naţionalitate! De altfel, printre cei deportaţi s-au numărat şi reşiţenii Anton Breitenhofer, Erich Wayand, Josef Rot, Franz Klein, Julius Focht, Franz Kraßnek, Jenö Fekete şi Michael Schindler, care erau deja, sau vor deveni ulterior, convinşi militanţi de extremă stângă. (45)

          Încercând să desluşească raţionamentul deportării germanilor, Victor Frunză făcea următoarele consideraţii: „Se pune întrebarea, de ce saşii şi nu horthyştii? (Nu maghiarii, pentru a fi limpede înţeleşi). Sau, încercând să înţelegem psihologia învingătorului, de ce cel puţin nu şi unii şi alţii? Nu există în această privinţă o explicaţie a autorităţilor. Ea ar putea fi totuşi dată, în perspectiva scopurilor şi a momentului analizat: ruşii erau interesaţi să ceară socoteală nu pentru Ardealul ocupat; crimele împotriva populaţiei româneşti îi interesau cel mai puţin. Saşii, ca germani, trebuiau să dea seamă ca popor învins. Un element deloc secundar: probabil că horthyştii vinovaţi de crime împotriva poporului român din partea ocupată a Transilvaniei nu reprezentau o masă de oameni şi nu dispuneau nici de averile substanţiale ale germanilor. Prada de război care urma să intre în posesiunea învingătorilor era de altfel menţionată şi de liderii comunişti români. Partidul creat şi comandat de Moscova nu putea avea altă opinie, decât cea care îi venea ca directivă.

          P.N.Ţ., care cerea pedepsirea crimelor înfăptuite de regimul horthyst atât în timpul ocupaţiei, cât şi în retragerea sa, era acuzat că aţâţă şovinismul, fără ca nimeni să fi îndrăznit a cere o denumire pentru actele de represalii în masă, îndreptate împotriva populaţiei de origine etnică germană.” (46)

          Iar Jean Nouzille constata şi el legat de aceeaşi chestiune: „Pe de altă parte, în toamna lui 1944, conducerea Partidului Comunist Român este compusă în majoritate din evrei şi unguri întorşi de la Moscova, ca Ana Pauker şi Luka Laszlo (supranumit Vasile Luca), care aplică indicaţiile lui Stalin cu privire la egalitatea în drepturi în Transilvania, în vederea recrutării de comunişti în această regiune.” (47) Iată în linii mari de ce focul principal a fost îndreptat împotriva germanilor şi nu a altor minoritari!

          O altă enigmă o reprezintă numărul total al deportaţilor. La recensământul din 1941, numărul locuitorilor germani din România (fără nordul Transilvaniei) era de 587.075, (48) iar un raport al Institutului Naţional de Statistică din 15 august 1945 îl aprecia ca fiind de 469.967 de etnici germani. (49) Dar această masivă reducere îi cuprindea, pe lângă cei deportaţi, şi pe germanii morţi în război sau plecaţi din ţară odată cu trupele Wehrmacht-ului. Anton Scherer aprecia că, în total, au fost deportaţi circa 165.000 de germani din Europa de sud-est (Iugoslavia, Ungaria şi România) la muncă forţată în Uniunea Sovietică, dintre care circa 129.000 de şvabi dunăreni. (50) Numărul strict al germanilor deportaţi din România în U.R.S.S. a fost estimat de diferite surse la 70.000, 75.000, 81.000 sau chiar la 97.762 (după ziarul Presse din Viena, din 28 august 1954). (51) Aceleaşi variaţii se întâlnesc şi în privinţa repartiţiei regionale a deportaţilor din România. S-a văzut mai sus că Jean Nouzille estima numărul saşilor deportaţi la 27.000, cel al şvabilor bănăţeni la 35.000, iar cel al germanilor din restul ţării la 18.000. Anton Scherer, citând surse germane, vorbea de 26.000 de saşi, 35-40.000 de şvabi din Banatul românesc (fără Banatul montan) şi 15.000 de germani din Satu Mare (5.000), Banatul montan şi din Vechiul Regat. (52) Cifra aproximativă a deportaţilor din Banatul montan este de 8-9.000. (53) Iar istoricul Matthias Annabring se referea la 26.000 de deportaţi din Transilvania, 50.000 din Banat şi 5.000 din Satu Mare. (54) Dintre aceştia, proporţia celor decedaţi în lagărele de muncă sovietice era estimată de Dumitru Şandru la 15-20%. (55)

          Ancheta demografică efectuată la 15 august 1949 de Institutul Naţional de Statistică evidenţiază cifra deportaţilor ca fiind de 70.148. În raportul Inspectoratului general al jandarmeriei, Direcţia siguranţei şi ordinii publice din 14 februarie 1945, numărul celor înscrişi pe liste în vederea deportării era de 64.419. La data întocmirii raportului, se aprecia că erau deja deportaţi 46.540, la care erau adăugaţi etnicii germani exceptaţi (11.924), dispăruţi (3.604), decedaţi (12), sau care şi-au schimbat domiciliul (2.339). Aceeaşi cifră de numai 46.540 rezulta şi dintr-un alt raport, întocmit de aceeaşi direcţie, la 12 noiembrie 1945. (56) După cum se vede, autorităţile comuniste române, în complicitate cu conducătorii sovietici, încercau să diminueze cât mai mult cifra deportaţilor, până la o cotă incredibil de mică.

          După cum s-a putut uşor observa din cifrele prezentate mai sus, Banatul a furnizat cel mai mare număr de deportaţi etnici germani în Uniunea Sovietică. Germanii bănăţeni au fost supuşi unui tratament chiar mai restrictiv decât cel rezervat celorlalţi germani din România. S-a văzut că, de exemplu, ei au fost singurii excluşi de la scutirea de deportare care îi cuprindea pe acei germani care erau căsătoriţi cu etnici români, evrei, sârbi, unguri etc. Din Banat au fost ridicaţi şi specialiştii germani, deşi şi aceştia trebuiau să fie exceptaţi. La 20 ianuarie 1945, generalul de divizie Carlaonţ, comandantul Corpului 7 teritorial, raporta Secţiei a 7-a a Marelui Stat Major că printre cetăţenii români de origine etnică germană ridicaţi se aflau atât de mulţi specialişti, încât se ajunsese, de pildă la Timişoara, ca întreprinderile industriale să nu-şi poată desfăşura activitatea. (57)

          La scurtă vreme după încetarea valului de deportări, Coloman Müller a înaintat, în numele Organizaţiei Antihitleriste Germane din Timişoara, al cărei lider era, un memoriu ambasadei Uniunii Sovietice din Bucureşti şi ministrului justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, în care îşi exprima nemulţumirea pentru faptul că internarea şi deportarea germanilor s-a făcut prin ignorarea provocatoare a acestei organizaţii, compusă din social-democraţi şi comunişti care luptaseră împotriva fascismului.

          Descriind modul în care s-a desfăşurat ridicarea germanilor, Doru Radosav consemna: „În general, concentrarea celor care urmau să fie deportaţi s-a petrecut sub semnul derutei, al necunoaşterii situaţiei reale, deşi toţi simţeau un pericol iminent. Pentru a se salva, mulţi şi-au declinat apartenenţa etnică germană.” (58) Cu prilejul ridicării s-au produs şi evenimente dintre cele mai tragice. Astfel, de exemplu, în momentul când urma să fie ridicat (14 ianuarie), germanul Ioan Kukler din comuna Giarmata, judeţul Timiş-Torontal, l-a lovit în cap pe sergentul-major Iulian Vârjeanu. A urmat o luptă, în urma căreia jandarmul însoţitor, sergentul-major Gheorghe Chiochiş, l-a împuşcat mortal pe locuitorul german. (59)

          În Banat ajungeau, de frica deportărilor, şi germani refugiaţi din alte zone ale ţării. Într-o notă din 26 ianuarie despre ridicarea germanilor din judeţul Sibiu, se preciza că „pentru a se sustrage deportării, numeroşi minoritari germani de ambele sexe au fugit, unii în munţi, iar alţii în direcţia judeţului Gorj şi spre Orşova”, (60) ultimii probabil cu intenţia disperată de a fugi din ţară.

          Nota numărul 1.279 a Agenturii Banat, centrul Timişoara (16 ianuarie), intitulată Arestarea elementelor de origine germană, descria pe larg evenimentele petrecute în acest oraş: „În noaptea de 13/14 ianuarie 1945, atât în Timişoara, cât şi în raza judeţului Timiş-Torontal, Comandamentul sovietic local, în colaborare cu Comandamentul român şi autorităţile poliţieneşti locale, am procedat în teren la curăţirea şi ridicarea tuturor cetăţenilor de origine etnică germană propriu-zis (…), au fost ridicaţi şi adunaţi la început în diferite căminuri şi parcuri amenajate în mod special, pentru ţinerea acestora până la ridicarea completă a tuturora (…). Operaţia de curăţire s-a făcut mai mult noaptea, unde fiecare patrulă mergând din casă în casă, ridicau tot ce găseau că corespund normelor şi indiciilor din recensământ.” Germanii respectivi, „complet deprimaţi sufleteşte, se supuneau ordinului dat fără murmur.” Chiar şi autorul notei recunoştea: „Scenele au fost groaznice, atât la părăsirea căminului, cât şi a locului natal. Mulţi dintre aceştia, prinzând la veste din timp, au fugit, iar unii, pentru a scăpa de deportare, s-au sinucis.” Erau menţionate şi cazuri de fete de 17-18 ani, aruncându-se în braţele ofiţerilor români, cu rugămintea de a le salva. Pentru că autorităţile române nu manifestaseră „zelul” pretins de la ele, „Comandamentul suprem din Bucureşti, faţă de această situaţie, a dat ordin imediat ca continuitatea operaţiunilor de ridicare a elementului german să se facă direct de către poliţia militară sovietică.” În locurile unde au fost temporar adunaţi germanii s-au constituit comisii mixte de triere. La 16 ianuarie, operaţiile de „curăţire” erau considerate încheiate, „prin aceasta toţi care se găseau depuşi provizoriu prin căminuri şi parcuri, au fost puşi în maşini sovietice închise, escortaţi de sentinele şi conduşi la gară pentru a fi îmbarcaţi în vagoane de marfă bine închise. În gară, pe lângă vagoane, exista o pază compusă din sentinele sovietice foarte strictă, încât nimeni nu putea să vorbească cu aceştia şi nici să le dea cel puţin un pahar cu apă.” Îmbarcarea în vagoane s-a făcut pe grupe de circa 30 de persoane în fiecare vagon, indiferent de sex. Din cauză că unii etnici germani fugiseră înainte de a fi arestaţi, se menţiona că ei vor fi căutaţi în continuare în vederea deportării, iar cei care nu se vor supune celor stipulate în comunicat urmau a fi trimişi în judecata Curţii Marţiale, „pentru care vor fi aspru sancţionaţi.” (61)

          Tot la 16 ianuarie era întocmită şi nota-sinteză intitulată Ridicarea minoritarilor germani din România. Se arăta chiar din debut că, în momentul începerii arestărilor în întreaga ţară (10-11 ianuarie), „populaţia germană era într-o stare de spirit disperată.” De altfel, zvonuri şi versiuni cu privire la această deportare existaseră cu mult înainte, când autorităţile sovietice întocmiseră deja tabele cu locuitorii germani de ambele sexe. Germanii nutriseră însă şi speranţa că până la urmă vor fi scutiţi de deportare, iar fruntaşii lor (Hans-Otto Roth, Rudolf Brandsch, Victor Glondys) au încercat unele intervenţii pe lângă guvernul român, sperând chiar că anglo-americanii vor interveni în favoarea lor. „Pe măsura apropierii datei fatidice şi neivirii niciunui indiciu concret că ameninţarea a trecut, speranţele minoritarilor germani au scăzut rapid, cedând unei deprimări şi tensiuni care şi-au atins apogeul în zilele de 9 şi 10 ianuarie a.c. Prăbuşirea moralului populaţiei germane a ajuns completă în noaptea de 10/11 şi în ziua de 11 ianuarie a.c., când organele sovietice şi româneşti au început arestările.” Despre atitudinea românilor faţă de deportări, nota-sinteză arăta: „În rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stângă, în special ale românilor din Ardeal, se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării. În unele cercuri româneşti din Ardeal se adaogă că, oricum, minoritarii germani trăiesc de 800 de ani pe aceste meleaguri şi deci ar trebui protejaţi, mai ales că Germania, indiferent de regimul ei politic intern, nu va ierta niciodată României că a consimţit la deportarea lor.” Concluzia notei-sinteză era: „În special în Ardeal, arestările minoritarilor germani au repercusiuni evidente asupra randamentului muncii, stânjenind activitatea în toate sectoarele vieţii economice.” (62)

          Despre modul cum au decurs ridicările de etnici germani din Reşiţa, avem câteva relatări amănunţite. Cetăţeanul Karl Bereznyak îşi amintea: „Dimineaţa (17 ianuarie 1945, n.n.) la ora 4 am fost treziţi. În faţa intrării stăteau camioane, în care am fost încărcaţi; apoi am fost duşi la gară şi urcaţi în vagoane de vite, femei şi bărbaţi împreună, 40-42 de oameni  într-un vagon. În fiecare vagon erau o mică sobă, câteva bucăţi de lemn şi o gaură în podea, pe care trebuia să o folosim ca WC. La 17 ianuarie, după-amiaza între orele 15 şi 16, începea călătoria către necunoscut. Din păcate, pentru 30 de procente ea a fost fără drum de întoarcere.” (63) Anna Stuiber relata legat de aceleaşi împrejurări: „Cu două zile înainte ca drama să înceapă, am fost avertizată de oameni care mi-au dorit binele; m-au sfătuit să mă ascund. Eu însă nu voiam să cred că lumea trebuia să plătească pentru câţiva, fără să aibă nicio vină. Şi astfel a venit 16 ianuarie. Deja de dimineaţă, dealurile Reşiţei erau ocupate de militari ruşi, şi nimeni nu mai putea să plece din oraş sau să intre în oraş. Eu am sperat până la capăt într-o minune. Adesea mergeau împreună un soldat rus şi un soldat român. Pe când ei erau în străduţa noastră, am înţeles că problema era serioasă. După-amiaza la ora 14 erau acolo. Din casa noastră, trebuia să plecăm tatăl meu vitreg şi cu mine şi să rămână sora mea de 14 ani şi mama mea vitregă. Eu şi tatăl meu vitreg trebuia să plecăm, căci corespundeam vârstei. Erau aduse femei de la 18 la 40 ani şi bărbaţi până la 50 ani. După un scurt bun-rămas, noi am plecat. Duşi ca nişte criminali, păşeam pe stradă în jos, pe lângă vecinii noştri care aveau norocul să rămână acasă, fiind ori prea bătrâni, ori prea tineri, ori au venit pe lume ca români sau unguri. Nu era, în afară de aceasta, nicio altă vină în acest război? Pe când noi mai ridicam mâinile încă o dată la despărţire, pe când îi auzeam pe unii plângând de durere, m-au înştiinţat că nu-mi voi mai revedea prea curând sora şi ţinutul.

          Mai întâi am fost conduşi până la cinematograful Cultural, unde era un loc de adunare şi unde erau deja strânşi foarte mulţi oameni, şezând pe bagaje, stând culcaţi pe pături, deoarece scaunele erau toate scoase. În această sală ne-au ţinut o zi şi jumătate şi două nopţi, stând la lumină electrică; deja aceasta era o pedeapsă. La 18 ianuarie, dimineaţa la ora 5, am fost duşi cu autocamioane la gară. Acolo am fost încărcaţi în vagoane de vite cu ferestre închise, cu priciuri de lemn golite. După-masa la ora 17 porneam apoi în călătoria spre necunoscut. Deja la 12 ore după ce ne-au urcat în vagoane la Reşiţa, era greu, căci era o iarnă friguroasă, vagoanele nu erau încălzite, cu toate că o sobă de tablă era acolo; lemn însă nu era disponibil. Asta ne-a făcut să luăm drumul în serios.” (64) Transportarea acestor deportaţi s-a încheiat în lagărul Plast din regiunea Celeabinsk.

          Locuitoarea Helene Brezina din Reşiţa consemna: „Apoi a venit nefericita zi de 16 ianuarie 1945. La gară, trenul cu multe vagoane, plin de oameni, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi. Apoi, pe când trenul era pus în mişcare, au rămas în urmă multe inimi de mamă sângerânde, taţi, soţii, soţi şi copii, loviţi şi în profundă durere. Noi, cei care eram transportaţi şi duşi împotriva voinţei noastre în necunoscut, eram de asemenea cu o durere pe care n-am mai cunoscut-o niciodată şi chinuiţi din cauza despărţirii de dragii noştri şi de locurile familiare.” (65) Şi Helene Brezina făcea parte tot     dintr-un transport către lagărul sovietic de la Plast. Helene Zammer, deportată la Berezovsk, lângă Sverdlovsk, scria: „Eu sunt născută Schiller Helene, arestată la Reşiţa. Când am fost târâtă în Rusia, aveam 19 ani. Am stat acolo în intervalul 16 ianuarie 1945 – 24 decembrie 1949. Tatăl meu era în acelaşi transport, alături, însă era bolnav şi în acelaşi an a fost expediat înapoi.” (66)

          Peter Paul Walter îşi amintea: „La 10 ianuarie 1945 mergeam ca de obicei la serviciu. La ora 4 trebuia să fiu acolo. Deoarece locuiesc în Reşiţa în cartierul Stavila, plecam devreme de acasă şi eram la ora 4 la Şcoala de beton. Acolo m-au oprit doi soldaţi români şi m-au întrebat unde mă duc. Pe deasupra, au spus că nimeni în această zi nu merge la serviciu, şi m-au dus în clădirea Şcolii de beton. Eu eram primul arestat. Apoi a venit al doilea, domnul Komerzie, al treilea, cumnatul meu Wenzel, după aceea oameni aduşi în grupuri. După-masă a venit un ofiţer cu o listă, pe care ne-a citit-o, constatând cine era prezent. Erau opt persoane care nici nu erau pe listă, printre care şi eu. Acest ofiţer m-a chemat să merg cu el la Poliţie pentru a căuta cine mai este pe listă. Era ora 20,30, şi la acel moment nu mai era nimeni la Poliţie. După indicaţia ofiţerului, urma să rămân acolo peste noapte, însă eu l-am înduplecat să meargă împreună cu mine la mama mea, care nu locuia departe de Poliţie. Mama s-a bucurat mult văzându-mă, şi noi am rămas peste noapte acolo. Dimineaţa următoare ea a pregătit un mic dejun bun şi după aceea ne-am despărţit. Pe atunci încă nu credeam că era o despărţire pentru totdeauna, căci, când m-am întors acasă din Rusia, mama mea nu mai era în viaţă.

          Pe când ofiţerul mergea cu mine la Şcoala de beton, a constatat pe deasupra că eu însumi nu eram înscris pe nici o listă. Între timp, ofiţerii se amuzau cu băutură şi muzică, şi când eu am văzut că s-a făcut deja ora 20, mi-am închipuit că au uitat de mine.” (Bineînţeles că nu uitaseră, n.n.). (67)

          Locuitoarea Hermina Bălan (născută Mitterbach), răspunzând la întrebarea: „Care a fost cea mai nefericită zi din viaţa dumneavoastră?”, spunea: „Ziua de 5 ianuarie 1945. Nu aveam încă 18 ani şi atunci am fost ridicată de acasă pentru a fi deportată în fosta U.R.S.S. Până atunci fusesem un copil fericit, singură la părinţi. Noi auzisem zvonuri că nemţii din Reşiţa, de fapt din Banat, vor fi deportaţi, dar tatăl meu, care era un social-democrat convins, nu a crezut, el spunea că vor fi deportaţi doar cei cunoscuţi ca fascişti sau cu convingeri profasciste. Nu credea că ruşii vor îndrăzni să deporteze din România tineri nemţi nevinovaţi de ororile războiului. Şi totuşi, în ziua de 5 ianuarie 1945 m-au ridicat de acasă şi m-au închis împreună cu alţi nemţi reşiţeni în clădirea fostei şcoli MADOSZ, unde ne-au ţinut o săptămână. Aşa că părinţii au putut să-mi aducă haine şi mâncare multă, mai ales afumături de porc, să reziste la drum. Apoi ne-au urcat    într-un tren, în vagoane pentru animale.” (68)

          Drumul a decurs în condiţii absolut inumane. Karl Bereznyak, care a călătorit o lună şi cinci zile până la Berezovsk, povestea: „Din când în când, trenul a fost oprit, şi noi puteam coborî, aduce apă, să ne mişcăm etc. Dar eram păziţi cu severitate de soldaţi înarmaţi cu pistoale automate. Astfel mergea călătoria mai departe, până la faţa locului. La graniţa româno-rusă am fost urcaţi în vagoane de vite ruseşti. Aici, la graniţă, începea calea ferată cu ecartament lat. Când noi am întâlnit pe drum vagoane încărcate cu lemn sau scânduri, am putut să şterpelim material combustibil.” (69) Peter Paul Walter îşi amintea: „La 20 ianuarie 1945, am fost îmbarcaţi eu, cumnatul meu şi încă alţi mulţi oameni într-un tren de marfă care avea 50-60 de vagoane. Fiecare vagon avea în mijloc o sobă şi în podeaua vagonului era făcută o gaură, care pe deasupra slujea îndeplinirii nevoilor omeneşti. În călătorie eram aproape toţi veseli, atunci fiind suficiente alimente şi băuturi. După 36 de zile de călătorie, am ajuns în lagăr.” (70) Lagărul se numea Iss, fiind situat la 200 km distanţă de Munţii Ural. Iar Hermina Bălan spunea: „Eram cam 40-50 într-un vagon, numai tineri, fete şi băieţi, în vagonul în care am mers eu nu cred că au fost mai mult de trei familii. Până la Iaşi doar apă am avut voie să luăm din câte o gară, dar nu toţi puteam coborî, doar doi-trei care primeau voie să coboare, între soldaţi, ei aduceau apă pentru toţi şi, sigur, niciodată nu ajungea. La Iaşi ne-au scos din vagoane şi ne-au triat.” (71) Apoi au ajuns în lagărul Elenovka din Ucraina. Încheierea operaţiunilor de ridicare a avut loc în cea mai mare măsură la 1 februarie 1945. Ele au cuprins de multe ori şi români, ca şi alte naţionalităţi, pe lângă germani.

          Din relatările prezentate mai sus, rezultă că din Reşiţa au avut loc în mod sigur următoarele transporturi: la 12 ianuarie către lagărul Elenovka din Ucraina (Donbas), la 17 ianuarie către Berezovsk (lângă Sverdlovsk), la 18 ianuarie către Plast (regiunea Celeabinsk) şi la 20 ianuarie către Iss (la 200 km de Ural). Pe lângă aceste transporturi este însă foarte probabil să mai fi avut loc şi altele, nemenţionate aici.

          Cu toate că celor ridicaţi nu li s-a adus vreo acuzaţie concretă, selecţia fiind făcută numai pe criteriul apartenenţei etnice şi a vârstei avute în perioada arestărilor, germanilor le-au fost jefuite gospodăriile, iar după deportare a urmat pierderea proprietăţilor în urma reformei agrare şi a naţionalizărilor. Cei care au reuşit să supravieţuiască şi să se întoarcă acasă, şi-au găsit întreaga avere confiscată, inclusiv locuinţele, mulţi dintre ei nemaiavând nici măcar unde să se adăpostească. (72)

          În vara anului 1945, o parte din etnicii germani, care au reuşit să se salveze de această deportare în U.R.S.S., au fost internaţi în lagăre de muncă din România. Pretextele arestărilor au fost că persoanele respective au deţinut funcţii în Partidul Naţional Socialist German şi în Grupul Etnic German, că s-au înrolat în trupele S.S., în armata germană, ori că s-au opus reformei agrare din 1945. Ulterior, aceste măsuri au fost extinse şi asupra altor categorii de persoane. (73) Prin ordinul 34.376/1945, Ministerul de interne fixa criteriile de vârstă (adică aceleaşi: bărbaţii între 17-45 ani, femeile între 18-30 ani) şi priorităţile la internare în lagăre astfel: cei care    s-au sustras de la deportarea în U.R.S.S., care locuiau în România fără forme legale sau care au împlinit vârsta de 17, respectiv 18 ani, după luna mai 1945. În acest mod, au mai fost internaţi peste 10.000 de etnici germani în lagăre din România, printre care cele mai importante au fost: Târgu Jiu, Slobozia Veche, Oradea Mare, Văcăreşti, Mehedinţi şi Sighet. Alte lagăre mai mici, în care au fost deţinuţi etnicii germani, erau: Budinţi (judeţul Timiş), Drauţ (judeţul Arad), Crângaşi (judeţul Ilfov), Ciurel, Apărătorii Patriei, Ghencea şi Sanatoriul Brâncovenesc (Bucureşti), Turnu Măgurele. (74)

          Cea mai mare parte a germanilor deportaţi în Uniunea Sovietică au rămas acolo până în anii 1948-1949, când au fost, în mare, repatriaţi. Grupuri mai mici de germani, care din cauza condiţiilor foarte grele în care trăiau, nu au mai putut să muncească, au fost repatriaţi mai devreme, începând chiar cu toamna anului 1945, când a revenit în România un prim transport. Un recensământ efectuat în 1948 şi un raport al Ministerului de interne din 1951 menţionau că se întorseseră din U.R.S.S., de la „munca de reconstrucţie”, aproximativ 40.000 de etnici germani. (75) Diferenţa dintre cei plecaţi şi cei întorşi se explică prin faptul că mulţi etnici germani, după punerea lor în libertate de către autorităţile sovietice, au fost transportaţi direct în zonele de ocupaţie sovietice din Germania sau Austria, s-au stabilit în U.R.S.S. sau au decedat în timpul deportării.

          Încă din vara lui 1945, comitetul regional Banat al Partidului Comunist Român a cerut organizaţiilor sale judeţene liste nominale „cu germani democraţi”  care se aflau pe atunci la muncă în Uniunea Sovietică. Comitetul judeţean Severin a stabilit numărul lor la 41, dintre care numai 26 erau germani propriu-zişi, restul fiind slovaci, cehi şi maghiari. Din judeţul Timiş-Torontal erau 53 de asemenea deportaţi, calificaţi democraţi. La 13 iunie 1946, comitetul judeţean P.C.R. Caraş comunica regionalei Banat că în ultimul timp veneau chiar români să intervină pentru readucerea acasă a germanilor deportaţi în U.R.S.S., care erau membri de partid, unii dintre ei chiar din perioada ilegalităţii. (76)

          Starea de spirit a populaţiei germane a continuat să fie foarte proastă şi în anii următori. De exemplu, prezentând în vara anului 1946 situaţia şvabilor din localitate, postul de jandarmi Pâncota din judeţul Arad arăta că majoritatea celor deportaţi în Uniunea Sovietică se mai aflau în continuare acolo, iar cei reveniţi erau toţi bolnavi şi muritori de foame, comentând că în curând toţi nemţii vor fi ridicaţi. (77) O altă notă, din 24 septembrie 1946, preciza: „În rândurile populaţiei germane circulă din ce în ce mai intens zvonul că în curând vor fi ridicate noi loturi de saşi şi şvabi, care vor fi trimişi la muncă în U.R.S.S. După o altă versiune, toată populaţia germană din ţară va fi transplantată în Germania. Motivul acestor zvonuri îl constituie faptul că organele poliţiei şi ale jandarmeriei au primit ordin să întocmească o situaţie nominală a cetăţenilor de origine germană, situaţie care ar fi fost cerută de Comisia Aliată de Control. Asemenea zvonuri au creat o stare de îngrijorare în rândurile saşilor şi a(le) şvabilor, care se aşteaptă din zi în zi la măsuri represive în contra lor.” (78)

          Nici cei repatriaţi nu erau puşi în libertate de autorităţile comuniste din România, decât cu mare greutate şi, ca în cazul de mai jos, numai la intervenţia expresă a guvernului în acest sens. La 4 februarie 1947, secretariatul general al preşedinţiei Consiliului de Miniştri îi transmitea secretarului general al Ministerului de interne, Avram Bunaciu, nota 30.067: „Conform dispoziţiunilor domnului prim-ministru, am onoare a vă ruga să binevoiţi a da dispoziţiuni telegrafice ca toţi cetăţenii români de origine etnică germană, înapoiaţi de la munca obligatorie în U.R.S.S. şi aflaţi actualmente în citadela din Timişoara (cca. 30-40), să fie imediat puşi în libertate. În viitor, niciun cetăţean român de origine etnică germană ce se înapoiază din U.R.S.S. nu va mai fi internat, ci dirijat direct spre domiciliul său, bineînţeles, cu excepţia acelora care ar fi contravenit faţă de legile ţării.” (79)

          La 22 decembrie 1947, locuitorul Mihai Glass din comuna Satchinez, judeţul Timiş-Torontal, îi scria ministrului de externe, Ana Pauker, arătându-i că fiul şi nepoata sa de 15 ani au murit în U.R.S.S., iar el, având 70 de ani, era „cu desăvârşire lipsit de mijloace de existenţă.” Dar el mai avea deportaţi din familie încă un fiu şi doi nepoţi, motiv pentru care scria: „Cu profund respect vă rog să binevoiţi a avea în vedere jertfele aduse şi starea mea disperată acum la bătrâneţe, deci vă rog să binevoiţi a interveni locului competent ca copiii şi nepoţii mei care mai sunt în viaţă şi sunt în străinătate să aibă posibilitatea a se reîntoarce în ţară, şi anume: Glass Ion, care se află: Germania zona sovietică, localitate Henningsleben/Thür, strada: Über Langensalza Hauptstrasse 18-2; Quintus Luiza, adresa: U.R.S.S., Lager 1028-3; Glass Iosif, adresa: Moscova Crucea Roşie, căsuţa poştală 280/1064.” (80)

          Din păcate, mulţi germani, în loc de a fi repatriaţi, au fost trimişi, cum am mai arătat, în Republica Democrată Germană şi Austria (zona sovietică). Un referat al inspectorilor Departamentului pentru problemele naţionalităţilor conlocuitoare al Consiliului de Miniştri din 1951 arăta: „O problemă spinoasă, care a fost semnalată fără a fi încă soluţionată, este aceea a repatrierii unui important număr de germani, foşti la muncile de reconstrucţie în U.R.S.S. şi repatriaţi de autorităţile sovietice în Austria şi Germania. Departamentul nostru a primit şi primeşte numeroase cereri prin care soţul întors în R.P.R. solicită repatrierea soţiei sale din Austria sau Germania, soţia cere repatrierea soţului, copiii cer repatrierea părinţilor etc.” (81) Astfel, se poate spune că acest veritabil calvar al deportărilor nu a luat, cu adevărat, niciodată sfârşit!

          După 50 de ani, la 14 octombrie 1995, a fost sfinţit monumentul ridicat întru cinstirea victimelor deportării în fosta U.R.S.S., amplasat la Reşiţa, în parcul „Cărăşana”. El este un monument unic în România, realizat în concepţia artistului plastic reşiţean Hans Stendl. (82) Pe acest monument se află următoarea inscripţie, în limbile română şi germană: „În amintirea victimelor deportării în Rusia 1945-1950”; „Zum Gedenken an die Opfer der Deportation nach Russland 1945-1950”. Totodată, pe el sunt gravate numele localităţilor în care au fost deportaţi germanii din România, care sunt următoarele: Berezovsk, Belaia Kalitva, Bulovinka, Celeabinsk, Cestakova, Djerjinsk, Dneprojinsk, Dnepropetrovsk, Dokuceaevsk, Elenovka, Enakevo, Frunze, Gorlovka, Hatepetovka, Irmino, Iss, Iunkom, Kadeevka, Kapitalnaia, Kopesk, Krasnoarmeisk, Krasnodar, Lenino, Makeevka, Nikolaev, Odesa, Pavlovskaia, Petrov Val, Plast, Romanka, Rostov, Sceglovka, Stalino, Sverdlovsk, Ufalei, Valkovo, Volodarka, Voroşilovgrad, Zaporoje. Acestea sunt locurile în care s-au consumat teribilele drame ale acelor ani întunecaţi. Dar, tot cu ocazia sfinţirii monumentului reşiţean, deputatul Forumului Democrat al Germanilor în Parlamentul României, Eberhard-Wolfgang Wittstock, a ţinut să precizeze: „Îmi pare rău că nu s-a spus de la tribună – pentru că marea majoritate a oamenilor nu ştiu – că minoritarii germani au fost deportaţi în Rusia la cererea explicită a Rusiei şi nu pentru că statul român a hotărât acest lucru! Este foarte important să se ştie că România nu a avut niciun amestec în deportarea germanilor!” (83)

 

 

 

 

Note:

1            „Ich weiß, daß du mein Vater bist, aber ich kenne dich nicht”. Erzählungen von Rußlanddeportierten, Kultur – und Erwachsenenbildungsverein „Deutsche Vortragsreihe Reschitza”, Reşiţa, 1995, p. 7.

2            Ibidem, p. 8.

3            Mihály Fülöp, Al doilea război mondial s-a încheiat în 1990, în Magazin istoric, nr. 1/1996, p. 51.

4            Jean Nouzille, Transilvania. Zonă de contacte şi conflicte, 1995, p. 239.

5            23 August 1944. Documente, vol. II, Bucureşti, 1984, p. 488.

6            „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 7.

7            Au fost publicate stenogramele integrale ale tratativelor armistiţiului: cea românească de Gheorghe Buzatu, în Românii în istoria universală, vol. III, 1, Iaşi, 1988, p. 773-785; Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu. Documente, studii, relatări şi comentarii, Iaşi, 1991, p. 259-271; Cristian Popişteanu, Moscova, 11-12 septembrie 1944. O minută românească a şedinţelor armistiţiului, în Magazin istoric, nr. 9-10/1992; cea britanică de Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. I, Bucureşti, 1988, p. 336-345.

8            Textul integral şi anexele în: Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, România şi Conferinţa de pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, 1978, p. 315-320; Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, p. 274-279.

9            Despre germanii deportaţi din Ungaria se face referire şi în mărturiile culese de Doru Radosav, Donbas. O istorie deportată, Ravensburg, 1994, p. 69-70.

10        Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945, culegere de documente de arhivă întocmită de Hannelore Baier, Forumul Democrat al Germanilor din România, 1994, p. 7.

11        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Minoritatea germană din România – o privire istorică, în Magazin istoric, nr. 1/1995, p. 56.

12        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 32.

13        Ibidem, p. 33.

14        Ibidem, p. 37-38.

15        Ibidem, p. 38-39.

16        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 56.

17        Doru Radosav, op. cit., p. 19.

18        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 40.

19        Doru Radosav, op. cit., p. 15.

20        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 23.

21        Ibidem, p. 9.

22        Ibidem, p. 51-53.

23        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 8.

24        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 54.

25        Ibidem, p. 41.

26        Ibidem, p. 42.

27        Ibidem, p. 44.

28        Ibidem, p. 45.

29        Ibidem, p. 46.

30        Ibidem, p. 46-48.

31        Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, 1991, p. 255.

32        Ibidem.

33        Ibidem, p. 256.

34        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 50.

35        Dinu C. Giurescu, Februarie 1945. 300.000 de germani din România sub ameninţarea deportărilor sovietice, în Magazin istoric, nr. 9/1994, p. 43.

36        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 119.

37        Mircea Rusnac, Confruntări politice şi electorale în judeţele bănăţene în anul 1946, în Banatica, 14, 1996, p. 402.

38        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 31.

39        Ibidem, p. 7-8.

40        Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 224.

41        Ibidem, p. 226.

42        Doru Radosav, op. cit., p. 16.

43        Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 120.

44        Doru Radosav, op. cit., p. 16.

45        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 21.

46        Victor Frunză, op. cit., p. 224-225.

47        Jean Nouzille, op. cit., p. 239-240.

48        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 56.

49        Ibidem, p. 60.

50        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 9.

51        Ibidem.

52        Ibidem, p. 9-10.

53        Ibidem, p. 10.

54        Ibidem.

55        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 13.

56        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 59.

57        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 10.

58        Doru Radosav, op. cit., p. 21.

59        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 65.

60        Ibidem, p. 83.

61        Ibidem, p. 69-70.

62        Ibidem, p. 71-74.

63        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 13.

64        Ibidem, p. 39-40.

65        Ibidem, p. 57-58.

66        Ibidem, p. 69.

67        Ibidem, p. 76.

68        Timpul, Reşiţa, an. VIII, nr. 21 (1860), 27 ianuarie 1997, p. 4.

69        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 13.

70        Ibidem, p. 77.

71        Timpul, an. VIII, nr. 21 (1860), 27 ianuarie 1997, p. 4.

72        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 13.

73        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 59.

74        Ibidem, p. 60.

75        Ibidem, p. 59.

76        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 11-12.

77        Ibidem, p. 13.

78        Ibidem, p. 117.

79        Ibidem, p. 113.

80        Ibidem, p. 120.

81        Ibidem, p. 121.

82        Timpul, an. VI, nr. 205 (1488), 17 octombrie 1995, p. 3.

83        Ibidem.

 

 

 

 

 

Mircea Rusnac – Confruntări politice şi electorale in judeţele bănăţene în anul 1946

17 iunie 2009

„Un guvern liber ales, în oricare din aceste ţări, va fi un guvern antisovietic, ceea ce eu nu voi admite.” (1) Astfel îi răspundea Stalin preşedintelui Statelor Unite, Harry Truman, cu ocazia Conferinţei de la Potsdam (iulie 1945), când acesta propusese examinarea posibilităţii ca şi în ţările Europei răsăritene să aibă loc alegeri libere şi corecte. Iar cu trei luni mai devreme, tot Stalin îi declarase lui Tito, aflat în vizită la Moscova: „În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi.” (2)

Aceste două afirmaţii sunt definitorii pentru istoria de 45 de ani a jumătăţii răsăritene a continentului european. Între ţările ocupate de trupele sovietice la finele celui de-al doilea război mondial şi obligate astfel, fără a li se cere părerea, să adopte sistemul comunist, s-a aflat şi România. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a plasat România în tabăra inamicilor Germaniei naziste şi a facilitat ocuparea integrală a teritoriului ţării de către Armata Roşie. Duritatea acestei ocupaţii, care se va prelungi pe o perioadă de 14 ani, a fost resimţită dureros de populaţia şi de economia ţării. Un puternic şoc a produs noua realitate şi în regiunea de sud-vest a României, în Banat, cu atât mai mult cu cât aici nu mai fusese cunoscută nicio ocupaţie rusească pe parcursul întregii istorii.

În Banat, trupele sovietice au pătruns în lunile septembrie-octombrie 1944, după scurte ciocniri cu unităţile Wehrmacht-ului în retragere. Deşi autorităţile locale şi populaţia le-au organizat o primire binevoitoare, în speranţa unui comportament pe măsură al noilor veniţi, dezamăgirile nu au întârziat să se producă. Despre pătrunderea sovieticilor în judeţul Caraş, unul dintre liderii din acea perioadă ai social-democraţiei reşiţene, Georg Hromadka, avea să-şi amintească: „Primele tancuri sovietice ajung la Reşiţa. În cadrul unei serbări de bun-venit în cinstea unor unităţi ruseşti de infanterie, se declanşează unele fricţiuni, cauzate de «eliberatori», care inoportunează soţiile muncitorilor prezenţi. Soţiile minerilor din Steierdorf-Anina sunt siluite, trăind momente groaznice când intră ruşii în localitate.” (3) Între timp, mii de locuitori, în special de naţionalitate germană, părăsiseră Banatul odată cu unităţile Wehrmacht-ului, înţelegând că viitorul lor aici devenea, datorită noii conjuncturi, mai mult decât nesigur. Acelaşi Hromadka consemna: „Familii germane din Oraviţa şi din Steierdorf-Anina fug, lăsându-şi averea vraişte. Ei se alătură coloanelor de fugari alcătuite de şvabii bănăţeni, care se retrag înspre nord-vest.” (4) Nici în Banatul iugoslav, unde Armata Roşie pătrunsese de asemenea, situaţia nu era mult diferită. După datele oficiale ale regimului titoist, acolo soldaţii sovietici comiseseră 1.219 violuri, dintre care 111 violuri cu omor, şi 1.204 cazuri de jaf cu vătămare. (5) Iar despre prezenţa aceloraşi „eliberatori” în zona Oraviţei, o călugăriţă anonimă, refugiată de la Iaşi, nota: „Ruşii rămaşi aci în popas îs mulţi şi-s răi (…). Toate casele din jurul nostru îs pline de ei. Foiesc pe străzi. Sunt agresivi. Tot oraşul e răvăşit de ei. Jefuiesc pretutindeni. Năpustesc în case particulare cu revolverul întins, cerând să li se dea rachiu şi spirt.” (6)

În aceste condiţii, revenirea la o viaţă normală era imposibilă. Deşi erau practic autorii loviturii de stat de la 23 august 1944 şi ai noului curs al istoriei noastre, într-un moment când nu mai exista nicio altă soluţie, regele Mihai şi conducătorii Partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal vor constata curând că situaţia ţării devenise îngrijorătoare. Supunând ţara unui jaf de mari proporţii, noii ocupanţi au avut suficiente motive de a intensifica această „activitate” în judeţele bănăţene, cu atât mai mult cu cât acestea se numărau printre cele mai bogate. Bucurându-se până atunci de o relativă prosperitate economică şi de un echilibru social-politic stabil, Banatul mai întrunea şi o altă calitate, anume aceea că, fiind un mozaic etnic, lingvistic şi confesional, a izbutit totuşi să evite orice fel de dispută majoră pe asemenea teme. La recensământul efectuat în 1930, aici trăiau în bună înţelegere români (54,4%), germani (23,7%), maghiari (10,4%), sârbi şi croaţi (4,3%), ţigani (1,9%), cehi şi slovaci (1,5%), evrei (1,2%), bulgari (1,1%), ucrainieni (0,4%), ruşi (0,2%) şi alte naţionalităţi (0,9%). (7) Noile evenimente vor marca însă profund regiunea şi în ce priveşte aceste aspecte.

Partidele tradiţionale ale ţării (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.), întrunind împreună aproape unanimitatea opţiunilor electoratului, au încercat să îşi reia activitatea normală, bazându-se pe repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923, care asigura cadrul unei vieţi politice democratice. În acest sens, la 1 septembrie 1944, Iuliu Maniu trimitea o circulară organizaţiilor judeţene ale P.N.Ţ., solicitându-le reluarea activităţii legale, pe care fuseseră nevoite să o întrerupă începând din 1938. Circulara preciza următoarele:

„1 Preşedinţii organizaţiilor judeţene vor proceda de îndată la întrunirea şedinţei plenare a comitetelor judeţene şi vor reîntregi aceste comitete în ce priveşte locurile vacante prin cooptare de noi membri ai comitetelor.

2 Preşedinţii organizaţiilor locale şi judeţene vor lua măsurile necesare pentru constatarea şi verificarea membrilor vechi şi pentru înscrierea de noi membri, în conformitate cu dispoziţiunile statutare.

3 Comitetele locale, comunale şi orăşeneşti, comitetele de sectoare în municipii şi comitetele judeţene vor intra imediat în funcţiune.

4 Preşedinţii organizaţiilor judeţene vor face pregătirile prealabile pentru convocarea congreselor judeţene ale Partidului Naţional Ţărănesc.

5 Programul Partidului Naţional Ţărănesc rămâne în fiinţă.

Comitetul central executiv al partidului va pregăti pentru congresul partidului modificările şi amendamentele ce se impun.

6 Statutele Partidului Naţional Ţărănesc rămân în fiinţă şi sunt a se observa cu stricteţe.” (8)

Pe această bază, s-au reconstituit rapid, încă din septembrie 1944, şi organizaţiile judeţene Arad, Timiş-Torontal, Severin şi Caraş ale P.N.Ţ., care se numărau printre cele mai puternice şi mai sigure ale acestui partid. Organizaţiile judeţene aveau foruri conducătoare similare celor de la centru, adică delegaţie permanentă, preşedinte, casier, secretar, cercuri de studii şi organizaţii auxiliare specifice, precum: de tineret, muncitori, femei, profesori, avocaţi, medici, militari în rezervă etc., adăugându-li-se câte un birou judeţean, alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi casier. Existau, de asemenea, organizaţii ale P.N.Ţ. de oraşe, comune şi sate, toate fiind subordonate organizaţiilor judeţene. Acestea, la rândul lor, depindeau de una dintre cele două organizaţii regionale, a Vechiului Regat sau a Ardealului şi Banatului. Preşedintele acesteia din urmă era Mihail Popovici, care în acelaşi timp era şi vicepreşedinte al partidului. Conducerea centrală a P.N.Ţ. era exercitată de comitetul central executiv şi de delegaţia permanentă, având un preşedinte (Iuliu Maniu), doi vicepreşedinţi (Ion Mihalache şi Mihail Popovici), trei secretari generali (Nicolae Penescu, Virgil Solomon şi Ion Hudiţă), iar din iulie 1946, şi trei secretari generali adjuncţi (Virgil Veniamin, Corneliu Coposu şi Nicolae Pascu). Această structură bine pusă la punct oglindeşte dimensiunile partidului şi puternica susţinere populară de care se bucura acesta.

Printre liderii marcanţi ai P.N.Ţ. se numărau şi doi bănăţeni. Este vorba despre Sever Bocu (născut la Şiştarovăţ în 1874), fostul organizator al legiunilor de voluntari de la Kiev din 1917 şi ministru al Banatului în 1930, şi despre Aurel Leucuţia (născut la Călacea în 1895), fostul secretar al Consiliului Naţional Român din Transilvania şi Banat în 1918. Preşedinţii organizaţiilor judeţene bănăţene ale partidului erau: Sever Bocu (Timiş-Torontal), Iustin Marşieu (Arad), Emil Ghilezan (Severin) şi Maxim Radovan (Caraş). Aderenţa lor populară în regiune era în afară de orice discuţie. Nici chiar muncitorii nu dădeau curs repetatelor apeluri ale comuniştilor de a-şi manifesta ostilitatea  faţă de partidele „istorice” prin mitinguri şi demonstraţii. Am mai menţionat şedinţa organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a Frontului Naţional Democrat (grupând aliaţii P.C.R.): când comuniştii au cerut scoaterea la demonstraţii de stradă a „zeci de mii de oameni”, delegaţii P.S.D. au ripostat că „muncitorimea s-a plictisit de demonstraţii” şi că „elanul de luptă al muncitorilor a scăzut”, astfel încât demonstraţia nu a mai avut loc. (9) În schimb, la chemarea partidelor „istorice”, populaţia Timişoarei a participat la marea demonstraţie promonarhică şi anticomunistă din 8 noiembrie 1945, prilejuită de onomastica regelui Mihai, şi desfăşurată concomitent cu marea demonstraţie de la Bucureşti şi cu cele din alte mari oraşe ale ţării.

Adus la putere cu spijinul tancurilor sovietice la 6 martie 1945, guvernul procomunist al lui Petru Groza a trecut la represiuni imediate împotriva P.N.Ţ. şi P.N.L., considerate ca adversari deosebit de periculoşi. Ele au fost cvasi-interzise până în ianuarie 1946, când în urma hotărârilor luate de Conferinţa de la Moscova a marilor puteri (Statele Unite, Marea Britanie şi U.R.S.S.), li s-a permis din nou să activeze în vederea desfăşurării unor alegeri „libere şi corecte”. Despre felul cum decurgea „reorganizarea” P.N.Ţ., va menţiona mai târziu secretarul său general, Nicolae Penescu: „Noi începeam reorganizarea partidului, care fusese interzis (…) de guvernul Groza cu începere din 6 martie 1945. Aveam cadre sigure şi reprezentative pentru a conduce lupta electorală. Mihail Popovici, vicepreşedinte al partidului şi preşedinte al organizaţiei regionale din Transilvania, supraveghea reorganizarea partidului din această regiune. Eu însumi, secretar general al partidului, făceam vizite la organizaţiile judeţene din restul ţării. Numeroşi tineri veneau către noi, căci noi le ofeream un spirit democratic, progresist, decis la apărarea libertăţilor individuale şi a independenţei ţării. Participând la congresele organizaţiilor noastre judeţene, puteam informa cadrele locale ale partidului despre situaţia internă şi internaţională. Totodată, partidul era bine structurat şi combativ, ceea ce le displăcea comuniştilor şi începea să-i îngrijoreze până la a-i aduce la agresiuni violente (…). Bande înarmate, protejate de poliţie şi de unităţile militare sovietice, încercau să împiedice reuniunile noastre. Pretutindeni ei întâmpinau rezistenţa şi reacţia nu doar a partizanilor noştri, ci a populaţiei, care alerga în sprijinul lor.” (10)

Astfel, în primăvara anului 1946, au avut loc congrese şi conferinţe ale organizaţiilor judeţene din Banat ale P.N.Ţ. De asemenea, într-o campanie de conferinţe, au fost abordate noile perspective ale luptei politice şi a fost stabilită atitudinea pe care organizaţiile judeţene urmau să o adopte în cadrul acestei lupte. La întrunirile menţionate, participanţii erau puşi la curent cu problemele imediate ale ţării şi cu sarcinile care stăteau în faţa Partidului Naţional Ţărănesc. Vorbind la o adunare în Arad, Aurel Leucuţia a subliniat faptul că, în confruntarea electorală care va urma, nu mai are „importanţă dacă votezi pe cutare sau cutare partid, unul mai bun sau altul mai puţin bun. Acum este vorba de ceva hotărâtor. Nu este vorba de a alege un guvern pe un an, doi sau trei, ci un regim social pentru o mie de ani.” (11) Iar conform unei informări primite de guvern de la un agent al comuniştilor, în februarie 1946, în întrunirea de la Lugoj, Sever Bocu ar fi cerut: „Să se constituie «liste negre» ale tuturor românilor din Banat care    s-au înscris, dau concursul sau simpatizează cu P.C.R. Aceşti români vor trebui să dispară la un moment oportun. Cu acest prilej, s-a propus ca, înainte de a se trece la măsuri împotriva celor proscrişi, să li se pună în vedere ca «în termen de 10 zile să se lepede de P.C.R. ca de satana».” (12) La rândul său, Emil Ghilezan, preşedintele organizaţiei judeţene Severin, proclama fără reţinere, la congresul acestei organizaţii din 31 martie 1946: „singura soluţie (este) venirea la guvern a P.N.Ţ.” (13) Tot după informaţiile comuniştilor, membrii partidelor de opoziţie ar mai fi hotărât, în întrunirile lor, „ruperea fără cruţare a tuturor manifestelor P.C.R., oriunde s-ar afla lipite, defăimarea activităţii guvernului, şi în special a P.C.R., pe tema lipsei de alimente, a speculei şi a bursei negre; întreţinerea unei atmosfere defăimătoare la adresa guvernului şi a P.C.R., instituirea unor premii, care să fie înmânate în mod discret celor mai merituoşi luptători împotriva guvernului dr. Petru Groza.” (14)

În cadrul numeroaselor întruniri ale opoziţiei, care se şi bucurau de o participare consistentă din partea populaţiei, erau strigate şi scrise lozinci democratice, promonarhice şi anticomuniste, precum: „Regele, Brătianu, Maniu”; „Maniu şi Brătianu”; „Jos Groza”; „Jos guvernul”; „Jos comuniştii”; „Vrem pâine albă, jos cartelele” etc. (15) Erau însă numeroase şi momentele când agenţi ai guvernului, cum am arătat, se infiltrau în rândul participanţilor, încercând să provoace panică şi dezordini. Iată ce transmitea şefilor săi unul dintre aceştia: „De câte ori s-a strigat «trăiască guvernul Groza», sala a huiduit vehement şi a cerut scoaterea respectivilor din sală.” (16)

O altă formă de luptă politică o reprezentau tipărirea şi răspândirea de manifeste. În cuprinsul lor se arăta că P.N.Ţ. dorea „un muncitor liber, care să nu schimbe pe patronul particular cu statul”. Partidul se declara categoric „împotriva confiscării fără despăgubire a averilor”, pentru „încurajarea elementelor distincte”, pentru „dirigismul economic” al statului, dar acestea doar prin „încurajarea iniţiativelor private, iar nu împiedicarea şi desfiinţarea lor”. Totuşi, fiind un partid declarat de centru-stânga, P.N.Ţ. admitea: „În măsura în care interesul economic şi social o va impune, vom proceda la naţionalizarea marilor întreprinderi, în care iniţiativa privată lipseşte, ori este insuficientă.” (17)

Confruntările politice erau agravate de situaţia economică determinată de cauzele expuse mai sus, ca şi de unele abuzuri şi ilegalităţi practicate de noul regim pe cale de a se instaura. La 1 februarie 1946, prefectura judeţului Caraş a luat „măsuri urgente pentru raţionalizarea consumului de pâine, carne şi alte alimente”, distribuirea lor urmând „să se facă pe bază de cartelă”. Tot atunci se mai hotăra că primăriile oraşelor judeţului „vor proceda urgent la constatarea persoanelor care posedă stocuri de făină sau sunt şi producători. Acestora le vor retrage numaidecât cartelele de pâine.” (18) De altfel, hrana de bază a populaţiei în acea vreme devenise mălaiul. (19)

O nouă şedinţă a prefecturii judeţului Caraş, din 28 iunie 1946, stabilea: „nu se admite nicio întrunire politică în aer liber, în târguri şi căi de comunicaţie în judeţ fără aprobarea prefectului”, pretextându-se că această măsură era luată „pentru evitarea incidentelor în campania electorală”, şi „să se intervină pe lângă partidele politice din gruparea guvernamentală să desemneze reprezentanţi ai lor în toate comunele, care să semnaleze organelor administrative şi jandarmereşti pe toţi deţinătorii de arme clandestine”. (20) În acelaşi sens, la 9 iulie, inspectorul general administrativ al circumscripţiei a XII-a Timişoara, M. Novac, îi cerea prefectului judeţului Caraş, Vasile Ionescu, că „pentru punerea în lucrare” a hotărârii privind „preîntâmpinarea incidentelor în campania electorală, veţi raporta şi Ministerului Afacerilor Interne Cabinet, cerând ratificarea.” (21) Acest fapt s-a şi petrecut la 20 iulie, răspunsul afirmativ parvenind pe 4 septembrie.

La rândul lor, comuniştii şi aliaţii lor din Blocul Partidelor Democratice, constituit la 17 mai, recurgeau foarte des la mijloace violente împotriva partidelor de opoziţie. La 25 iulie 1946, comitetul electoral judeţean Caraş al B.P.D. cerea prefectului lista tuturor funcţionarilor de stat din judeţ, pe care să fie indicat „dacă susnumiţii activează pe terenul politic şi, în cazul afirmativ, în favoarea cărui partid.” (22) La această solicitare presantă, prefectul răspundea prompt: „Noi am luat o serie de măsuri administrative contra celor pe care i-am cunoscut că activează contra democratizării acestui judeţ”, dar, dacă liderii B.P.D. constatau totuşi „că sunt unii care nu sunt demni de a face parte dintr-un aparat de stat democratic, vă rugăm a ne comunica pentru a cerceta şi lua măsurile necesare.” (23)

Pe lângă aceste practici, s-a trecut în mod direct la agresarea şi împrăştierea întrunirilor electorale ale opoziţiei. De cele mai multe ori, adunările electorale ale P.N.Ţ. şi P.N.L. erau împrăştiate cu strigăte de „Trăiască Stalin!”, la care nu mai putea riposta nimeni. Toate aceste lucruri îndreptăţeau afirmaţia făcută de Nicolae Penescu: „Pretutindeni unde noi încercam să organizăm reuniuni ale conducătorilor locali naţional-ţărănişti, eram violent atacaţi. Partidul nostru era, pe bună dreptate, considerat ca adversarul numărul unu al comunismului…” (24)

S-a ajuns până acolo, încât în mod frecvent aveau loc devastări ale sediilor partidelor de opoziţie, arestări ale membrilor acestora, bătăi, răniri şi chiar asasinate. Unicul cotidian al Partidului Naţional Ţărănesc care primise autorizaţie de apariţie, Dreptatea, publica des informaţii despre asemenea fapte, comise la nivelul întregii ţări. Nici în Banat situaţia nu era diferită. La 21 februarie, Dreptatea relata un grav incident petrecut la Timişoara, la 22 februarie era consemnat altul la Arad, iar la 6 martie altul la Reşiţa (unde fusese distrusă o tipografie particulară, care avusese curajul să imprime manifeste naţional-ţărăniste). La 10 martie un nou incident era consemnat la Arad etc. Este de la sine înţeles faptul că acestea erau numai evenimentele de o extremă gravitate, care ajungeau până la ziarul partidului.

În acele zile, cea mai tragică problemă abordată în paginile Dreptăţii a fost agresiunea săvârşită de o bandă înarmată, formată din adepţi ai guvernului, la Arad. Numărul din 22 februarie 1946, sub titlul În plină serie de asasinate… Ororile fenediste de la Arad. Care este atitudinea guvernului?, relata atacul produs cu câteva zile mai devreme (la 16 februarie) asupra sediului Partidului Naţional Ţărănesc din localitate. Grupul pro-guvernamental a pătruns în sediu şi, după ce l-a devastat, a maltratat pe membrii partidului care se aflau acolo, în frunte cu dr. Alexe Boţioc, vicepreşedintele organizaţiei judeţene a P.N.Ţ. Aflând despre aceste fapte, însuşi preşedintele partidului, Iuliu Maniu, îi scria doctorului Iustin Marşieu, preşedintele organizaţiei judeţene Arad: „Agresiunea săvârşită în contra clubului nostru şi contra distinşilor noştri prieteni din Arad ne-a revoltat în cea mai mare măsură. Ea constituie nu numai un act inuman, care nesocoteşte toate regulile unei lupte civilizate, dar sfidează în mod evident şi hotărârile de la Moscova, şi angajamentele luate de guvern şi de marile puteri că acele hotărâri vor fi respectate.” Iar Aurel Leucuţia îi transmitea aceluiaşi Iustin Marşieu: „Adânc impresionat de barbaria nemaipomenită, te rog să comunici prietenilor noştri toată admiraţia mea pentru devotamentul arătat în lupta pentru triumful democraţiei. Asemenea metode sunt de esenţa dictaturilor fasciste şi vom face totul pentru a le elimina din viaţa noastră publică.” (25)

Un protest vehement împotriva acestor fărădelegi a ridicat în guvern şi dr. Emil Haţieganu, ministrul care reprezenta Partidul Naţional Ţărănesc: „Cu acest prilej, consemna ziarul amintit, d-sa a înfăţişat guvernului fotografiile celor maltrataţi, cât şi declaraţiile martorilor. După aceea, d. ministru Haţieganu a cerut ca agresiunea de la Arad să fie anchetată de o comisie ministerială.” (26) Dar este de la sine înţeles faptul că guvernul Groza a refuzat să ia orice fel de măsură reparatorie în această chestiune.

Cazurile de agresiuni pomenite fiind de o extremă gravitate, au determinat şi convocarea, la 23 februarie, a biroului P.N.Ţ. În comunicatul publicat se menţiona: „S-au discutat agresiunile săvârşite de către elemente comuniste, sub indiferenţa protectoare a organelor poliţiei, la Arad, Timişoara, Bucureşti (filatura Dacia), ale căror victime au fost nu numai membri ai partidului, dar şi alţi numeroşi cetăţeni. S-a luat, de asemenea, în cercetare toată acţiunea de terorizare a funcţionarilor publici, care sunt siliţi să se înscrie în partidele din F.N.D., afiliate partidului comunist. În sfârşit,  s-a discutat suprimarea oricărei libertăţi în viaţa sindicală, datorită impunerii alegerii pe faţă a organelor de conducere sindicală.

Biroul constată că agresiunile şi toate procedeele mai sus arătate fac parte dintr-un sistem cu care se urmăreşte, în fapt, împiedicarea manifestării politice a Partidului Naţional Ţărănesc şi suprimarea libertăţilor cetăţeneşti. Această acţiune este contradictorie angajamentelor pe care guvernul şi le-a luat faţă de cele trei mari puteri aliate şi care stau la baza recunoaşterii sale de către acestea. Partidul Naţional Ţărănesc face răspunzător guvernul de toate urmările acestor acţiuni! Declară că va da cea mai deplină satisfacţiune familiilor victimelor violenţelor comuniştilor şi organelor poliţiei şi va pedepsi la timpul său cu cea mai mare rigoare pe cei vinovaţi de aceste agresiuni şi ilegalităţi. Facem apel la toţi cetăţenii să reziste şi să facă zid în jurul Partidului Naţional Ţărănesc.” (27)

Dar ultimul act al dramei de la Arad abia urma să se consume. Numărul Dreptăţii din 8 martie 1946 apărea îndoliat, cu chenar negru, anunţând moartea, la 5 martie, a doctorului Alexe Boţioc în urma maltratărilor la care fusese supus cu ocazia atacului menţionat. Acelaşi număr al ziarului reproducea şi un mesaj al lui Iuliu Maniu către doamna Boţioc, în care se afirma: „Cutremurat şi indignat până în adâncul sufletului de tragicul sfârşit al distinsului nostru prieten, iubitul dv. soţ, vă rog să primiţi întreaga noastră simpatie şi cele mai simţite condoleanţe pentru durerea ce v-a lovit. Revoltătoarea agresiune a sălbaticului tumult fenedist, a cărui jertfă a fost decedatul, a indignat toată lumea civilizată, şi l-a consacrat de martir al libertăţii noastre naţionale. Memoria lui va fi eternă şi justiţia imanentă divină va da satisfacţie tuturor celor care suferă pentru umanitate şi drepturile ei.” (28)

Peste alte două zile, înmormântarea acestui fruntaş bănăţean al P.N.Ţ. a prilejuit o importantă manifestare a dorinţei populaţiei de a se elimina asemenea fapte din viaţa noastră politică. Ziarul Dreptatea titra pe prima pagină: Aradul în doliu. Populaţia arădană a condus la locul de veci pe Dr. Alexe Boţioc, victima agresiunii fenediste. 15.000 cetăţeni au urmat cortegiul. Delegaţiile tuturor organizaţiilor P.N.Ţ. din Ardeal şi Banat au adus un ultim salut defunctului. Iar într-un alt articol, intitulat Concluzia unei sângeroase minciuni, apărut în acelaşi ziar, se sublinia: „Bandiţi înarmaţi au pătruns în clubul naţional-ţărănist din Arad, unde au asasinat pe d-rul Alexe Boţioc, în vârstă de 68 de ani, venerabil bătrân care în viaţa lui nici n-a fost la Atelierele Griviţa, n-a fost nici ministru, nici comandant de jandarmerie sau poliţie, n-a avut niciun amestec direct în întâmplările de acum 13 ani din capitală. Iată unde duce calomnia ziarelor fenediste: la găsirea unor pretexte pentru uzul ciminalilor iresponsabili.” (29) O nouă mare demonstraţie promonarhică şi anticomunistă a fost organizată la Arad de partidele din opoziţie la 10 mai, cu ocazia sărbătorii naţionale a României din acel moment, când demonstraţii similare au mai avut loc şi la Bucureşti, şi în alte numeroase localităţi.

În luna iulie, cu ocazia unei şedinţe a delegaţiei permanente a tineretului universitar naţional-ţărănesc, a luat cuvântul şi vicepreşedintele partidului, Ion Mihalache. Cu acest prilej, el s-a referit şi a luat atitudine publică, pentru prima dată în România aflată sub ocupaţia trupelor sovietice, împotriva masivelor deportări de populaţie germană, inclusiv din Banat, în Uniunea Sovietică, ce avuseseră loc în anul precedent în virtutea conceptului de „vină colectivă”. El a spus: „Populaţia germană reprezintă, precum am văzut, 4,40 la sută (din totalul populaţiei, n.n.). Nu se ştie precis dacă cifra rămâne exactă, în urma deportărilor făcute cu voia şi fără voia ei. Înainte de război, populaţia germană era liniştită, paşnică, leală şi bine gospodărită (…). Astfel, astăzi ni se par exagerate măsurile luate împotriva saşilor şi şvabilor, care au rezistat hitlerismului, refuzând să se înscrie în Grupul Etnic German.” (30) Aceasta a fost una dintre cele mai convingătoare precizări de atitudine ale liderilor opoziţiei din acei ani. În privinţa atitudinii comuniştilor faţă de aceeaşi problemă, ea era într-un fel sintetizată, de exemplu, de secretarul judeţean Caraş al P.C.R., Mihai Dalea, care se adresa astfel în preziua deportărilor, transmiţând cuvântul de ordine al comitetului central al partidului, conducătorilor antifascişti germani, întruniţi la Casa Muncitorească din Reşiţa: „Mergeţi! Cu toţii. Şi primii, voi veţi merge. Dincolo să le spuneţi apoi celorlalţi: Priviţi! Asta am făcut-o noi! Ceea ce am distrus, tot noi trebuie să reconstruim. Acum.” (31)

O nouă adunare a opoziţiei din judeţul Arad, de această dată în comuna Hălmagiu, era relatată în ziarul Dreptatea la 27 iulie. La întrunirea ţăranilor desfăşurată în acea localitate au participat şi doi lideri marcanţi ai P.N.Ţ., Aurel Leucuţia şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Vorbind la adunare, Leucuţia a spus: „Ideea comunistă, încadrată într-un stat naţional, poate să îşi aibă justificarea într-un stat mare industrial, dar ţăranului român nu i se potriveşte. Iată pentru ce d-voastră, în aceste alegeri, trebuie să vă daţi seama că, de astădată, nu este vorba de o simplă alegere de guvern, ci este vorba de reforma care poate schimba structural viaţa de până acum a poporului român. Trebuie să vă gândiţi dacă vreţi să schimbaţi această rânduială cu una nouă, pe care nu o cunoaşteţi şi pe care vă va fi greu să o răsturnaţi pe urmă.” În continuare, a vorbit şi Niculescu-Buzeşti: „Partidele care nu au curajul de a-şi mărturisi adevăratele lor intenţiuni, cum este Partidul Comunist Român, recurg la diferite mijloace pentru a înşela. Aceste mijloace trebuiesc demascate, pentru ca să ne putem da seama despre adevăratele scopuri sub care se ascund lozinicile de suprafaţă (…). Abia după aceea, când va fi prea târziu, vor ieşi la iveală adevăratele intenţiuni ale Partidului Comunist Român. Să nu ne lăsăm, deci, amăgiţi şi să nu cădem în cursa ce ne este întinsă. Trebuie să fim cu toţii convinşi că partidul comunist urmăreşte realizarea integrală a scopurilor sale, pe care, din motive de oportunism, caută să le camufleze acum prin diferite mijloace.” (32)

În cea de-a doua jumătate a anului 1946, campania electorală   s-a desfăşurat cu o intensitate neobişnuită. Pentru a putea face faţă din punct de vedere financiar extraordinarei ofensive lansate de partidele din B.P.D., opoziţia a recurs la sprijinul unor mari unităţi industriale româneşti, care nu au simţit, dimpotrivă, nicio atracţie pentru guvernul „reprezentanţilor clasei muncitoare”. Acest fapt a devenit şi mai evident după scindarea, la 10 martie 1946, a Partidului Social Democrat între adepţii participării la alegeri pe liste comune cu B.P.D. şi cei ai participării pe liste separate. Ultimii, în frunte cu preşedintele P.S.D., Constantin Titel Petrescu, au fondat Partidul Social Democrat Independent, care, în Banat, s-a bucurat de cel mai larg sprijin din partea muncitorilor industriali. Astfel, nu este de mirare faptul că sursele de informaţii ale comuniştilor au aflat că Societatea „Reşiţa” a acordat opoziţiei sume care depăşeau „cu mult” sutele de milioane (desigur, în condiţiile cumplitei inflaţii din acel an). O serioasă subvenţionare a primit opoziţia şi de la „Nădrag-Călan”, şi de la alte mari societăţi industriale, încă prospere pe atunci. (33) Nu mai trebuie să amintim, fireşte, că guvernul nu beneficia, în interiorul ţării, de niciun astfel de susţinător.

O altă problemă deosebit de complexă, odată cu apropierea datei alegerilor, a devenit înscrierea cetăţenilor cu drept de vot în listele electorale. Prin grija guvernului şi a reprezentanţilor săi în teritoriu, s-a recurs în mod direct la eliminarea de pe aceste liste a tuturor aderenţilor cunoscuţi ai partidelor de opoziţie (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I.). Dovada o aducea istoriografia comunistă, care publica următoarele cifre: până la 10 septembrie 1946, 80% din numărul total al membrilor P.N.Ţ. nu fuseseră înscrişi în listele electorale. La Bucureşti situaţia era şi mai proastă, căci nici 10% dintre ei nu se bucurau de acest „privilegiu”. (34) Mari frământări se vor isca din această cauză şi în judeţele bănăţene.

La 28 august, în judeţul Caraş erau înscrişi pe listele electorale 50% dintre alegătorii care se bucurau în mod legal de acest drept. (35) Operaţiunea de înscriere urma să se încheie la 15 septembrie! Cu toate acestea, prefectul Vasile Ionescu raporta cu optimism inspectorului general M. Novac: „Raportul de forţă dintre Bloc şi opoziţie este de 60% pentru Bloc” (B.P.D., n.n.). (36) Nu prea impresionat, inspectorul general îi cerea la 2 septembrie: „Luaţi măsuri de urgentarea întocmirii listelor electorale, care trebuiesc afişate în ziua de 16 septembrie a.c.” (37) După ce listele au fost bine „aranjate”, prefectul Ionescu raporta din nou la 16 septembrie că „procentajul înscrişilor faţă de îndreptăţiţi” era de „90-95% pe judeţ”. (38)

Ştiri alarmante despre neregulile produse au început să circule în rândurile populaţiei. Aflând, în aceste condiţii, despre modalitatea de întocmire a listelor, organizaţia judeţeană Caraş a P.N.Ţ. (sub semnăturile preşedintelui dr. Maxim Radovan şi secretarului prof. Ilie Rusmir) trimitea prefectului la 12 septembrie 1946 o adresă cu numărul 167/1946, având următorul conţinut: (39)

„Domnule Prefect,

Fiind informaţi de organizaţiile noastre locale, cât şi de alţi cetăţeni ai judeţului nostru, că organele D-voastră subalterne din judeţ au întocmit liste şi registre electorale numai în creion, până la sosirea unei comisii trimise de organele B.P.D.-ului, care ar avea menirea să cenzureze aceste liste electorale, având drept scop să elimine din registrul electoral anumiţi membri ai partidelor care nu fac parte din B.P.D.

Mai mult, suntem informaţi că această cenzură în unele comune s-a şi executat.

Cum D-voastră sunteţi şeful responsabil al administraţiei locale din acest judeţ, şi încredinţat că prin primarii şi notarii comunelor să compuneţi registrele şi listele electorale pentru viitoarele alegeri de deputaţi, cu onoare Vă rugăm să binevoiţi a Vă sesiza de această plângere a noastră şi a lua toate măsurile de urgenţă ca unii alegători din judeţul nostru să nu fie eliminaţi de pe listele electorale, interzicând totodată imixtiunea B.P.D.-ului în compunerea listelor electorale.

Ţinem, însă, să Vă atragem atenţiunea că pentru toate abuzurile, care se comit în legătură cu listele electorale, Partidul Naţional Ţărănesc de sub şefia D-lui Iuliu Maniu înţelege să Vă facă personal răspunzător, în calitate de prefect al judeţului Caraş.”

Cum nu a fost emis niciun răspuns la aceste semnalări de nereguli, iar între timp, comisia trimisă de B.P.D. îşi îndeplinise cu succes „misiunea”, organizaţia judeţeană Caraş a P.N.Ţ. (sub semnăturile aceloraşi) revenea, la 23 septembrie, cu o nouă adresă către prefect (cu numărul 170/1946), având conţinutul următor: (40)

„Domnule Prefect,

Ca urmare a adresei noastre Nr. 167/1946, avem onoarea a Vă comunica că în bună parte listele electorale din judeţul Caraş au fost cenzurate de organele B.P.D.-ului şi au fost şterşi de pe liste nu numai alegătorii trecuţi pe tabloul nedemnilor, ci şi alţi alegători, care s-au prezentat la Primării pentru a fi introduşi în listele electorale.

În ziua de 15 (septembrie, n.n.), în câteva comune Primăriile au fost închise şi n-au primit cereri de înscriere în liste.

În ziua de 16 sept. a.c., în multe comune listele n-au fost afişate conform legii şi în altele, dacă au fost afişate, n-au fost semnate de notari şi primari şi nici procesul verbal de afişare nu era afişat.

Vă semnalăm aceste procedee, neuzitate în moravurile noastre politice, pentru a lua măsuri în consecinţă şi a Vă reaminti că D-voastră sunteţi organul tutelar, care răspundeţi singur pentru aceste ilegalităţi, care lovesc în legile aduse de guvern şi principiile elementare democratice.”

Pe această adresă, însuşi prefectul judeţului a notat cu propria mână: „Se va răspunde că afirmaţiile din adresă nu corespund adevărului, întrucât listele electorale au fost întocmite şi afişate conform dispoziţiunilor legale. V. Ionescu.” (41) Ca urmare, la 25 septembrie era expediat răspunsul oficial al prefecturii la cele două sesizări ale conducerii judeţene a P.N.Ţ., numerele 167 şi 170/1946. În cuprinsul lui se preciza: (42)

„La adresele D-voastră Nr. 167 şi 170/1946, înregistrate sub Nr. 6644/1946, avem onoare a Vă comunica următoarele:

Registrele electorale se întocmesc, în conformitate cu art. 14 din legea Nr. 560/Monitorul Oficial Nr. 161/1946/, din oficiu sau la cererea celor îndreptăţiţi. În consecinţă, primăriile – în baza art. 71 din aceeaşi lege – au făcut publicaţiuni arătând populaţiei că până la data de 16 septembrie 1946 se vor întocmi listele electorale. Cum nu toată populaţia s-a prezentat să ceară înscrierea în listele electorale, s-a procedat la înscrierea din oficiu. La înscrierea alegătorilor în listele electorale s-au putut face erori sau omisiuni, însă toate acestea – de altfel prevăzute de lege – se pot înlătura prin aplicarea dispoziţiunilor art. 16 din susmenţionata lege.

În orice caz, nu s-a putut comite nicio omisiune acolo unde cei interesaţi au cerut înscrierea în listele electorale şi, dacă Dvs. aveţi cunoştinţă despre astfel de cazuri, Vă rugăm a ni le semnala şi nu a generaliza presupuse abuzuri, când ele nu s-au comis.

Copia listelor electorale a fost afişată în fiecare comună la 16 septembrie 1946, despre care fapt populaţia a putut şi poate lua cunoştinţă, iar cei interesaţi pot face cereri de înscriere sau contestaţii în termenul prevăzut de lege.

Dacă D-voastră aveţi de reclamat unele cazuri concrete, Vă rugăm a face aceste reclamaţiuni, însă în niciun caz nu admitem insinuări prin generalizare cu intenţii de ameninţare. Prefect, Vasile Ionescu.”

O nouă adresă, mult mai virulentă, sosea la prefectură la 28 septembrie. Ea era redactată de data aceasta de Octavian Furlugeanu, preşedintele organizaţiei judeţene Caraş a Partidului Naţional Liberal, şi aborda aceeaşi delicată problemă: (43)

„Domnule Prefect,

Zvonurile ce anticipau campania de samavolnicii, patronată de oficialităţi, pentru falsificarea alegerilor, se concretizează zi de zi.

Atât timp cât cele auzite se reduceau la valoarea unui «zvon» nu m-am sesizat, nădăjduind totuşi că un elementar simţ de etică şi de prudenţă va face oficialitatea să se menţină în afara unor atari acţiuni compromiţătoare.

Scontam cele arătate, bazându-mă pe simţul de răspundere şi pe instinctul de conservare al celor ce azi reprezintă oficialitatea, iar în viitor nu vor plăti greşelile decât ca simpli particulari.

Cu regret sunt nevoit să constat că previziunile mele sunt dezminţite. Organele Dvs. subalterne, uitând că atribuţiunile lor sunt puse în slujba întregei Naţiuni, s-au angajat pe panta periculoasă a mistificărilor, favorizând o minoritate.

Sfidând interesele generale şi încălcând însăşi legea electorală ce poartă girul actualului regim, cei vizaţi desfăşoară o activitate ilegală şi abuzivă, ocrotiţi fiind de supravegherea nu numai tolerantă, dar chiar încurajatoare a oficialităţii.

Astfel, din diferite puncte ale judeţului, mi se semnalează faptul că listele electorale au fost întocmite în creion, dând astfel posibilitatea unor arbitrare modificări.

Cazul concret al unor asemenea nereguli e de găsit de pildă în plasa Bocşa, unde notarul Manciu, dublat de agitatori ca Anţilă, Andrei şi alţii, membri ai B.P.D., şi-au permis să cenzureze listele electorale, ştergând cu sutele pe alegătorii membri ai partidelor de opoziţie.

Astfel, de pildă, în Vermeş, Ramna, Biniş, Doclin, numărul celor şterşi se cifrează la câteva sute în fiecare comună, atingând ca proporţii un indice de 65-70% din numărul total al alegătorilor.

Atari procedee, în afară de discreditarea şi mai desăvârşită a regimului, ce patronează aceste ilegalităţi, nu au putut decât să îndârjească şi să producă agitaţii în sânul populaţiei respective.

În clipa de faţă, repetatelor mărturisiri de revoltă din partea populaţiei le-am opus sfatul meu de a aştepta soluţia legală a oficialităţii.

Ţin să precizez însă, că pe viitor nu-mi pot lua răspunderea pentru faptele celor neîndreptăţiţi, în ipoteza că Dvs. nu veţi interveni pentru curmarea acestui sistem de flagrantă încălcare a legii.

În această situaţie, pentru toate samavolniciile ce se comit în legătură cu listele electorale, Partidul Naţional Liberal, de sub preşedinţia Domnului C.I.C. Brătianu, vă socoteşte pe Dvs., în calitate de Prefect şi şef al administraţiei din acest judeţ, personal răspunzător.

În nădejdea că autoritatea şi simţul Dvs. de răspundere vor putea din nou să înscăuneze domnia legii în locul abuzului şi al bunului plac, vă rog să primiţi asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.”

Vigilent, prefectul nu a dat curs acestor solicitări. Dimpotrivă, când inspectorul general administrativ de la Timişoara i-a cerut, la 11 octombrie, să-i comunice „numărul contestaţiilor depuse de opoziţie şi câte au fost soluţionate” în privinţa înscrierilor pe listele electorale, (44) prefectul Ionescu îşi făcea un titlu de glorie în a arăta cât de intransigent se manifestase. În acest scop, el răspundea a doua zi, 12 octombrie:

                   „opoziţia a depus

                   a) pe judeţ       1.416

                   b) la Oraviţa       172

                        total            1.588 (contestaţii, n.n.)

                   au fost soluţionate

                   a) pe judeţ          171

                   b) la Oraviţa         19

                        total                190 (contestaţii, n.n.)”

Rezultă din aceste cifre că prefectura a „rezolvat” un procentaj de 12,07% din contestaţiile depuse în judeţ, 11,04% la Oraviţa şi un total de 11,96% de contestaţii ale opoziţiei. Astfel, o mare parte din electoratul tradiţional al vechilor partide, cunoscut de autorităţi prin constanţa şi stabilitatea sa, a fost lipsit, fără vreo justificare legală, de un drept cetăţenesc elementar, acela de a alege pe reprezentanţii săi în parlament. Operaţiunea aceasta a cunoscut o amploare deosebită şi s-a desfăşurat la nivelul întregii ţări, după un plan bine pus la punct.

Pentru a face faţă acestui iureş greu de stăvilit, cele trei partide din opoziţie (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I.) au încheiat la 21 octombrie un acord „pentru apărarea libertăţilor democratice”. (46) Cele trei partide se angajau să se sprijine reciproc în alegeri, dar fără niciun fel de angajamente politice sau organizatorice. Acordul nu s-a materializat în vreun organism electoral comun, nu a presupus prezentarea celor trei partide pe liste unice (deşi liberalii solicitaseră expres acest lucru), nu a determinat nici măcar un program unic de acţiune. Fiecare dintre partidele semnatare îşi menţinea absoluta individualitate în propaganda electorală şi urma să se prezinte pe liste separate în alegeri. Pentru aceasta au insistat în mod special conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc, care doreau să păstreze cu orice preţ individualitatea partidului lor, considerându-l suficient de puternic pentru a câştiga alegerile singur. Astfel, acordul avea mai mult o importanţă morală: el simboliza deplina solidaritate a opoziţiei din România în lupta împotriva instaurării definitive a regimului comunist. În plus, din acel moment, toate acţiunile partidelor semnatare trebuiau să se desfăşoare într-o cât mai strânsă coordonare.

Autorităţile au fost destul de surprinse la aflarea acestei veşti. Nici prefectul de Caraş n-a ştiut cum să reacţioneze în momentul când, la 6 noiembrie, în numele celor trei partide menţionate, preşedintele organizaţiei judeţene a Partidului Social Democrat Independent, Traian Mica, îi cerea: „Cu onoare Vă rugăm, binevoiţi a aproba tipărirea manifestului celor trei partide de opoziţie «Legământul între cele trei partide pentru apărarea libertăţii alegerilor», aşa cum e publicat în ziarul Liberalul din 6 nov. 1946, deci trecut o dată prin cenzură.” (47) După o lungă aşteptare, necesară solicitării unei dispoziţii exprese din partea superiorilor săi, prefectul a sfârşit prin a aproba tipărirea manifestului electoral la 11 noiembrie, deci cu opt zile înaintea datei alegerilor. (48)

Bucurându-se de un sprijin larg în rândul populaţiei, opoziţia a încercat chiar să pună bazele unei rezistenţe efective, constituită din grupări înarmate, care să fie gata în orice eventualitate să elibereze ţara de sub dominaţia sovietică. Încă din 1944, în întreaga ţară au început să acţioneze grupări de partizani, cele mai multe fiind la început fără legătură cu partidele existente legal. Dar preferinţele lor politice se îndreptau natural către partidele opoziţiei. Asemenea grupări începuseră să se înfiripe şi în Munţii Banatului, ca şi în Culoarul Timiş-Cerna. Scopurile lor principale erau: lupta disperată, cu arma în mână şi cu preţul vieţii, împotriva uneltelor dictaturii şi ale comunizării, pedepsirea aspră a foştilor lideri şi criminali horthyşti identificaţi, vinovaţi de săvârşirea unor atrocităţi antiromâneşti şi înscrişi acum în partidul comunist sau în aliata sa, Uniunea Populară Maghiară, provocarea de sabotaje etc.

Grupurile de rezistenţă din 1946 erau reunite în Mişcarea Naţională de Rezistenţă (M.N.R.), al cărei fruntaş era generalul Aurel Aldea, care va fi judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă în noiembrie acelaşi an. Acesta era unul dintre principalii realizatori ai loviturii de stat de la 23 august 1944 şi un apropiat al regelui Mihai: „Este semnificativ faptul că amintita organizaţie (M.N.R., n.n.) a luat fiinţă la îndemnul şi cu aprobarea regelui Mihai I”, dezvăluia istoriografia comunistă. (49)

În dorinţa de a coordona toate aceste mişcări şi a le da o mai mare vigoare, conducătorii P.N.Ţ. au început să le acorde mai multă atenţie pe măsură ce intenţiile guvernului de a falsifica alegerile şi a rămâne la putere cu orice preţ erau tot mai clare. Liderii opoziţiei nu au fost niciodată până atunci partizanii unui război civil (ca în Grecia), deoarece erau conştienţi că, în condiţiile ocupaţiei sovietice, ţara n-ar fi putut să supravieţuiască. Dar contradicţiile dintre U.R.S.S., pe de o parte, şi marile puteri democratice din Occident, pe de altă parte, erau tot mai numeroase şi mai profunde, astfel încât nu puţini observatori pronosticau izbucnirea unui apropiat război între cele două tabere, ba chiar unii îl aşteptau cu speranţă. Oricum, trebuia luat în calcul şi acest caz, căci situaţia nu era nicidecum stabilă.

Ca urmare, la 7 noiembrie 1946, erau puse bazele unui cerc militar profesional (C.M.P.) al Partidului Naţional Ţărănesc, constituit iniţial în vederea apărării membrilor partidului şi a celorlalţi cetăţeni de agresiunile care se înmulţeau mereu, odată cu apropierea datei alegerilor. Organizaţia avea în frunte generali şi alţi ofiţeri superiori, excluşi în mod abuziv dintre cadrele active ale armatei, fiind patronată de însuşi Ion Mihalache, vicepreşedintele partidului. Organizaţia aceasta avea totodată un organ central, precum şi organizaţii regionale în Vechiul Regat, Ardeal şi Banat, organizaţii judeţene şi de plasă, structură foarte asemănătoare cu aceea a P.N.Ţ. Conform mărturiei lui Nicolae Penescu, acest cerc militar profesional, formaţie militară proprie a P.N.Ţ., era programat să intre în acţiune „în cazul unei răscoale contra guvernului”. (50) La o adunare generală a C.M.P. din Bucureşti, Mihalache spunea că acest cerc va trebui să cuprindă „o mare parte din cadrele active ale armatei de rezervă”. În special, se cuvenea a fi atraşi ofiţerii tineri, pentru că ei „sunt dinamici, fizicul îi domină, ei produc mişcare, evoluţie, revoluţie, dezechilibru, război şi chiar dezastru.” (51) De aceea, comuniştii, cu largul sprijin al trupelor sovietice, au trebuit să lupte din greu împotriva organizaţiilor combatante ale acestui partid. Rolul lor nu va fi deloc uşor, iar istoriografia ulterioară avea în bună măsură dreptate atunci când afirma că ţara era zguduită de o „vastă mişcare complotist-teroristă împotriva guvernului democrat”!

În ziua alegerilor (19 noiembrie 1946), partidele de opoziţie au încercat să asigure apărarea urnelor şi a electoratului şi au trimis reprezentanţi la numărătoarea voturilor. Acest lucru era cu atât mai evident în Banat, unde populaţia avea o înaltă cultură politică (participa la alegeri fără întrerupere din 1848) şi spiritul democratic era mult mai evoluat decât în alte regiuni ale ţării. Aproximativ aceeaşi situaţie se produsese şi la alegerile din 1937, organizate de guvernul Tătărescu (acum viceprim-ministru în guvernul Groza) şi de susţinătorii instaurării dictaturii regale a lui Carol al II-lea, împotriva cărora se închegase o alianţă asemănătoare ca scop cu cea din 1946, axată atunci în principal pe P.N.Ţ. şi pe Garda de Fier. Despre desfăşurarea alegerilor din 1937 în Banat, conducătorul legionar Horia Sima consemna ulterior următoarele: „Guvernul s-a resemnat să adopte o formulă mixtă: să lase toată libertatea alegătorilor, acolo unde opoziţia era bine organizată, şi să acţioneze cu maximă severitate în judeţele în care nu era un front al opoziţiei puternic. În regiunea a X-a Banat, unde am supravegheat personal alegerile, ingerinţele guvernului au fost aproape nule. Localurile de vot erau păzite în interior de delegaţii mixte ale partidelor coalizate şi, afară, de masele de ţărani vigilenţi care au aşteptat până la sfârşit, târziu în noapte, proclamarea rezultatelor. În judeţele amorfe, puţin structurate politic, cunoscute din toate alegerile că formează «dota electorală» a guvernului, s-au repetat scenele familiare de falsificare a votului popular…” (52) Dar, cu toate acestea, atunci dictatura regală n-a putut fi instaurată prin falsificarea completă a alegerilor, ci doar prin lovitură de stat.

Spre deosebire de 1937, acum opoziţia a câştigat clar în întreaga ţară, astfel încât guvernul a trebuit să falsifice integral rezultatele alegerilor (la fel ca în toate celelalte ţări ocupate de Armata Roşie). Procedeele utilizate au fost descrise de numeroşi martori ai evenimentelor. De exemplu, în raportul anual pe 1946 al ambasadorului britanic la Bucureşti, Adrian Holman (raport întocmit de Ivor Porter, un excelent cunoscător al realităţilor româneşti), se arăta: „Legăturile telefonice cu provincia au fost întrerupte, pentru a-i împiedica pe cei din opoziţie să obţină rezultate din teritoriu, şi se pare că acestea erau atât de consecvent în favoarea opoziţiei, încât guvernul şi-a dat repede seama că toate metodele lor ingenioase de falsificare dăduseră greş. Ca atare, în cele din urmă, au fost obligaţi să falsifice cifrele oficiale şi să prezinte ceea ce fusese o înfrângere zdrobitoare a guvernului drept o victorie copleşitoare. Totuşi, adevărul s-a aflat şi era clar că guvernul pierduse nu numai în ţară, în general, ci chiar în citadelele de activitate comunistă. Era evident că mulţi din adepţii lor înfocaţi se alăturaseră partidului comunist numai pentru un profit personal, dar, când venise momentul să-şi exprime voinţa, votaseră cu opoziţia. Nici chiar muncitorii feroviari, din rândurile cărora se recrutau trupele comuniste de şoc, şi nici funcţionarii de la Ministerul de Finanţe şi Ministerul de Război nu susţinuseră guvernul.” (53) Chiar în ziua publicării rezultatelor oficiale (22 noiembrie), fostul prim-ministru, generalul Constantin Sănătescu, nota în jurnalul său: „De-abia azi s-a dat rezultatul definitiv al alegerilor. Telegramele sosite în cursul zilei de 20 (noiembrie, n.n.) de la centrele de votare erau dezastruoase pentru guvern, care intrase în panică.  S-a luat atunci hotărârea «eroică», din îndemnul ruşilor, să se treacă la forţă. S-au dat afară din localurile de vot reprezentanţii opoziţiei şi s-au întocmit cu totul alte liste de rezultate ale votării (…). Lumea a rămas consternată de acest rezultat, fiindcă se ştie că masele ţărăneşti sunt pentru Maniu – şi chiar foarte mulţi comunişti.” (54)

Modul cum au fost falsificate alegerile a fost descris cel mai elocvent de Nicolae Penescu: „19 noiembrie 1946 va rămâne o zi de doliu naţional în istoria României. Alegătorii din oraşe erau terorizaţi de bande înarmate şi foarte numeroşi fură cei care au fost împiedicaţi să voteze. Ei îşi aduceau buletinele la cluburile partidelor naţional-ţărănesc şi liberal. Mii de agenţi ai guvernului votau de mai multe ori cu cărţi de alegător ale persoanelor dispărute de mult timp. Locuitorii din sate întregi au fost împiedicaţi să meargă la secţiile lor de vot.

De obicei până atunci, preşedinţii secţiilor de votare fuseseră magistraţi; un ofiţer şi câţiva soldaţi asigurau calmul şi liniştea operaţiunilor. Toţi candidaţii erau reprezentaţi în fiecare secţie, deci biroul era format din reprezentanţi care semnau procesele verbale ale circumscripţiilor, după ce se constata rezultatul votării. La 19 noiembrie 1946, preşedinţii acestor secţii erau funcţionari sau simpli muncitori, aleşi şi numiţi de partidul comunist. Reprezentanţii partidelor din opoziţie nu au putut pătrunde în sălile de vot şi au fost frecvent arestaţi. Nimeni, în afara comuniştilor, nu putea să controleze urnele, numărul şi repartiţia voturilor. În cazurile foarte rare când preşedintele era un magistrat, procesul-verbal întocmit de el, cu indicarea numărului de votanţi şi a rezultatelor obţinute de fiecare candidat, era modificat la aducerea la comisia electorală judeţeană. Dacă, cu toate acestea, rezultatul pe judeţ nu putea fi falsificat conform indicaţiilor partidului comunist, dosarele alegerilor erau trimise la Ministerul de Interne, care le făcea ultima toaletă. Din informaţiile pe care noi (conducerea P.N.Ţ., n.n.) le-am adunat din toate judeţele, a rezultat în mod formal că aproximativ 80% din alegători au votat pentru candidaţii opoziţiei, şi imensa lor majoritate pentru naţional-ţărănişti. Ceea ce se poate spune e că rezultatul acestor alegeri, acela care a fost proclamat de comisia electorală centrală, nu corespunde nicidecum realităţii.” (55) Un alt martor al evenimentelor, comunistul Herbert Zilber, aflat pe atunci la apogeul carierei sale, era şi mai categoric în ce priveşte rezultatul real al alegerilor: „Nici un partid politic, afară de cel comunist, nu se bucura, în 1944-1945, de mai multă adversitate populară, decât cel liberal al lui Gheorghe Tătărescu (membru, de asemenea, în B.P.D., n.n.). La alegerile din 1946, întreg blocul guvernamental a obţinut 12% din voturi. Cifra fixată de Vâşinski fusese de 80%, şi aşa a apărut şi în rezultatul oficial.” (56) Chiar şi Nicolae Ceauşescu, atât de devotat în general limbajului de lemn, şi-a permis o aluzie străvezie cu privire la rezultatul acestor alegeri. Iată cum se exprima el în 1971, cu ocazia „semicentenarului” P:C.R.: „Primesc adesea întrebări în legătură cu felul în care a câştigat partidul nostru majoritatea poporului de partea sa.” (57) Ceea ce atestă faptul că, şi după aproape un sfert de secol, membrii partidului comunist (dacă nu şi secretarul său general) erau profund nedumeriţi de felul în care se ajunsese la acele rezultate de domeniul fantasticului.

În aceste condiţii, în judeţele bănăţene falsurile săvârşite erau cu atât mai dificil de justificat. La nivelul întregii ţări, era absolut clar faptul că ţărănimea, aproape în unanimitate, votase Partidul Naţional Ţărănesc. Or, la recensământul populaţiei României, efectuat în 1930, dacă în întreaga ţară locuitorii de la sate reprezentau nu mai puţin decât 79,9%, în Banat această medie era chiar depăşită: 82,1%! (58) La oraşe, în puternicul mediu muncitoresc al Banatului, social-democraţii independenţi erau preponderenţi. Unul dintre liderii lor, reşiţeanul Georg Hromadka, consemna: „La alegerile din noiembrie 1946, «independenţii» (P.S.D.I., n.n.) cuceresc în judeţul Caraş mii de voturi (…). La Reşiţa se ajunge în mod repetat la confruntări între social-democraţi şi comunişti.” (59) Tot despre falsificarea rezultatelor în judeţul Caraş, o mărturie mai recentă precizează: „Un bun român din comisia electorală l-a anunţat pe dr. Maxim Radovan de rezultatul alegerilor, în care Partidul Naţional Ţărănesc a câştigat cu o majoritate zdrobitoare, dar că… Iată ce a relatat dl. Dumitru Percea, sub prestare de jurământ, în faţa conaţionalilor: «La numărătoarea voturilor, au dat buzna în secţia de votare persoane străine necunoscute, ce aveau asupra lor obiecte contondente şi o armă de foc, ce împreună cu preşedintele, i-au ameninţat cu moartea pe toţi delegaţii acreditaţi la această secţie de votare, pentru a iscăli procesele-verbale, care dădeau câştig în alegeri comuniştilor. Aceşti necunoscuţi au adus cu ei buletine de vot gata ştampilate în favoarea comuniştilor.” (60)

În urma publicării rezultatelor complet falsificate ale alegerilor din noiembrie 1946, P.N.Ţ. nu a obţinut decât 33 de deputaţi (dintr-un total de 414), P.N.L. doar 3 deputaţi, iar P.S.D.I. niciunul. În Banat, rezultatele oficiale arătau astfel: (61)

Judeţul

Nr. total voturi

B.P.D.

P.N.Ţ.

P.N.L.

AradCaraşSeverin

Timiş-Torontal

211.767  82.786110.018

187.963

122.900  52.043  84.876

130.150

40.25219.82518.550

22.789

7.5743.3603.269

8.303

 

Judeţul

P.S.D.I.

U.P.M.

Mandate

AradCaraşSeverin

Timiş-Torontal

5.6455.757   932

3.572

26.937    –    –

21.223

B.P.D.  9, P.N.Ţ. 2, U.P.M. 1B.P.D.  4, P.N.Ţ. 1B.P.D.  7, P.N.Ţ. 1

B.P.D. 11, P.N.Ţ. 1, U.P.M. 1

 

(U.P.M. = Uniunea Populară Maghiară, făcând parte tot din B.P.D., dar candidând în unele judeţe pe liste proprii, în funcţie de ponderea electoratului maghiar).

După cum se vede, judeţul Arad reprezenta una dintre cele patru circumscripţii electorale ale ţării în care fuseseră recunoscuţi ca aleşi doi deputaţi naţional-ţărănişti (celelalte trei fiind: Botoşani, Dolj şi Bucureşti). Aceştia doi erau dr. Aurel Leucuţia şi Nicolae Adam. Celelalte judeţe bănăţene aveau fiecare câte un deputat naţional-ţărănist: dr. Maxim Radovan la Caraş, Emil Ghilezan la Severin şi Sever Bocu la Timiş-Torontal. Dar, la fel ca şi ceilalţi deputaţi ai opoziţiei, şi cei cinci parlamentari bănăţeni au boicotat lucrărilor noii Adunări a Deputaţilor, în semn de protest faţă de falsificarea deplină a rezultatelor alegerilor, câştigate, atât la nivelul întregii ţări, cât şi la cel al circumscripţiilor bănăţene, de Partidul Naţional Ţărănesc.

În Banat, la examinarea atentă a rezultatelor oficiale, prezentate mai sus, se poate observa clar că până şi autorităţile comuniste au fost nevoite să recunoască faptul că P.N.Ţ. a întrunit în cea mai mare măsură, comparativ cu alte regiuni, opţiunile electoratului. Astfel, aceasta este singura regiune a ţării în care fiecărui judeţ i-a fost recunoscut cel puţin un deputat al opoziţiei. Într-un inedit clasament din acest punct de vedere al regiunilor ţării, Banatul se situează pe primul loc, cu cinci deputaţi ai opoziţiei în patru judeţe, fiind urmat de Crişana-Maramureş, cu trei deputaţi în patru judeţe, Muntenia cu opt deputaţi în 12 judeţe, Oltenia cu patru deputaţi în şase judeţe, Moldova cu nouă deputaţi în 16 judeţe, Transilvania (!) cu şapte deputaţi în 15 judeţe şi Dobrogea fără niciun deputat în două judeţe. (62)

Dar, în ciuda protestelor lor violente şi a solicitării de sprijin din partea puterilor occidentale, partidele de opoziţie nu au reuşit să obţină anularea acestor rezultate şi noul parlament s-a constituit pe baza lor. Chiar şi în aceste condiţii, ziarul Dreptatea a găsit un cuvânt de mulţumire pentru curajul poporului român, pentru modalitatea prin care el a ştiut să reacţioneze, printr-un procedeu democratic şi civilizat, împotriva nedoritului curs pe care îl luase istoria noastră, în urma conjuncturii internaţionale. Este cazul articolului Glorie ţie, alegător român!, care, de altfel, a şi fost aspru cenzurat de autorităţi: „Naţiunea gândea şi acţiona, aşa cum rareori a făcut-o, în acelaşi ritm. Era unanimitatea de cuget a unui neam, care nu avea de ales între mai multe soluţii, tot atât de bune sau tot atât de rele. Era înfrăţirea în acelaşi gând, în aceeaşi faptă, a unui popor care trebuia să se hotărască pentru bine sau pentru rău (cenzurat). Ţara a răspuns chemării (cenzurat). Ziua de 19 noiembrie a însemnat o verificare a conştiinţei naţionale (cenzurat). În acest scop, (cenzurat) mulţumim alegătorului român, pentru felul cum şi-a făcut datoria.” (63)

De asemenea, în acele vremuri de restrişte, când erau cenzurate şi frazele privitoare la conştiinţa naţională, conducerile celor trei partide din opoziţie, realele câştigătoare ale alegerilor, nu pregetau să declare nule rezultatele lor în următorul Comunicat: „Sfidând principiile elementare şi fundamentale de legalitate, de libertate şi de dreptate, guvernul şi-a ticluit – prin fraudă şi teroare – rezultate în flagrantă opunere cu realitatea şi cu voinţa corpului electoral (…). Credincioase principiilor democratice, consfinţite de acordurile de la Ialta şi Moscova, şi idealurilor ce însufleţesc Naţiunile Unite, aceste partide declară alegerile efectuate în asemenea condiţiuni, ca lipsite de orice temei de drept şi, prin acestea, nule şi neavenite.” (64) Iar când parlamentul a fost întrunit şi orice speranţă de redresare a situaţiei ţării a fost abandonată, Iuliu Maniu lansa (la 17 decembrie 1946) zguduitorul său apel Către Naţiune: „Ţara noastră este bântuită astăzi de cea mai grea urgie care s-a abătut vreodată asupra ei. Arse sunt câmpiile, arse sunt sufletele noastre, arse năzuinţele noastre spre libertate şi lumină. Teroarea, minciuna şi falsul încearcă să culce la pământ orice licărire de libertate, orice îndemn spre mai bine. Demnitatea şi mândria noastră naţională sunt îngenuncheate.” (65)

Încet, ultimele zile ale nefastului an 1946 treceau, tăcerea generală persista şi ecourile alegerilor se stingeau tot mai mult. Istovit, poporul îşi relua viaţa de zi cu zi, presărată cu cele mai chinuitoare griji, necazuri şi privaţiuni. Peste toate, au venit Sărbătorile de iarnă: Crăciunul. Crăciunul asupriţilor!, cel mai trist din istoria noastră, pe care Dreptatea îl descria în modul următor: „Lipsurile şi împilările care au deschis broaştele îngheţate de la poarta fiecărei case, au amuţit glasurile colindătorilor, au îndepărtat bucuria cu care copil şi bătrân, bărbat şi femeie, aşteptau în fiecare an, veacuri de-a rândul, zilele de sfârşit de decembrie (…).

În vâltoarea oraşelor, muncitorii şi funcţionarii, resemnaţi de subţirimea pungilor, nu-şi pot bucura copiii cu daruri puse sub pomul de Crăciun. Mesele tradiţionale, cu clipe de veselie, au dispărut pentru toţi.

Crăciun trist! Crăciunul la care mulţi şi multă vreme nu vor voi să mai gândească. Este Crăciunul asupriţilor!” (66)

Căderea României în comunism, odată cu validarea rezultatelor acestor alegeri şi urmările lor imediate (semnarea Tratatului de pace cu marile puteri, care legitimau astfel autoritatea guvernului de la Bucureşti, interzicerea partidelor de opoziţie şi arestările masive operate în rândurile aderenţilor lor, exilarea regelui şi proclamarea republicii populare după model sovietic etc.), au marcat intrarea ţării noastre într-o nouă şi grea perioadă a istoriei sale. Nici populaţia Banatului nu a fost scutită de această evoluţie. Ea a încercat, însă, să păstreze contactul cu lumea liberă şi şi-a conservat mentalitatea sa specifică, mai receptivă faţă de nou şi mai apropiată principiilor democratice. Astfel încât, nu întâmplător, poate, şi Revoluţia română din decembrie 1989 a pornit tot din aceste locuri!

 

Note:

1 Nicolae Baciu, Yalta şi crucificarea României, Roma, 1983, p. 189.

2 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, f.a., p. 74-75.

3 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 119.

4 Ibidem.

5 Milovan Djilas, op. cit., p. 58.

6 Septembrie-octombrie 1944. Însemnările unei călugăriţe – din zile de restrişte, în Magazin istoric, nr. 1/1992, p. 79.

7 Recensământul general al populaţiei din România din 29 decembrie 1930, publicat de dr. Sabin Manuilă, vol. II, Bucureşti, passim.

8 Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente 1926-1947, volum alcătuit de: Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Bucureşti, 1994, p. 233.

9 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 277.

10 Nicolae Penescu, La Roumanie de la démocratie au totalitarisme 1938-1948, Paris, 1981, p. 162.

11 Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie. Partidul Naţional Ţărănesc (Maniu) şi Partidul Naţional Liberal (Brătianu) în anii 1944-1947, Bucureşti, 1972, p. 287.

12 Ibidem, p. 307.

13 Ibidem, p. 308.

14 Ibidem.

15 Ibidem, p. 299.

16 Ibidem, p. 300.

17 Ibidem, p. 301.

18 Direcţia Judeţeană Caraş-Severin a Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.C.S.A.N.), fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 8/1946, fila 88.

19 Ibidem.

20 Ibidem, fila 18.

21 Ibidem, fila 23.

22 Idem, dosarul nr. 9/1946, fila 10.

23 Ibidem, fila 11.

24 Nicolae Penescu, op. cit., p. 171.

25 Dreptatea, nr. 17 din 23 februarie 1946.

26 Ibidem.

27 Ibidem, nr. 19 din 26 februarie 1946.

28 Ibidem, nr. 28 din 8 martie 1946.

29 Ibidem, nr. 30 din 10 martie 1946.

30 Ibidem, nr. 130 din 13 iulie 1946.

31 Georg Hromadka, op. cit., p. 120.

32 Dreptatea, nr. 142 din 27 iulie 1946.

33 Victor Frunză, op. cit., p. 298.

34 E. Petreanu, G. Ureche, P.N.L. şi P.N.Ţ. – în căutarea unei şanse în contratimp cu istoria, în Magazin istoric, nr. 11/1971, p. 95.

35 D.J.C.S.A.N., fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 9/1946, fila 24.

36 Ibidem.

37 Ibidem, fila 26.

38 Ibidem, fila 31.

39 Ibidem, fila 38 (registrele electorale, întocmite în creion, cu numeroase corectări, modificări şi ştersături, se află în acelaşi dosar, ca o probă incontestabilă a veridicităţii afirmaţiilor reprezentanţilor partidelor de opoziţie).

40 Ibidem, fila 39.

41 Ibidem.

42 Ibidem, fila 40.

43 Ibidem, fila 41 (sublinierile aparţin originalului).

44 Ibidem, fila 58.

45 Ibidem, fila 60.

46 Dreptatea, nr. 212 din 23 octombrie 1946.

47 D.J.C.S.A.N., fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 23/1946, fila 2.

48 Ibidem, fila 3.

49 Mihai Fătu, Ion Spălăţelu, Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist, Bucureşti, 1980, p. 380.

50 Victor Frunză, op. cit., p. 295.

51 Mihai Fătu, op. cit., p. 389.

52 Horia Sima, Istoria Mişcării legionare, Timişoara, 1994, p. 225.

53 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Bucureşti, 1993, p. 201.

54 Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, 1993, p. 239-240.

55 Nicolae Penescu, op. cit., p. 183-184.

56 Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Bucureşti, 1991, p. 39.

57 Nicolae Ceauşescu, Istoria poporului român, Bucureşti, 1983, p. 416.

58 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 10.

59 Georg Hromadka, op. cit., p. 121.

60 Liubiţa Raichici, Ion Stoia Balmez, Dr. Maxim Radovan, în Timpul, Reşiţa, an. VI, nr. 158 (1411) din 11 august 1995, p. 4.

61 Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, anexa.

62 Ibidem.

63 Dreptatea, nr. 238 din 24 noiembrie 1946.

64 Ibidem, nr. 241 din 28 noiembrie 1946.

65 Ibidem, nr. 257 din 18 decembrie 1946.

66 Ibidem, nr. 258 din 25 decembrie 1946.

 

 

 

 

         

         

         

 

 

 

Mircea Rusnac – Aspecte ale evoluţiei evenimentelor din Banat in perioada comunizării forţate a României (1944-1948)

17 iunie 2009

Scurta perioadă necesară comunizării forţate a României, aflată sub ocupaţia trupelor sovietice şi cedată sferei de influenţă a lui Stalin, prezintă un deosebit interes pentru cercetătorii de peste timp prin multitudinea şi diversitatea evenimentelor care o marchează. În Banat, de asemenea, ea abundă în elemente care merită a fi prezentate şi scoase la suprafaţă. Este vorba atât despre fenomene petrecute la nivelul întregii ţări, ale căror efecte, cum este şi firesc, s-au resimţit şi în judeţele sud-vestice, cât şi despre unele fenomene particulare, specifice regiunii de care ne ocupăm. Acestea au fost determinate de factorii care denotă diversitatea în cadrul unităţii, adică diferenţierea regională cuprinsă în statul unitar. Banatul nu a făcut excepţie de la procesul comunizării României, dar evoluţia evenimentelor a cunoscut aici unele nuanţe care se datorau în primul rând faptului că Banatul, ca şi celelalte regiuni ale ţării, avea specificul său.

Factorul declanşator al acestei evoluţii îl reprezenta prezenţa, în ţară şi în regiune, a trupelor sovietice, care au impus o ocupaţie sufocantă şi îndelungată. Prezenţa lor aici în calitate de învingătoare a sporit brutalitatea unei ocupaţii dureros resimţită de o populaţie şi aşa suficient de traumatizată de efectele unui război inutil. Comportamentul sovieticilor, care au înţeles să se prevaleze în cel mai înalt grad de avantajele raportului dintre învingător şi învins, a rămas în memoria locuitorilor regiunii. Unele documente, scoase mai târziu la iveală, încearcă să ne redea atmosfera teribilă a acelor zile.   Într-un raport trimis la 27 septembrie 1944 de Armata I română către Marele Stat Major se precizau următoarele:

„1 În noaptea de 16/17 sept. a.c., trupele sovietice au spart casa de bani a Ocolului silvic Coşava (Severin), de unde au luat suma de 720.000 lei fără nicio formalitate.

2 În aceeaşi comună, ostaşii sovietici au ridicat cu forţa de la diferiţi locuitori vite, porci, cai, căruţe, hamuri, alimente, băuturi şi alte obiecte casnice.

Intervenţiile făcute de jandarmii şi organele administrative pe lângă comandamentele Armatei Roşii au fost fără rezultate.

Aceste jafuri produc vii nemulţumiri în rândul populaţiei.

3 De la fabrica de oţet Margina (Severin), ostaşii sovietici au ridicat o cantitate de spirt rafinat (stoc de război) fără nicio formalitate.

Valoarea spirtului ridicat se cifrează la un miliard şi jumătate de lei. Nu s-a eliberat niciun act doveditor.

4 De la aceeaşi fabrică, sovieticii au ridicat cu forţa 1.000 l benzină şi o trăsură.” (1)

Iar la 3 octombrie 1944, garnizoana Timişoara raporta aceluiaşi Mare Stat Major, sub semnătura colonelului Gheorghe Anghelescu, locotenent-colonelului I. Gheorghiu şi maiorului O. Ardeleanu: „Trupele sovietice nu respectă ordinele cu privire la aprovizionare.

În afară de cantitatea care se predă prin serviciul intendenţei Corpului 7 Teritorial, trupele sovietice ridică de pe teritoriu din depozitele instituţiilor de stat şi particulare alimente, vite etc., fără nicio autorizaţie şi înlăturând prin ameninţare serviciul de pază.

În acest mod au fost secătuite multe depozite şi localităţile sărăcite fără să poată opune vreo rezistenţă.

Comandantul garnizoanei a adus personal la cunoştinţa delegaţilor sovietici toate abuzurile.

Deşi aceştia i-au dat asigurări că s-au dispus măsuri, totuşi sistemul continuă.

Din comunele eliberate se strâng toate animalele (vaci, porci, boi, cai, oi etc.).

În zilele de 1 şi 2 octombrie s-au trecut prin Timişoara spre Arad cirezi de câteva sute de vite şi turme de oi şi porci.

În garnizoana Timişoara funcţionează Serviciul intendenţă al Corpului 7 Teritorial, care poate să aprovizioneze trupele sovietice fără nicio greutate.” (2)

Sunt numai două dintre nenumăratele fapte de acelaşi fel, sau chiar mai grave (asasinate, violuri etc.), comise de trupele sovietice la scara întregii ţări. (3) Totodată, autorităţile române erau acuzate permanent de sovietici că nu le erau suficient de favorabile şi nu le dădeau întregul concurs. Conducerea României era acuzată şi de faptul că se purta prea puţin aspru cu germanii şi maghiarii care, din cauza războiului, trebuiau să dea socoteală ca naţiuni învinse, chiar atunci când erau cetăţeni români. Cât despre cetăţenii Germaniei şi Ungariei aflaţi în România, atitudinea faţă de ei trebuia să fie necruţătoare. O spunea şi celebra notă a generalului-locotenent Vinogradov din 2 noiembrie 1944, care a determinat căderea primului guvern Sănătescu: „Supuşii germani şi unguri care trăiesc pe teritoriul României, până acum n-au fost internaţi, iar cei internaţi sunt întreţinuţi în condiţii ce le permit cu impunitate, zilnic să părăsească lagărul, să întreţină legături cu aderenţii mişcării lor şi să primească pachete fără niciun control.” (4)

Economia naţională a cunoscut o prăbuşire rapidă sub catastrofala ocupaţie impusă. Punctul culminant a fost atins în anul 1946, fapt recunoscut ulterior şi de istoriografia comunistă, care publica următoarele cifre: „Dacă se ţine seama de faptul că, la mijlocul lunii august 1946, România nu dispunea de niciun fel de rezerve de cereale din anii anteriori, că după recolta din 1946 deficitul de cereale se ridica la 4.880 vagoane de grâu şi secară şi 141.500 vagoane de porumb, adică un total de 146.380 vagoane de cereale (fără a lua în calcul necesarul de sămânţă pentru noua recoltă), rezultă limpede dimensiunile acestei foarte grave situaţii în faţa căreia a fost pus poporul român. În afara lipsei de materii prime pentru industrie, urmările secetei s-au răsfrânt asupra situaţiei materiale, şi aşa destul de grea, a maselor muncitoare. Astfel, rezervele de cereale pentru consumul intern au scăzut cu 48%, rezervele de grăsimi cu 69%, de carne cu 47,12%, iar şeptelul s-a redus cu 47% faţă de perioada 1930-1939. S-a creat o mare disproporţie între salarii şi preţuri în defavoarea salariilor. În această perioadă au crescut uimitor de mult preţurile «la negru», s-a devalorizat moneda, s-au accentuat fenomenele inflaţioniste.” (5)

Dezorganizarea de către ocupanţi a economiei româneşti avea drept scop provocarea de agitaţii sociale, care urmau a fi exploatate de partidul comunist şi de aliaţii săi din Frontul Naţional Democrat, care revendicau acapararea deplinei puteri politice în stat. Punând rapid stăpânire pe sindicate, comuniştii organizau permanent mari manifestaţii ale muncitorilor industriali, care erau obligaţi să solicite numirea unui guvern al F.N.D., care se bucura de o popularitate minimă în întreaga ţară, avertizată asupra pericolului comunist. Deja din octombrie 1944, de exemplu, la Timişoara, la fel ca şi în multe alte localităţi ale ţării, aveau loc mitinguri bine sincronizate, care cereau imperativ formarea unui guvern al F.N.D. În februarie 1945, Scânteia pretindea chiar că la un asemenea miting de la Timişoara ar fi participat 35.000 de oameni. (6) La 10 februarie mai erau consemnate astfel de „adunări cetăţeneşti” şi la Sânnicolau Mare şi la Arad. (7) Aceste adunări se soldau întotdeauna cu energice telegrame de adeziune trimise către Consiliul F.N.D. Astfel au procedat, de exemplu, 14 uzine timişorene, 8 comune rurale, 2 fabrici (fără indicarea localităţii) etc. (8) Relatările din presă asupra acestor adunări, ca şi telegramele, erau foarte succinte. Totuşi, uneori se arăta şi cine erau vorbitorii de la mitinguri. La Timişoara au fost opt, reprezentând: Sindicatele Unite, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Femeile Democrate, Partidul Social Democrat. La Arad au luat cuvântul cinci persoane, dintre care două de la Partidul Comunist din România şi câte una de la Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor şi sindicate. (9)

Partidul comunist era încă extrem de slab, atât în regiune, cât şi în ţară, în anii 1944-1945. Situaţia nu s-a modificat decisiv nici după ce Vâşinski l-a adus la putere la 6 martie 1945. De aceea, când, în octombrie, a avut loc prima întrunire a conducerii partidului cu delegaţii din teritoriu, ea nu s-a numit congres, ci numai conferinţă. În legătură cu faptul că s-a preferat formula conferinţei celei a congresului, la 31 iulie 1945, de la tribuna conferinţei regionale Banat a P.C.R., Alexandru Moghioroş declara: „Conferinţa aceasta este pregătitoare. Conferinţa nu face parte din sarcini. Congresul se face la anumite intervale de timp şi congresul stabileşte etapele strategice, etapele revoluţionare adică, când avem în faţa partidului o cotitură istorică de rezolvat, iar conferinţa noastră pe ţară este în drum de a pregăti congresul pregătitor (sic!). Partidul nostru a ieşit în 23 august cu 1.000, care azi în scurt timp a ajuns la 120.000, acest partid care nu este consolidat, nu este ideologiceşte organizat, nu poate rezolva astfel de chestiuni, atât mai mult pentru că asemenea chestiuni nu se pun în faţa noastră.” (10)

În consecinţă, urmărindu-se creşterea permanentă a numărului membrilor partidului comunist, în aceşti ani calitatea a contat prea puţin. Au fost acceptaţi toţi cei care au venit, indiferent de trecutul lor, inclusiv mulţi legionari. Aceştia erau cei mai vulnerabili, întrucât puteau fi lesne trataţi drept fascişti şi trimişi la închisoare dacă refuzau să coopereze. Rândurile partidului au fost completate în special de minoritari etnici, o masivă infiltrare a maghiarilor şi evreilor fiind semnalată şi în Banat, ca şi în alte regiuni. (11) Astfel, evreii erau bine reprezentaţi în Moldova, în timp ce în Delta Dunării se remarcau ruşii şi lipovenii, iar, ca un exemplu concret, 34 dintre cei 36 de membri ai organizaţiei de la prefectura judeţului Mureş erau alogeni, mai ales maghiari. (12) Dar aflat, în special din 1946, în expansiune cantitativă, P.C.R. plătea tribut propriilor greşeli. Între acestea, înscrierea în partid a numeroşi minoritari i-a îndepărtat pe români, care erau atraşi de lozincile opoziţiei. În circumscripţia administrativă Timişoara, la 5 iulie 1946, situaţia era următoarea: „Mulţi unguri şi evrei încadraţi în partidul comunist. Din această cauză s-a accentuat şi acţiunea opoziţiei, care încearcă pe orice cale să contrabalanseze.” (13)

Conştienţi de slăbiciunea propriului partid, liderii comunişti urmăreau întărirea lui prin absorbţia altor formaţiuni de stânga, în special a Partidului Social Democrat. Ideea a găsit susţinători şi printre unii conducători procomunişti ai social-democraţilor, între care cel mai fidel exponent era Lothar Rădăceanu. Cu ocazia unor întâlniri pe care le-a avut cu activul organizaţiilor P.S.D. din Banat, Rădăceanu a subliniat necesitatea întăririi unităţii celor două partide de stânga, unitate care stătea practic la baza coaliţiei de guvernământ, recomandând să se ia în seamă „bazele colaborării cu partidul comunist”, pentru că „numai în această colaborare P.S.D. s-a putut afirma în viaţa politică a României şi numai astfel el poate contribui la deschiderea drumului spre România socialistă.” (14) Dar membrii bănăţeni ai P.S.D. nu doreau nicidecum înghiţirea partidului lor de către comunişti. Înaintea congresului din 10 martie 1946, în P.S.D. a avut loc clarificarea situaţiei la nivelul organizaţiilor judeţene. La Timişoara, Constantin Titel Petrescu se bucura de un larg sprijin în rândul organizaţiei locale, la fel ca şi la Hunedoara, unde 13 dintre cei 14 delegaţi erau pentru independenţa partidului lor faţă de blocul procomunist. (15) În urma rupturii produse în P.S.D. la acel congres, organizaţiile judeţene din Banat vor adera în cea mai mare parte la noul Partid Social Democrat Independent.

Şi Frontul Plugarilor avea în Banat o lipsă acută de cadre pregătite, care impieta, la rândul ei, asupra coerenţei programului său. Astfel, la conferinţa regionalei Banat a P.C.R. din 6-8 februarie 1946, analizându-se activitatea Frontului Plugarilor de aici, s-a constatat că aceasta era foarte slabă, datorită penuriei de intelectuali care să poată interpreta pe înţelesul populaţiei legea reformei agrare, şi de aceea „se simte neactivitate şi nepricepere.” (16)

Atenţia principală a Frontului Plugarilor era îndreptată către segmentul rural al populaţiei, mai puţin receptiv la discursul partidului comunist. Tactica era stabilită de P.C.R., care a împânzit organizaţia cu proprii activişti, inclusiv de la nivelul central. De multe ori aceştia şi-au depăşit atribuţiile, generând confuzii, fapt sesizat şi de acelaşi Alexandru Moghioroş, membru în comitetul central al P.C.R., care avertiza la Timişoara că „trebuie luate măsuri ca comuniştii (sic!) să nu se substituie Frontului Plugarilor. Sunt cazuri când un membru al partidului este şi preşedintele Frontului Plugarilor, şi secretarul partidului.” (17) Totodată, activitatea conducerii regionalei Banat a Frontului Plugarilor era considerată drept „nesatisfăcătoare”. (18)

Nici după alegerile din 19 noiembrie 1946 nu s-au înregistrat progrese notabile, fiind consemnat chiar un recul. În sinteza pe luna februarie 1947, întocmită de regionala Banat a comuniştilor, se constata că: „Frontul Plugarilor grupează ţăranii şi intelectualitatea de la sate. N-a reuşit să formeze cadre sănătoase şi să aibă la sate organizaţii viabile. Nu se poate aprecia forţa lor, căci cifrele date de ei nu sunt adevărate.” Concluzia era că „în general, Frontul Plugarilor n-a reuşit să cuprindă marea majoritate a sătenilor şi a intelectualilor de la sate.” (19) Cu toate acestea, având sprijinul comuniştilor, Frontul Plugarilor izbutise să organizeze la începutul lunii iunie 1946 un miting electoral la Timişoara. (20)

Dizidenţele din Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, provocate la nivel central de agenţii comuniştilor, erau practic inexistente în judeţele bănăţene. Conferinţa regionalei P.C.R. Banat din 6-8 februarie 1946, referindu-se la „activitatea” în regiune a P.N.Ţ.-Alexandrescu, constata: „s-a constituit comitetul de conducere, dar numai pe hârtie, nedepunând nicio muncă pe teren, o bună parte din ei făcând încă parte din manişti.” (21) Cât despre Nicolae Lupu, Alexandru Moghioroş comenta la Timişoara, la 12 noiembrie 1945, că acesta „caută să facă o retragere strategică, însă în fond susţine politica lui Maniu.” (22) La nivelul organizaţiilor judeţene bănăţene ale acestei noi dizidenţe, progresele erau greoaie. Cei veniţi iniţial erau simpatizanţi mai vechi ai doctorului Nicolae Lupu, dar aderenţa la masa electoratului era extrem de redusă. (23)

Partidul comunist s-a bazat mult şi pe influenţa Uniunii Populare Maghiare în rândul populaţiei minoritare maghiare din Banat. (24) El a ţinut sub observaţie continuă U.P.M., raportând progresele acesteia. În februarie 1946, la Timişoara, se sconta pe faptul că, datorită influenţei uniunii, 90% din populaţia maghiară va vota F.N.D.-ul. (25) De altfel, s-a dovedit încă o dată că în problema Transilvaniei, maghiarii aveau acelaşi punct de vedere, indiferent de opţiunile lor politice. Judeţeana Timiş-Torontal a P.C.R. raporta în acest sens, la 31 august 1946, că „în rândurile populaţiei maghiare se observă o agitaţie în chestiunea Ardealului. În urma discursului ministrului de externe al Ungariei, Gyöngyösi, se observă în rândurile lor o pronunţată solidaritate naţionalistă şi scoaterea în evidenţă în toate cazurile a coloritului unguresc. În U.P.M. se caută să se atragă şi populaţia de origine germană pentru a forma o masă mai mare.” (26)

Rezultatele alegerilor de la 19 noiembrie 1946 au confirmat justeţea tacticii în privinţa participării U.P.M. pe liste separate, căci au fost culese marea majoritate a sufragiilor populaţiei maghiare. Consolidată în urma acestui succes, uniunea avea încă probleme interne, legate de opţiunile celor ce doreau să acceadă la conducere. Conform unui raport al regionalei Banat a P.C.R. din ianuarie 1947, relativ la starea Uniunii Populare Maghiare, „conducerea e formată în majoritate din comunişti (preşedinte: Kiss Pavel, Lazăr Iosif, vicepreşedinte), totuşi reacţiunea maghiară face încercări serioase de a pătrunde în conducerea U.P.M. şi are mici rezultate.” (27) De altfel, după alegeri, în februarie 1947, U.P.M. a fost cooptată totuşi în Blocul Partidelor Democrate, patronat de P.C.R.

Deşi manifestau atâta slăbiciune, formaţiunile din F.N.D. (apoi B.P.D.) continuau să guverneze ţara, bazate pe sprijinul armatelor sovietice de ocupaţie. Împotriva lor, opoziţia democratică a izbutit să organizeze o puternică rezistenţă anticomunistă. Ea s-a manifestat pe multiple planuri. Una dintre cele mai importante acţiuni în acest sens a fost greva studenţilor timişoreni din anul 1946. „Greva studenţilor timişoreni din anul 1946 a fost doar o verigă în lanţul de evenimente ce au marcat instaurarea şi consolidarea stăpânirii comuniste în România”, afirma unul dintre organizatorii ei. (28) Această grevă generală a studenţilor a reprezentat un protest împotriva dominaţiei comuniste şi sovietice asupra României şi o dovadă de solidaritate cu greva care se desfăşura la Cluj în acelaşi an.

Dar ce se întâmplase la Cluj? Iată relatarea evenimentelor, consemnată în raportul anual asupra României pe 1946 al ambasadorului Marii Britanii la Bucureşti, Adrian Holman: „D-lui Groza îi făcea plăcere să afirme cât mai des posibil că rezolvase problema transilvăneană, dar din acest punct de vedere era extraordinar de naiv. După cum am văzut, mai toţi ungurii transilvăneni găsiseră de cuviinţă să devină membri ai organizaţiei M.A.D.O.S.Z., controlată de comunişti, în timp ce marea majoritate a românilor transilvăneni erau adepţi ai d-lui Maniu. Rezultatul a fost acela că guvernul Groza a avut o tendinţă de a acorda un tratament preferenţial minorităţii ungare comuniste, faţă de majoritatea românească ce suferise din cauza ungurilor în timpul războiului, iar această politică a agravat şi mai mult animozităţile. În noaptea de 28 spre 29 mai, după ce se luase cunoştinţă de termenii tratatului de pace, la Cluj a avut loc o încăierare serioasă între studenţii români şi studenţii unguri comunişti. Se pare că în acele condiţii, muncitorii unguri comunişti de la fabrica de încălţăminte «Dermata» au fost transportaţi la Universitatea din Cluj în camioane ale Căilor Ferate Române, iar acolo au devastat căminul studenţesc şi i-au atacat pe studenţii români cu arme de foc. Autorităţile române nu au făcut nicio încercare să intervină şi autorităţile universitare au trebuit, în final, să apeleze la comandantul garnizoanei sovietice pentru a restabili ordinea. S-au făcut numeroase arestări printre studenţii implicaţi, iar presa a afirmat la început că incidentul fusese cauzat în exclusivitate de studenţii «reacţionari». Totuşi, aceste tulburări aveau să se dovedească a fi avut un caracter naţionalist, mai degrabă decât unul ideologic, fiind prima reacţie a ungurilor transilvăneni, probabil la instrucţiunile Budapestei, la decizia de la Paris, de a restabili fără modificări frontiera stabilită la Trianon. În jurul lor s-a făcut multă publicitate la posturile de radio ungureşti, pentru a se demonstra că prezentele decizii în privinţa Transilvaniei nu erau satisfăcătoare. Acţiunea lipsită de orice logică a guvernului român de a aresta studenţi români şi nu pe agresorii lor unguri este încă un exemplu al principiului după care se ghida guvernul, de a acorda imunitate comuniştilor, faţă de orice acţiune arbitrară, indiferent de delictul comis, iar în al doilea rând al convingerii lor că dr. Groza rezolvase deja problema ungaro-română în Transilvania, din punct de vedere naţional.

Totuşi, acest incident a fost destul de grav ca să necesite vizita la Cluj a d-lui Pătrăşcanu, ministrul de justiţie (la 8 iunie, n.n.), iar mai apoi, probabil sub presiunea opiniei publice din nordul Transilvaniei, el a făcut o afirmaţie cu totul contrară liniei adoptate de obicei de guvernul lui şi de partid în astfel de probleme. Vorbind în numele guvernului şi al comitetului central al Partidului Comunist Român, a afirmat  că tensiunea era alimentată în nordul Transilvaniei de către ungurii care se întorseseră în această provincie în 1940 împreună cu forţele de ocupaţie şi care acum deveniseră agenţi ai revizioniştilor unguri. Se vor lua măsuri, a spus el, atât împotriva ungurilor, cât şi a românilor, care «instigau la ură şi încercau să curme viaţa paşnică din Transilvania». Această primă dovadă de realism din partea guvernului cu privire la problema minorităţilor din Transilvania a fost foarte bine primită şi de presa guvernului, şi de cea din opoziţie.” (29) Trebuie amintit faptul că ulterior această cuvântare va fi pretextul destituirii, al arestării şi execuţiei lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

„Societatea elevilor ingineri” reunea într-o organizaţie studenţească apolitică pe studenţii „Şcolii Politehnice” din Timişoara, şcoală întemeiată în 1920 de regele Ferdinand, primul ei rector fiind Traian Lalescu. Societatea, înfiinţată tot în 1920, avea personalitate juridică, statut de organizare şi funcţionare, steag, însemne (ştampilă şi insigne), arhivă şi sediu. Desfiinţată de Carol al II-lea în 1938, Societatea şi-a reluat activitatea legală după 23 august 1944, când şi-a ales şi primul comitet studenţesc. Criteriul de bază pentru alegerea membrilor comitetului de conducere a Societăţii, în conformitate cu statutul asociaţiei, erau: situaţia şcolară, comportarea în societate, dorinţa de a activa pentru o viaţă mai bună a studenţilor Şcolii şi identificarea cu idealurile poporului român. (30) Duminică, 5 decembrie 1945, a avut loc alegerea celui de-al doilea comitet de după 23 august 1944, după un serviciu religios, în cantina şcolii, sub conducerea profesorului Vlad, decanul Facultăţii de Construcţii. Comitetul era compus din 17 membri, reprezentând cele trei facultăţi ale Şcolii: de Electromecanică, de Mine şi Metalurgie şi de Construcţii, toţi fiind şefi de promoţie sau studenţi cu situaţia şcolară foarte bună, şi un secretar, tot student din anul V. (31) Acestui comitet, cu statut de asociaţi, i se afiliau toate comitetele studenţeşti ale celorlalte facultăţi din Timişoara: de Agronomie, de Teologie şi de Medicină. În felul acesta a luat fiinţă Centrul Studenţesc din Timişoara. În funcţia de preşedinte al Societăţii a fost ales studentul Cezar Zugravu de la Facultatea de Electromecanică. (32)

Până în aprilie 1946, activitatea Societăţii a decurs relativ normal, dar după acea lună asupra ei s-au exercitat o serie de presiuni din partea organizaţiilor de tineret comuniste şi procomuniste din Timişoara, precum: „Tineretul Muncitor”, „Tineretul Comunist”, „Tineretul Progresist” etc., cu intenţia de a şi-o aservi. Ca urmare, primul conflict deschis cu autorităţile comuniste ale oraşului a avut loc în momentul aniversării zilei de 10 mai. „Regele Mihai se bucura de mult respect şi dragoste din partea studenţilor timişoreni şi de aceea am hotărât să-i organizăm o manifestare separată, în afara programului oficial”, îşi amintea peste ani Cezar Zugravu. (33) Dar manifestaţia studenţească, începută în faţa clădirii Operei şi continuată pe bulevardul Mihai Viteazul, „a fost atacată de poliţie şi împrăştiată brutal cu lovituri de baston şi de pumn, procedându-se şi la mai multe arestări. În seara zilei de 10 mai 1946, pe străzile din jurul Şcolii Politehnice, ciocnirile au continuat până noaptea târziu.” (34)

„A urmat marea grevă a tuturor studenţilor din Timişoara, care a durat de la mijlocul lunii iunie până în luna octombrie 1946, grevă de protest şi solidaritate cu greva studenţilor de la Cluj, ca urmare a devastării căminelor lor şi agresării studenţilor clujeni de către formaţii de bătăuşi comunişti.” (35)

Centrul Studenţesc din Cluj solicitase, în urma evenimentelor descrise pe larg mai sus, acţiuni de solidarizare de la celelalte centre studenţeşti din ţară. Ca răspuns, studenţii timişoreni (în număr de 3.000), (36) prin adunări, au hotărât declanşarea grevei începând cu data de 17 iunie 1946. (37)

În timp ce guvernul, după cum s-a văzut, l-a trimis la Cluj pe ministrul Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru a discuta rezolvarea nemulţumirilor de acolo, la Timişoara au fost trimişi numai subsecretarul de stat profesor Aurel Potop de la Ministerul educaţiei naţionale, şi Miron Niculescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, şi nu, aşa cum ceruseră studenţii, primul ministru Petru Groza sau ministrul educaţiei, Ştefan Voitec. (38) De aceea, la discuţiile care s-au desfăşurat la primăria oraşului, studenţii au trimis o delegaţie de „rang mai mic” din cadrul comitetului lor, în frunte cu Alexandru Bitang, şeful de promoţie al anului IV. (39) O altă delegaţie studenţească a fost trimisă la Cluj, spre a constata cum fuseseră soluţionate revendicările studenţilor grevişti de acolo. Cum nu se observase nicio îmbunătăţire, s-a ajuns la concluzia că greva de la Timişoara trebuia continuată. (40) Când 32 de studenţi au fost arestaţi, în favoarea lor a intervenit rectorul de atunci, profesorul Cândea, care a obţinut punerea lor în libertate. (41) În timpul verii, exmatriculările şi arestările printre studenţi au continuat, dar ele au fost anulate prin intervenţia aceluiaşi profesor Cândea, presat de comitetul greviştilor (unii studenţi fuseseră închişi la Piteşti). (42)

În luna octombrie 1946, studenţimea timişoreană a participat la ceremonia sfinţirii Catedralei ortodoxe, în prezenţa regelui Mihai, a patriarhului Nicodim şi a premierului Petru Groza. (43) „Cu această ocazie, studenţimea din Timişoara şi locuitorii oraşului au manifestat pentru rege, adunându-se în faţa Catedralei şi în Piaţa Operei, precum şi în spaţiile din jur, într-un număr evaluat atunci la cel puţin 300.000 de persoane.” (44) Ultima şedinţă a comitetului studenţesc a avut loc după falsificarea alegerilor generale din 19 noiembrie 1946, când s-a constatat inutilitatea continuării rezistenţei. (45)

În retrospectivă, Cezar Zugravu consemna aceste elemente legate de greva studenţimii timişorene din vara anului 1946: „în primul rând, spiritul de solidaritate perfectă dintre studenţii diferitelor etnii, care au participat la această acţiune, fie că erau români, maghiari, germani, sârbi sau alte naţionalităţi; nu a existat niciun caz de sustragere sau de ezitare din partea niciunui student privind mobilul grevei; în al doilea rând, am înregistrat cu multă mulţumire spiritul de înţelegere şi de aprobare a întregii populaţii a oraşului Timişoara şi în special din partea elevilor din clasele superioare de liceu; exemplul cel mai convingător a fost oferit de elevele şi profesoarele Institutului Catolic Notre-Dame, de pe strada Tilbisz (de lângă «şcoala veche»).” (46) La fel au procedat funcţionarele de la Poşta centrală, Societatea de Crucea Roşie, care încă nu era aservită noului regim, ca şi mulţi cetăţeni ai oraşului, care au oferit ajutoare studenţilor grevişti. (47) Totodată, studenţii au fost încurajaţi şi ajutaţi în acţiunea lor de următorii profesori universitari: Marin Bănărescu, Plauţiu Andronescu, Alexandru Nicolau, Adrian Stambuleanu, Severineanu, Bakonyi, Vlădea, Câlniceanu, Bonea etc. (48) Datorită acestor acte de curaj, numeroşi profesori ai Şcolii Politehnice timişorene au fost anchetaţi, condamnaţi şi persecutaţi de autorităţile comuniste în anii următori. Este vorba despre Plauţiu Andronescu, Ovidiu Ţino, Radu Ţiţeica, Adrian Stambuleanu, Kielburger etc. (49) Lor li se adaugă nenumăraţi absolvenţi din acei ani ai Şcolii Politehnice. (50)

Greva studenţilor a reprezentat numai una dintre numeroasele forme de opoziţie faţă de procesul de comunizare a ţării din acei ani. Astfel, într-un raport din 4 iulie 1946, prefectura judeţului Timiş-Torontal comunica guvernului că „opoziţia se simte foarte puternică şi nu se sfieşte a o arăta. Are siguranţa deplină în câştigarea alegerilor şi reuşeşte câteodată să intimideze pe membrii B.P.D., cărora le zdruncină încrederea. Spiritul tradiţionalist al populaţiei bănăţene ajută mult opoziţia.” (51) Iar la 31 august 1946, regionala Banat a Partidului Comunist Român arăta într-un raport informativ că punctul de greutate al propagandei opoziţiei revenea echipelor trimise la sate. (52)

Ca urmare, înaintea alegerilor, atât pe linia partidului comunist, cât şi a organelor de interne, se desfăşura o muncă informativă intensă în legătură cu „reacţiunea” şi starea generală de spirit a populaţiei. Ştirile nu erau dătătoare de optimism pentru regim, de vreme ce Siguranţa judeţului Timiş-Torontal raporta că majoritatea ţăranilor era înrolată în Partidul Naţional Ţărănesc. (53) Deşi autorităţile au depus eforturi însemnate, situaţia nu s-a modificat nici în rândurile armatei. Astfel, într-o informare a secţiei militare a organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a P.C.R. din iunie 1946, se constata că „ofiţerii şi subofiţerii în majoritatea lor au rămas reacţionari regimului democratic. Cu toată munca depusă, ei nu se pot împăca cu regimul nou, care trebuie să ia locul celui fascist-reacţionar din trecut”, trupa înscriindu-se pe aceleaşi coordonate. (54)

La 1 mai 1946, la Timişoara, adepţii opoziţiei au ocupat unele puncte importante din centrul oraşului, pentru a împiedica desfăşurarea manifestaţiei organizate de comunişti. (55) Confruntări aveau loc şi în lumea rurală. De exemplu, în campania electorală, în comuna Balinţ din judeţul Severin a avut loc o întrunire a P.N.Ţ. La ea a luat cuvântul, între alţii, şi Aurel Vernichescu, unul dintre conducătorii judeţeni ai partidului şi, ulterior, un conducător al partizanilor anticomunişti din Munţii Banatului. (56) În urma atacării adunării de către adepţi ai guvernului Groza, s-a produs o busculadă, în cursul căreia un ţăran participant la întrunire a fost rănit grav, decedând în aceeaşi seară. (57) În continuare, organizaţiile bănăţene ale P.N.Ţ. şi-au intensificat propaganda în teritoriu, mai ales la sate, unde echipele trimise de ele se deplasau săptămânal.

Raportul regionalei P.C.R. Banat din 31 august 1946 mai consemna că „P.N.L. Brătianu, neavând un număr de membri ca P.N.Ţ. Maniu, se observă în acest partid o delăsare complectă, membrii nu desfăşoară o activitate remarcabilă.” (58) Dar la 1 octombrie, aceleaşi autorităţi semnalau că la liberali se simţea o dinamizare a activităţii, care venea mai ales din partea tineretului P.N.L., condus de avocatul Furlugeanu, şi că a fost creată chiar o reţea de informaţii a liberalilor în sânul B.P.D. (59) Această reţea s-a dovedit a fi extrem de utilă. Astfel, la 13 septembrie 1946, organizaţia judeţeană Timiş-Torontal a Partidului Naţional Liberal trimitea tuturor filialelor sale locale următoarea notă informativă: „Forurile conducătoare ale B.P.D. din judeţul Timiş-Torontal au hotărât cu privire la operaţiunile electorale următoarele:

1 Secţiile de vot se vor înfiinţa exclusiv în acele comune care sunt favorabile guvernului, înfiinţându-se în aceste comune mai multe secţii de votare, chiar 2-5 secţiuni. Sunt vizate în special comunele cu minorităţi sârbo-maghiare, bulgare, croate etc. În comunele unde opoziţia este puternică nu se vor înfiinţa secţii de votare, alegătorii acestor comune urmând să fie împiedicaţi prin toate mijloacele de a se deplasa la secţii foarte îndepărtate de comunele cu populaţie opozantă.

2 Comunele cu alegători opoziţionişti vor fi dirijate să voteze în localităţi îndepărtate, pentru ca alegătorii să poată fi intimidaţi şi împrăştiaţi.

3 În ziua alegerilor, numeroase comisii de propagandişti vor circula prin comunele cu secţii de votare.

4 Se preconizează percheziţii domiciliare şi arestarea unui număr mare a conducătorilor opoziţiei în preajma alegerilor.

5 Autorităţile vor căuta să lămurească pe locuitorii comunelor în care opoziţia este puternică că nu sunt obligaţi să meargă la vot.

6 Registrele electorale întocmite în mod preliminar de către notar vor fi revizuite şi cenzurate de către comitetul electoral al B.P.D., înainte de afişare ştergându-se membrii partidelor de opoziţie, aceştia fiind împinşi pe calea contestaţiilor.

7 Rapoartele oficiale ale pretorilor din judeţ prevăd o majoritate de 60-70% pentru B.P.D.

8 O circulară a sindicatului muncitorilor arată că pentru seceta din acest an «este de vină reacţiunea».” (60)

La rândul său, după constituire, Partidul Social Democrat Independent a întâmpinat extrem de multă ostilitate din partea autorităţilor regionale din Banat. La Timişoara, filiala locală a acestui partid încerca să fie organizată de fostul prefect, Traian Novac. Aflat la Jimbolia, el a fost întâmpinat (potrivit unui raport al secţiei locale a P.C.R.) „de către membrii noştri de partid, care au ştiut să procedeze în aşa fel, încât şeful titeliştilor Novac a luat-o la fugă, fără să mai ţină întrunirea.” (61) După alegeri, la începutul anului 1947, partidul şi-a intensificat activitatea. Astfel, în Banat, social-democraţii independenţi aveau influenţă semnalată în rândurile muncitorilor şi şvabilor. (62) În martie, P.S.D.I. a lansat un apel către salariaţii sindicalizaţi, care era în fapt un rechizitoriu la adresa metodelor guvernului: „Epurarea sau licenţierea din serviciu, bătaia prin echipele de şoc, ştergerea de pe tabloul de acord şi prime, înlăturarea de la dreptul de a obţine alimente şi îmbrăcăminte prin economate (…), iată mijloacele de pedeapsă ce se întrebuinţează contra salariaţilor.” (63) Semnalând evenimentul, prefectura judeţului Caraş raporta la Bucureşti că „Apelul P.S.D.I.” a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre P.C.R. şi P.S.D. pe plan local. (64)

Forţa partidelor de opoziţie a fost de natură să îngrijoreze în cel mai înalt grad, în preajma alegerilor, autorităţile comuniste. O recunoştea, în pasajul următor, şi istoriografia ulterioară a regimului: „Cu 20 de zile înaintea alegerilor, spre exemplu, în regionala Banat au fost organizate adunări populare aproape în fiecare zi. Pentru pregătirea lor au fost mobilizaţi toţi membrii de partid şi au fost trimise, cu sarcini politice de masă, 1.119 echipe de îndrumare. În judeţul Timiş(-Torontal, n.n.) au fost organizate 535 de adunări populare, dintre care 363 la sate, 26 în centrele de plasă, 113 în uzine, fabrici şi ateliere, 32 pe străzi şi cartiere. În judeţul Arad au fost trimişi, în primele 19 zile ale lunii noiembrie, 750 de electori; în judeţul Caraş 223, dintre care 50 de femei; în judeţul Severin 1.000 etc.” (65) În campania electorală, P.C.R. a constituit echipe de „îndrumători”, care au preluat „munca politică la sate”. Astfel, comitetul judeţean al P.C.R. Timiş-Torontal a reuşit să trimită, „în decurs de o lună”, 102 echipe de asemenea „îndrumători” în mediul rural. (66) Mari întruniri electorale au fost organizate de B.P.D. şi la oraşe în ultimele zile dinaintea alegerilor: la Timişoara (27 octombrie), Arad şi Lugoj (3 noiembrie) etc. (67)

În ajunul alegerilor, ministrul de interne, Teohari Georgescu, telegrafia, la 18 noiembrie, celor 12 circumscripţii administrative, ordonând ca nicio informaţie cu privire la alegeri să nu poată fi dată direct corespondenţilor presei străine sau ofiţerilor armatelor aliate (englezi şi americani), ci numai prin intermediul Comisiei Aliate (Sovietice) de Control. (68) Concomitent, era transmisă o notă circulară prefecturilor, semnată tot de Teohari Georgescu, care deschidea, practic, operaţiunile de votare: „Cu începere din acest moment, organele de ordine să se considere mobilizate pentru ca, alături de forţele democrate, să apere libertăţile şi regimul democratic.” (69)

Nu vom relua aici toate aspectele privind desfăşurarea alegerilor şi falsificarea totală a rezultatelor lor. Despre cum au decurs aceste „operaţiuni” în judeţele bănăţene ne-am referit pe larg cu altă ocazie. (70) Scrutinul în sine, la fel ca şi pregătirea lui, au fost viciate de o mulţime de ingerinţe ale guvernului, care spera să-şi asigure, măcar în ultimul moment, predominanţa. Pentru a releva dimensiunea falsului, consemnăm faptul că garnizoana Timişoara raporta „rezultatul tehnic” de 97% pentru B.P.D., iar la unitatea militară din Arad s-a ajuns la raportarea a 1.935 de voturi pentru B.P.D. din 1.955 (adică 98,9%)! (71)

Nici violenţele nu au lipsit în ziua alegerilor, unele deosebit de grave. Astfel, la scara întregii ţări, după datele comuniştilor, în 19 noiembrie 1946 s-au înregistrat: şase morţi, 83 de răniţi şi 15 persoane bătute. (72)

Surpriza guvernului în faţa dezastrului înregistrat în aceste alegeri era subliniată şi de întârzierea anunţării datelor definitive, dar şi de măsurile pentru ştergerea dovezilor asupra rezultatului real şi de pedepsire a „trădătorilor” din propriile rânduri, care s-au dovedit a fi extrem de numeroşi. Circulara nr. 4 a comitetului central al B.P.D. susţinea cele afirmate mai sus şi oferea un tablou mai clar asupra situaţiei reale: „Se va trece imediat la strângerea întregului material de documentare (fotografii, fotocopii, declaraţii personale, articole din ziar etc.), date precise asupra tuturor provocărilor, incidentelor, atentatelor, furturi de urne etc., comise de agenţi manişti şi fascişti, atât înainte, în timpul sau după alegeri, în special în jurul şi interiorul secţiilor de votare. Se vor lua toate măsurile ca acest material să ajungă prin curier special la C.C. al B.P.D.-ului până la 28 noiembrie a.c., orele 18 cel mai târziu la tov. Sârbu. Se va continua cu intensitate campania de popularizare a victoriei B.P.D.-ului în alegeri prin întruniri şi presă. Se va interzice şi sancţiona orice pălăvrăgeală şi lăudăroşenie individuală din partea tovarăşilor sau prietenilor noştri în legătură cu alegerile. Toţi electorii reintră în producţie, rămânând pe teren numai îndrumătorii obişnuiţi.” (73)

La rândul său, comitetul central al P.C.R. transmitea instrucţiuni tuturor regionalelor, cerând schimbarea membrilor de partid care n-au corespuns şi excluderea celor care au trădat. În concluzie, se preciza că pot continua primirile la comunişti, dar cu mai multă grijă. De asemenea, inspectoratele generale administrative cereau prefecţilor, iar inspectoratele regionale de poliţie, chesturilor, liste nominale cu funcţionarii publici care  s-au manifestat împotriva guvernului pe parcursul alegerilor. La 18 decembrie 1946, chestura poliţiei municipiului Timişoara trimitea lista cu „funcţionarii care în cadrul operaţiunilor electorale s-au manifestat notoriu împotriva guvernului.” (74) De altfel, după ce guvernul şi-a anunţat „triumful”, în capitală şi în ţară a circulat butada potrivit căreia în urnă a intrat Maniu şi din ea a ieşit Groza.

În noaptea de 20 noiembrie, la orele 0,30, pregătind anunţarea rezultatului oficial populaţiei, comitetul central al B.P.D. transmitea următoarea circulară: „Muncă de lămurire pe teren peste tot şi mai ales acolo unde am fost slabi. Se va explica rezultatul alegerilor, semnificaţia acestui fapt. Pe teren se vor trimite cei mai buni propagandişti şi mai ales acolo unde suntem slabi. Nu se vor cruţa cheltuielile pentru transportul şi hrana propagandiştilor.” (75)

Ceea ce poate surprinde după alegeri este faptul că, în loc ca opoziţia să abandoneze lupta, s-a constatat delăsarea în tabăra blocului procomunist. Din Caransebeş, informatorul „Hercules” transmitea Ministerului de interne, la 21 ianuarie 1947, o notă asupra nemulţumirilor  unor delegaţi care au prezidat secţiile de votare la 19 noiembrie 1946 şi care aşteptau încă recompensele sau avansările promise: „Procurorul Crăsnaru a cerut să fie avansat şi numit prim-procuror la Timişoara, Ilie Orzea să fie numit preşedintele Comunităţii de avere, Stepanu Aurel să ocupe funcţiuni în Ministerul economiei naţionale etc.” (76)

Abia falsificarea alegerilor a întărit partidul comunist. Într-o cuvântare ţinută la Timişoara, la 6 martie 1947, reprezentantul comitetului central al P.C.R., Nicolae Ceauşescu, menţiona că „din alegeri partidul nostru a ieşit întărit şi şi-a consolidat poziţiile atât în rândurile clasei muncitoare, ale poporului român, cât şi în ceea ce priveşte rolul conducător în stat al partidului nostru.” (77)

Eliminarea opoziţiei şi a lui Tătărescu, pregătirea unificării cu P.S.D., deschideau un nou capitol pentru evoluţia mişcării comuniste. Aceasta îşi îndeplinise cu succes misiunea de a duce ţara spre un nou regim sub faţada F.N.D. şi apoi a B.P.D. Din acest moment, măştile puteau fi date la o parte. Vasile Luca făcea bilanţul la Timişoara, într-un discurs ţinut la 21 decembrie 1947: „Chiar putem spune că am pornit la o cotitură hotărâtoare prin loviturile date reacţiunii (…), trebuie ca întreaga noastră democraţie să ia un nou avânt înainte (sic!), spre consolidarea democraţiei populare şi prin democraţie populară înainte spre socialism.” (78)

După sciziunea din martie 1946, situaţia P.S.D. era precară. Întărirea aripii Voitec-Rădăceanu s-a produs tot după falsificarea alegerilor. În ianuarie 1947, regionala comunistă Banat întocmea un raport în acest sens, din care extragem: „P.S.D. cu forţe aproximativ egale cu P.C.R. Pe lângă muncitori, a obţinut adeziunea unei părţi din mica burghezie orăşenească. S-au înscris şi mulţi funcţionari publici, pentru a fi acoperiţi politic. P.S.D. cuprinde şi foarte mulţi germani, care caută astfel să se pună la adăpost. N-au conducere formată, căci cea aleasă s-a descompletat după sciziunea titeliştilor.” (79)

După alegeri a urmat „asaltul final” împotriva partidelor de opoziţie. În primăvara anului 1947 au fost operate primele arestări masive în rândul conducătorilor locali ai P.N.Ţ. Un raport al prefecturii judeţului Caraş către Inspectoratul general administrativ din Timişoara informa că, după arestarea profesorului Ilie Rusmir (secretarul organizaţiei judeţene a P.N.Ţ.), „s-a produs un dezechilibru şi o teamă în rândurile conducătorilor acestei organizaţii, care se aşteaptă şi la alte ridicări.” (80) Iar în iulie 1947, după interzicerea partidului, prefectura judeţului Caraş raporta din nou că poliţia şi jandarmeria au ridicat deja pe membrii P.N.Ţ. consideraţi ca fiind periculoşi. Aceştia urmau să fie trimişi în lagăre. (81)

După desfiinţarea vechilor partide şi proclamarea „republicii populare” după model sovietic, o ultimă încercare de opoziţie a fost cea a grupării liberale a lui Gheorghe Tătărescu, exclusă din guvern în noiembrie 1947 (când conducerea ei a fost preluată de inginerul Petre Bejan). După eliminarea sa din guvern, mulţi dintre aderenţii acestei grupări s-au refugiat în alte partide, cu predilecţie în Partidul Social Democrat şi în Frontul Plugarilor. O notă informativă din martie 1948 a comitetului judeţean P.M.R. Timiş-Torontal preciza: „Foştii membri ai P.N.L.-Tătărescu, după excluderea din guvern, s-au strecurat în P.S.D. şi Frontul Plugarilor, acum fac propagandă nu pentru aceste partide, ci pentru liberali.” (82) Aceasta nu însemna că atacurile P.N.L.-Bejan la adresa guvernului lipseau cu desăvârşire. O altă notă informativă a organizaţiei P.M.R. Banat relata că în preajma alegerilor din martie 1948 se observa „ruperea afişelor noastre, afişarea afişelor liberale, pe care era scris pe unele «Dreptate, libertate, proprietate vă asigură Partidul Naţional Liberal», «Cetăţeni votaţi lista nr. 3 – semnul Linia». Pe altele scriau chiar că nu au libertate deplină, totuşi pentru Partidul Naţional Liberal se poate vedea. La Vinga şi Giulvăz peste afişele noastre au lipit afişe scrise cu mâna: «Trăiască regele, moarte comuniştilor, libertate ţărăniştilor».” (83)

Oricum, viziunea politică a comuniştilor evoluase. Ea este sintetizată în declaraţia unui instructor al comitetului central al P.M.R., care la plenara lărgită a Partidului Muncitoresc Român de la Timişoara făcea referire la teza lui Stalin, conform căreia: „Noi nu vom trece la socialism în mod paşnic, fără luptă de clasă ascuţită.” Cu aceeaşi ocazie, Constanţa Crăciun afirma că „la noi Frontul Plugarilor a fost creat de clasa muncitoare, de muncitorii membri de partid şi de sindicaliştii care mergeau la sate şi spuneau ţăranilor să se organizeze.” (84) Până la democraţia populară nu mai era de străbătut decât un pas!

 

 

Note:

1 Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, f.a., p. 107-108.

2 Ibidem, p. 106-107.

3 Claudiu P. Porumbăcean, Situaţia politico-administrativă şi reinstaurarea administraţiei româneşti în judeţul Satu Mare (25 oct. 1944 – 9 mar. 1945), în Satu Mare. Studii şi comunicări, nr. XI-XII, 1994-1995, passim.

4 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 226.

5 Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, p. 154.

6 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 169.

7 Ibidem, p. 169-170.

8 Ibidem, p. 170.

9 Ibidem.

10 Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Bucureşti, 1996, p. 118-119.

11 Ibidem, p. 123.

12 Ibidem.

13 Ibidem, p. 235.

14 Mihai Fătu, op. cit., p. 135.

15 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 132.

16 Ibidem, p. 139.

17 Ibidem, p. 140.

18 Ibidem.

19 Ibidem, p. 141.

20 Mihai Fătu, op. cit., p. 133.

21 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 155.

22 Ibidem, p. 156.

23 Ibidem, p. 159.

24 Vasile Râmneanţu, Activitatea organizaţiilor de stânga ale minorităţilor naţionale din judeţul Timiş-Torontal (1944-1946), în Banatica, Reşiţa, nr. 13/II, 1995, passim.

25 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 166.

26 Ibidem, p. 167.

27 Ibidem.

28 Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, 1996, p. 22.

29 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, 1993, p. 194-195.

30 Cezar Zugravu, op. cit., p. 24.

31 Ibidem.

32 Ibidem, p. 24-25.

33 Ibidem, p. 25.

34 Ibidem, p. 26.

35 Ibidem.

36 Ibidem, p. 28.

37 Ibidem, p. 26.

38 Ibidem, p. 26-27.

39 Ibidem, p. 27.

40 Ibidem.

41 Ibidem.

42 Ibidem, p. 28.

43 I.D. Suciu, Monografia mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 234.

44 Cezar Zugravu, op. cit., p. 28.

45 Ibidem, p. 29.

46 Ibidem.

47 Ibidem, p. 29-30.

48 Ibidem, p. 30-31.

49 Ibidem, p. 281-282.

50 Ibidem, p. 282-286.

51 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 102.

52 Ibidem, p. 103.

53 Ibidem, p. 229.

54 Ibidem, p. 232.

55 Mihai Fătu, op. cit., p. 120.

56 Mircea Rusnac, Procesul partizanilor anticomunişti din Banat (1949), în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, passim.

57 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 15.

58 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 111.

59 Ibidem.

60 Ibidem, p. 111-112.

61 Ibidem, p. 163.

62 Ibidem.

63 Ibidem, p. 163-164.

64 Ibidem, p. 164.

65 Mihai Fătu, op. cit., p. 182-183.

66 Ibidem, p. 133.

67 Ibidem, p. 143.

68 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 243.

69 Ibidem, p. 243-244.

70 Mircea Rusnac, Confruntări politice şi electorale în judeţele bănăţene în anul 1946, în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 408-412.

71 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 245.

72 Mihai Fătu, op. cit., p. 194.

73 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 246.

74 Ibidem.

75 Ibidem, p. 247.

76 Ibidem, p. 250-251.

77 Ibidem, p. 125-126.

78 Ibidem, p. 127.

79 Ibidem, p. 133.

80 Ibidem, p. 105.

81 Ibidem, p. 265.

82 Ibidem, p. 281.

83 Ibidem.

84 Ibidem, p. 285.

Mircea Rusnac – „Dictatura proletariatului” şi muncitorimea reşiţeană (1945-1954)

17 iunie 2009

 

 În concepţia clasicilor marxism-leninismului, evoluţia implacabilă a omenirii către „viitorul luminos” al comunismului trebuia să parcurgă neapărat câteva etape bine definite: pornindu-se de la pauperizarea clasei muncitoare, ca expresie ineluctabilă a fazei de apogeu a capitalismului şi, totodată, a crizei acestuia, trecând prin ascuţirea luptei de clasă, care marca trezirea conştiinţei proletare, se ajungea, prin momentul decisiv şi absolut obligatoriu al revoluţiei socialiste, la dictatura proletariatului, care reprezenta deja antecamera „viitorului luminos”. Aceste etape erau strict obligatorii şi în acelaşi timp inevitabile pentru toate ţările lumii, indiferent de stadiul în care se aflau. Conceptul de „dictatură a proletariatului” era definit de Lenin drept dictatura celor mulţi şi exploataţi asupra celor puţini, a exploatatorilor, care urmau a fi lichidaţi conform tezei lui Stalin că „pe măsură ce înaintăm către comunism, lupta de clasă se ascute tot mai mult.” (1) Cum urma a fi efectiv exercitată această dictatură asupra celor puţini? Chiar la începuturile regimului sovietic, în 1918, după atentatul asupra lui Lenin, organul de presă al Armatei Roşii scria: „Fără milă, fără cruţare, ne vom ucide duşmanii cu sutele, cu miile dacă va fi nevoie, îi vom îneca în propriul sânge (…). Să curgă în valuri sângele burghezilor – mai mult sânge, cât mai mult cu putinţă.” (2) Şi tot atunci, Zinoviev declara: „Vom merge mai departe cu 90 de milioane dintre cele 100 de milioane de locuitori ai Rusiei. Cât despre ceilalţi, nu avem nimic să le spunem. Trebuie lichidaţi.” (3) În deceniile care au urmat, Stalin a depăşit chiar şi aceste funeste prevestiri.

Ne putem întreba: dar celelalte 90 de milioane care vedeau instaurându-se această dictatură în numele lor, cum erau tratate de noul regim? Era oare clasa muncitoare atât de favorizată, încât să consimtă pentru aceasta la neapărata lichidare a restului populaţiei? Răspunsul poate fi găsit analizând situaţia din primul deceniu postbelic a unuia dintre cele mai mari centre industriale din momentul trecerii României în faza comunizării forţate, determinată de ocupaţia sovietică. Reşiţa dispunea în acel moment de o muncitorime numeroasă şi experimentată, activând de multe generaţii şi întrunind toate condiţiile cerute de Marx şi Lenin pentru trecerea la luptă de clasă şi revoluţie socialistă. A existat aşa ceva la Reşiţa în anii ’40 şi ’50, cu tot „ajutorul” tovărăşesc şi dezinteresat al Armatei Roşii? S-a verificat în vreun fel aici teoria marxist-leninistă? Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom încerca să desluşim, în continuare, situaţia reală a muncitorimii reşiţene din perioada de început a dictaturii comuniste.

În perioada războiului, situaţia muncitorilor de la Societatea „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa” (U.D.R.) nu a fost uşoară, deşi foarte puţini dintre ei au luat parte la luptele propriu-zise. Ei au fost în general mobilizaţi pe loc, uzinele fiind militarizate şi declarate de interes strategic. Sub autoritatea colonelului ing. Boitan şi a maiorului Staricu, disciplina militară era deseori excesiv aplicată, recurgându-se la bătăi şi carceră. Dar în domeniul producţiei de război conducerea militară a uzinei, din care mai făceau parte cpt. ing. Tonciu şi lt. ing. Cristescu, s-a dovedit competentă. S-a produs pe scară largă armament modern cu care a fost dotată armata română angrenată pe frontul antisovietic.

Răsturnarea de la 23 august 1944 a fost primită cu bucurie de social-democraţi, care pe parcursul perioadei interbelice beneficiaseră permanent de majoritatea absolută a adeziunilor populaţiei oraşului. Ei au difuzat imediat o Chemare către populaţie în limba germană, limbă pe care o vorbeau cei mai mulţi locuitori. Într-o şedinţă a Blocului Naţional Democrat local, reprezentanţii partidelor „burgheze” (P.N.Ţ. şi P.N.L.) au reproşat acestora că la Reşiţa „mai apar produse ale tiparului în limba lui Hitler.” Dar autorii Chemării, Georg Hromadka şi Karl Lindner, au replicat că „ne-am străduit să întocmim chemarea în limba lui Goethe.” (4) Reprezentanţii P.C.R., prezenţi şi ei la şedinţă, nu au comentat în niciun fel „incidentul”. În orice caz, 23 august 1944 nu a însemnat nicidecum şi sfârşitul războiului, aşa cum sperau mulţi.

În toamna anului 1944 au avut loc ostilităţi militare şi în sudul Banatului, fiind afectat teritoriul administrat de U.D.R., în primul rând exploatările silvice şi cele miniere. Dar centrele industriale din cadrul U.D.R., în special Reşiţa, nu au avut aproape deloc de suferit de pe urma luptelor, nefiind bombardate nici de sovietici, nici de anglo-americani şi nici de germani. Acest lucru se explică prin faptul că toate taberele implicate în conflict cunoşteau importanţa economică a uzinelor reşiţene şi de aceea urmăreau să le protejeze şi să le conserve intacte pentru ca, în cazul cuceririi lor, acestea să lucreze la maximum de capacitate pentru aceia care le stăpâneau.

În schimb, instaurarea administraţiei militare sovietice în sudul Banatului a fost puternic resimţită atât de populaţie, cât şi de patrimoniul Societăţii U.D.R., întrucât Armata Roşie şi-a exercitat fără menajamente drepturile de putere învingătoare şi a ridicat prin forţa armelor numeroase bunuri, utilaje şi echipamente care erau considerate a nu fi „strict necesare” continuării producerii la Reşiţa a armamentului necesar pentru Frontul de vest. Acestea se adăugau obligaţiilor impuse prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, prin care România trebuia să achite Uniunii Sovietice o uriaşă despăgubire de război. Totodată, pe perioada desfăşurării războiului împotriva Germaniei, muncitorii de la U.D.R. au făcut „donaţii”, sub presiunea comuniştilor, de 60 milioane lei pentru front, la care s-au adăugat alimente şi diverse articole în valoare de 24 milioane lei. (5)

Deşi fuseseră extrem de slabi până atunci, comuniştii începeau să îşi extindă aderenţa în oraş, beneficiind şi de susţinerea sovieticilor şi de oportunismul prezent de fiecare dată în asemenea situaţii. Liderul social-democrat Traian Cercega, în amintirile sale redactate în 1984, recunoştea că „unii dintre membrii P.S.D.-ului şi ai Uniunii Tineretului Socialist din trecut au devenit membri ai P.C.R.-ului (deci o situaţie nou creată).” (6) Cu toate acestea însă, social-democraţii continuau să rămână preponderenţi, fapt recunoscut şi de comunişti, care afirmau la sfârşitul anului 1944 că P.S.D. avea, mai ales la Reşiţa, o „puternică influenţă politică”. (7) Iar la 29 decembrie, Siguranţa din Oraviţa consemna faptul că „P.S.D. desfăşoară o activitate mai intensă în centrele industriale, în special la Reşiţa, sub conducerea lui Eftimie Gherman” şi că „muncitorii calificaţi doresc să se înscrie în P.S.D.” (8)

Situaţia s-a înrăutăţit foarte mult odată cu debutul anului 1945. În ianuarie, când războiul încă nu se încheiase, a avut loc şi în sudul Banatului o tragedie umană de mari dimensiuni, respectiv deportarea unui mare număr de etnici germani în Uniunea Sovietică pentru aşa-numita „muncă de reconstrucţie”. Impusă României, ale cărei autorităţi, încă nesubordonate complet partidului comunist, au fost obligate să participe la desfăşurarea sa, această operaţiune a avut grave urmări în cadrul activităţii U.D.R., care îşi vedea forţa de muncă drastic slăbită şi activitatea grav dezorganizată. Despre aceasta scria prefectul judeţului Caraş, lt. col. Grigorie Mihăiuţiu, la 21 ianuarie, adresându-se primului ministru Nicolae Rădescu: „Uzinele U.D.R. din Reşiţa şi Anina se găsesc în agonie. Muncitorii germani au fost ridicaţi pentru deportare. Lucrările importante din uzină au încetat. Toate articolele alimentare de primă necesitate şi bunurile aduse din Transnistria sunt în curs de ridicare, lăsându-se efectivul U.D.R. în situaţia de alimentare foarte dificilă. Se roagă să se dea dispoziţii imediate pentru trimiterea în teren a unei delegaţii internaţionale de control pentru constatarea situaţiei şi luarea de măsuri imediate pentru completarea golurilor de toate categoriile şi pentru completarea articolelor alimentare necesare. Altfel, lucrările de satisfacere a comenzilor pentru armata aliată sovietică şi alte lucrări nu se pot efectua. U.D.R., în mod fatal, s-ar distruge.” (9)

Şi la Uzinele Ferdinand, deportarea unui mare număr de salariaţi de naţionalitate germană apţi de muncă, bărbaţi între 17 şi 45 de ani, femei între 18 şi 42 de ani, a avut consecinţe extrem de dăunătoare, acest act fiind considerat drept „una dintre cele mai sumbre acţiuni ale trecutului postbelic, impuse ţării noastre.” (10)

Deportarea masivă a germanilor în Uniunea Sovietică a determinat un numeros grup de cunoscuţi antifascişti din Reşiţa să se îndepărteze de P.C.R., pe care îl sprijiniseră mulţi ani până atunci, uneori chiar cu riscul vieţii. Ei au optat acum hotărât în favoarea social-democraţiei, fiind urmaţi de sute de muncitori germani şi români. În 1945, la conducerea organizaţiei reşiţene a P.S.D. se aflau Iosif Musteţiu, preşedinte, şi Georg Hromadka, secretar, iar la Steierdorf-Anina preşedinte era Ion Banciu. „În concurenţă cu favorizata organizaţie comunistă, social-democraţii îşi păstrează supremaţia.” (11)

În 1945 şi 1946, Societatea U.D.R. a elaborat două emisiuni de noi acţiuni (respectiv a şaptea şi a opta de pe parcursul existenţei sale), majorând capitalul social la 2,5 miliarde lei, apoi la 5 miliarde lei. Prima emisiune cuprindea 3 milioane de acţiuni, dintre care 2 milioane (acoperite integral) erau oferite pentru subscriere pe piaţa internă şi un milion (din care au fost acoperite numai 424.800) pentru creditorii străini ai Societăţii. Ea a uşurat simţitor activitatea Societăţii într-un moment extrem de dificil, când aceasta era îngreunată de problema obţinerii unor materiale şi plata unor colaborări, de inflaţia crescândă şi deficitul de numerar, datorită faptului că principalul client devenise guvernul sovietic, care considera toate aceste livrări ca priorităţi stipulate în cadrul Convenţiei de armistiţiu. (12) În urma „acordului” economic sovieto-român din 8 mai 1945 (în realitate, un dictat sovietic), U.R.S.S. obţinea gratuit toate proprietăţile şi participările firmelor provenind din statele Axei (Germania, Italia, Austria, Ungaria) în economia românească. Începeau imediat după aceea să se constituie numeroasele Sovromuri, care au acaparat practic toate ramurile economice ale statului român. Pentru a evita preluarea completă a U.D.R.-ului de către aceste Sovromuri, Societatea a elaborat cea de-a opta (şi ultima) sa emisiune de acţiuni, ca unică alternativă. Noutatea o constituia emiterea a 3 milioane de acţiuni în contul Uniunii Sovietice (dintre care 2.700.000 pentru Uniunea Maşinimport din U.R.S.S. şi 300.000 pentru Banca sovieto-română Sovrombanc, nou înfiinţată). Emisiunea acestor 3 milioane de acţiuni reprezenta totodată atingerea plafonului de 40%, cât era admis a fi deţinut de către persoane fizice şi juridice străine. (13) La 15 iulie 1946, în Consiliul de administraţie al U.D.R. au fost cooptaţi şi inginerii Konstantin Matveevici Kriakin şi Ivan Grigorievici Grinenko, reprezentanţii părţii sovietice.

Dar la Reşiţa sovieticii au pretins, şi au obţinut, pe lângă aceste privilegii, şi un important pachet de acţiuni în schimbul minereului de la Krivoi Rog, folosit aici în perioada războiului. Dat fiind că plata pentru acest minereu era deja cuprinsă în lista reparaţiilor de război, rezultă că ea urma să fie efectuată de către România de două ori. (14)

În urma presiunilor sovietice, în august 1945 la Reşiţa producţia a fost, faţă de luna august a anului precedent, cu 180% mai mare la roţi de locomotive, cu 150% la locomotive şi cu 190% la poduri. Totodată, „în cinstea zilei de 23 august 1945”, minerii de la Anina, Doman şi Secu au sporit producţia cu 170-180% faţă de luna august 1944. (15)

Prin reforma agrară din acelaşi an, Societăţii U.D.R. i-au fost expropriate peste 19.000 ha. (16) Pe lângă această grea lovitură, muncitorii au mai trebuit să livreze, până în septembrie, în numele „alianţei muncitoreşti-ţărăneşti”, unelte agricole în valoare de 7,8 milioane lei, au făcut reparaţii în valoare de cca. 5,9 milioane lei şi au trebuit să presteze ore de muncă suplimentare pentru a colecta în favoarea ţăranilor 31,5 milioane lei. (17)

Conducerea Societăţii a continuat însă să se îngrijească de soarta salariaţilor. La 17 mai 1945 a fost încheiat primul contract colectiv de muncă după cel din 1941, între Societatea U.D.R., reprezentată de ing. Alexandru Vellan, directorul exploatărilor, procurist Iuliu Cserveny, şeful serviciului atelierelor, şi dr. Antoniu Marchescu, avocat consilier, şi reprezentanţii angajaţilor: Iosif Puvak, Ilie Fărcăşescu, Ion Măruia, Traian Cercega, Mihai Bojincă şi Ştefan Matischak. Acest contract colectiv de muncă a cuprins cele mai multe avantaje, drepturi şi ajutoare pentru muncitori din toată istoria proletariatului din România. El a fost valabil pentru toţi salariaţii de la U.D.R., inclusiv cei de la exploatările miniere şi silvice. Acest contract colectiv a fost luat ca model de către Confederaţia Generală a Muncii pentru a fi extins la nivelul întregii ţări. În consecinţă, a fost semnat în ianuarie 1946 un contract colectiv cadru între C.G.M. şi U.G.I.R. (Uniunea Generală a Industriaşilor din România), valabil pentru toate sindicatele din ţară. Contractul încheiat la U.D.R. avea peste 100 articole, dintre care numai 5-6 reprezentau obligaţii pentru muncitori, restul referindu-se la drepturile acestora şi la obligaţiile patronatului. (18)

Greutăţile întâmpinate în această perioadă de către echipa de conducere a Societăţii U.D.R., în frunte cu directorul general ing. Alexandru Popp, erau deosebite. Ele au fost astfel enumerate de ing. Dan Gh. Perianu: cereri exorbitante şi de multe ori neraţionale formulate de către guvernul sovietic în scopul activităţilor sale militare, lipsa unei importante părţi a forţei de muncă de înaltă calificare, în urma deportării muncitorilor de naţionalitate germană, limitarea drastică a posibilităţilor de aprovizionare tehnico-materială, mizeria şi crescândele dificultăţi ale populaţiei, determinate de lipsuri şi de inflaţia în creştere. (19)

Pentru a atenua aceste greutăţi, Societatea U.D.R. a construit în perioada 1945-1948 locuinţe pentru angajaţii săi, cu intenţia vădită de a uşura condiţiile de viaţă ale acestora. Ca urmare a înţelegerii cu sindicatul, aceste locuinţe şi loturile individuale aferente au fost repartizate în exclusivitate muncitorilor care lucrau în secţiile cu condiţii grele de muncă şi care aveau şi probleme familiale mai dificile. Cele aproximativ 150 de locuinţe date în folosinţă în această perioadă în zona Lunca Pomostului au reprezentat un pas important în rezolvarea problemelor sociale ale salariaţilor. Trebuie menţionat faptul că aceasta nu s-a putut petrece mai devreme deoarece în perioada 1941-1943 a avut loc un lung proces la Curtea de apel din Timişoara, între U.D.R. şi locuitorii din Reşiţa Română, care utilizaseră până atunci suprafaţa respectivă ca teren agricol şi de păşunat, proces câştigat în cele din urmă de Societate. (20)

Din 1944-1945, producţia a fost reorientată, după cum am arătat, conform solicitărilor părţii sovietice, constând în special din armament, material militar şi poduri. Au crescut din ce în ce mai mult livrările sistematice către partea sovietică, în conformitate cu prevederile Convenţiei de armistiţiu, ratificate prin Tratatul de pace încheiat la Paris în februarie 1947. A sporit substanţial producţia de locomotive seria 150.000 (introdusă în fabricaţie în 1946), care aveau să constituie tipul de bază şi cel mai modern utilizat de Căile Ferate Române pentru traficul de mărfuri. În paralel, au fost produse şi locomotive 050 tip ЄR, având ecartament mai mare (1.524 mm.), executate exclusiv pentru Uniunea Sovietică în contul reparaţiilor pretinse de la partea română, ceea ce a necesitat şi construirea unei linii speciale pentru încercarea lor. Au fost produse un număr de 224 de exemplare ale acestora în perioada 1946-1954. (21) De asemenea, au fost refăcute podurile metalice de pe magistrala feroviară Bucureşti-Roman-Suceava, podul feroviar de peste Crişul Repede de la Oradea, poduri peste Mureş, Someş şi Arieş, precum şi o serie de construcţii metalice pentru obiective industriale şi civile. După încheierea războiului, producţia de armament a fost stopată şi înlocuită cu cea de utilaje petrolifere, solicitate, de asemenea, de către sovietici: sape de foraj, prăjini de pompaj, tije şi prăjini grele (inclusiv de secţiune pătrată), maşini cu abur, cârlige şi racorduri speciale, trolii de foraj, pompe de noroi şi unităţi de pompare (geamblacuri de foraj şi mese Rotary). S-au mai fabricat compresoare de aer cu cap de cruce, osii şi roţi montate, precum şi o primă turbină hidraulică de 100 kw de tip Francis, cu generatorul aferent, destinată hidrocentralei de la Moldova Nouă. Aceasta a constituit o premieră pentru România. (22)

În 1971, istoriografia comunistă justifica astfel scăderea producţiei din 1945 cu „mult faţă de nivelul anterior”: ea „se datora, totuşi, în cea mai mare parte, acţiunii de sabotaj industrial înfăptuită de conducerea capitalistă de atunci a uzinelor, subordonată marilor capitalişti (sic!), cu sprijinul reprezentanţilor cercurilor imperialiste străine.” (23) Şi „argumentaţia” era continuată în acest mod: „Activitatea de sabotaj la uzinele din Reşiţa s-a desfăşurat între anul 1945 şi prima jumătate a anului 1947 şi a cuprins atât acţiuni pentru frânarea producţiei, cât şi acţiuni de spionaj şi subvenţionare a organizaţiilor subversiv-teroriste create de reacţiune în această perioadă. Sabotarea producţiei se manifesta prin: programarea defectuoasă a sectoarelor de producţie ale uzinei; dezorganizarea aprovizionării cu materii prime, materiale, combustibil, energie electrică, precum şi a transporturilor interne; distrugerea şi scoaterea din funcţiune a unor agregate importante; neglijarea măsurilor necesare pentru organizarea producţiei şi a muncii; stocarea artificială a produselor şi vânzarea unei părţi însemnate de produse la «bursa neagră»; folosirea în scopuri speculative a creditelor acordate de stat; dezorganizarea aprovizionării muncitorilor şi specula cu alimente; plata cu întârziere a salariilor şi provocarea de nemulţumiri în rândul personalului; împiedicarea acţiunii de curăţire a aparatului de conducere a uzinelor de elementele profasciste şi reacţionare şi altele.” (24) Această sintetizare a perioadei 1945-1947 urmărea justificarea reprimării dure la care au fost ulterior supuşi conducătorii uzinelor, negându-se realele lor merite în salvarea U.D.R.-ului de la distrugere totală. Aceasta era, probabil, şi marea nemulţumire a sovieticilor, care nu au putut acapara uzinele complet decât mult mai târziu. Totodată, era găsit un alibi şi pentru faptul că Reşiţa nu se aflase, în anii „luptei cu burghezia”, nicidecum în fruntea acestei lupte, cum i-ar fi dat dreptul, conform teoriei marxist-leniniste, importanţa sa pe plan naţional şi numărul muncitorilor de care dispunea. „Neutralizarea” acestui puternic centru muncitoresc şi potenţial fief al „revoluţiei socialiste” printr-o politică umană, de protejare a drepturilor şi a nivelului de trai al salariaţilor, care nu aveau motive reale de nemulţumire, a fost scump plătită de către cei aflaţi la conducere în acea perioadă.

La rândul său, tradiţia social-democrată era deosebit de puternică la Reşiţa, iar majoritatea adepţilor săi nu erau dispuşi să se reorienteze către partidul comunist, care bătea pasul pe loc în acest mare centru muncitoresc. Sesizând pericolul existent la nivel naţional, valoroşii conducători social-democraţi ai judeţului Caraş au militat întotdeauna pentru unitatea partidului lor, împotriva sciziunilor şi a infiltrărilor comuniste. Acest lucru a reieşit cel mai bine în evidenţă cu ocazia congresului P.S.D. din 10 martie 1946, când, cu majoritate de voturi, conducerea naţională a partidului a decis participarea la alegeri pe liste comune cu P.C.R., iar a doua zi, preşedintele partidului, Constantin Titel Petrescu, împreună cu adepţii săi, ostili acestei politici, au părăsit partidul, punând bazele Partidului Social Democrat Independent, care va participa la alegeri pe liste proprii. Despre atitudinea delegaţiei judeţului Caraş la acest congres, Traian Cercega nota: „Înainte de congres, organizaţia P.S.D. de la Reşiţa, în mod democratic, a cerut părerea membrilor de partid, care – în unanimitate – au votat să mergem singuri în alegeri. La congresul respectiv din 10 martie 1946 – de la Bucureşti – majoritatea a hotărât să mergem în bloc. Delegaţii din judeţul Caraş, respectiv Reşiţa, s-au supus hotărârii votului majorităţii (…). La scurt timp după congres, o delegaţie de la Reşiţa – printre care şi Eftimie Gherman (colaborator apropiat al lui Titel Petrescu) – a încercat să-l convingă pe Titel Petrescu să nu scindeze partidul. El însă a rămas nestrămutat în hotărârea sa, iar P.S.D.-ul din România este din nou scindat.” (25) Încercări de mediere pentru salvarea unităţii partidului au mai avut şi Musteţiu, Hromadka şi Ion Banciu, dar fără rezultat.

În aceste condiţii, situaţia de la Reşiţa continua să nu ia deloc forme revoluţionare, în ciuda unor încercări de destabilizare. După ce în toamna anului 1945 avusese loc un scurt conflict de muncă, rezolvat în mod paşnic, un eveniment mai grav a avut loc la 10 septembrie 1946. Cu ocazia primirii plăţii ajutorului de iarnă, muncitorii de la secţia Oţelărie au cerut dublarea sumei acestuia. Ei au refuzat primirea banilor, foarte posibil la instigarea P.C.R., iar un grup de 200 de muncitori l-au agresat grav pe directorul Vellan. În semn de protest faţă de aceste manifestări huliganice, Musteţiu, preşedintele sindicatului, a demisionat din această funcţie. În aceeaşi zi, biroul sindicatului a solicitat poliţiei ca principalii agresori să fie arestaţi. Musteţiu a fost lovit la rândul său, însă poliţia, pentru a evita alte complicaţii, i-a eliberat pe cei reţinuţi. În consecinţă, Musteţiu a demisionat şi din conducerea Blocului Partidelor Democrate, precum şi din toate forurile sindicale. P.S.D., bănuind că această acţiune a fost o consecinţă a articolelor din organul regional al P.C.R., precum şi a propagandei purtate prin megafon de către P.C.R.-ul local împotriva direcţiunii U.D.R., a decis să întrerupă activitatea sa în cadrul F.U.M. Evenimentele au necesitat deplasarea la Reşiţa a unei delegaţii de la centru formată din Rangheţ (P.C.R.), Bragadireanu şi Brătfălean (P.S.D.) şi Angheliu (C.G.M.). După două şedinţe consecutive ale F.U.M., s-a hotărât reluarea activităţii în cadrul acestuia şi s-a cerut revenirea lui Musteţiu la conducerea B.P.D. şi a sindicatului, însă acesta a refuzat constant ofertele primite. Între timp, o comisie de anchetă, împreună cu prim-procurorul de la Oraviţa, au stabilit vinovăţiile şi au înaintat un număr de 17 persoane Tribunalului Oraviţa. Cercega a preluat, temporar, şefia sindicatului de la U.D.R., iar la mijlocul lunii decembrie, Musteţiu a revenit, finalmente, la conducerea acestuia. (26) O ultimă acţiune grevistă, de importanţă minoră, a mai avut loc în ianuarie 1947 la Fabrica de Şamot, pe tema salariului de bază. (27)

Între timp, avuseseră loc alegerile din 19 noiembrie 1946. Conform ziarului Caraşul liber din 1 decembrie, rezultatele de la Reşiţa se prezentau astfel: alegători înscrişi 14.854; votanţi efectivi 11.905, dintre care: B.P.D. 6.278 (52,7%); P.N.Ţ. 2.545 (21,4%); P.N.L. 288 (2,4%); P.S.D. Independent 2.275 (19,1%). (28) Referitor la aceste rezultate, Cercega declara hotărât: „Precizez cu toată convingerea că voturile la Reşiţa nu au fost falsificate, furate, măsluite etc., ele au fost reale. Dacă situaţia politică internă şi externă ar fi fost alta (normală) şi P.S.D. s-ar fi prezentat în alegeri unit (nu scindat), s-ar fi obţinut cel puţin 55-60% din voturi.” (29) Dar, cu toate asigurările date de către Cercega, cifrele acestor alegeri nu sunt deloc sigure nici la Reşiţa. Ca dovadă, într-un raport politic al P.C.R. Caraş din 30 noiembrie, se aprecia faptul că în acest judeţ mulţi social-democraţi au votat cu P.S.D.I. şi chiar cu P.N.Ţ. La Reşiţa, continua raportul, P.S.D.I. obţinuse 2.385 de voturi (sic!), sub influenţa lui Musteţiu, care demisionase, după cum s-a văzut, din conducerea sindicală şi de la preşedinţia B.P.D. (30)

De altfel, documentele vremii atestă faptul că, în condiţii normale de desfăşurare, „în judeţul Caraş alegerile ar fi câştigate de P.S.D., urmat de P.N.Ţ., P.C.R. şi F.P.” (31) În decembrie 1946, efectivele P.S.D. numărau, doar la Reşiţa, 4.877 de membri. (32) Iar comitetul regional Banat al P.C.R. descria situaţia explozivă de la Reşiţa astfel, în februarie 1947: „Elemente ca Gherman şi Musteţiu şi alţii, deşi au aderat formal la hotărârea de la 10 martie 1946, nu au fost niciodată de acord cu acest lucru şi au muncit mereu împotriva acestei hotărâri şi împotriva F.U.M.” De aceea, se aprecia, „campania electorală s-a făcut complet fără concursul social-democraţilor.” Mai mult chiar, datorită faptului că „aproximativ întreg P.S.D.-ul a votat cu Titel, din îndemnul conducătorilor, voturile reale ale titeliştilor la Reşiţa şi în judeţ au fost peste 10.000.” Prin urmare, se cerea excluderea din P.S.D. a lui Eftimie Gherman şi punerea lui Iosif Musteţiu „pe linie moartă”, ceea ce Partidul Social Democrat a şi făcut în curând. (33)

Ţinta principală a atacurilor comuniştilor continua să fie reprezentată, mai ales după fraudarea alegerilor, de conducerea Societăţii U.D.R., care rezista încă presiunilor sovietice. În 1947, la data încheierii ultimului exerciţiu financiar al Societăţii, structura acţionariatului cuprindea: persoane fizice şi juridice române 6.062.623 de acţiuni, adică 60,68% (cele mai multe fiind deţinute de Casa Regală a României, ing. Nicolae Malaxa, Societatea „Malaxa”, Banca de Credit Român şi Max Auschnitt), iar persoanele fizice şi juridice străine 3.928.947 de acţiuni, adică numai 39,32%. (34) În acest an, valoarea globală a producţiei din sectorul siderurgic al uzinelor reşiţene a depăşit cu 11,5% nivelul înregistrat cu un an înainte, aceasta în timp ce la Ferdinand producţia reprezenta 72,1% la platine şi 83,7% la cilindri faţă de nivelul anului de vârf 1938. (35) În 1947 s-a încheiat şi ultimul contract colectiv de muncă din istoria U.D.R., în baza contractului colectiv cadru pentru industria metalurgică, semnat din partea administraţiei de către directorul general ing. Alexandru Popp şi directorul Direcţiei administrative şi de contencios Radu R. Radoveanu, iar din partea salariaţilor de către reprezentanţii aleşi ai acestora, respectiv Romulus Drăgoescu şi Nicolae Lungeanu. (36)

Ultima manifestare a opiniei social-democraţilor reşiţeni a avut loc cu ocazia desfăşurării congresului al XVIII-lea al P.S.D. din octombrie 1947, când s-a hotărât începerea procedurilor de fuzionare cu P.C.R. La acest congres, în momentul când s-a supus la vot chestiunea în cauză, delegaţia judeţului Caraş, formată din Musteţiu, Hromadka şi Cercega, s-a abţinut. (37) Din acest moment, coroborat cu proclamarea republicii populare, asaltul final împotriva uzinelor şi a proletariatului din Reşiţa a fost declanşat cu întreaga putere.

Un foarte preţios raport asupra activităţii U.D.R. în primul semestru al anului 1948, chiar înainte de naţionalizare, a fost menţionat de ing. Dan Gh. Perianu. Întocmit în limba rusă, pentru uzul reprezentanţilor părţii sovietice, raportul evidenţia dificultăţile de adaptare ale angajaţilor U.D.R. faţă de sistemul rigid al „planului fix” cu care era obişnuită aceasta să opereze, maniera de lucru tradiţională la U.D.R. fiind „mai elastică şi legată în primul rând de portofoliul de comenzi şi contracte.” (38) Planificarea impusă de către sovietici nu a putut fi respectată, acest lucru remarcându-se în special la producţia de locomotive. Astfel, în privinţa locomotivelor 050 tip ЄR menţionate (pentru partea sovietică), din 40 de bucăţi planificate au fost realizate doar 30, iar dintre cele 7 locomotive planificate pentru Căile Ferate Române a fost realizată una singură. (39) Din acelaşi raport rezulta că, în momentul naţionalizării, Societatea U.D.R. avea un număr total de 22.892 de angajaţi, cu 78,3% mai mulţi decât în 1935. În acelaşi interval, numărul angajaţilor de la Reşiţa a crescut de la 5.998 la 13.108, număr reprezentând mai mult de jumătate din populaţia oraşului de atunci. Aceasta se explică prin intensificarea fenomenului navetismului, inclusiv de la distanţe mari, şi prin accentuarea sporului migraţionist al Reşiţei, care a determinat creşterea populaţiei cu 60% în numai opt ani (1948-1956). (40)

Lovitura de graţie dată prestigioasei Societăţi U.D.R. a constituit-o decretul de naţionalizare nr. 111 din 11 iunie 1948. Ea îşi încheia în acest mod existenţa de exact 28 de ani. Se punea capăt, cu brutalitate, imensului aport al acestei Societăţi reprezentative pentru întreaga industrie românească, cu un mare renume intern şi extern, adus dezvoltării economice a ţării noastre. În perspectivă, efectul acestui nefast act din istoria noastră contemporană s-a răsfrânt decisiv şi asupra conştiinţei muncitoreşti reale, care necesita atât o mare competenţă profesională, cât şi multă rigoare şi disciplină, care instituiseră un stil de muncă şi de existenţă remarcabil.

În ziua de 11 iunie 1948, la orele 15, actul naţionalizării a fost „sărbătorit” şi la Reşiţa, printr-o mare adunare, de peste 8.000 de participanţi, ţinută la Hala nouă. Preluând cu această ocazie conducerea uzinelor, Carol Loncear a ţinut să precizeze că „prin lupta muncitorilor în frunte cu partidul lor, poziţiile economice ale capitaliştilor au trecut în mâna poporului.” (41) Tot atunci au mai fost naţionalizate la Reşiţa şi întreprinderile „Fraţii Feher”, „Dona”, „Metal Tras” şi „Fabrica de sifoane”.

Vastul patrimoniu al fostei Societăţi U.D.R., care reprezenta un organism extrem de complex, cuprinzând unităţi industriale, miniere, precum şi suprafeţe forestiere şi agricole, a creat probleme mari în momentul împărţirii sale, pe baza unor protocoale, între mai multe ministere economice nou înfiinţate şi organe ale administraţiei locale, după ce o scurtă perioadă (1948-1949) a funcţionat sub denumirea de „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa – întreprindere naţionalizată” (U.D.R.I.N.). Înmatricularea U.D.R.I.N. din punct de vedere juridic a fost făcută în Registrul comerţului la 19 februarie 1949, sub numărul de înregistrare 124.461/1949, partajarea capitalului social fiind făcută astfel: statul român 6.981.974 de acţiuni şi U.R.S.S. 3.010.927 de acţiuni. (42) În acest timp, patrimoniul său era evaluat la 84,1 milioane dolari S.U.A., cifra fiind intenţionat diminuată, probabil în vederea reducerii ponderii acestei Societăţi în ansamblul economiei româneşti. Tot din 1949 a fost introdus, la nivel de ţară, sistemul planificării economice generale, centralizate şi rigide, care nu mai permitea unităţilor economice niciun fel de iniţiativă, stabilindu-se la centru sarcini şi obiective felurite, care de cele mai multe ori se dovedeau a fi arbitrare şi neraţionale, imposibil de îndeplinit.

După naţionalizare, regimul comunist a decis să se răfuiască cu fosta conducere a U.D.R., care crease atâtea probleme sovieticilor şi acoliţilor lor. Un numeros grup de ingineri de mare valoare au fost arestaţi, în frunte cu directorul general Alexandru Popp. Lui i-a fost înscenat în toamna lui 1948 un sinistru proces de „sabotare a economiei naţionale” (procesul Popp-Bujoiu sau procesul industriaşilor), în faţa Tribunalului militar din Bucureşti, împreună cu un grup eterogen de „complotişti, spioni şi trădători”, care ar fi alcătuit, chipurile, „încă din 1945 o organizaţie conspirativă, care se baza pe partidele vechi şi pe forţa financiară şi influenţa economică a marii industrii şi finanţe. Această înjghebare, care a căpătat un rol preponderent după desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, a început o acţiune de spionaj şi sabotaj economic şi pregătea atentate şi lovituri de forţă care să ducă la răsturnarea regimului actual.” (43)

Printre altele, inginerul Popp a fost acuzat că s-ar fi numărat, sub numele conspirativ de „domnul Alecu”, printre organizatorii rezistenţei armate anticomuniste la nivel naţional. Astfel, el ar fi urmărit, împreună cu ceilalţi acuzaţi, ca printr-un tunel săpat sub sediul Adunării Deputaţilor din Bucureşti, edificiul să fie aruncat în aer la prima întrunire a deputaţilor comunişti, moment care ar fi marcat declanşarea unei revolte populare care ar fi dus, în cele din urmă, la răsturnarea regimului comunist.

Chiar un lider comunist lucid, Ion Gheorghe Maurer, declara în acea perioadă în cercul apropiaţilor săi: „Şi eu totuşi l-aş folosi pe Popp mai departe, fiindcă este cel mai mare specialist din Europa”, fapt pe care susţinea că îl aflase de la „specialiştii sovietici” care îl cunoscuseră. (44)

În vârstă de 50 de ani, Alexandru Popp a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, dar a supravieţuit cu multă demnitate regimului dur de detenţie. A ieşit din închisoare în urma graţierii generale din 1964, decedând la trei ani după aceea. Inginerul Cornel Manciu, director adjunct al Societăţii şi director al atelierelor de la Reşiţa, a fost de asemenea arestat, încheindu-şi în mod tragic existenţa în 1954, la 54 de ani, în sinistra închisoare de la Aiud. Au mai cunoscut martirajul temniţelor comuniste directorii Alexandru Vellan, Gheorghe Ioan, Adam Ogrin, Ionel Buhescu, Radu R. Radoveanu, dr. ec. Gheorghe Vucu, Agrippa Popescu, inginerii Vasile Borda şi Iosif Roiescu, dr. ec. Corneliu Rociu şi mulţi alţii. Chiar şi Carol Loncear, care dăduse dovadă, atâta timp cât ocupase înalte demnităţi, de multă modestie şi de respect faţă de profesorii săi, sprijinind uzinele din Reşiţa şi din Bocşa, a intrat, inevitabil, în dizgraţia autorităţilor vremii, fiind destituit, judecat şi întemniţat în intervalul 1962-1964. De altfel, şi Alexandru Bitang, director al U.C.M.R. între 1974-1983, fusese în tinereţe implicat în grevele studenţeşti de la Timişoara din 1946. (45)

În 1948, în plină „dictatură a proletariatului”, după expresia lui Georg Hromadka, „muncitorimea zonei montanistice bănăţene se simte pusă în lanţuri.” (46) Concomitent cu anihilarea conducătorilor Societăţii U.D.R., erau arestaţi şi conducătorii muncitorimii social-democrate, în primul rând Iosif Musteţiu, Georg Hromadka, Petru Bârnau şi Traian Cercega, în vreme ce Eftimie Gherman reuşea să se salveze fugind în Occident. Cei arestaţi au fost implicaţi în diverse cazuri nebuloase, fiind acuzaţi inclusiv că ar fi complotat împreună cu reprezentanţii Partidului Laburist din Marea Britanie împotriva regimului comunist. (47) În 1951, numeroşi conducători social-democraţi din Reşiţa au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, pentru că nu fuseseră de acord cu unificarea dintre P.S.D. şi P.C.R. Între aceştia se aflau: Ilie Fărcăşescu – 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică; Iosif Musteţiu – 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică; Gheorghe Jula – 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică. Lor le-a fost confiscată şi averea, deoarece s-au făcut vinovaţi de „crima de uneltire contra ordinei sociale.” (48) Alţi trei inculpaţi „au iniţiat, organizat şi activat într-o organizaţie de tip fascist, politică şi paramilitară, care avea drept scop răsturnarea prin violenţă a regimului democrat creat şi instaurarea vechiului regim burghezo-moşieresc, cu sprijinul cercurilor imperialiste anglo-americane.” Este vorba despre Georg Hromadka şi Petre Bârnau, condamnaţi la câte 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică, şi Romulus Drăgoescu, la 21 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică. (49) Exemplul lui Georg Hromadka a fost elocvent: întemniţat la Jilava şi Aiud, a fost graţiat în 1956, după opt ani de detenţie, în urma vizitei lui Hruşciov în Marea Britanie şi a solicitărilor laburiştilor ca social-democraţii din Europa răsăriteană să fie puşi în libertate. (50)

Între timp, prin decretul nr. 334 din 10 august 1949, uzinele reşiţene deveneau şi ele părţi ale nou-createlor Sovromuri, societăţi mixte româno-sovietice, care au cuprins întreaga economie românească până la 1 octombrie 1954. Crearea Sovromurilor la Reşiţa a divizat uzinele în două părţi distincte, şi anume: Sovrommetal, corespunzând aproximativ fostei Direcţii a exploatărilor şi încorporând sectorul siderurgic de pe malul drept al Bârzavei, şi Sovrom-Utilaj Petrolifer (S.R.U.P.), cuprinzând sectorul de construcţii de maşini de pe malul stâng. Deşi după desfiinţarea Sovromurilor, vechiul complex industrial a fost temporar refăcut (1 octombrie 1954 – 1 aprilie 1962) sub numele de „Combinatul Metalurgic Reşiţa”, în curând el va fi din nou divizat, până astăzi, în Combinatul Siderurgic şi Uzina Constructoare de Maşini, care şi-au continuat existenţa în mod separat şi independent unul de celălalt. Din 1952, atelierele de la Bocşa au devenit şi ele unitate economică independentă, preluând peste câţiva ani de la Reşiţa fabricaţia de poduri şi de construcţii metalice.

În urma generalizării planificării economice şi a metodelor dictatoriale aplicate, producţia uzinelor reşiţene a cunoscut o creştere bruscă, ea ajungând în 1950 la Sovrom-Utilaj Petrolifer cu 58,5%, iar la Sovrommetal cu 7,1% mai mare decât în 1938. (51) Directorii sovietici din perioada Sovromurilor au fost: Nikolai Aleksandrovici Olhov, Iakov Petrovici Simonenko, Vasili Ivanovici Nikanorov, Ivan Ivanovici Reuk, Aleksei Nikolaievici Cerneţov şi Aleksandr Ivancenko. Dacă în perioada U.D.R.-ului, organizarea acestei Societăţi respecta un mare grad de autonomie a fiecărei subunităţi componente (denumite frecvent, chiar şi în vorbirea curentă, drept „fabrici”), după 1949 s-a preluat o nouă concepţie organizatorică, de provenienţă sovietică, lăsându-se secţiilor exclusiv funcţia de execuţie, iar compartimentele de proiectare şi funcţionale specializate, nou înfiinţate, având sfere de atribuţii extinse la nivelul întregii uzine (serviciul personal şi formare cadre, serviciul muncă şi salarii, serviciul planificare etc.).

Până în 1954, uzinele reşiţene nu au cunoscut niciun fel de dezvoltare spaţială. Abia în perioada ulterioară aceasta a fost realizată, pe noi amplasamente, întrucât zona situată pe vechea vatră a oraşului, strâns încadrată de dealurile înconjurătoare, nu permitea acest lucru. Una dintre puţinele realizări ale anilor 1949-1952 a reprezentat-o construirea noii clădiri a Şcolii profesionale, care la acea dată era cea mai mare din ţară. Ea s-a realizat prin susţinerea acordată de către Carol Loncear, fost muncitor sudor la fabrica de poduri, care a devenit apoi primul director al uzinei de după naţionalizare şi, ulterior, ministru al industriei grele.

 

Note:

1                    Crimele lui Stalin. Raportul secret al lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Bucureşti, 1998, p. 44.

2                    Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Bucureşti, 1998, p. 210; George Leggett, C.E.K.A.: poliţia politică a lui Lenin, Bucureşti, 2000, p. 139.

3                    Ibidem, p. 144; Richard Pipes, op. cit., p. 210.

4                    Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 119.

5                    Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 89.

6                    Eusebiu Narai, Evoluţia situaţiei economico-sociale în judeţul Caraş (august 1944 – decembrie 1947), partea a II-a, mss., f. 116.

7                    Ibidem, f. 117.

8                    Ibidem, f. 118.

9                    Ibidem, partea I, Reşiţa, 1999, p. 33.

10               Serafin Mărgan, Două secole de metalurgie pe Valea Bistrei, Reşiţa, 1996, p. 31.

11               Georg Hromadka, op. cit., p. 121.

12               Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 100-101.

13               Ibidem, p. 101.

14               Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie 1944-1947, Bucureşti, 1992, p. 198.

15               Caraş-Severin. Monografie, p. 89.

16               Ibidem.

17               Ibidem, p. 90.

18               Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 137-139.

19               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 102-103.

20               Ibidem, p. 103-104.

21               Ibidem, p. 104.

22               Ibidem, p. 104-105.

23               200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 118.

24               Ibidem.

25               Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 122.

26               Ibidem, f. 139-140.

27               Ibidem, f. 141.

28               Ibidem, f. 127.

29               Ibidem.

30               Ibidem.

31               Ibidem, f. 217. 

32               Ibidem, f. 128.

33               Ibidem, f. 129.

34               După Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 101-102.

35               Caraş-Severin. Monografie, p. 90.

36               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 107-108.

37               Georg Hromadka, op. cit., p. 122.

38               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 105.

39               Ibidem.

40               Ibidem, p. 107.

41               Caraş-Severin.Monografie, p. 91.

42               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 108.

43               Magazin istoric, Bucureşti, nr. 12/1998, p. 65; referitor la acest proces, a se vedea mai pe larg: Şerban Rădulescu-Zoner, Primul mare proces politic după lăsarea „cortinei de fier” (I. Bujoiu, Max Auschnitt, Gh. Manu, Alex. Balş ş.a.). Studiu de caz, în Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998, p. 370-404.

44  Magazin istoric, nr. 7/2002, p. 82.                                                

45  Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, 1996, p. 27.

46  Georg Hromadka, op. cit., p. 122.

47  Mircea Rusnac, Un proces stalinist implicând „agenţi imperialişti”, evrei şi social-democraţi reşiţeni (1950), în Banatica, Reşiţa, nr. 15/II,  2000, passim.

48   Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 216.

49  Ibidem, f. 216-217.

50  Georg Hromadka, op. cit., p. 10.

51   Caraş-Severin. Monografie, p. 92.

Mircea Rusnac – Mărturii documentare privind situaţia de la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa in 1946-1947

17 iunie 2009

În patrimoniul muzeului reşiţean se află bogatul fond de documente Dr. Antoniu Marchescu, provenind de la fostul jurist al Comunităţii de avere din Caransebeş şi apoi al Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa. În cadrul acestui fond, o importanţă deosebită o are un set de 75 de documente, inedite până acum, ilustrând cu multă exactitate situaţia generală a Societăţii în perioada anilor 1946-1947, ani extrem de zbuciumaţi în istoria ţării şi a industriei reşiţene. Este vorba de primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial, când România se afla sub ocupaţia trupelor sovietice şi pe plan intern se făceau primii paşi către instaurarea regimului comunist. Sunt ultimii ani dinaintea naţionalizării economiei româneşti, când o societate privată de mare prestigiu cum era U.D.R.-ul lupta din greu să îşi menţină statutul anterior. Aspecte dramatice din evoluţia din acea perioadă a Societăţii au fost surprinse şi în documentele analizate.

                   În fiecare săptămână, de regulă în ziua de joi, la sediul Uzinelor de Fier şi Domeniilor Reşiţa aveau loc şedinţe la care participau reprezentanţii conducerii Societăţii şi liderii puternicului sindicat muncitoresc. De cele mai multe ori, din partea conducerii erau prezenţi directorul Vellan (până la agresiunea pe care a suferit-o din partea unor muncitori turbulenţi la 10 septembrie 1946, eveniment deosebit de grav, care a determinat retragerea sa de la conducerea Societăţii), subdirectorul Rociu, inspectorul Bontoş, doctorul Arcan şi juristul Marchescu, dar, în funcţie de împrejurări, lor li se alăturau chiar şi directorul general Popp sau inginerul Popovici. Din partea muncitorilor, cei mai consecvenţi erau Fărcăşescu, Puvak, Drăgoescu, Cercega, Măruia, Şofeia, Jianu, Lupşa, Oprean, Matischak, Bica, Micu şi Musteţiu. Problemele cele mai des dezbătute în acei dificili primi ani postbelici se refereau la hainele de lucru, la cantina muncitorească, la orele suplimentare, la locuinţele muncitoreşti din Lunca Pomostului sau din Dealul Crucii, la problema făinei, a lemnelor de foc etc.

                   Pe lângă chestiunile de rutină, uneori erau dezbătute şi probleme mai delicate, ivite în împrejurări specifice. Întotdeauna însă ele erau abordate cu suficientă bunăvoinţă din partea ambelor tabere, astfel încât soluţionarea lor era mai de fiecare dată rezonabilă. Climatul discuţiilor de la U.D.R. era departe de ceea ce se petrecea în acelaşi timp în ţară, unde problema „luptei de clasă” şi cea a revendicărilor „muncitoreşti” mai mult sau mai puţin justificate erau la ordinea zilei, stimulate în mod firesc de prezenţa trupelor sovietice în România şi de ascensiunea politică a partidului comunist. Reşiţa nu cunoştea un asemenea gen de tensiuni, de cele mai multe ori artificiale.

                   La şedinţa din 23 mai 1946, directorul Vellan arăta că „la Turnătorie muncitorii au întrerupt 15 min. lucrul pentru neprimirea hainelor de lucru. De fapt, continua el, problema e rezolvată şi distribuirea e în curs, deci gestul e inexplicabil.” (1) La şedinţa din 6 iunie, delegaţii sosiţi de la Doman şi Văliug au solicitat electrificarea comunelor respective. (2) Lucrul acesta era, desigur, foarte greu de realizat în acel moment, el soluţionându-se în mod favorabil abia mult mai târziu.

                   Deosebit de interesantă este consfătuirea din 24 iulie 1946, la care au participat reprezentanţii Comisiei Aliate de Control (căpitanul Grinenko, colonelul Iudin şi inginerul Sapunov), cei ai autorităţilor româneşti (prefectul judeţului Caraş, Ionescu, şeful biroului economic al judeţului, Balaciu, inspectorul Dădârlat şi colonelul Radian, delegatul Administraţiei Livrărilor), ai conducerii Societăţii U.D.R. (directorul general inginer Popp, directorul de exploatare inginer Vellan, procuriştii Stănescu şi Curbet, subdirectorii Rociu şi Arcan) şi ai sindicatului (Puvak şi Măruia). Deschizând şedinţa, directorul Vellan a precizat că ea se ţinea „la cererea Dlui Col. Iudin, în vederea examinării frecvenţei angajaţilor la lucru” şi îl invită pe acesta să îşi prezinte poziţia. (3) Căpitanul Grinenko, în calitate de delegat al Comisiei Aliate de Control Timişoara, care conducea şi şedinţa,  s-a interesat dacă muncitorii reşiţeni aveau „o convenţie fixă pentru un anumit timp”. Vellan a răspuns că ei erau angajaţi pe timp de un an conform contractului colectiv. Căpitanul Grinenko „roagă să se arate cauzele cari împiedică îndeplinirea programului.” Replicând, Vellan a spus că „era vorba să discutăm de frecvenţă şi nu de program.” Grinenko a precizat însă că „frecvenţa este cauza care influenţează programul.”

                   Între argumentele prezentate de Vellan găsim: „Muncitorii noştri atât în minele de cărbuni cât şi cei din uzine şi ateliere se pot împărţi în două categorii: avem muncitori vechi de înaltă specializare, care n-au altă ocupaţie decât munca în uzină, şi avem muncitori de specializare aproximativă sau nespecializaţi deloc, cari au alte interese în afară de cele din uzină. Interesele în afara uzinei sunt de ordin agricol, adică o bună parte sunt proprietari de pământ şi în timpul muncii agricole preferă să se ducă  să-şi lucreze pământul.” El a mai acuzat totodată lipsa de materii prime, cărbuni, păcură. Grinenko arăta că în 22 iulie un număr de 2.116 muncitori se aflau în concediu legal. Directorul Popp a răspuns că fiecare muncitor are dreptul la concediu de odihnă, care de regulă se lua vara. Pe lângă aceştia, mai erau şi 873 de bolnavi şi 397 de nemotivaţi. (4)

                   Colonelul Iudin arăta că producţia la profile laminate şi tablă era îndeplinită doar în proporţie de 50%, iar în unele sectoare va fi probabil şi mai mică din cauza lipsei profilelor şi a tablei. El acuza de asemenea faptul că erau în concediu prea mulţi lucrători calificaţi, ca şi personal tehnic şi ingineresc, inclusiv primul locţiitor al uzinei, care răspundea de laminoare, furnal şi oţelărie. Ca urmare, nu putea fi asigurat materialul pentru locomotive, cazane, ace şi echipament petrolifer. El cerea ca până la 12 septembrie să nu se mai acorde concediu personalului tehnic şi ingineresc, iar cei plecaţi deja să fie rechemaţi sub ameninţarea sancţionării. Inginerul Sapunov adăuga şi faptul că inginerul Pârău de la secţia tratament termic era în concediu. La Hala X, continua el, lipseau foarte mulţi oameni pe caz de boală, apreciat ca fictiv, şi unii muncitori veneau la uzină în stare de ebrietate. Vellan a răspuns că aceştia au fost concediaţi. Prefectul Ionescu   s-a spălat pe mâini: „În privinţa părţilor tehnice discutate nu pot da nici o părere. Rămâne ca C.A.C. şi Direcţiunea să stabilească măsurile pentru înlăturarea dificultăţilor.” (5)

                   Puvak era de acord cu concedierile: „Concedierea unor muncitori cred că ar influenţa pe ceilalţi. Văzând că-şi pierd pâinea în uzină ar veni la lucru.” Grinenko nu s-a putut abţine de la următoarea afirmaţie: „Mă aflu pentru prima oară la uzină. Poate că greşesc când am impresia că Direcţiunii nu i-a plăcut că am venit pentru o consfătuire.” Vellan a răspuns la aceasta: „Aş dori să precizez că conferinţe de felul acesta nu indispun pe nimeni din organizaţia noastră, ci dimpotrivă, un asemenea schimb de vederi, sunt convins, conduce la o cunoaştere mai precisă a circumstanţelor noastre şi la raporturi cari asigură funcţionarea în condiţiuni mai bune a uzinei. Lucrul acesta îl poate confirma dl. Colonel Iudin, cu care am plăcerea să conlucrez de un an de zile (…). În consecinţă, am dori ca impresia dlui cpt. să fie ştearsă prin cele spuse de mine şi repet că nouă nu ne-a făcut decât plăcere să fim vizitaţi de membrii C.A.C.” Bătând în retragere, aparent cel puţin, Grinenko a răspuns că „nu vrea să se interpreteze greşit ceea ce a spus.” La care Vellan a replicat cu diplomaţie: „Apreciem la justa lor valoare observaţiile făcute, cari au ca scop funcţionarea normală a uzinei, cât şi criticile fondate.” După care inginerul Popp a expus situaţia generală, a recunoscut unele deficienţe şi a propus soluţii de redresare. Grinenko a concluzionat că trebuiau convocaţi inginerii şi şefii de secţii pentru a li se arăta că „programul nu este îndeplinit”, preşedintele sindicatului trebuia să explice într-o adunare a muncitorilor aceleaşi chestiuni, urmând să se fixeze termenele de execuţie şi să se cerceteze „dacă nu se comit abateri şi din partea medicilor şi nu numai a muncitorilor.” Măruia a luat şi el apărarea muncitorilor, acuzând lipsa de materii prime care face să se piardă zile întregi cu producţia, deşi muncitorii lucrau şi 16 sau 18 ore pe zi. El propunea în consecinţă să nu fie sancţionaţi doar muncitorii, ci şi conducătorii, observaţie caracterizată drept justă de căpitanul Grinenko, cu care remarcă s-a şi încheiat şedinţa. (6)

                   A doua zi a avut loc o nouă şedinţă, de această dată fără participarea sovieticilor, dar cu cea a reprezentanţilor Confederaţiei Generale a Muncii. Cu această ocazie, Vellan a declarat: „Profit de prezenţa reprezentanţilor C.G.M. şi vă aduc la cunoştinţă că la 24.VII am avut o conferinţă la cererea C.A.C., la care au luat parte şi autorităţile civile şi delegaţii sindicatului. Eu regret că prezenţa la lucru a multor muncitori lasă de dorit şi am fost puşi în situaţia neplăcută de a fi fost pentru prima oară sever avertizaţi de către C.A.C. pentru întârzierile constatate în executarea comenzilor art. II, fac apel ca muncitorii să-şi vadă de lucru cu trup şi suflet. Cele discutate au fost consemnate în proces verbal şi sindicatul va primi o copie.” (7)

                   La şedinţa din 1 august, Puvak şi Măruia au reclamat nerespectarea drepturilor asigurate prin contractul colectiv de muncă în privinţa primirii hainelor şi a bocancilor cuveniţi. Ei solicitau sosirea la Reşiţa a primdirectorilor Ioan şi Teodorescu de la Bucureşti, adăugând următoarele: „Cu telenote nu se rezolvă. Am pierdut încrederea.” (8) În consecinţă, Vellan a promis contactarea Bucureştiului.

                   Peste o săptămână, la 8 august, şedinţa avea să se desfăşoare în prezenţa lui Teodorescu, care a venit de la Bucureşti. El a declarat cu acest prilej: „Aprovizionarea bocancilor este asigurată, necesarul 22.000 perechi din care 13.000 perechi s-au primit; 9.300 perechi în curs de transport de la Cluj. Haine de lucru contractuale 22.000 costume, distribuite 11.000 costume, restul în curs de transport. Haine de uzură 12-14.000 costume. Nu s-a distribuit până după terminarea hainelor contractuale de lucru. Pentru minieri s-au împlinit în întregime obligaţiunile contractuale. Restul de stofă, pânzeturi, docuri, se va expedia în curând.” La întrebarea lui Vellan dacă sindicatul acceptă aceste explicaţii, liderii prezenţi au răspuns că „sunt de acord, se semnează procesul verbal încheiat.” (9)

                   Tot cu această ocazie, căpitanul Balica s-a referit la o conversaţie avută cu colonelul sovietic Vasiliev, care spunea că „nerespectarea programului ar fi şi din motivul că unii muncitori n-au primit drepturile contractuale de 2 ani.” În consecinţă, Vellan „cere ca sindicatul să declare dacă cele expuse corespund adevărului şi să se cerceteze de sindicat comunicând în scris rezultatul cercetărilor, pentru a fi raportat Comisiei Aliate.” Puvak „declară în numele sindicatului că cele afirmate de numiţii muncitori nu corespund adevărului.” Vellan a concluzionat: „Se ia notă şi roagă ca răspunsul să se facă în scris din partea sindicatului.” (10)

                   Din raportul inginerului Cocârlan de la Economat, prezentat în şedinţa din 13 august 1946, rezultă cât interes îşi dădea Societatea, în acele vremuri vitrege, pentru angajaţii săi. Grâul era adus din Timiş-Torontal, Oltenia şi chiar Muntenia, ceapa de la Vinga şi din Bihor, cartofii de la Belinţ şi din Ardealul de Nord, bocancii de la Dermata Cluj etc. (11)  Dar problema insinuărilor reprezentanţilor sovietici rămânea deschisă. La şedinţa din 15 august, Tămaş arăta: „Spre clarificarea chestiunei pusă de Comisia Aliată de Control prin dl. cpt. Balica, am cercetat secţiile Oţelărie, Turnătorie şi Furnale, negăsind ca din aceste secţii să fi plecat asemenea plângeri, că nu şi-a(u) primit drepturile legale şi contractuale în decurs de 2 ani. În şedinţa de mâine de la ora 15, care se ţine între muncitori şi dl. dr. Marchescu, chestiunea va fi din nou pusă pentru clarificarea definitivă.” Directorul Vellan a adăugat: „Rog insistent sindicatul să răspundă în scris dlui cpt. Balica de la Comisia Militară Română, dându-ni-se şi nouă o copie.” (12)  În următoarea consfătuire, din 22 august, Puvak a declarat: „Răspunzând la întrebările puse de dl. colonel Vasiliev din Comisia Aliată că muncitorii n-ar fi primit drepturile contractuale în ultimii 2 ani, spune că sindicatul n-are nici o cunoştinţă că ar exista asemenea muncitori care n-au primit drepturile lor.” Iar Vellan a specificat: „Acest lucru se va comunica în scris dlui cpt. Balica, care a transmis comunicarea dlui colonel Vasiliev.” (13)

                   După informaţiile aduse de Drăgoescu, reîntors de la Confederaţia Generală a Muncii din Bucureşti, Vellan putea concluziona la şedinţa din 29 august 1946: „Din cele comunicate de Drăgoescu se poate vedea că Reşiţa e în strânsă colaborare cu sindicatul şi Confederaţia Generală a Muncii.” (14)

                   Această afirmaţie era oarecum contrazisă de către Musteţiu, prezent la întrunirea din 3 septembrie. El aprecia: „În baza rapoartelor ce ne sosesc de la organele noastre sindicale, rezultă că relaţiile dintre Direcţiune şi sindicat nu mai sunt dintre cele mai bune. Am căutat să avem raporturi civilizate, dar în ultimul timp la intervenţiile noastre sau se dau răspunsuri întârziate, sau evazive, încât reprezentanţii sindicatului sunt puşi în situaţii dificile faţă de membrii săi, cărora trebuie să le răspundă de rezultatele intervenţiilor făcute la Direcţiune.” (15)  Primdirectorul general Popp a recunoscut că „unele din obiecţiunile dvs. sunt justificate. Fie datorită împrejurărilor, fie oamenilor. Interpretarea şi aplicarea contractului colectiv este foarte complicată.” El anunţa sosirea în curând a directorilor Radoveanu sau Rădulescu pentru a soluţiona diferendele apărute. Popp adăuga: „În ceea ce priveşte relaţiile cu Direcţiunea, nu trebuie scăpat din vedere multiplele îndeletniciri ale Direcţiunii în legătură cu producţia, încât e normal ca unele cauze să sufere.” El mai preciza apoi: „Conducerea U.D.R. nu caută ocolirea sindicatului. Importanţa colaborării cu el a fost recunoscută şi în epoca în care nu avea fiinţă legală. Şi atunci am avut o reprezentanţă a muncitorilor cu care am avut un contact permanent, în toate problemele. Cu atât mai mult azi, trebuie să ajutăm la sporirea autorităţii sindicale, care este un preţios colaborator al Direcţiunii.” Şi Vellan preciza la rândul lui: „Unele chestiuni, e drept, suferă întârzieri, pe de o parte fiindcă vin greşit puse sau incomplete şi atunci am nevoie de lămuriri sau completări. Apoi este şi prea multă nerăbdare, uneori în cazuri nejustificate.” Subdirectorul Rociu se dezvinovăţea şi el: nu avea personalul necesar, biroul era prea departe de Direcţiune, iar contractul colectiv era aplicat conform directorului administrativ procurist Gherghel. Popp concluziona pe bună dreptate: „Toţi se degajează de răspundere. Trebuie să aplicaţi C.C.M. când e cazul, pe proprie răspundere.” Musteţiu cerea crearea unui organ care să rezolve măcar unele dintre probleme. Popp propunea ca această chestiune să fie rezolvată de Radoveanu sau Rădulescu, atunci când urmau să vină la Reşiţa. Măruia şi Puvak l-au învinuit şi ei pe Vellan pentru întârzierea soluţionărilor. Popp a dat răspunsuri conciliante solicitărilor ferme ale liderilor sindicali, în speranţa normalizării situaţiei. (16)

                   Vellan a trecut şi el la ofensivă, în următoarea şedinţă, ţinută cu Sindicatele din Reşiţa şi Bocşa, la 5 septembrie. În urma unor chestiuni mai puţin elocvente ridicate de către cei din Bocşa, el a spus: „Fac apel la sindicatul Reşiţa ca să ţină contact cu sindicatul Bocşa şi să se aducă în discuţie aici numai probleme serioase.” (17)

                   Evenimentele extrem de grave survenite la 10 septembrie 1946, când un grup de muncitori, nemulţumiţi de cuantumul ajutorului de iarnă pe care tocmai îl primiseră, l-au agresat grav şi chiar l-au mutilat (compromiţându-i complet vederea unui ochi) pe directorul Alexandru Vellan, care nici nu purta vina principală pentru cele petrecute, au determinat retragerea acestuia de la conducerea Direcţiei Exploatărilor. Printr-o circulară a conducerii de la Bucureşti a Societăţii, din acest moment cei însărcinaţi cu participarea la conferinţele săptămânale cu reprezentanţii sindicatului au fost doctorul Antoniu Marchescu (şeful Serviciului Contencios Reşiţa) şi doctorul Tudor Arcan (şeful Serviciului Personal Reşiţa). Ei au continuat însă cu aceeaşi râvnă şi cu acelaşi interes opera directorului Vellan (înlocuit la conducere de către inginerul Romulus Miculescu), dând dovadă de mult tact şi de o deosebită diplomaţie. De pildă, în nici una dintre întrevederile ulterioare cele două părţi nu au făcut nici cea mai mică referire directă la dramaticele evenimente de la 10 septembrie, aşteptând ca justiţia să îţi spună cuvântul. Cu toate acestea, este evident faptul că aceste grave încălcări ale spiritului de civilizaţie atât de specific muncitorimii reşiţene, datorate în întregime acelei categorii de lucrători pe care însuşi Vellan îi considera „de specializare aproximativă”, sosiţi în oraş de puţină vreme şi complet neadaptaţi mediului proletar de aici, au marcat profund dezbaterile care au urmat, fiind repudiate în mod sincer de către ambele părţi.

Cu ocazia unei noi şedinţe, la 27 septembrie, doctorul Arcan a prezentat câteva date statistice, deosebit de interesante: „din statisticile pe care le avem asupra personalului muncitoresc şi de funcţionari de la Direcţiunea Exploatărilor, rezultă că efectivul la muncitori a ajuns pe ziua de 20 septembrie la cifra de 13.369 oameni; comparând acest efectiv cu producţia efectivă, se constată că în prezent producţia este mai mică de ½ decât în anul 1942, iar personalul a crescut în acest interval de timp cu aproximativ 1.000 de oameni. De aceea roagă sindicatul să fie de acord cu raţionalizarea angajărilor de muncitori şi funcţionari, întrucât altfel vom ajunge să majorăm efectivul şi să creem sarcini în plus şi pentru Economat, pe care nu le va putea satisface, iar producţia va rămâne aşa cum este.” (18) În plus, dintre cei 13.369 angajaţi, la 20 septembrie lipseau 1.112 bolnavi şi 293 absenţi nemotivaţi. (19)

                   Şedinţa conducerii Direcţiunii Exploatărilor din 28 septembrie 1946 a examinat dificultăţile întâmpinate în acest sector. Lipsea apa din cauza secetei, astfel încât Laminoarele au fost oprite la 22 septembrie. Lipseau materiile prime la Fabrica de şamotă, respectiv argile şi cuarţită, iar cărămizile silica erau de proastă calitate. Laboratorul trebuia înzestrat şi pus la punct. Nu se primea din Valea Jiului cota de cărbune programată. Efectivul muncitorilor era „prea umflat”, iar producţia era scăzută. La Turnătorie era lipsă de fontă sfărâmată. La Furnal formele nu rezistau din cauza turnării nepotrivite şi a calităţii proaste a cuprului etc. Laminoarele aveau un program de producţie pe luna septembrie de 8.000 tone, realizându-se însă numai 5.500 tone. (20)

                   Şedinţa desfăşurată la 2 octombrie a fost consacrată problemei, foarte grele în epocă, a locuinţelor muncitoreşti. Doctorul Arcan preciza cu acest prilej: „În Luptătorul Bănăţean au apărut 2 articole cu privire la problema locuinţelor, deşi s-a convenit când a fost conferinţa cu dl. col. Vasiliev, care a dat dispoziţii precise ca în presa din localitate sau la megafoane să nu se mai transmită critici la adresa Direcţiunii sau a organelor ei, fără ştirea Comisiei Aliate de Control şi fără ca înainte să se ceară lămuririle necesare de la cei vizaţi. Criticile sunt chiar necesare pentru a stimula activitatea, dar anumite idei lansate cu tendinţă pot duce la acte de care nimeni nu mai poate răspunde.” (21)

                   Conferinţa din 3 octombrie 1946 a avut loc cu participarea conducerii Direcţiunii minelor (procurist inginer Eugen Ardelean, secretar inspector Dinteanu) şi conducătorii minelor din Anina, Doman, Secu, Ocna de Fier, Delineşti, Armeniş, Sinersig. S-au discutat chestiuni privind salarizarea şi aprovizionarea minerilor şi funcţionarilor. Cu acelaşi prilej, priminspectorul Mureşanu a declarat: „Ţin să comunic că stăm în pragul unei ere foarte critice.” Doctorul Arcan a spus: „Dl. dr. Marchescu a vorbit cu dl. Teodorescu de la Bucureşti, care a comunicat că duminică acolo n-a fost pâine deloc şi se pune problema pentru încă două zile dacă vor avea pâine. Ţinând seama de aceasta, trebuie să lămuriţi lumea la ce se poate aştepta şi la ce nu.” (22)

                   La 10 octombrie, Puvak „întreabă dacă s-a primit dezlegarea pentru a face schimbul (alimentelor, n.n.) cu fier.” Directorul general Popp a răspuns: „Am vorbit cu dl. gen. Susaikov despre aceasta, în conferinţa viitoare ce va avea loc se va stabili.” Puvak a replicat astfel: „La U.D.R. ar trebui să existe un stoc pentru aprovizionarea pe 2-3 luni. Ar trebui să se găsească o soluţie, în special pentru muncitorimea Reşiţei, care a primit mulţumiri din partea Comisiei Aliate de Control pentru munca depusă.” (23)

                   La şedinţa din 4 noiembrie, delegaţii Sindicatului „cer ca dl. director Ioan şi dl. Teodorescu să vină imediat la Reşiţa pentru a clarifica situaţia aprovizionării, care cu toate intervenţiile făcute la Bucureşti cât şi la Reşiţa a rămas dezastruoasă şi în caz de nerespectarea lor, sindicatul nu răspunde de ceea ce s-ar putea întâmpla.” Doctorul Marchescu nu putea răspunde decât în acest mod: „Se va transmite imediat această dorinţă la Bucureşti prin telefon şi teleimprimator.” (24)

                   Această atitudine intransigentă a liderilor sindicali a devenit şi mai agresivă după desfăşurarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946. Falsificarea rezultatelor acestora, care dădeau câştig de cauză în mod covârşitor blocului patronat de către partidul comunist, a fost de natură a stimula pornirile cele mai extremiste. De exemplu, la şedinţa din 6 decembrie, delegaţii sindicali „arată că nu sunt mulţumiţi de felul greoi şi întârziat cum se rezolvă problemele puse de sindicat (problema plăţii zilei de 19.XI.1946; bocanci contra cost pentru cei neîndreptăţiţi, dar lipsiţi de încălţăminte; preţul alimentelor pentru alţi membri de familie decât soţie şi copii minori).” Sau: „Arată că pe chestia zahărului au fost induşi în eroare…” Şi: „De asemenea, în chestia făinei.” Cererile formulate acum erau deosebit de dure şi aveau caracter ultimativ: prime, compensaţii, „revizuirea întregului ghid de încadrare şi apoi punerea lui în aplicare pe data de 1.XII.1946 sau 1.I.1947”, avansări, bilete de tren, scăderi de preţuri, haine de uzură şi paltoane „distribuite de urgenţă” etc. (25) Aceşti sindicalişti erau Iosif Puvak, Ioana Baiaş, Victor Uzum şi Iancu Tămaş.

Conducerea nu a rămas impasibilă şi a prezentat, la rândul ei, unele pretenţii la data de 19 decembrie prin doctorul Antoniu Marchescu: „Roagă sindicatul să determine muncitorii care trebuie să lucreze şi în timpul sărbătorilor, ca să vină la lucru regulat şi astfel să se poată realiza programul, iar lucrătorii care nu sunt obligaţi să lucreze şi în aceste zile, să vină la lucru imediat după sărbători, şi să nu lipsească de la îndeplinirea programului de producţie.” (26)

La şedinţa din 9 ianuarie 1947 cu sindicatele miniere „se hotărăşte ca şedinţa cu delegaţii de la exploatările miniere să se ţină în joia (a) doua din fiecare lună, prima joie fiind nepotrivită pentru conferinţă, deoarece la începutul lunii exploatările sunt ocupate cu încheierea lunară.” (27) Directorul Stănescu a ridicat problema absenţelor nemotivate constatate, delegaţii sindicatului răspunzând că acestea s-au datorat zilei de Sfântul Ioan, drumurilor proaste, frigului etc. Stănescu a cerut aplicarea regulamentului de disciplină. La Doman sindicatul a solicitat locuinţe pentru muncitori, arătând că nu erau nici lemne suficiente. Iar delegaţii de la Delineşti spuneau, între altele: „deoarece oamenilor din localitate le-au fost luate căruţele cu ocazia trecerii armatelor (sovietice, n.n.), cer să li se aprobe osii şi fier laminat pentru cercuri de căruţă.” (28)

Încercând să vină în întâmpinarea nenumăratelor greutăţi pe care le îndurau muncitorii, conducerea Societăţii U.D.R. se străduia să le asigure măcar bunurile strict necesare. La 14 februarie 1947, inspectorul Mureşan comunica sindicatului situaţia aprovizionării cu alimente şi îmbrăcăminte: cartofii erau cumpăraţi din judeţele Ciuc şi Făgăraş, fasolea din judeţul Severin, grâul şi porumbul din judeţul Caraş, pânzeturile şi textilele din Bucureşti etc. (29)

Desigur la sugestia sovieticilor, doctorul Arcan propunea, cu ocazia şedinţei din 28 februarie, „ca pentru a stăvili plimbările fără rost a(le) salariaţilor în uzină, să se instituie un organ de control / ing. Vinţkovsky din partea Direx şi ing. Roşiu din partea Com. de producţie /, care va supraveghea inopinat pe cei care se plimbă prin uzină fără rost.” Bineînţeles, delegaţii sindicali au fost de acord. (30)

Din când în când se mai iveau şi unele momente tensionate. La 10 aprilie 1947, conducerea Societăţii a citit un referat întocmit la 28 martie cu privire la „un caz de indisciplină în masă la Oţelărie, care s-a trimis în copie şi sindicatului.” Ca răspuns, şi liderii sindicali au adoptat o atitudine ceva mai conciliantă, conform procesului verbal: „Delegaţii sindicali arată că au dat mandat dlor Barbu, Bica şi Craiovan ca împreună cu şeful secţiei să cerceteze cauza.” (31) Încă din 29 martie, într-o şedinţă a conducerii Societăţii U.D.R., consemnată într-un manuscris cu cerneală intitulat Situaţia Societăţii, primdirectorul general Popp, arătând dificultăţile prin care trecea aceasta, preciza: „Substanţa Societăţii este atacată, mergem spre prăpastie.” Şi continua în felul următor: „Situaţia este tragică. Nu prin cifre, ci prin producţie, care a scăzut enorm.” (32)

Într-o întrunire a conducerii cu delegaţii sovietici (directorul inginer Serghienko, locotenent-colonelul Iudin şi trei translatori) şi cu delegaţii sindicali, a fost reorganizată Direcţiunea Exploatărilor, care urma a fi condusă de inginerul Romulus Miculescu, „ajutat în probleme tehnice” de către inginerul Serghienko. Direcţiunea era divizată astfel: I. Departamentul siderurgic (cuprinzând Fabrica de cărămizi, Fierul vechi, Cocseria, Furnalele înalte, Oţelăriile, Turnătoria şi Transporturile), „deocamdată fără titular”; II. Departamentul metalurgic (cuprinzând Forjeria, Întreţinerea mecanică şi Laminoarele), sub conducerea inginerului Ştefan Curbet; III. Departamentul atelierelor (secţiile de prelucrare la rece), condus de inginerul Iuliu Cservenyi; IV. Departamentul tehnic, sub conducerea inginerului Titus Dima. Pe lângă aceasta, mai funcţionau: Serviciul de coordonare, care urmărea executarea zilnică a programului de lucru prin trei ingineri, câte unul de fiecare schimb, şi nota cauzele întârzierilor, dând dispoziţii în lipsa directorului (inginer A. Cosneanu, inginer Vasiliu şi inginer Vladimir Popovici; acest serviciu se  situa deasupra secţiilor şi răspundea faţă de Direcţiunea Exploatărilor); Serviciul Contabilităţii exploatărilor, condus de dr. G. Vucu; Serviciul administrativ, condus de subdirectorul G. Marchidan, ca şi Economatul, condus de Axente Mureşan, care completau noua organigramă. Mai exista şi Direcţiunea de control tehnic, pendinte de Direcţiunea generală şi aflată sub conducerea inginerului Petru Ballo. În subordinea ei se afla Serviciul de control, condus de subdirectorul C. Rociu. În plus, mai figurau ca şi consilieri tehnici un număr de cinci ingineri din Uniunea Sovietică, aceştia fiind repartizaţi la Cocserie şi Furnale, Turnătorie, Laminoare, Normele de lucru şi Energetică. (33)

Cu această ocazie, Popp preciza: „Noul contract colectiv şi normele care îl completează au căutat să satisfacă dorinţele legitime ale clasei muncitoare din Reşiţa, creându-i o situaţie mai bună ca altora, din alte întreprinderi. În felul acesta s-a recunoscut contribuţia reală a Reşiţei la îndeplinirea celui de al doilea an de executare a condiţiilor de armistiţiu, cum şi importanţa ce o prezintă Reşiţa în economia ţării.

E nevoie, continua el, să facem tot ce ne stă în putinţă ca masele să înţeleagă poziţia pe care o ocupă Reşiţa în economia ţării şi diferenţa de tratament ce s-a creat muncitorimei reşiţene, mai avantajos ca celorlalţi şi astfel, cu concursul voit al tuturora, să putem schimba felul în care lucrul a fost prestat până acuma.” (34)

Această reorganizare fundamentală a structurii Direcţiunii Exploatărilor, după o schemă extrem de stufoasă, era în mod evident determinată de modelul întreprinderilor de stat sovietice. Ea nu putea în nici un caz să rezolve problemele unei mari societăţi private cum era U.D.R.-ul, probleme care erau generate, în primii ani postbelici, tocmai de ingerinţele sovieticilor. Existenţa unei asemenea societăţi devenise, din păcate, tot mai puţin posibilă în contextul general al perioadei respective.

În continuare, la discuţia conducerii cu sindicatul a dorit să asiste şi colonelul Iudin. Au luat cuvântul Traian Cercega, preşedintele Sindicatului metalo-chimic din Reşiţa, şi Romulus Drăgoescu, delegatul Confederaţiei Generale a Muncii. Ambii au susţinut poziţia conducerii Societăţii şi au aprobat reorganizările anunţate. Drăgoescu chiar a spus: „E drept că raţiile alimentare sunt reduse, dar reduse aşa cum sunt, s-au dat la timp. Alte industrii nu au dat nici 50%. Direcţiunea U.D.R. s-a interesat de soarta salariaţilor, iar Ministerul economiei naţionale a dat preferinţă Reşiţei. Salariaţii vor înţelege că la sacrificiile U.D.R. şi Ministerului economiei naţionale trebuie să răspundă cu atât mai mult. Nu e un secret că în sectorul atelierelor s-a înregistrat o scădere a producţiei la 30% faţă de anul 1939. Acest lucru trebuie să înceteze.” (35) Ca urmare, din 19 mai 1947 s-a introdus Serviciul de coordonare („dispetcer”), a cărei „instrucţiune provizorie” motiva apariţia sa astfel: „În scopul ameliorării operaţiunilor de conducere în uzină a controlului activităţii compartimentelor de bază, îmbunătăţirii alimentării secţiilor cu materialele de fabricaţie, coordonarea lucrului secţiilor, îndeplinirea programelor la compartimentele de bază ale uzinei, îmbunătăţirea transporturilor pe C.F. în uzină.” (36)  Coordonatorul trebuia să se prezinte la locul de muncă cu zece minute înaintea începerii lucrului şi să se informeze asupra situaţiei din documentele înregistrate la serviciul de coordonare. Dacă programele de lucru nu erau îndeplinite, coordonatorul trebuia să menţioneze cauzele şi să indice concret vinovaţii. Tot el înregistra accidentele de muncă. El raporta la predarea schimbului directorului Societăţii, directorului tehnic şi şefului departamentului de producţie. „Toate dispoziţiunile coordonatorului se execută fără discuţie, de către toţi conducătorii tehnici cari primesc acele dispoziţiuni”, era prevăzut mai departe. Acest coordonator putea chema la nevoie în uzină „pe orice conducător technic la orice oră din zi.” (37)

La 16 iunie a avut loc o nouă şedinţă cu întreaga conducere a U.D.R.-ului, al cărei rezumat s-a păstrat în manuscris cu cerneală. Cu această ocazie, primdirectorul R. Miculescu şi directorul tehnic Serghienko au criticat, din nou, foarte dur, indisciplina, delăsarea şi furturile produse în uzină. Miculescu a precizat că „furturile au sporit, încât în unele sectoare nu vom mai putea lucra”. Ca urmare, el cerea ca „sancţiunile să fie mai aspre. Admonestările, mustrările şi altele asemenea nu înseamnă nimic.” Trebuia introdus un control strict. Şi adăuga: „Ocupaţi-vă de îmbunătăţirea condiţiunilor de lucru şi gospodăriţi în aşa fel ca U.D.R. să devină din nou viabil, ca în trecut.” (38) Serghienko a vorbit şi el pe acelaşi ton: „Mă opresc asupra disciplinei înţeleasă altfel de cum se înţelege în uzină. Ea are un aspect mult mai profund.” Apoi continua astfel: „Cazurile neplăcute, întâmplate de curând, denotă o decădere morală a oamenilor, o decădere mai veche. Este un act neadmisibil ca şeful să se ascundă în pod cu subalternii şi, în loc să dea statului timpul de lucru, i-l fură.” Şi încheia: „La cei cu moralul scăzut se iveşte delăsarea. Unii sunt laşi, fricoşi şi se îngrozesc de lucru. Ne vom ocupa de ei ca să-şi revină.” (39)

Aceste întâlniri, destul de constructive şi de eficiente, dintre conducerea Societăţii U.D.R. şi cea a sindicatului, au fost sistate curând după aceea, la 5 august 1947. În 1948, U.D.R.-ul a fost naţionalizat şi lucrurile au luat din acel moment o cu totul altă turnură.

 

 

Note

1 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 10.407.

2 Ibidem, nr. inv. 10.408.

3 Ibidem, nr. inv. 10.413.

4 Ibidem.

5 Ibidem.

6 Ibidem.

7 Ibidem, nr. inv. 10.414.

8 Ibidem, nr. inv. 10.415.

9 Ibidem, nr. inv. 10.416.

10 Ibidem.

11 Ibidem, nr. inv. 10.418.

12 Ibidem, nr. inv. 10.420.

13 Ibidem, nr. inv. 10.421.

14 Ibidem, nr. inv. 10.422.

15 Ibidem, nr. inv. 10.423.

16 Ibidem.

17 Ibidem, nr. inv. 10.424.

18 Ibidem, nr. inv. 10.427.

19 Ibidem.

20 Ibidem, nr. inv. 10.428.

21 Ibidem, nr. inv. 10.429.

22 Ibidem, nr. inv. 10.431.

23 Ibidem, nr. inv. 10.432.

24 Ibidem, nr. inv. 10.436.

25 Ibidem, nr. inv. 10.444.

26 Ibidem, nr. inv. 10.446.

27 Ibidem, nr. inv. 10.451.

28 Ibidem.

29 Ibidem, nr. inv. 10.457.

30 Ibidem, nr. inv. 10.458.

31 Ibidem, nr. inv. 10.467.

32 Ibidem, nr. inv. 10.484.

33 Ibidem, nr. inv. 10.486.

34 Ibidem.

35 Ibidem, nr. inv. 10.487.

36 Ibidem, nr. inv. 10.473.

37 Ibidem.

38 Ibidem, nr. inv. 10.482.

39 Ibidem.

Mircea Rusnac – Cazul Vellan. Alte mărturii documentare privind situaţia de la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa (septembrie 1946)

17 iunie 2009

Continuăm prezentarea documentelor din Fondul Dr. Antoniu Marchescu, aflat la Muzeul Banatului Montan, privitoare la situaţia Uzinelor de Fier şi Domeniilor Reşiţa în toamna anului 1946. Este vorba despre un set de 15 documente referitoare la un grav incident produs de un grup de muncitori de la secţia Oţelărie. În ziua de 10 septembrie 1946, acestor muncitori le-a fost distribuită o sumă de bani, reprezentând „ajutorul de iarnă”, prevăzut în contractul colectiv de muncă. Suma era mult inferioară aşteptărilor lor, iar reacţia pe care au avut-o a fost deosebit de violentă, soldându-se cu agresarea gravă a directorului uzinelor, inginerul Alexandru Vellan, şi cu lovirea preşedintelui sindicatului, social-democratul Iosif Musteţiu. La această exacerbare a manifestărilor unor muncitori contribuiseră şi presa comunistă, ca şi o serie de agitatori ai aceluiaşi partid, care duceau o campanie permanentă împotriva directorului Vellan. Contextul economic şi cel social-politic erau foarte complicate. Imediat după încheierea războiului, populaţia întregii ţări era grav afectată în privinţa nivelului de trai de numeroşi factori, precum ocupaţia sovietică deosebit de dură, seceta, inflaţia, sărăcia generalizată. La acestea se adăugau profundele frământări social-politice, procesul de comunizare a ţării fiind în toi. Mai erau două luni până la alegerile parlamentare, campania electorală aflându-se aşadar în plină desfăşurare. În cadrul acestor evoluţii, deşi la Reşiţa atmosfera era relativ mai calmă, aici proletariatul având îndelungate tradiţii social-democrate, opuse manifestărilor violente, iată că s-a produs şi o excepţie, când situaţia a scăpat de sub control, cu consecinţe iremediabile. Pentru ilustrarea evenimentelor produse, vom face în cele ce urmează largi referiri la documentele menţionate.

Secretarul Direcţiunii Exploatărilor din Reşiţa, Alexandru Bontoş, se afla în biroul său când, la ora 15,15, “portarul mi-a raportat că o mulţime de muncitori de la Oţelărie se-ndreaptă manifestând către Direcţiune. Am intrat în cabinetul domnului director şi i-am raportat acest lucru. Dsa a luat notă şi a declarat că le stă la dispoziţie, să vină, să vadă ce doresc.” (1)  La rândul său, locotenent-colonelul Nicolae Danielescu consemna sosirea muncitorilor astfel: “În ziua de 10 septembrie 1946, pe la orele 15 – 15,15, am auzit în faţa clădirii zgomot neobişnuit, voci bărbăteşti şi femeieşti. M-am uitat pe fereastră şi am văzut un grup de circa 40-50 muncitori şi muncitoare ce se îndreptau spre intrarea clădirei Direcţiunei Exploatărilor.” (2)  După Bontoş, numărul lor era de 180-200, ceea ce pare mai conform cu realitatea. (3) După scurt timp, Bontoş a auzit ţipete din biroul lui Vellan: “Jos cu el, afară cu el” etc. (4)

Inginerul Mihail Munteanu a coborât din biroul său, care se afla deasupra celui al lui Vellan, la orele 15,37, auzind de acolo “vociferări puternice”. A intrat în biroul acestuia. La masa de lucru se afla Vellan, având în dreapta sa pe colonelul Sergiu Ştefănescu şi pe maiorul inginer Pancu Ionescu, care veniseră în audienţă la el înainte de apariţia muncitorilor. (5) Maiorul inginer Pancu Ionescu din Comisia de control a Administraţiei livrărilor se afla în biroul lui Vellan împreună cu colonelul Sergiu Ştefănescu, noul preşedinte al acestei Comisii, care tocmai sosise la Reşiţa. El venise imediat în audienţă „pentru obţinerea unei locuinţe, precum şi pentru tranşarea unor chestiuni de serviciu.” (6) „În timpul convorbirilor noastre, dl. director Vellan a primit un telefon care îi anunţa că muncitorii de la Oţelărie vin la Direcţiune (asta după spusele dlui director Vellan). Nu mult după aceea, un alt telefon anunţa că şi muncitorii de la Locomotive vin la Direcţiune. Dl. director Vellan a cerut centralei telefonice în două rânduri să obţină legătura cu dl. Musteţiu. Negăsindu-l, a dat ordin centralei să-l caute şi să-l pună în legătură cu dsa. Dl. colonel Ştefănescu s-a ridicat voind să plece; dl. director Vellan ne-a reţinut spunând ca să vedem în ce condiţiuni lucrăm cu muncitorii.” (7)

Intrând în birou, muncitorii au vociferat, cel mai tare strigând Ion Meda: „Am venit pentru 50 kgr. de paradaisă.” (8)  În loc să le răspundă, Vellan apela mereu telefonic centrala sindicală, acest fapt enervându-i şi mai tare pe cei veniţi. Ei au început să strige: „Să lase telefonul! Să stea de vorbă cu noi!” (9)

Muncitorul Roşca, continua Pancu Ionescu, „s-a apropiat de mine, căutând să-mi explice motivele nemulţumirii lor. În necunoştinţă de cauză, eu nu ştiam ce atitudine să iau şi am căutat să-l ascult cu luare aminte. Mai mulţi dintre ei mi-au arătat plicurile în care au primit ajutorul de iarnă (printre aceştia erau şi femei).” Pancu Ionescu a propus muncitorilor să îi acorde lui Vellan un răstimp de opt zile, dar ei „au refuzat sau au propus numai 24 de ore”. (10)

În faţa mesei, Meda şi Roşca vociferau şi băteau cu pumnii în masă, Vellan negăsind nici un moment prielnic pentru a le răspunde. Intrat şi el în birou, Munteanu aprecia: “În momentul când am ajuns lângă masă, unul din muncitori – nu pot să-mi dau seama dacă chiar unul din cei doi sus-menţionaţi – a apucat de masă, voind să o tragă înainte. Am pus mâna pe acesta, admonestându-l şi reuşind chiar să-l calmez, explicându-i că nu e frumos să procedeze de aşa manieră.” (11) Meda s-a apropiat de Vellan. Munteanu declara: “M-am interpus între aceştia doi din urmă, căznindu-mă să-l calmez pe Meda.” Vellan i-a cerut lui Meda “să vorbească din faţa mesei şi fără a se apropia.” (12) Pancu Ionescu considera legat de aceeaşi chestiune: “Acest fapt a supărat foarte mult pe muncitori şi i-a determinat probabil să devină agresivi.” (13) Iar Munteanu adăuga:  “Muncitorul Meda   m-a izbit într-o parte, a pus mâna pe scaunul d-lui director, trăgându-l brusc înspre el. Dl. director Vellan a căzut jos. Înainte de a se ridica în picioare, muncitorul Meda i-a troznit scaunul în cap. După această primă lovitură, au curs şi altele, din partea a încă 4-5 muncitori, dintre care nu pot să-mi reconstituiesc decât figura lui Roşca.” (14)

În timp ce Meda a apucat de scaun, unii vociferau: „afară cu el”. (15) Pancu Ionescu continua astfel declaraţia sa: „Dl. director s-a ţinut de masă, masa a căzut jos cu capătul din dreapta şi dl. director la fel a fost împins jos, primind în acelaşi timp o lovitură dată de muncitorul Meda cu traista în cap. Scaunul rămas liber a fost apucat de un alt muncitor (pe care nu-l reţin) şi cu el a lovit în capul dlui director, s-a produs o învălmăşeală în care mai mulţi muncitori au lovit pe dl. director.” (16)

Munteanu şi Ionescu l-au ajutat să se ridice în picioare. Grupul agresorilor i-a ameninţat, determinându-l pe Munteanu să părăsească încăperea, iar lui Ionescu, Meda i-a spus că îl vor da „afară ca pe Staricu”. L-au luat pe Vellan, iar Ionescu a rămas în birou. (17) Încurajaţi de vociferările aprobative ale grupului de muncitori, Meda şi Roşca l-au tras pe Vellan afară din birou, “continuând cu loviturile”. În uşa biroului a venit şi Musteţiu, “pe care l-am îndemnat să liniştească mulţimea şi să-mi ajute a-l scoate pe dl. director dintre cei doi muncitori, Meda şi Roşca.” (18) Încercările lui Musteţiu nu au reuşit.

Bontoş, aflat şi el în apropiere, a reacţionat în următorul mod: “Am sărit în biroul de alăturea la telefon, cerând Poliţia, sindicatele, pe dl. dr. Bellu, Salvarea şi Direcţiunea Generală la Bucureşti. La Poliţie am cerut ajutor de la dl. Imbrea, ofiţer de serviciu, la sindicate nu s-a prezentat nimeni. În timpul când telefonam, muncitorii au ridicat forţat din cabinetul său pe domnul director Vellan şi (l-au) scos din clădire. Auzeam ameninţări cu moartea, huiduieli.” (19)

Intrigată de zgomotul mare din interiorul clădirii Direcţiunii, mai ales de glasurile de femei care strigau „făceţi-i ca lui Staricu”, funcţionara Victoria Cârciu de la Secretariatul birou teleimprimator a ieşit pe coridor şi puţin mai târziu a văzut cum muncitorii „târau pe dl. dir. Vellan, plin de sânge pe faţă, piept şi mâini, grav rănit la ochiul stâng şi cu o lovitură destul de serioasă la ochiul drept. Când am văzut pe dl. dir. Vellan trântit pe jos şi ameninţat să fie târât şi pe scări, am ţipat şi m-am repezit în mijlocul mulţimei, de unde l-am ridicat, ajutându-i a coborî trei trepte, dar de unde a fost îmbrâncit din nou şi a căzut pe scări.” (20)

Şi Munteanu asistase la această scenă: “Cei doi agresori au continuat să-l târască pe dl. director în jos pe scări, spre ieşirea din clădirea Direcţiei. Nu am văzut precis dacă ei au tras de picioare pe dl. director”, deoarece Munteanu rămăsese mai în urmă, împreună cu Musteţiu. (21) Iar locotenent-colonelul Danielescu relata că, după câteva minute, auzind strigăte de femei pe coridorul de la etajul I, “am văzut câţiva muncitori care târau de picioare pe dl. director Vellan spre trepte. Muncitorul Roşca se oprea şi dădea cu piciorul încălţat cu bocanci în spatele dlui director. M-am apropiat şi am pus piciorul în dreptul corpului d. director şi de data asta nu  l-a mai lovit. Muncitorul Roşca s-a repezit la mine, înjurându-mă: «du-te în … mă-tii, căţelul lui Vellan». M-am ferit şi nu m-a putut izbi.” (22)  În cele din urmă, ameninţat din nou de Roşca, locotenent-colonelul Danielescu s-a retras într-un birou, revenind mai târziu.

Şi pe scări, în ciuda opoziţiei muncitorilor şi a înjurăturilor muncitoarelor, Victoria Cârciu l-a ajutat din nou pe Vellan să se ridice şi să coboare mai departe către ieşire. „Pe ultimele trepte a mai fost trântit o dată şi a căzut pe umărul şi braţul drept.” (23) La un moment dat, Vellan, sprijinit de un pompier şi de Victoria Cârciu, a reuşit să se ridice în picioare, dar a fost din nou “izbit puternic” de Meda, “căzând în faţă, parcurgând o traiectorie printr-o circonferinţă de 120 grade, lovindu-se cu capul de scări.” (24)

În tot acest timp, Vellan, conform declaraţiei lui Munteanu,  nu avusese “nicio ieşire cel puţin cu glasul ridicat la adresa vreunui muncitor şi nicidecum nu a fost capabil să lovească vreun muncitor şi nu a lovit pe muncitorul Meda.” (25)  Iar Munteanu continua astfel: “În faţa uşei Direcţiei am reuşit să smulg pe dl. director din mâna celor doi agresori mai sus însemnaţi, care continuau să-l lovească”, fiind ajutat în acest sens şi de Musteţiu. Atunci Meda, “înfuriat de reuşita noastră şi neascultând de sfaturile liniştitoare pe care le dădeam, s-a năpustit asupra d-lui Musteţiu, lovindu-l cu o traistă în cap. Dl. Musteţiu, simţind sângele curgând, s-a retras, sprijinit de nişte muncitori.” (26)

În acest timp, Vellan, ajutat de mai mulţi oameni, între care pompierul amintit şi Victoria Cârciu, a putut să se ridice şi să reintre în clădirea Direcţiunii. “Încăerându-se cu dânsul (cu Musteţiu, n.n.), am profitat de ocazie şi m-am retras cu dl. dir. Vellan în clădire”, menţiona aceasta din urmă. (27)  În schimb, Munteanu a rămas în faţa Direcţiunii: “Eu însă am rămas jos, continuând să potolesc furia celor doi agresori.” Încercările sale au rămas fără efect, deoarece după câteva minute, Meda a îndemnat mulţimea să intre din nou în Direcţiune, vociferând că el “vrea să-l omoare pe Vellan”. El a fost urmat de un grup de 10-15 muncitori, în frunte cu Roşca. (28)

Intrând înapoi în Direcţiune, Vellan şi însoţitorii lui au pătruns mai intâi în biroul său, unde “şi-a aranjat unele acte de pe masă” şi a putut să se spele. Auzind însă că mulţimea urca din nou scările, s-au ascuns în biroul Dactilografie. (29)

Legat de aceleaşi momente, Danielescu scria astfel în declaraţia sa: fiind adus Vellan din curtea Direcţiunii, “am ajutat până l-am aşezat pe fotoliul din biroul Secretariatului Direcţiunei”. (30) Dar, fiind ameninţat cu o nouă descindere a muncitorilor, el “a fost dus în biroul de Dactilografie, al treilea de la cabinetul său, de dna Cârciu, funcţionară la teleimprimator, ing. Munteanu, ing. Strobl, maior Ionescu Pancu”, consemna Alexandru Bontoş. (31) Momentele de suspans care au urmat au fost intens trăite de Victoria Cârciu: “Uşa spre alt birou a fost încuiată, iar (cea) care da spre coridor era descuiată şi mulţimea deja în faţa uşii. Agitată cum eram şi negăsind în grabă cheia potrivită din teancul de chei ale Direcţiunii, am susţinut-o cu umărul (în acest timp, ei încercau, însă văzând că uşa nu cedează, au   crezut-o încuiată) până am reuşit să o încui.” (32)

Negăsindu-l pe Vellan, bătăuşii au năvălit în biroul lui Bontoş: “Eu am rămas în biroul meu, unde peste 2 minute au intrat vreo 10-12 dintre agresori. Alţii, vreo 30-40, erau pe coridor. Muncitorul Meda a început vorba cu mine: să le arăt unde este ascuns domnul director, că nu va scăpa, să le deschid dulapurile mele că acolo e ascuns, că el ne-a mâncat ajutorul de iarnă şi drepturile muncitorilor. Am deschis dulapurile, le-am arătat că nu e ascuns în ele nimeni, le-am recomandat să se liniştească, că un om rănit a fost dus să fie îngrijit, că  în drepturile lor nu i-a scurtat Direcţiunea, şi îşi pot valorifica pretenţiile pe cale legală, prin sindicat. Meda, cel mai furios, a înjurat trivial pe toţi, şi Direcţiunea şi sindicatul cu Musteţiu şi Puvak, care au vândut muncitorimea. Împreună cu cei doi ofiţeri şi cu dl. ing. Vinţkovsky, sosit între timp, am reuşit să liniştim muncitorii agitaţi, care pe la ora 16,15 au părăsit clădirea cu ameninţări că nu va scăpa de mâna lor.” (33)

Urcând în biroul unde se aflau ofiţerii Ştefănescu şi Ionescu, aceştia au reuşit să îi liniştească pe moment „şi împreună cu ei am coborât în curte”. Acolo a venit şi inginerul Vinţkovsky, „care a căutat să-i convingă pe muncitori să meargă la treburile lor. După puţin timp, muncitorii s-au împrăştiat.” (34)

Negăsindu-l pe Vellan în interiorul clădirii, grupul a revenit după alte câteva minute afară, unde se afla în continuare inginerul Munteanu: “După înapoierea lor din Direcţiune, au venit la subsemnatul Meda şi Roşca. Meda Ioan a început vociferând să-mi reproşeze faptul că îl împiedecasem oarecum de a lovi pe Vellan. Am încercat forţându-mi calmul să explic că intenţiunea mea a fost de a-l împiedica să facă o crimă. S-a răstit la mine, spunând că e convins că e bine meritată chiar crima când e vorba de Vellan. Privind către fereastra Direcţiunei, îl înjura pe Vellan, atribuindu-i şi calificativul pe care îl reproduc aici «bolşevic».” (35)

Între timp, în faţa Direcţiunii au ajuns două maşini, venite în ajutorul lui Vellan. Erau, după Munteanu, “camionul Crucei Roşii şi un Dodge al Direcţiunei.” (36) Conform lui Bontoş, era vorba de “Salvare şi turismul 258.” (37) Muncitorii s-au agitat din nou. “S-au luat la ceartă cu şoferii.” (38) În relatarea lui Munteanu, “muncitorul Meda a îndemnat mulţimea să rămână acolo, întrucât trebuie aşteptat Vellan, care trebuie să se urce în maşină. Subsemnatul, înţelegând că prezenţa maşinilor menţine şi mulţimea prezentă în faţa Direcţiunei, am făcut în aşa fel încât maşinile să plece. Între timp însă, furia lui Meda asupra mea se înteţea şi câţiva muncitori din mulţime, văzându-mă expus, m-au îndepărtat spre periferia îngrămădelii de lume, sfătuindu-mă să dispar. Într-adevăr am plecat, fără a mai şti ce a urmat.” (39)

Doar după plecarea muncitorilor, cazul a putut fi raportat prin teleimprimator de către Bontoş la Direcţiunea Generală din Bucureşti şi a putut veni doctorul Bellu, care l-a pansat. “Avea mari dureri, dar în tot timpul nu a scos nici un cuvânt”, observa Victoria Cârciu. (40)  Vellan a mai putut trece prin biroul său, închizându-şi dulapul de fier şi luându-şi ochelarii, haina şi bastonul. Apoi a fost condus la vila Direcţiunii, unde a discutat cu directorul Miculescu şi cu delegaţii sindicatului Fărcăşescu, Măruia, Lupşa, Tămaş şi Alexandru. (41)  După o oră şi jumătate de la plecarea sa fortuită, Munteanu s-a întors în biroul lui Vellan, unde se afla acesta, împreună cu întregul comitet sindical. Toţi îşi manifestau indignarea faţă de faptele petrecute. “Se primise ştirea între timp că cei doi agresori fuseseră arestaţi la sediul partidului comunist din localitate.” (42) Se va dovedi ulterior că acesta nu fusese decât un simplu zvon. “Am plecat de la vilă împreună cu comitetul central al sindicatului la spital pentru a ne interesa de soarta d-lui Musteţiu, continua el. De acolo m-am înapoiat la vilă cu dl. dr. Bellu, care a însoţit imediat pe dl. director Vellan la Timişoara, unde acesta trebuia să fie examinat la Spitalul central de un medic oculist.” (43)  Plecarea a avut loc la ora 18,30, Vellan fiind însoţit şi de ing. Strobl. (44)

Ce a urmat după agresiune, a fost sintetizat de dr. Antoniu Marchescu, a cărui relatare o redăm pe larg în continuare: “Preşedintele sindicatului din Reşiţa îl căută pe şeful Poliţiei la telefon. Mă prezentai eu  şi-mi răspunse Musteţiu, comunicându-mi că împotriva dir. Vellan s-a săvârşit, după ora 15, o agresiune, de pe urma căreia a suferit grave leziuni. Eu abia sosisem acasă de la birou. Eram complet dezorientat. Sasu, şeful Poliţiei, care locuia la mine, nu era acasă şi deci nu puteam să-i fac nici o comunicare. Îl întrebai pe Musteţiu dacă îmi poate da detalii. Îmi răspunse că şi el a fost lovit, în timp ce, în calitate de preşedinte al sindicatului, intervenea pentru potolirea spiritelor.

                   Mă dusei în grabă la Direcţiune (…). Intrai în biroul lui Vellan. Totul răvăşit, masa lungă răsturnată, vasele sparte, hârtii împrăştiate pe jos, iar pe alocurea pete de sânge. Era(u) Vellan, N. Bellu şi încă câţiva funcţionari.

                   Vellan era bandajat. Calm, ca de obicei, mă primi cu un zâmbet de mulţumire. Mă socotea apropiat lui. Preocuparea lui de căpetenie era să nu aibe efecte dezastruoase asupra exploatării acest «act izolat şi necugetat al unor oameni greşit informaţi, dar desigur cu fond sufletesc bun». Nici un cuvânt de ură n-a rostit tot timpul cât am mai stat cu el, până când a plecat cu maşina la spitalul din Timişoara. În curând se adunară în jurul lui reprezentanţii muncitorilor (Ilie Fărcăşescu, Traian Cercega, Matischak şi alţii), funcţionarii superiori, în frunte cu ing. Romulus Miculescu, care îi succedă la conducere. Toţi condamnau agresiunea, poate chiar şi cei ce nu erau străini de ea. Vellan era singurul care căuta s-o explice fără s-o condamne.

                   Despărţirea a fost emoţionantă. A fost unul din puţinii conducători ai U.D.R.-ului care au câştigat încrederea şi simpatia maselor. Era omul datoriei, devotat slujbei şi cu foarte multă bunăvoinţă şi înţelegere pentru muncitori. Tot ceea ce a depins de el, a făcut, ca să ridice standardul de trai al clasei salariate.

                   Ajutorul de iarnă, care a servit pretext agresiunii, nu depindea de el. A cerut majorarea lui în mod repetat, şi conducerea superioară de la Bucureşti a Societăţii a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să creeze greutăţi Direcţiunii din Reşiţa. La început n-a admis nici o majorare a cvantumului, aşa cum a cerut-o Vellan, iar rezultatul l-a comunicat târziu, în ajunul zilei când urma să se facă plata. Vellan nu s-a dat învins. A stăruit la telefon în cursul nopţii şi conducerea de la Bucureşti s-a lăsat convinsă şi a admis majorarea cerută, care satisfăcea revendicările salariaţilor. Dimineaţa a dispus recalcularea ajutorului majorat şi a cerut contabilităţii difuzarea majorării, lucru pe care îl cunoştea şi sindicatul. În cursul acelei zile urma să se plătească ajutorul aprobat iniţial, fiindcă banii erau împachetaţi, iar diferenţa în plus, a doua zi, lucru pe care trebuia(u) şi contabilitatea şi sindicatul să-l difuzeze.

                   Deci, pretextul agresiunii este absolut neîntemeiat.

                   Vellan nu avea nici competenţa să fixeze cvantumul ajutorului de iarnă, nici să-l reducă sau «să-l mănânce» – cum îi reproşau agresorii. Dimpotrivă, Vellan a stăruit şi a obţinut majorarea lui, aşa cum cereau şi muncitorii. Deci, şi-a însuşit în întregime o revendicare a «bărbaţilor» care  i-au scos ochii. Ştiu toate acestea fiindcă am fost părtaş la ele. Împreună    le-am discutat şi împreună le-am cerut, cum tot împreună suportam loviturile de la Bucureşti.” (45)

Certificatul medico-legal întocmit de dr. Nicolae Bellu, medicul şef al U.D.R.-ului, chiar la 10 septembrie, menţiona că la ochiul stâng “pupila (este) enorm dilatată, fără vreo urmă de reacţionare la lumină şi acomodare. Se pare (că) în interiorul ochiului a avut o hemoragie puternică. Bolnavul cu acest ochi nu zăreşte lumina.” Pe lângă aceasta, mai erau şi alte leziuni: “Capul prezintă plăgi multiple contuze, umărul drept tumefiat şi foarte dureros la executarea mişcărilor active şi pasive, în articulaţia umerală dreaptă respiraţia foarte dureroasă şi superficială, în urma unor contuziuni a emitoracelui a braţului drept, manifestate prin părţi diseminate livide a(le) egumentelor. Ambele antebraţe prezintă plăgi multiple contuze.” Totuşi, situaţia cea mai gravă era cea a ochiului stâng: “vederea ochiului stâng se poate considera ca pierdută, în tot cazul leziunea ochiului stâng prezintă o gravitate excepţională, periclitând în caz de complicaţii neprevăzute şi vederea ochiului drept.” În încheiere, dr. Bellu menţiona că “după dezinfectarea ochiului stâng şi pansarea sterilă a plăgilor, am luat personal măsuri şi am transportat de cea mai mare urgenţă bolnavul la Secţia de ochi a Spitalului de stat Timişoara, unde s-a intervenit de urgenţă de medicul primar dr. Virgil Popovici, specialist oftalmolog.” (46)

Tot la 10 septembrie, în urma agresării lui Musteţiu, acesta a demisionat din funcţia de preşedinte al sindicatului. Ca urmare, în aceeaşi zi s-a întrunit biroul sindicatului într-o şedinţă, la care a participat şi secretarul regional al Confederaţiei Generale a Muncii, Traian Cercega. Cu acest prilej,   s-a hotărât de a solicita Poliţiei arestarea principalilor agresori, (47) lucru petrecut în aceeaşi seară, însă nu pentru mult timp.

Faptul că Poliţia i-a eliberat la 11 septembrie pe cei reţinuţi l-a determinat pe Musteţiu să demisioneze din conducerea organizaţiei locale a  Blocului Partidelor Democrate şi din toate forurile sindicale. Organizaţia reşiţeană a Partidului Social Democrat, bănuind că toate dezordinile produse erau o consecinţă a articolelor apărute în organul regional al P.C.R., Luptătorul Bănăţean, precum şi a propagandei permanente duse de acest partid împotriva lui Vellan, a hotărât să-şi întrerupă activitatea în cadrul Frontului Unic Muncitoresc (alianţa P.C.R. – P.S.D.). Pentru rezolvarea acestei chestiuni, foarte periculoase pentru comuniştii locali în preajma alegerilor, au sosit la Reşiţa Rangheţ din C.C. al P.C.R., Bragadireanu şi Brătfălean din C.C. al P.S.D. şi Angheliu de la C.G.M. Ei au avut două şedinţe consecutive cu organizaţia locală a F.U.M. În cele din urmă, s-a hotărât reluarea activităţii P.S.D. în cadrul acesteia, cerându-se şi revenirea lui Musteţiu la conducerea B.P.D. şi a Sindicatului. Acesta a refuzat însă propunerile F.U.M. (48)

La 12 septembrie, Munteanu l-a reîntălnit întâmplător, în oraş, pe Meda. “Întrebându-l dacă regretă de ceea ce a făcut, mi-a spus că nu”, pretinzând ca fiecare muncitor să primească câte 800.000 lei. El ştia sigur că Vellan a refuzat să împartă aceşti bani muncitorilor, în schimb primind fiecare doar între 150.000 şi 200.000 lei. El “şi oameni de ai lui” nu mai aveau încredere nici în organizaţia sindicală, “în care se află oameni vânduţi Direcţiunei”. Planurile sale erau “de a proceda imediat la înlăturarea şefului Oţelăriei, precum şi a delegaţilor sindicali ai partidelor muncitoreşti.” (49)

Totuşi, în urma sesizărilor Partidului Social-Democrat, la Reşiţa au sosit prim-procurorul din Oraviţa, Renoiu, împreună cu o comisie de anchetă formată din inspectori aparţinând Ministerului de interne şi Ministerului muncii. (50) Prin urmare, la 14 septembrie, Meda şi Roşca se aflau, totuşi, reţinuţi la sediul Poliţiei, fiind recunoscuţi de către martorul Munteanu, care până atunci nu le cunoscuse numele. (51)

La 17 septembrie, după ce spiritele s-au mai liniştit, au venit la Reşiţa primdirectorul general al U.D.R., Popp, şi directorul Rădulescu de la Bucureşti. Ei au reorganizat conducerea Societăţii, locul lui Vellan fiind ocupat de Miculescu. Primindu-i în audienţe succesive, Popp i-a desemnat pe Marchescu şi pe dr. Tudor Arcan, ridicaţi la rangul de procurişti, drept reprezentanţi ai Societăţii U.D.R. în relaţiile cu muncitorimea. Marchescu descria astfel mediul general în care urma să îşi desfăşoare noua activitate: “revendicările unor vremi de marasm mintal şi aţâţare revoluţionară, în care sunt destinaţi jertfirii şi oameni fără vină.” (52)

Tot la 17 septembrie 1946, Partidul Naţional Ţărănesc, organizaţia Reşiţa, a ţinut o şedinţă consacrată gravului eveniment petrecut, în prezenţa conducerii acesteia, formată din: preşedinte preot I. Maxer, vicepreşedinte P. Ardeleanu, secretar Nichita Dumitrescu, casier Ştefan Betea, inginerul C. Calapod, Eremia Lupiţa, inginerul Sandu, preşedintele tineretului Matei Bâtea, Nicolae Pircea, N. Mustaţă, D. Bâtea şi un număr de cca. 50 de membri. Deschizând şedinţa, secretarul Dumitrescu a dat cuvântul muncitorului Eremia Lupiţa (viitor candidat al partidului la alegerile parlamentare pe lista din judeţul Caraş) (53), „care face o amplă expunere în legătură cu agresiunea contra d-lui dir. Vellan”. El spunea că vina pentru plata unei „sume infime” drept ajutor de iarnă „n-o poartă conducerea Societăţii, ci forurile de conducere sindicală, singurile în măsură să arbitreze asupra acestor probleme.” El mai menţiona că „printre capii răzvrătiţilor figurează muncitorul Meda de la Valeadeni şi Ciulă de la Brebu, ambii fiind  membri ai Partidului Comunist.” Apoi a citit următoarea moţiune, care va fi aprobată în unanimitate:

                   „În şedinţa ţinută în ziua de 17 sept. a.c., organizaţia Part. N.Ţ. Reşiţa, dimpreună cu toţi muncitorii uzinei, membri ai acestei organizaţiuni, luând în discuţiune agresiunea împotriva directorului U.D.R., ing. A. Vellan, respinge cu indignare afirmaţiunea că între agresori s-ar fi găsit vreun membru al org. noastre şi condamnă, cu toată tăria, atacul mişelesc până la desfigurare împotriva conducătorului uzinelor din Reşiţa. Partidul Naţional Ţărănesc luptă pentru ordine şi disciplină şi este împotriva tuturor fărădelegilor ce se săvârşesc tot mai mult pe cuprinsul ţării noastre.” (54)

                   Au mai luat apoi cuvântul şi alţi participanţi. Inginerul Calapod a prezentat „întreaga serie de agresiuni comise de adversarii Part. N.Ţ. în Reşiţa.” El a arătat că „toate campaniile pornite contra d-lui dir. Vellan au avut un scop bine determinat, ca să se soldeze cu agresiunea mârşavă.” Totodată, „deşi adversar al d-lui Musteţiu”, a înfierat şi agresiunea comisă împotriva acestuia. Şi muncitorul Damian a spus că „toată vina o poartă conducerea sindicatului”, pentru că nu a explicat muncitorilor cum se va plăti ajutorul de iarnă. În acelaşi sens a vorbit şi muncitorul Dumitru Bâtea. Casierul Betea a arătat „cum decurge ancheta întreprinsă de autorităţi.” Totodată, el a mai precizat că „acuzaţia formulată de comunişti, cum că muncitorul Bogdan Ilie ar fi membru al Part. N.Ţ., a fost spulberată cu documente, cerute chiar de primprocurorul Renoiu.” În încheiere, a luat din nou cuvântul secretarul Nichita Dumitrescu, „mulţumind celor care au vorbit pentru stabilirea adevărului.” (55) Şi Eusebiu Narai, care a cercetat documentele referitoare la cazul Vellan aflate în arhivele din Caransebeş, considera că evenimentele din 10 septembrie 1946 au fost un „scandal provocat de către P.C.R.” (56)

                   La 19 septembrie era finalizat rechizitoriul nr. 5620/1946 al Parchetului Tribunalului Caraş, prin care erau trimişi în judecată următorii 17 inculpaţi: (57)

Nr. crt.

Nume şi prenume

Vârstă

Ocupaţie

Provenienţă

Domiciliu (în Reşiţa)

1.

Meda Ioan II

34

muncitor

Valeadeni – Caraş

Rândul III 8

2.

Roşca Nicolae

30

macaragiu

Brebu – Caraş

Brebu 9

3.

Bogdan Ilie

28

conducător macara

Şoşdea – Timiş-Torontal

Câlnicului 11

4.

Anghel Marin

33

muncitor

Ciupercenii Vechi – Dolj

T. Vladimirescu 10

5.

Bordea Vasile

42

muncitor

Bega Surdea – Severin

Vlahuţă 15

6.

Kösztner Ferdinand

45

muncitor

Brebu – Caraş

Rândul III 33

7.

Pfafel Emerik

64

muncitor

Câmpia – Caraş

Ţerovei 15

8.

Ţeicu Nicolae

36

muncitor

Ilidia – Caraş

Golului 5

9.

Manciu Gheorghe

52

muncitor

?

Eminescu 4

10.

Marian Petru

41

cazangiu

Ohababistra – Severin

V. Alecsandri 23

11.

Cătuţă Nicolae

53

paznic

Vârciorova – Severin

Brediceanu 8

12.

Daba Ion

54

muncitor

Secăşeni – Caraş

Libertăţii 45

13.

Bălan Vasile

40

muncitor

Arcani – Gorj

Căminului casă nouă

14.

Negru Petru

?

?

?

?

15.

Bereschi Dragomir Natalia

21

muncitoare

?

Ciorii 1

16.

 

Nagy Eva

26

?

Jamu Mare – Timiş-Torontal

Brediceanu 10

17.

Grundorat Maria

30

muncitoare

Văliug – Caraş

Podul Înalt 12

 

                   Cine erau aceştia? Încă la 24 iulie 1946, într-o şedinţă la care au luat parte reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată de Control şi conducerea judeţului, Vellan arăta următoarele: „Muncitorii noştri, atât în minele de cărbuni, cât şi cei din uzine şi ateliere, se pot împărţi în două categorii: avem muncitori vechi de înaltă specializare, care n-au altă ocupaţie decât munca în uzină, şi avem muncitori de specializare aproximativă sau nespecializaţi deloc, care au alte interese în afară de cele din uzină. Interesele în afara uzinei sunt de ordin agricol, adică o bună parte sunt proprietari de pământ şi în timpul muncii agricole preferă să se ducă  să-şi lucreze pământul.” (58)  Inculpaţii făceau parte, după cum uşor se poate observa, exclusiv din a doua categorie amintită, Roşca fiind chiar navetist.

Rechizitoriul menţiona că, la 10 septembrie 1946, puţin după orele 14, la secţia Oţelărie a Societăţii U.D.R. s-a început plata ajutorului de iarnă pentru muncitori. Ei aşteptau să primească sume cuprinse între 400.000 şi 800.000 lei, dar nu au primit decât între 150.000 şi 250.000 lei. Fiind nemulţumiţi de acest lucru, ei au început să se agite, principalii lor purtători de cuvânt fiind: Ion Meda, Nicolae Roşca, Ilie Bogdan, Marin Anghel, Vasile Bordea, Ferdinand Kösztner şi Emerik Pfafel, „care îndemnau mulţimea să nu primească plicurile cu ajutorul de iarnă şi să-şi caute drepturile în masă.” Iniţial ei au cerut socoteală şefului Oţelăriei, inginer procurist Ion Buhescu, care a încercat să îi liniştească, menţionându-le şi alte facilităţi pe care urmau a le primi în conformitate cu contractul colectiv de muncă şi după dispoziţiile Confederaţiei Generale a Muncii. Deşi masa muncitorilor părea a se linişti, nucleul de agitatori a continuat manifestările ostile, astfel încât au hotărât toţi să meargă la Direcţiunea uzinelor spre a-l determina pe inginerul Vellan, directorul uzinelor, să le acorde drepturile pretinse, „în care scop masa compactă de muncitori, plecând de la Oţelărie prin poarta No. 1, s-a îndreptat pe străzile oraşului spre poarta No. 14, pentru a intra la Direcţie. Pe drum, grupului iniţial (i) s-au mai ataşat şi alţi muncitori de la alte secţii, astfel că în faţa Direcţiunii a ajuns un grup de muncitori compus din circa 2-300 muncitori.” Grupul acesta era condus de Meda, Roşca, Bogdan, Anghel, Marian etc., în timp ce alţi instigatori, precum Bordea, Kösztner sau Pfafel, au rămas la Oţelărie, nedeplasându-se la Direcţiune. În timp ce grupul de muncitori se apropia de Direcţiune, Vellan a fost anunţat asupra acestui fapt din 4-5 surse diferite. Meda şi Roşca erau şi puţin turmentaţi de băutură. Muncitorii, şi mai ales muncitoarele, strigau în cor la Meda, Roşca şi la ceilalţi capi ca Vellan să fie dat afară şi să i se întâmple şi lui ce i s-a întâmplat lui Staricu. „Maiorul Staricu din fostul Comandament militar al uzinei, în urmă cu un an sau mai bine, a fost de asemenea maltratat şi bătut de masa muncitorilor.” (59)

                   „Gestul inculpatului Meda Ion de a lovi cu scaunul pe directorul Vellan a fost propriu-zis semnalul pentru busculada generală şi, (în) acel moment, toţi cei prezenţi au început să lovească, care cum putea şi cu ce găsea, (pe) directorul Vellan.” (60) După primirea primelor îngrijiri, Vellan a fost transportat la Timişoara şi apoi la un sanatoriu din Bucureşti. Leziunea ochiului stâng a necesitat o intervenţie chirurgicală. (61)

                   În aceeaşi zi, la orele 22-23, Poliţia i-a arestat chiar la Oţelărie pe Meda şi Roşca, aceştia fiind reţinuţi pentru cercetări. „Între timp, inculpaţii Bordea Vasile şi Negru Petru agitau muncitorii să meargă în masă la Poliţie şi să elibereze pe cei doi inculpaţi, care se găseau acolo. În acest scop au oprit muncitorii să iese din fabrică, reuşind până în ziua de 11 septembrie 1946, orele 14, să formeze o coloană de vreo 50-60 muncitori, cu care au pornit apoi spre Poliţie, încurajându-i că Poliţia nu are decât foarte puţini gardieni şi astfel nu vor întâmpina o rezistenţă prea mare. Pe când inculpatul Negru Petru conducea coloana, inculpatul Bordea Vasile s-a prezentat la Poliţie, pretinzând punerea imediată în libertate a celor doi inculpaţi aflaţi la Poliţie. Poliţia, spre a evita un incident mai grav, a promis că-i va pune în libertate, cerând lui Bordea Vasile să liniştească muncitorii şi să se retragă în fabrică sau acas. Inculpatul Negru Petru a continuat instigarea şi înaintarea în fruntea muncitorilor spre Poliţie, astfel că Poliţia, sub această ameninţare şi spre a evita un conflict mai mare, a fost nevoită a da drumul celor doi muncitori inculpaţi aflaţi la Poliţie.” (62)

                   Actul de acuzare solicita arestarea celor 14 bărbaţi inculpaţi. În sarcina celor 17 acuzaţi erau reţinute următoarele delicte: instigare şi participare la delictul de răzvrătire contra liniştii muncitoreşti şi cauzarea de leziuni corporale foarte grave vătămatului (Meda, Roşca, Bogdan, Anghel, Ţeicu, Manciu, Cătuţă, Daba, Bălan), participare şi instigare la delictul de răzvrătire contra liniştii muncitoreşti şi la rebeliune contra autorităţilor (Bordea), instigare la delictul de răzvrătire contra liniştii muncitoreşti (Kösztner, Pfafel, Bereschi, Nagy, Grundorat), instigare şi participare la delictul de rebeliune contra autorităţilor (Negru). Semnau prim-procurorul A.C. Renoiu şi prim-secretarul Zaberca. (63)

Tot la 19 septembrie era transmisă circulara U.D.R. nr. 90.341. Departamentul Administrativ din cadrul Direcţiunii Exploatărilor, creat la 1 martie 1946, era compus din Serviciul Contencios Reşiţa, condus de avocatul consilier dr. Antoniu Marchescu, şi Serviciul Personalului Reşiţa, condus de dr. Tudor Arcan. Atribuţiile primului erau: „previne conflictele înlăuntrul şi în afara Societăţii, izvorâte din actele Direcţiunei Exploatărilor, Direcţiunei Minelor şi Direcţiunei Silvice şi Domeniale, iar dacă ele s-au produs, le videază, pe cale amiabilă sau judiciară.” (64) Cel de-al doilea avea printre atribuţii evidenţa personalului, angajările şi concedierile, transferările dintre secţii şi direcţii, statisticile etc. Pe lângă acestea, exista şi Intendenţa, cuprinzând serviciile de pază, pompieri, precum şi vilele, căminele şi cabanele Societăţii. Prin articolul III, Marchescu şi Arcan „cu deosebire, vor menţine permanent contactul între reprezentanţii sindicali ai salariaţilor şi Societăţii U.D.R. în tot ceea ce priveşte interpretarea şi punerea în aplicare pe teren a prevederilor contractelor colective de muncă. Toate organele Societăţii U.D.R. vor da întregul lor sprijin în îndeplinirea misiunii, ce se încredinţează celor de mai sus.” Semnau Rădulescu, din partea Direcţiunii Administrative şi a Contenciosului, şi Popp, din partea Direcţiunii Generale. (65)

În completarea circularei, „directivele de lucru pentru dnii dr. A. Marchescu şi dr. T. Arcan”, nr. 90.400 din 19 septembrie, cereau celor doi să colaboreze permanent, să manifeste spirit de iniţiativă, rapiditate, precizie şi claritate în rezolvarea problemelor, obiectivitate şi „relaţii corecte cu toată lumea”. Ei puteau lucra fie individual, fie împreună, fie în consiliu în cazuri grave şi urgente, având însă „deplină libertate de acţiune”. Semnau aceiaşi Rădulescu şi Popp. (66)

În continuare, din acest moment, atribuţiile pe care le îndeplinise competentul Alexandru Vellan au fost împărţite între Romulus Miculescu, pe de o parte, şi Antoniu Marchescu şi Tudor Arcan, pe de altă parte. (67) Curând după aceste tragice evenimente, au avut loc alegerile falsificate de la 19 noiembrie 1946, câştigători fiind, aşa cum era de aşteptat, adevăraţii instigatori ai celor petrecute la Reşiţa. Prin urmare, agresorii nu au avut de suportat nici un fel de consecinţe datorită faptei lor. În  ce-l priveşte pe Vellan, acesta a fost nevoit, la numai 48 de ani, să renunţe la funcţiile pe care le îndeplinea. Ostilitatea profundă pe care comuniştii o manifestau faţă de el nu a slăbit însă, astfel încât, după naţionalizările din 1948, şi el, ca şi mulţi alţi foşti conducători ai U.D.R.-ului, a fost arestat, petrecând mulţi ani în închisoare. (68) Nu era decât consecinţa unor vremuri de mari tulburări, care au deturnat decisiv evoluţia societăţii româneşti de pe făgaşul ei firesc.

 

 

Note

1 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9559 (declaraţia lui Alexandru Bontoş, secretarul Direcţiunii Exploatărilor Reşiţa, 16 septembrie 1946). 

2 Ibidem, nr. inv. 9558 (declaraţia locotenent-colonelului Nicolae Danielescu, 16 septembrie 1946).

Ibidem, nr. inv. 9559.

4 Ibidem.

5 Ibidem, nr. inv. 9557 (declaraţia inginerului Mihail Munteanu, 14 septembrie 1946).

6 Ibidem, nr. inv. 9560 (declaraţia maiorului inginer Ionescu Pancu din Comisia de control a Administraţiei livrărilor, 17 septembrie 1946).

7 Ibidem.

8 Ibidem.

9 Ibidem.

10 Ibidem.

11 Ibidem, nr. inv. 9557.

12 Ibidem.

13 Ibidem, nr. inv. 9560.

14 Ibidem, nr. inv. 9557.

15 Ibidem, nr. inv. 9560.  

16 Ibidem.                                                                                               16

17 Ibidem.

18 Ibidem, nr. inv. 9557.

19 Ibidem, nr. inv. 9559.

20 Ibidem, nr. inv. 9562 (declaraţia Victoriei Cârciu, funcţionară la Secretariat birou teleimprimator Reşiţa, 18 septembrie 1946).

21 Ibidem, nr. inv. 9557.

22 Ibidem, nr. inv. 9558.

23 Ibidem, nr. inv. 9562.

24 Ibidem, nr. inv. 9557.

25 Ibidem.

26 Ibidem.

27 Ibidem, nr. inv. 9562.

28 Ibidem, nr. inv. 9557.

29 Ibidem, nr. inv. 9562.

30 Ibidem, nr. inv. 9558.

31 Ibidem, nr. inv. 9559.

32 Ibidem, nr. inv. 9562.

33 Ibidem, nr. inv. 9559.

34 Ibidem, nr. inv. 9560.

35 Ibidem, nr. inv. 9557.

36 Ibidem.

37 Ibidem, nr. inv. 9559.

38 Ibidem.

39 Ibidem, nr. inv. 9557.

40 Ibidem, nr. inv. 9562.

41 Ibidem, nr. inv. 9559.

42 Ibidem, nr. inv. 9557.

43 Ibidem.

44 Ibidem, nr. inv. 9559.

45 Ibidem, nr. inv. 9565 (Dr. Antoniu Marchescu, Agresiunea împotriva dir. ing. Alex. Vellan, 10 septembrie 1946, ms.)

46 Ibidem, nr. inv. 9561 (certificat medico-legal întocmit de dr. Nicolae Bellu, medicul şef al U.D.R., 10 septembrie 1946).

47 Eusebiu Narai, Aspecte privind industria în judeţul Caraş (1945-1948), în Banatica, nr. 16/II, Reşiţa, 2003, p. 350.

48 Ibidem, p. 350-351.

49 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9557.

50 Eusebiu Narai, op. cit., p. 351.

51 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9557.

52 Ibidem, nr. inv. 9565.

53 Ion Popa, Rezultatele alegerilor parlamentare din anul 1946 în judeţul Caraş, în Tibiscum, nr. 11, Caransebeş, 2003, p. 412.

54 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9564 (Proces-verbal nr. 24 al Partidului Naţional Ţărănesc, organizaţia Reşiţa, 17 septembrie 1946).

55 Ibidem.

56 Eusebiu Narai, op. cit., p. 350.

57 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9566 (Rechizitoriul nr. 5620/1946 al Parchetului Tribunalului Caraş, 19 septembrie 1946).

58 Ibidem, nr. inv. 10.413; vezi Mircea Rusnac, cap. Mărturii documentare privind situaţia de la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa în 1946-1947.

59 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr.inv. 9566.

60 Ibidem.

61 Ibidem.

62 Ibidem.

63 Ibidem.

64 Ibidem, nr. inv. 9568 (Circulara U.D.R. nr. 90.341 din 19 septembrie 1946).

65 Ibidem.

66 Ibidem, nr. inv. 9570 (Directive de lucru pentru dnii dr. A. Marchescu şi dr. T. Arcan, nr. 90.400 din 19 septembrie 1946).

67 Mircea Rusnac, cap. cit.

68 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, Ed. Timpul, 1996, p. 183.

 

 

Mircea Rusnac – Realele rezultate ale alegerilor de la 19 noiembrie 1946 din judeţul Caraş

17 iunie 2009

Că rezultatele oficiale ale alegerilor din 19 noiembrie 1946 nu au fost conforme cu realitatea, nici la nivelul întregii ţări, nici la cel al fiecărui judeţ în parte, este astăzi un lucru unanim recunoscut de către istorici. Proporţia covârşitoare în care Blocul Partidelor Democratice patronat de P.C.R. pretindea că ar fi câştigat pretutindeni nu putea fi acceptată nici atunci şi nici ulterior ca fiind o afirmaţie serioasă. „Victoriile” din alegerile care aveau să se repete până în 1989, de peste 99% din voturi de fiecare dată, erau la fel de elocvente. Marea problemă a cercetării istorice de după 1990 este însă că documentele din 1946 au dispărut şi probabil nu se va putea cunoaşte niciodată rezultatul real la nivelul României al acelor alegeri.

Victor Frunză relata fenomenul astfel: „P.C.R. s-ar fi putut disculpa în faţa istoriei – dacă într-adevăr ar fi avut majoritatea de partea coaliţiei sale, aşa cum a pretins (…) – prin păstrarea buletinelor de vot. O dispoziţie venită «de sus» confirmă falsul chiar prin acţiunea autorilor lui, pentru eternitate: imediat după numărătoarea comisă sub comanda electorilor instruiţi în şcolile de cadre ale P.C.R. – în condiţiile în care reprezentanţilor opoziţiei, maltrataţi, terorizaţi, molestaţi de către echipele de şoc, li s-a interzis în general accesul în secţiile de votare – buletinele au fost arse în toată ţara.

Distrugerea lor prezenta însă şi un revers: P.C.R. nu mai avea dovada câştigării alegerilor, pe care ar fi urmat să o prezinte la o eventuală nerecunoaştere a lor, dacă puterile occidentale cărora (li) se adresase opoziţia, ar fi avut dorinţa şi fermitatea de a o contesta, în vederea anulării lor.” (1)

În fapt, pregătirea şi desfăşurarea acestor alegeri indicau suficient de clar intenţiile comuniştilor şi modul în care urmau să îşi asigure victoria. Listele electorale au fost cenzurate, sute de mii de cetăţeni neputând să ia parte la vot, electoratul şi partidele de opoziţie erau permanent agresate şi intimidate prin manifestări violente, întrunirile acestora erau atacate şi împrăştiate prin forţă, delegaţii şi asistenţii opoziţiei în secţiile de votare erau împiedicaţi să participe la numărătoarea voturilor etc. Despre cele petrecute cu ocazia alegerilor în Banat, o regiune care avea, de altfel, o tradiţie democratică destul de puternică, am mai scris şi cu alte ocazii. (2) Totuşi, un rezultat cert al alegerilor nu putea fi precizat nici în această regiune, deoarece era limpede că cifrele oficiale nu puteau reprezenta nici măcar o bază de discuţie.

Chiar documente ale autorităţilor demonstrau, de exemplu, cât era de mare nemulţumirea în sânul populaţiei din cauza faptului că o mare parte dintre cetăţenii cu drept de vot nu fuseseră înscrişi pe listele electorale, fără niciun fel de motiv plauzibil. Adevărata cauză a acestor fărădelegi, generalizate la nivel naţional, o constituia faptul că ei erau recunoscuţi în comunităţile lor ca aderenţi şi simpatizanţi ai partidelor de opoziţie, care erau deposedate în mod complet ilegal de cea mai mare parte a electoratului lor tradiţional. În judeţul Caraş, chiar în ajunul alegerilor, populaţia îşi manifesta deschis nemulţumirea şi revolta. În comuna Târnova fuseseră excluşi din liste nu mai puţin de 333 de alegători. În consecinţă, întrunirea electorală a B.P.D. din 29 septembrie 1946 de acolo a fost atacată violent de locuitori. Camionul cu activişti comunişti a fost lovit cu pietre, aruncându-se după el chiar cu dinamită, care însă nu a explodat. (3) În comuna Brebu, din aceleaşi motive, după camionul respectiv s-au tras chiar focuri de armă. (4)

O altă tactică a guvernanţilor a fost aceea de a amplasa secţiile electorale în localităţi mici şi îndepărtate de centrele de comună, pentru ca o mare parte a alegătorilor să nu se poată deplasa către locul votării. Erau preferate în special localităţile populate de acele minorităţi etnice care se dovediseră favorabile regimului comunist: maghiari, sârbi, croaţi etc., dar ponderea acestora în electorat era totuşi destul de redusă. (5)

În ziua alegerilor, frământările şi nemulţumirile populaţiei au atins apogeul, deoarece nimeni în afara autorităţilor nu a putut verifica rezultatele votării. Documentele redactate chiar de acestea fac referiri la mari mişcări de protest într-o serie de localităţi cărăşene, precum: Rudăria, Oraviţa I şi II, Caraşova, Naidăş, Ezeriş etc. (6) În toate, votul va fi grosolan falsificat, după cum se va vedea în continuare.

Datorăm istoricului reşiţean Ion Popa publicarea unui document extrem de relevant, cuprinzând rezultatele oficiale, pe fiecare secţiune în parte, ale alegerilor desfăşurate în judeţul Caraş. (7) Este vorba de un număr de 45 de secţiuni civile şi 6 militare, totalizând deci 51, care acopereau întregul judeţ. În primul rând, trebuie să facem observaţia că majoritatea comunelor mari au fost private de „privilegiul” de a organiza alegeri, locuitorii acestora trebuind să se deplaseze destul de mult pentru a-şi exercita dreptul legal de vot, adeseori având de înfruntat şi agresiunile din partea autorităţilor. Lipseau de pe lista secţiunilor de vot nu mai puţin decât 22 de comune cărăşene: Vermeş, Fârliug, Zorlenţu Mare, Brebu, Ramna, Târnova, Ticvaniu Mare, Cacova, Vărădia, Vrani, Berlişte, Răcăjdia, Doclin, Ciclova Română, Ciudanoviţa, Prigor, Bănia, Dalboşeţ, Cărbunari, Pojejena, Coronini şi Gârnic. Apăreau, în schimb, alte 14 localităţi mult mai puţin importante, precum: Ţerova, Doman, Slatina-Nera, Borlovenii Vechi, Belobreşca, Moldova Veche, Mercina, Ticvaniu Mic, Secăşeni, Valeapai, Delineşti, Iam, Vrăniuţ şi Tirol. (8)

Regula reprezentării supradimensionate a minorităţilor etnice favorabile regimului comunist era din plin respectată. Pe Clisura Dunării, aproape fiecare comună locuită de sârbi avea câte o secţiune de vot, românii din zonă trebuind să se deplaseze până acolo pentru a vota (la Moldova Nouă, Socol, Belobreşca, Moldova Veche etc.). Nici alte localităţi bine populate cu minoritari nu erau omise (Lupac, Caraşova, Văliug, Dognecea, Tirol, Doman etc.).

În condiţiile prezentate mai sus, nu este de mirare că în majoritatea secţiunilor de vot, rezultatele erau favorabile guvernului în proporţii covârşitoare. În cele şase secţiuni militare (de la Oraviţa, Cacova, Iam, Socol, Berzasca şi Moldova Nouă), voturile guvernului tindeau către 100%. Între secţiunile civile, recordul îl deţinea Moldova Veche, cu aproximativ 95% din voturi în favoarea regimului, urmată de celelalte localităţi sârbeşti: Belobreşca cu 92% şi Socol cu 91,4%. Aici dimensiunea reală a ingerinţelor nu poate fi stabilită, deşi este limpede că s-au efectuat „ajustări” semnificative. Peste numai doi ani, minoritatea sârbă din România va fi stigmatizată ca un duşman periculos şi apoi o mare parte a ei va fi deportată în Bărăgan, în semn de „recunoştinţă” pentru serviciile aduse.

Urma Ticvaniu Mic, cu un rezultat suprarealist, fiind vorba de o localitate românească de această dată: 90,42%! Aici orice justificare a rezultatului ar fi de prisos. Între 80 şi 90% a obţinut guvernul şi la Steierdorf-Anina, Forotic, Berzasca, Văliug, Caraşova, Doman şi Ţerova. Între 70 şi 80% se atingea în localităţile Sasca Montană, Naidăş, Moldova Nouă, Sicheviţa, Oraviţa I şi Mercina. Între 60 şi 70% se consemnau la Berzovia, Dognecea, Lupac, Slatina-Nera, Bozovici şi Borlovenii Vechi. (9)

Este limpede că aceste cifre nu ne pot edifica asupra adevăratelor opţiuni ale electoratului cărăşean la 19 noiembrie 1946! Nici situaţia de la Reşiţa nu era prea clară, deşi în rezultatul oficial se pretindea că în cele şase secţiuni din oraş blocul procomunist ar fi obţinut un total de 53,3% din voturi, Partidul Naţional Ţărănesc 22%, Partidul Social Democrat Independent 19,7%, iar Partidul Naţional Liberal 2,4%. (10)

În scrierea sa memorialistică din 1984, fostul conducător social-democrat reşiţean Traian Cercega declara că în acest oraş voturile nu ar fi fost falsificate în niciun fel. (11) Totuşi, alte mărturii ale autorităţilor contraziceau această afirmaţie categorică. (12) Deci nici rezultatele consemnate la Reşiţa nu pot fi elocvente pentru adevăratele opinii ale electoratului din judeţul Caraş.

În tabelul publicat de Ion Popa, întocmit de Biroul electoral judeţean cu rezultatele complete ale alegerilor, am avut totuşi marea surpriză să constatăm că au existat un număr de zece secţii în care acestea nu au fost falsificate, sau cel puţin nu au fost falsificate în mod decisiv. Pe scurt, în aceste localităţi partidele de opoziţie au fost declarate câştigătoare ale alegerilor, uneori în mod categoric! Redăm situaţia acestora în tabelul de mai jos: (13)

Secţiunea

Total voturi

P.N.Ţ

B.P.D.

P.N.L.

P.S.D.I.

Alţii

Valeapai

1.225

750

61,2%

195

15,9%

168

13,7%

68

5,6%

44

3,6%

Ocna    de Fier

1.951

893

45,8%

790

40,5%

102

5,2%

143

7,3%

23

1,2%

Bocşa Română

1.860

969

52,1%

358

19,2%

283

15,2%

223

12%

27

1,5%

Tirol

2.103

671

32%

527

25,1%

714

34%

133

6,3%

58

2,8%

Delineşti

1.621

943

58,2%

482

29,7%

141

8,7%

29

1,8%

26

1,6%

Goruia

1.015

533

52,5%

344

33,9%

69

6,8%

69

6,8%

0

0%

Lăpuşnicu Mare

997

362

36,3%

350

35,1%

132

13,2%

135

13,5%

18

1,8%

Şopotu Nou

1.040

624

60%

322

31%

32

3,1%

49

4,7%

13

1,2%

Iam

1.198

671

56%

309

25,8%

109

9,1%

80

6,7%

29

2,4%

Vrăniuţ

1.638

1.277

78%

224

13,7%

33

2%

61

3,7%

43

2,6%

 

Aşadar, la Valeapai, Ocna de Fier, Bocşa Română, Delineşti, Goruia, Lăpuşnicu Mare, Şopotu Nou, Iam şi Vrăniuţ a fost recunoscut ca învingător Partidul Naţional Ţărănesc, iar la Tirol – Partidul Naţional Liberal. P.N.Ţ. obţinea procentajul cel mai mare (78%) la Vrăniuţ, dar avea majoritatea absolută şi la Valeapai (61,2%), Şopotu Nou (60%), Delineşti (58,2%), Iam (56%), Goruia (52,5%) şi Bocşa Română (52,1%). Blocul procomunist era învins de P.N.Ţ. şi la Ocna de Fier (cu raportul de 45,8%-40,5%) şi la Lăpuşnicu Mare (cu 36,3%-35,1%, o diferenţă de doar 12 voturi). P.N.L. obţinea victoria la Tirol cu 34%, fiind urmat acolo de P.N.Ţ. cu 32% şi de B.P.D. cu 25,1%. Acestea sunt, din păcate, singurele 10 secţiuni din totalul de 51 ale judeţului, în care rezultatele pot fi luate în calcul în mod necondiţionat, fiindcă doar aici putem spune cu certitudine că ingerinţele autorităţilor nu au fost decisive.

Pe ansamblul celor 10 localităţi, P.N.Ţ. obţinea majoritatea absolută de 52,5% din voturi, fiind urmat de B.P.D. cu ceva mai mult de un sfert din total (26,6%), P.N.L. cu 12,2% şi P.S.D.I. cu 6,8%. În ce măsură aceste rezultate pot fi relevante la nivelul întregului judeţ, este destul de dificil de precizat. În orice caz, aceste zece puncte, răspândite pe întreg teritoriul judeţului Caraş, pot fi considerate ca elemente ale unui temeinic sondaj electoral. Cinci dintre ele (Valeapai, Ocna de Fier, Bocşa Română, Tirol şi Goruia) se află în sfertul nord-vestic al judeţului, una (Delineşti) în cel nord-estic, şi câte două în sferturile de sud-vest (Iam şi Vrăniuţ) şi de sud-est (Lăpuşnicu Mare şi Şopotu Nou). Deci opiniile alegătorilor au fost destul de apropiate în zone diferite ale judeţului.

Admiţând că aceste rezultate au fost complet reale, se remarcă bilanţul slab al partidelor naţional liberal şi social democrat independent, care au obţinut împreună mai puţine voturi decât Blocul Partidelor Democratice. Acesta, cu peste un sfert din total, dovedea că era o forţă reală, în plină ascensiune, şi în condiţii normale de competiţie electorală, fără prezenţa trupelor sovietice în ţară, ar fi fost un factor politic de care trebuia să se ţină seama. Totuşi, cele trei partide de opoziţie, pe atunci coalizate împotriva comuniştilor, obţineau împreună procentajul covârşitor de 71,5%.

Acest bilanţ confirma ceea ce ştia pe atunci toată lumea şi a fost îndelung subliniat de istoriografia românească de după 1990, anume că la acea oră Partidul Naţional Ţărănesc era gruparea politică cea mai puternică din ţară. Cu toate ingerinţele şi presiunile autorităţilor, care au fost mereu scoase la iveală în ultimii ani, el obţinea majoritatea absolută de peste 50% din voturi, care i-ar fi permis să guverneze singur ţara. În acest mod, partidul condus de Iuliu Maniu confirma faptul că el reprezenta speranţa electoratului României din perioada imediat următoare încheierii celui de-al doilea război mondial.

O observaţie: P.N.L. a obţinut victoria relativă în secţiunea Tirol datorită faptului că de aceasta aparţinea comuna Fârliug, fieful electoral al preşedintelui organizaţiei judeţului Caraş a partidului, Octavian Furlugeanu. În cinci dintre secţii, P.N.L. se clasa pe locul al treilea, după P.N.Ţ. şi B.P.D., iar în altele patru (Ocna de Fier, Lăpuşnicu Mare, Şopotu Nou şi Vrăniuţ) chiar pe locul al patrulea, fiind devansat de P.S.D.I., alt partid aflat în plin proces de consolidare, iar la Goruia cele două partide se situau la egalitate.

Conform acestor rezultate, cei cinci deputaţi ai judeţului Caraş, repartizaţi prin sistemul existent la acele alegeri, (14) ar fi fost împărţiţi între partide astfel: P.N.Ţ. 3 locuri, B.P.D. 1 loc şi P.N.L. 1 loc, deci opoziţia ar fi trebuit să dispună de patru dintre cei cinci deputaţi ai judeţului, exact invers decât s-a stabilit în mod oficial. Cei cinci deputaţi aleşi ar fi trebuit să fie, conform listelor prezentate de organizaţiile judeţene ale partidelor: naţional-ţărăniştii Maxim Radovan, Ilie Rusmir şi Radu Niculescu-Buzeşti, social-democratul Şerban Voinea (reprezentând B.P.D.) şi liberalul Octavian Furlugeanu. (15) Putem observa că, dintre aceştia, doar trei erau localnici, Şerban Voinea şi Radu Niculescu-Buzeşti fiind trimişi de la Bucureşti, conform unei practici de tradiţie în politica românească. O greşeală a comis şi P.S.D.I., care între cei cinci candidaţi ai săi nu a nominalizat niciun reşiţean, deşi acolo avea partidul principala bază de susţinere din judeţ şi cu siguranţă s-ar fi câştigat mai multe voturi în dauna blocului guvernamental.

Deşi departe de a fi complete, aceste rezultate ne pot ajuta să ne facem o idee mai clară asupra adevăratelor orientări existente la nivelul judeţului Caraş la 19 noiembrie 1946. În general, ele vin să confirme opiniile istoricilor actuali şi ale martorilor contemporani, care răspândeau cunoscuta butadă: „Frunză verde de cicoare, votezi ochi şi iese soare.” Opiniile politice ale electoratului românesc erau corecte şi, în condiţii normale, ele ar fi putut reprezenta o excelentă bază de pornire pentru evoluţia postbelică a ţării noastre.

 

 

 

Note:

1    Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 291.

2    Mircea Rusnac, Confruntări politice şi electorale în judeţele bănăţene în anul 1946, în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 408-412; Idem, Aspecte ale vieţii politice din Banat în perioada 1944-1948, în Tibiscum, Caransebeş, nr. 11, 2003, p. 404.

3    Ion Popa, Manifestări protestatare ale electoratului din judeţul Caraş în campania de alegeri parlamentare din anul 1946, în Banatica, Reşiţa, nr. 13/II, 1995, p. 430.

4    Ibidem; cazuri asemănătoare şi la Idem, Din activitatea organizaţiilor cărăşene P.N.Ţ.-Maniu şi P.N.L.-Brătianu în perioada care a precedat campania de alegeri parlamentare din anul 1946, în loc. cit., nr. 15/II, 2000, p. 231-240.

 

5    Mircea Rusnac, Aspecte ale vieţii politice…, p. 402.

6    Ion Popa, Noi mărturii despre abuzurile comise în campania de alegeri parlamentare din anul 1946 în judeţul Caraş, în Banatica, Reşiţa, nr. 16/II, 2003, p. 367-369.

7   Idem, Rezultatele alegerilor parlamentare din anul 1946 în judeţul Caraş, în Tibiscum, Caransebeş, nr. 11, 2003, p. 411-417.

8    Ibidem, p. 415-417.

9    Ibidem.

10  Ibidem, p. 415.

11 Eusebiu Narai, Evoluţia situaţiei economico-sociale în judeţul Caraş (august 1944 – decembrie 1947), partea a II-a, ms., fila 127.

12  Ibidem, filele 127 şi 217.

13  După Ion Popa, Rezultatele alegerilor…, p. 415-417.

14  Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, anexa.

15  Ion Popa, op. cit., p. 411-412.

 

 

Mircea Rusnac – Procesul conducătorilor partizanilor anticomunişti din Banat (1949)

17 iunie 2009

Problematica proceselor staliniste este de o complexitate deosebită în istoria noastră contemporană. Este vorba despre un fenomen specific secolului al XX-lea şi acelui tip de regim politic care îşi trage esenţa din concepţia lui Stalin. În perioada interbelică, în special în anii ’30, Uniunea Sovietică a fost zguduită de mii de asemenea procese, montate de N.K.V.D.-ul stalinist. După încheierea celui de-al doilea război mondial şi ocuparea ţărilor est-europene de către Armata Roşie, acestea au cunoscut, la rândul lor, fenomenul respectiv. Între ele s-a aflat, bineînţeles, şi România.

Primele procese staliniste au fost intentate unor adversari politici ai Partidului Comunist (Bolşevic). Este vorba despre procesele intitulate Afacerea din Şahtî (1928), Uniunea pentru eliberarea Ucrainei – S.V.U. (1930), Partidul muncitoresc-ţărănesc (1930), Prompartia – Partidul industrial (1930), Biroul unional al C.C. al P.M.S.D. (al menşevicilor) din Rusia (1931) etc. După invadarea celorlalte ţări de către armatele sovietice, asemenea procese au avut loc şi acolo. Au fost judecaţi şi condamnaţi astfel cardinalii unor biserici catolice, precum Štepinac în Croaţia (1946), Tiso în Slovacia (1947), Mindszenty (1949) şi Groesz (1951) în Ungaria etc., unii lideri politici necomunişti, precum Mihajlović în Iugoslavia (1946), Petkov în Bulgaria (1947), Maniu în România (1947) etc. Al doilea tip de procese staliniste era constituit din procesele intentate unor foşti lideri importanţi ai partidului comunist însuşi, răsturnaţi de la putere de adversarii lor. Au produs de exemplu multă oroare în lumea civilizată cele trei mari procese de la Moscova: Zinoviev-Kamenev (1936), Piatakov-Radek (1937) şi Buharin-Râkov (1938), în care foştii colegi ai lui Lenin mărturiseau cu propria gură că nu fuseseră toată viaţa decât nişte abjecţi „spioni imperialişti”. În ţările de democraţie populară asemenea procese abundau de asemenea în primii ani postbelici: Koçi Xoxe în Albania (1949), László Rajk în Ungaria (1949), Traicio Kostov în Bulgaria (1949), Rudolf Slańsky în Cehoslovacia (1952), Lucreţiu Pătrăşcanu în România (1954).

Multă vreme s-au purtat discuţii asupra unei întrebări obsedante: ce metode erau utilizate în pregătirea acestor procese mistificate şi cum se reuşea să se obţină de la inculpaţi exact „depoziţiile” care le erau cerute? S-a emis iniţial ipoteza că în locul acuzaţilor reali ar fi compărut în faţa tribunalului agenţi ai Securităţii, bine machiaţi şi special pregătiţi. Totuşi, această ipoteză a fost respinsă de toţi cei care au asistat la asemenea procese şi îi cunoşteau bine pe acuzaţi. Scriitorul sovietic Ilya Ehrenburg presupunea că acuzaţii vorbeau astfel sub influenţa unor preparate medicale, precum şi prin utilizarea împotriva lor a hipnozei şi a sugestiei. Unii autori occidentali credeau că se acţiona prin metode ideologice şi psihologice. „Dar principalul instrument de influenţare a majorităţii celor implicaţi în proces îl constituiau tortura şi maltratarea”, considera istoricul rus Roy Medvedev. În plus, continua el, „unora li se promitea nu doar că vor rămâne în viaţă, ci chiar că vor fi parţial liberi, că vor fi trimişi într-o muncă de partid, de stat sau economică în zone din Siberia şi Extremul Orient.” (1) Istoricul francez André Fontaine scria la rândul lui: „După asasinarea la Leningrad, la 1 decembrie 1934 – după toate aparenţele la ordinul lui Stalin însuşi –, a unuia dintre principalii colaboratori ai dictatorului, Serghei Kirov, epurarea (Cistka) se va transforma în teroare. Vor fi montate imense procese, în cursul cărora acuzaţii – pregătiţi prin metode psihologice deosebit de eficace – mărturiseau, rostogolindu-se în mocirlă, asemenea personajelor lui Dostoievski, crime de necrezut. Unul după altul, părinţii comunismului rus vor fi trimişi la moarte.” (2)

La sfârşitul anilor ’40, când fenomenul a fost extins şi asupra noilor ţări de democraţie populară, în Occident a început să se vorbească despre „serul adevărului”, despre „pilule de mărturisire”, despre „droguri de vinovăţie”, care le-ar fi fost injectate acuzaţilor pentru a-i determina să confirme orice crimă pe care ar fi imaginat-o anchetatorii. (3) Medicul francez Jean Delay nu ezita să se gândească la faptul că inculpaţilor li s-ar fi putut face chiar o operaţie a creierului: „Operaţia făcută nu în scopuri medicale, ci politice, ar face ca rezistenţa adeversarilor ireductibili să fie înfrântă şi ca ei să fie transformaţi în elemente conformiste.” (4) Problema nu a fost pe deplin elucidată nici astăzi, deşi este aproape cert faptul că torturile psihice au prevalat asupra celor fizice şi, prin măcinarea nervilor celor anchetaţi, aceştia ajungeau să semneze orice fel de declaraţii, pe care le confirmau ulterior în faţa tribunalului, de teama ca nu cumva torturile să fie repuse în aplicare.

Dar, după cum arăta Ion Raţiu, regimul comunist considera absolut suficient un asemenea tip de proces pentru a-şi legitima toate acuzaţiile aduse oponenţilor săi: „Astfel, se are multă grijă ca, formal, sentinţa să fie pronunţată doar după un proces lung şi detaliat. Faptul că presa lumii libere nu este acceptată nu are nicio importanţă. Procesul nu este pus în scenă pentru beneficiul lumii libere. Obiectivele sale primare sunt de a distruge posibilitatea creării oricărui mit în jurul celor ce trebuie eliminaţi din societate. Sub niciun chip ei nu trebuie să devină martiri. Ei au mărturisit. Li s-a oferit un proces onorabil. Au fost condamnaţi. Tribunalul a arătat clemenţă, dar în vederea vinei sale el trebuie eliminat. Poporul mărşăluieşte victorios spre construcţia noii societăţi. El nu se poate opri pentru a mai arunca o a doua privire acestui sărman ticălos. El a văzut adevărul prea târziu. Asta este ceea ce guvernul comunist vrea să fie crezut de către oameni.” (5)

O sugestivă ilustrare a acestor idei găsim în celebra biografie oficială a lui Stalin: „Victoriile socialismului, repurtate de partid, i-au făcut pe duşmanii poporului să turbeze şi mai mult. În 1937 au fost descoperite noi date asupra monştrilor din banda troţkisto-buharinistă de spioni, sabotori şi asasini în slujba serviciilor de spionaj ale statelor capitaliste. Procesele au arătat că aceste lepădături ale omenirii au urzit un complot împotriva lui Lenin, pe care intenţionau să-l aresteze, împotriva partidului, împotriva statului sovietic, chiar din primele zile ale revoluţiei din octombrie. Executând voinţa stăpânilor lor imperialişti, ei şi-au pus ca scop să distrugă partidul şi statul sovietic, să submineze apărarea ţării, să înlesnească intervenţia străină, să pregătească înfrângerea Armatei Roşii, dezmembrarea U.R.S.S., transformarea ei într-o colonie a imperialismului, restaurarea robiei capitaliste în U.R.S.S. Partidul şi puterea sovietică au zdrobit viesparele duşmanilor poporului. În raportul său Despre lipsurile în munca de partid, ţinut la plenara comitetului central din martie 1937, Stalin trasează un program precis de întărire a organelor de partid şi sovietice, un program de măsuri în vederea ascuţirii vigilenţei politice, şi lansează lozinca: «Să ne însuşim bolşevismul». Stalin a înarmat partidul pentru lupta împotriva duşmanilor poporului, l-a învăţat să smulgă masca de pe faţa lor.

Tribunalul sovietic a dezvăluit crimele monştrilor troţkisto-buharinişti şi i-a condamnat la moarte prin împuşcare. Poporul sovietic a aprobat nimicirea bandei troţkisto-buhariniste şi a trecut la treburile curente – la pregătirea alegerilor pentru Sovietul Suprem al U.R.S.S.” (6)

Un asemenea proces, care făcea tabula rasa cu prestigioasa tradiţie judiciară românească, a fost judecat de Tribunalul militar din Timişoara în zilele de 21-25 iunie 1949. Cei 12 inculpaţi erau conducători sau membri ai unor grupuri de partizani anticomunişti refugiaţi în munţii şi pădurile Banatului, de unde intenţionau să continue rezistenţa armată până la o eventuală eliberare a ţării noastre de sub ocupaţia sovietică cu ajutorul statelor democratice din Occident.

Mişcarea partizanilor anticomunişti din munţii României a constituit un caz aproape unic în Europa de răsărit supusă sovietizării forţate. Grupuri special instruite, conduse de ofiţeri de elită, au fost înfiinţate imediat după 23 august 1944, în speranţa prevenirii unei ocupaţii îndelungate a ţării. După instalarea prin forţă a guvernului procomunist Petru Groza la 6 martie 1945, mişcarea a început să ia amploare, atât cantitativ cât şi calitativ, prin ralierea unora dintre ofiţerii excluşi din armată pentru că erau ostili noului regim. În 1946, la intervenţia regelui Mihai, grupurile de rezistenţă de pe întreg cuprinsul ţării au fost incluse în Mişcarea Naţională de Rezistenţă, sub conducerea generalului Aurel Aldea, aflat în anturajul Palatului regal. La 7 noiembrie 1946, Partidul Naţional Ţărănesc îşi întemeia propriul cerc militar profesional, condus de vicepreşedintele partidului, Ion Mihalache, cu destinaţia de a coordona activitatea lor la nivel naţional. Dar după interzicerea partidului, în iulie 1947, mişcările s-au desfăşurat separat, activând răzleţ în Banat, în Făgăraş, în Bucegi, în Bucovina etc. Deşi nu au beneficiat de aproape niciun sprijin occidental efectiv, ele au rezistat asalturilor Securităţii până în anii 1956-1958, când ultimii luptători au capitulat. Demoralizarea lor a devenit generală în momentul înăbuşirii revoluţiei anticomuniste ungare din noiembrie 1956 de către tancurile sovietice, fără ca ţările occidentale să schiţeze măcar un gest de bunăvoinţă. Astfel se încheia eroica şi sângeroasa pagină scrisă în istoria ţării de luptătorii din Carpaţi.

Grupul celor 12 acuzaţi din procesul de la Timişoara era primul grup important capturat de autorităţile comuniste. Ei îşi începuseră activitatea mai intens din 1948, iar în februarie-martie 1949, Securitatea, mobilizând efective numeroase şi scotocind munte după munte, a reuşit să-i captureze. Anchetarea lor s-a prelungit până în iunie 1949, când procesul a putut fi instrumentat.

În actul de acuzare (referatul introductiv), care a fost întocmit de locotenent-colonelul magistrat Simion Stănescu, procurorul şef al Tribunalului militar Timişoara, erau nominalizaţi următorii acuzaţi: „Spiru Blănaru, născut în com. Grăeşti-Tecuci, avocat; Domoşneanu Petre, născut în com. Iablaniţa-Severin, comandor aviator în retragere; Vernichescu Aurel, născut în com. Vârciorova-Severin, fost arendaş de moşie, în trecut condamnat pentru deţinere ilegală de arme; Tănase Ion, născut în com. Bratovăeşti-Dolj, funcţionar particular; Popovici Gheorghe, născut în com. Sângeorgiu-Timiş-Torontal, comerciant de blănuri, fost condamnat pentru deţinere ilegală de arme; Ungureanu Teodor, născut în com. Petricani-Neamţ, comerciant; Smultea Gheorghe, din com. Teregova-Severin, chiabur; Puşchiţă Petru zis Liber, din com. Domaşnea-Severin, chiabur; Ghimboaşe Nicolae zis Micluţ din com. Teregova-Severin, chiabur; Puşchiţă Petre zis Mutaşcu din com. Domaşnea-Severin, comerciant, condamnat pentru sabotaj economic; Mariţescu Romulus zis Fert din com. Teregova-Severin, chiabur, condamnat pentru port ilegal de armă, şi Luminosu Gheorghe, născut în com. Fădimac-Severin, cârciumar. Toţi acuzaţii sunt arestaţi.” (7) Procesul a început în 21 iunie 1949, ora 9 dimineaţa. (8)

Completul de judecată a fost format din: preşedinte, locotenent-colonel magistrat Mihai Ştefănescu, membri: maior Ştefan Constantinescu, maior Constantin Constantin şi căpitan Mihail Goruneanu. În acel moment, acuzaţii aveau: Spiru Blănaru 30 ani, Domoşneanu 47 ani, Vernichescu 51 ani, Tănase 36 ani, Popovici 42 ani, Ungureanu 36 ani, Smultea 21 ani, Puşchiţă-Liber 34 ani, Ghimboaşe (sau Ghimboaşă) 48 ani, Puşchiţă-Mutaşcu 39 ani, Mariţescu 26 ani, Luminosu 35 ani. (9)

Capetele de acuzare enumerate împotriva lor erau:

„I. Acuzaţii au pus bazele unei organizaţii subversive-teroriste, înarmând pe membrii lor (sic!), instruindu-i în mânuirea armelor şi făcându-le o educaţie în spirit fascist.

II. Au creat şi întreţinut o stare de spirit dăunătoare muncii şi vieţii liniştite a populaţiei locale, prin lansarea de zvonuri alarmiste despre numărul şi armamentul bandelor lor, despre apropiata izbucnire a războiului, precum şi prin jefuirea şi ameninţarea populaţiei civile şi răspândirea de manifeste cu caracter şovin, rasist şi de îndemn la rebeliune.

III. Au pregătit şi executat acte teroriste ca: schingiuiri, asasinate şi atacuri înarmate etc.

IV. Acuzaţii au încercat să pregătească rebeliunea armată cu scopul de a doborî regimul de democraţie populară şi a restaura regimul de asuprire burghezo-moşierească.” (10)

În continuare, în actul de acuzare se mai preciza: „Acuzaţii au pregătit şi executat aceste acţiuni criminale şi datorită aţâţărilor şi calomniilor împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor cu democraţie populară, datorită instigărilor la război care abundă în emisiunile de radio ale ţărilor imperialiste, îndeosebi cele din U.S.A. şi Anglia.” (11) Procurorul nu uita să specifice şi faptul că Spiru Blănaru a fost legionar, la fel ca şi Domoşneanu, că Tănase a fost cuzist şi apoi membru al P.N.Ţ., această ultimă postură fiind împărtăşită şi de Vernichescu şi Ghimboaşe.

Spiru Blănaru este cel care a pus bazele unui grup de rezistenţă în munţii din jurul localităţii Teregova din judeţul Severin. Alt grup a fost condus de Vernichescu şi altul de Tănase, Ungureanu şi Popovici, ultimii acţionând în regiunea dintre Arad şi Timişoara. Aceştia au răspândit manifeste şi au conceput acţiuni de ocupare a unor instituţii publice. Al patrulea grup, tot în apropiere de Teregova, a fost condus de colonelul în retragere Ion Uţă (menţionat în actul de acuzare ca locotenent-colonel), din el făcând parte Puşchiţă-Mutaşcu. Toate aceste grupuri fuseseră formate în anul 1948. Alte grupuri mai mici erau conduse de Domoşneanu şi de notarul Gheorghe Ionescu din Teregova, fost membru al P.N.L. Cu timpul, aceste grupuri au colaborat între ele în lupta comună pe care o purtau, iar unele au ajuns mai târziu să fuzioneze.

Actul de acuzare preciza faptul că, pentru a-şi asigura conspirativitatea, membrii grupurilor depuneau un jurământ de credinţă. Ei erau înarmaţi cu mitraliere germane, precum şi cu pistoale şi alte arme, pe care reuşiseră să şi le procure prin cele mai diferite modalităţi. Erau ţinute în mod constant şedinţe, iar pentru cunoaşterea şi utilizarea armamentului se organizau exerciţii de tragere la ţintă. Ei trăiau permanent în ascunzişurile din munţii aflaţi în jurul localităţii Teregova. Procurorul avea grijă să menţioneze că „bandele” erau „foarte reduse ca număr, izolate şi urâte de populaţia muncitoare a satelor.” (12) Membrii lor răspândeau zvonuri despre numărul şi armamentul lor, ca şi despre izbucnirea apropiată a unui război între puterile occidentale şi U.R.S.S. Se preciza şi faptul că „acuzaţii terorizau nu numai populaţia civilă, dar încercau să intimideze şi autorităţile.” (13) Adevărul este că, de fapt, ei doreau să se răfuiască numai cu autorităţile şi că, dimpotrivă, relaţiile lor cu populaţia satelor din preajmă erau relativ bune, primind de la aceasta hrană şi ajutor. Iar prin manifestele pe care le împrăştiau „instigau populaţia la rebeliune.” (14)

Grupul condus de Ion Uţă l-a executat cu cruzime pe Lazăr Cernescu, „activist de frunte al organizaţiei de partid din com. Domaşnea”, (15) devenit celebru erou comunist, ulterior glorificat şi în poemul Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu. Grupul lui Blănaru l-a ucis pe muncitorul ceferist Cornel Novac din Teregova, apoi i-a răpit şi i-a ucis pe ţăranii Mihai Cherciu şi Gheorghe Munteanu, ambii înscrişi în P.M.R. În momentul descoperirii sale de către organele Securităţii, grupul lui Uţă a refuzat să se predea şi a deschis focul împotriva lor. În schimbul de focuri care a urmat, Uţă a fost ucis. La fel a procedat şi grupul lui Blănaru, care i-a rănit pe sublocotenentul Vasile Airoaei şi pe caporalii Ion Nedelcu şi Spiridon Coman, dintre cadrele Securităţii.

Scopul lor principal era de a răsturna regimul comunist şi de a crea condiţiile prielnice reuşitei acţiunii şi posibilităţii de a fi ajutaţi de către puterile occidentale. În planurile lor de operaţie erau prevăzute expres aceste lucruri. Uţă spera ca „dezlănţuirea primelor operaţii” să pornească prin următoarele metode: „Hărţuiala, guerila, operaţii de război civil.” (16) În luna martie 1949, ei preconizau să ocupe prin forţă instituţiile publice din cele mai importante oraşe bănăţene: Timişoara, Arad, Caransebeş, Lugoj şi Reşiţa.

Interogatoriile celor 12 acuzaţi, desfăşurate toate în ziua de 22 iunie 1949, departe de a edifica asupra adevăratei situaţii, produc nedumerire asupra cercetătorilor de peste timp ai stenogramelor puse în circulaţie de autorităţi numai pentru uzul intern al salariaţilor şi ostaşilor încorporaţi în cadrul Ministerului afecerilor interne, la fel cum au produs aceeaşi senzaţie, cu siguranţă, şi asupra contemporanilor. Maniera de desfăşurare a interogatoriilor, ca şi modalitatea de consemnare a lor în scris, sunt definitorii pentru un proces stalinist de tip clasic. Două mostre sunt, probabil, grăitoare în acest sens. Mai întâi, un extras din interogatoriul lui Spiru Blănaru:

„PREŞEDINTELE: Ce dispoziţiuni ai primit?

ACUZATUL: În a doua jumătate a lunii august 1948 am fost chemat prin legionarul Martin Moater să organizez echipe de şoc, formate din trei legionari dintre care un şef, să fie înarmate şi să fim pregătiţi pentru că probabil până la 15 sau 20 septembrie va izbucni un război între anglo-americani şi Uniunea Sovietică. Dacă nu va izbucni războiul, să organizez grupe legionare în munţi.” (17)

Interogatoriul luat lui Tănase:

„PREŞEDINTELE: Ce conţinut aveau manifestele?

ACUZATUL: Ca să provoace ura cetăţenilor contra regimului.

PREŞEDINTELE: S-a hotărât o dată pentru definitiva declanşare a acţiunii complotiste?

ACUZATUL: S-a hotărât data de 18-19 martie 1949, ca dată definitivă a declanşării acţiunii complotiste.” (18)

Astfel erau „lăsaţi” acuzaţii să-şi susţină apărarea! În acelaşi timp, ziarul oficial al C.C. al P.M.R., Scânteia, publica un fulminant articol de fond intitulat sugestiv Să strivim năpârcile!, în care limbajul specific stalinismului era ridicat la nivel de artă: „Cu inimile clocotind de ură, de revoltă, urmăresc oamenii muncii dezbaterile procesului de la Timişoara, unde se judecă banda subversivă-teroristă de trădători şi de ucigaşi. Iată acuzaţii: speculanţi, chiaburi, arendaşi expropriaţi, ofiţeri deblocaţi, legionari, foşti membri ai P.N.Ţ., cârciumari. Sunt reprezentanţi ai claselor exploatatoare pe care lupta poporului muncitor le-a alungat pentru totdeauna de la putere şi le dă lovituri din zi în zi mai grele. Turbaţi de furie că nu mai pot exploata şi jefui pe cei ce muncesc, înebuniţi (sic!) de ura ce le-o provoacă marile succese ale poporului muncitor în lupta sa pentru o viaţă mai bună, fără exploatatori, ei caută să lovească tâlhăreşte în cuceririle democratice ale poporului, în munca, avutul şi viaţa celor mulţi.” (19) În continuare, ziarul folosea cele mai năstruşnice etichetări la adresa inculpaţilor, scoase tot din cuprinzătorul arsenal stalinist. Câteva exemple: „aceşti ticăloşi înebuniţi de lăcomie şi ură”, „o mână de bandiţi”, „un pumn de tâlhari”, „această bandă nenorocită de tâlhari urâţi de popor”, „ascunşi ca fiarele în bârlogurile munţilor”, „puţini, slabi, dispreţuiţi şi urâţi de popor”, „duşmanii poporului” etc. (20) Activitatea lor, se pretindea, a stârnit fireasca reacţie a poporului: „De pretutindeni, din oraşe şi sate, se ridică în numele vieţii, al libertăţii şi al dreptăţii, asemenea unui val uriaş, glasul clocotitor de mânie al oamenilor muncii, cerând PEDEAPSA CU MOARTEA pentru ucigaşii fraţilor lor de luptă, pentru bandiţii care, aflaţi în slujba imperialiştilor, au cutezat să ridice mâna lor de ucigaşi împotriva oamenilor muncii şi a organelor statului.” (21)

Iar în finalul articolului se făcea un patetic apel la vigilenţă, adresat tuturor cetăţenilor ţării, cu ameninţările de rigoare: „Nu poate fi om al muncii căruia să nu-i fiarbă sufletul de ură în faţa ticăloşiei, a trădării, a crimelor săvârşite de aceşti reprezentanţi tipici ai claselor exploatatoare, care tocmai pentru că sunt înfrânte, deznădăjduite, dar electrizate de apelul la trădare şi crimă a (sic!) posturilor de radio imperialiste, recurg la asemenea acte disperate. Iată de ce vigilenţa şi ura de moarte împotriva duşmanului de clasă trebuie să devină PRIMA DATORIE PATRIOTICĂ A FIECĂRUI COMUNIST, A FIECĂRUI OM AL MUNCII. Să educăm masele cele mai largi ale poporului muncitor în spiritul vigilenţei de clasă, să fim mereu cu ochii în patru, preîntâmpinând şi zădărnicind uneltirile mârşave ale exploatatorilor. Să combatem fără cruţare orice manifestare a lipsei de vigilenţă, boala idioată a nepăsării. Să facem ca fiecare om care-şi iubeşte ţara, căruia îi e dragă pacea, liniştea familiei sale, libertatea, independenţa naţională, să se transforme într-un duşman neîmpăcat al zvonurilor războinice răspândite de uneltele trădătoare ale imperialiştilor. Să sprijinim din toate puterile autorităţile de stat, ajutându-le să descopere sau să zdrobească pe duşmanii patriei. SĂ TREMURE ÎN FAŢA MÂNIEI POPORULUI, a forţei statului de democraţie populară, acei ce cugetă măcar la asemenea fapte ticăloase, care se fac complicii şi gazdele bandiţilor. Să ştie că orice ticălos ce încearcă măcar să ridice mâna asupra poporului este strivit de forţa de neînvins a poporului muncitor. Să stârpim de pe faţa pământului bestiile care încearcă să stea în calea mersului înainte, spre fericire, spre socialism! SĂ STRIVIM NĂPÂRCILE!” (22)

În acest moment, acuzaţii puteau fi deja edificaţi asupra faptului că soarta lor era deja pecetluită. Aceeaşi concluzie o puteau trage şi asistând la interogatoriile luate martorilor de la proces, dintre care marea majoritate erau tot foşti membri ai grupurilor de partizani, iar în acel moment erau arestaţi şi supuşi aceloraşi proceduri ca şi acuzaţii aflaţi în boxă. Este vorba despre Gavrilă Miloş, Vichente Puşchiţă, Constantin Horeanu, Andrei Vădraru, Pavel Mihalcovici etc.

Tot din interogatoriile martorilor reies nume de conducători şi membri ai grupurilor, care nu fuseseră pomeniţi în actul de acuzare, fiind probabil ucişi sau încă de negăsit pentru autorităţi, cu scopul de a nu lăsa impresia că grupurile ar fi fost prea numeroase. Astfel de nume răzbat din depoziţiile martorilor. Aflăm, prin acest mijloc, despre alţi componenţi ai mişcării: Petru Duicu, Voica, Ghiţă Urdăreanu, Anculia, Mihai Moater, Iancu Baderca, Dumitru Mutaşcu zis Fus, Mircea Vlădescu, Pantelimon Irimescu, Gheorghe Cristescu, Nistor Duicu etc.

Un caz curios s-a petrecut în clipa audierii depoziţiei martorului Meilă Bădescu din Luncaviţa. Acesta povestea cum, mergând la o vânătoare de iepuri, a fost capturat de un grup condus de Puşchiţă-Mutaşcu. Cu acest prilej, a avut loc următorul dialog:

„PREŞEDINTELE: Mutaşcu, vezi că ai minţit? Ai spus că tu nu l-ai legat.

ACUZATUL MUTAŞCU: Nu-mi aduc aminte exact. Se poate.” (23)

Dar, recitind interogatoriul luat cu o zi înainte lui Puşchiţă-Mutaşcu, nu întâlnim niciunde o asemenea afirmaţie. Spre edificare, reproducem întregul pasaj referitor la episodul capturării lui Meilă Bădescu:

„PREŞEDINTELE: Pe ţăranul muncitor Bădescu Măilă (sic!) îl cunoşti?

ACUZATUL (Puşchiţă-Mutaşcu, n.n.): Da.

PREŞEDINTELE: Nu ştii că era fruntaş democrat acolo în comună?

ACUZATUL: Am auzit de el, dar nu l-am cunoscut.

PREŞEDINTELE: Recunoşti că împreună cu alţi membri ai bandei l-aţi (sic!) răpit pe acesta?

ACUZATUL: Da.

PREŞEDINTELE: Să trecem la altă chestiune.” (24)

În ciuda tuturor acestor inadvertenţe, procurorul a afirmat triumfător: „Sunt atâtea probe evidente la dosar din care reiese vinovăţia acuzaţilor, încât noi renunţăm la ceilalţi martori.” (25)

La interogatorii, acuzaţii au recunoscut, fireşte cu asentimentul anchetatorilor, un fapt real, şi anume acela că voiau să obţină răsturnarea regimului comunist şi de ocupaţie sovietică. În această privinţă, există numeroase recunoaşteri, consemnate astfel în „stenograma” procesului, redactată de autorităţi:

*

„Blănaru recunoaşte că el a organizat banda subversivă teroristă de sub conducerea sa în scopul răsturnării prin violenţă a regimului de democraţie populară şi că în întreaga ei acţiune criminală banda conta pe izbucnirea unui război între anglo-americani şi Uniunea Sovietică.” (26)

*

„PREŞEDINTELE: Şi scopul final al acţiunii care era?

ACUZATUL (Vernichescu, n.n.): Răsturnarea regimului şi constituirea unui regim capitalist.” (27)

*

„PREŞEDINTELE: Care era scopul final al constituirii acestei organizaţii, ce urmăreaţi dvs.?

ACUZATUL (Ungureanu, n.n.): Schimbarea guvernului şi înlocuirea lui.” (28)

*

„PREŞEDINTELE: Care era scopul urmărit de organizaţia aceasta subversivă?

ACUZATUL (Popovici, n.n.): Noi am vrut să facem acte de sabotaj şi de teroare.

PREŞEDINTELE: Împotriva cui?

ACUZATUL: Împotriva statului, împotriva actualului regim.” (29)

*

„PREŞEDINTELE: D-ta ştiai ce scop urmăreşte această organizaţie teroristă?

ACUZATUL (Puşchiţă-Mutaşcu, n.n.): Da. Răsturnarea regimului.

PREŞEDINTELE: Ce motive te-au determinat pe d-ta să intri în această organizaţie teroristă?

ACUZATUL: Făceam comerţ şi nu mi-a convenit regimul.” (30)

*

„PREŞEDINTELE: Care era scopul urmărit de banda aceasta teroristă condusă de dvs.?

ACUZATUL (Tănase, n.n.): Răsturnarea regimului actual.” (31)

*

Dacă ziua de 21 iunie a marcat prezentarea actului de acuzare, cea de 22 iunie luarea interogatoriilor tuturor celor 12 acuzaţi, iar cea de 23 iunie audierea depoziţiei martorilor, în 24 iunie procesul a continuat, metodic, cu citirea rechizitoriilor a doi procurori, cuvântul apărării şi ultimul cuvânt al acuzaţilor. Rechizitoriul procurorului locotenent-colonel Nicolae Constantinescu, reluând aproape nemodificat actul de acuzare, plus „revelaţiile senzaţionale” ale dezbaterilor de până atunci, începea astfel:

Domnule Preşedinte, domnilor judecători,

De două zile asistăm la judecarea acestor acuzaţi. Ei sunt vinovaţi de crime, care, prin cruzimea lor, prin primejdia socială, prin scopul urmărit ne arată încă o dată, că în perioada de trecere de la lumea veche şi nedreaptă la o lume nouă, a libertăţii, prosperităţii şi păcii, lupta între ce e vechi şi trebuie să dispară şi ceea ce e nou şi prinde viaţă puternică, nu scade, ci se înteţeşte.” (32) Aceasta era exact lozinca inventată de Stalin, conform căreia „pe măsură ce înaintăm către comunism, lupta de clasă se ascute tot mai mult.” Surprinde, totuşi, formula de adresare către instanţă, cunoscând faptul că în acei ani termenul „domn” era practic pus la index. Acesta a fost, de altfel, ultimul proces important înainte de 1989 când procurorii şi avocaţii s-au mai adresat completului de judecată cu apelativele „domnule” şi „domnilor”.

Pentru procurorul Constantinescu, acuzaţii erau într-un fel îndreptăţiţi să comită crimele grave de care se recunoscuseră a fi vinovaţi, deoarece ei prin definiţie nu erau altceva decât „reprezentanţi ai claselor exploatatoare, elemente din rândurile chiaburimii, foşti legionari şi membri ai P.N.Ţ.” (33) Crimele comise de ei erau „justificate” prin faptul că „amintesc ferocitatea fiarei fasciste şi a reacţiunii burghezo-moşiereşti, a duşmanilor poporului, ai păcii, libertăţii şi prosperităţii popoarelor.” (34) Şi lozincile continuau în acelaşi mod în privinţa „compoziţiei sociale” a acuzaţilor şi a „urei” lor împotriva „regimului nostru de democraţie populară.” (35)

Trecând imediat la „complicii” partizanilor, procurorul nu omitea să precizeze: „Ei căutau aderenţi şi printre anumite elemente şovine titoiste, din rândurile populaţiei sârbeşti din Banat. Astfel, acuzatul Popovici Gheorghe, unul dintre elementele de căpetenie ale acestei organizaţii subversive, primeşte delegaţie scrisă de la Tănase Ion de a organiza asemenea elemente.” (35) Rezultă de aici faptul că şi în părţile Banatului locuite de sârbi a fost organizată o rezistenţă asemănătoare cu cea prezentată aici, apărută în condiţiile declanşării puternicei rupturi dintre conducătorul comunist iugoslav Josip Broz Tito şi dictatorul lumii comuniste, Stalin. Aflată sub ocupaţie sovietică şi cu un regim în totalitate aservit Kremlinului, România, la fel ca toate celelalte state comunizate, a condamnat în termeni de o mare violenţă „schisma” titoistă, iar relaţiile tradiţional amicale dintre cele două ţări au fost puternic prejudiciate. În aceste condiţii, populaţia sârbească din Banat, la fel ca şi cea germană şi o mare parte a celei româneşti, a fost supusă unor represiuni aproape inimaginabile astăzi.

Şi rechizitoriul continua în acelaşi stil: „Ameninţări, agresiuni, jafuri, toate acestea nu ajung. Bandiţii încearcă să terorizeze ţărănimea muncitoare, pe fruntaşii democraţi din sate, prin asasinate, prin răpiri la drumul mare, urmate de omoruri, prin pânde în dosul arborilor, de unde trag în victime – cetăţeni paşnici, care înţeleg să-şi facă din plin datoria faţă de poporul muncitor şi de patria noastră liberă şi independentă, Republica Populară Română.” (37)

Trecând mai departe la înşiruirea crimelor comise de partizani, procurorul Constantinescu făcea referire şi la fapte despre care nu s-a pomenit nimic în actul de acuzare sau la interogatorii: „Banditul Uţă Ion pierde încrederea în doi din membrii bandei şi anume în Gladin Modest şi Bocletaru Petre şi dă dispoziţiuni ca aceştia să fie asasinaţi, unui grup de bandiţi, între care se găsea şi Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, crimă pe care aceştia o săvârşesc la locul numit Valea Căţelei, situat la 12 kilometri de Mehadia.” (38)

Referindu-se în continuare la capturarea acuzaţilor, procurorul dădea, printre rânduri, şi detalii involuntare despre puterea grupului şi despre faptul că era aprovizionat de populaţia din zonă: „În primul moment, teroriştii se retrag spre pădure, însă la instigarea lui Ghimboaşe Nicolae de a ataca organele autorităţii de stat, Blănaru şi Ionescu Gh. au dat ordin să se ocupe poziţii şi să se tragă asupra soldaţilor. Blănaru a luat conducerea bandei, aranjând membrii în dispozitiv, între care Ghimboaşe Nicolae, Smultea Gheorghe, Puşchită Petre zis Liber, Petre Anculia, toţi înarmaţi. Tot la ordinul lui Blănaru s-a deschis foc asupra organelor autorităţii de stat, el însuşi trăgând cu o mitralieră. Au fost arestaţi atunci acuzaţii Ghimboaşe Nicolae şi Smultea Gheorghe. Au căzut morţi Petre Anculia şi Urdăreanu Gheorghe. (Despre ceilalţi nu se pomeneşte nimic, n.n.). Din partea autorităţii de stat au fost răniţi grav: Airoaei Vasile, Nedelcu şi Coman Simion (sic!). Apoi teroriştii s-au retras şi au hotărât să se împartă în grupuri mai mici. Blănaru a rămas cu un grup sub conducerea lui. În seara de 10 martie 1949, când a coborât la adăpostul din apropierea comunei Feneş, de unde se aproviziona (subl. n.), a fost descoperit de organele de stat şi somat să se predea. Totuşi, nici de data aceasta nu s-a predat şi a tras toată încărcătura pistolului său, a încercat apoi să tragă cu un pistol mitralieră care însă n-a luat foc şi în sfârşit a aruncat o grenadă care nu a explodat. După aceea a fost prins şi arestat. Acuzatul Mariţescu, fugind singur, a reuşit să scape. După 2 săptămâni a fost şi el arestat.” (39)

Se observă de aici destul de clar că rezistenţa opusă de partizani numeroaselor trupe de armată şi Securitate concentrate împotriva lor a fost deosebit de tenace. În acţiunile lor a cântărit mult şi sprijinul remarcabil primit de la populaţia locală a satelor bănăţene (unde lotria, de altfel, are o îndelungată tradiţie), populaţie care era îngrozită de spectrul colectivizării, ce se profila tot mai ameninţător. Starea de spirit în rândurile populaţiei bănăţene era cu desăvârşire ostilă regimului proaspăt instalat la putere, cu sprijin extern. Nu rare au fost cazurile în acei ani când pe străzile sau în uzinele Timişoarei, Aradului, Reşiţei, erau scrise lozinci cerând răsturnarea regimului comunist şi plecarea trupelor sovietice din România. Populaţia rurală nu nutrea convingeri diferite. La Teregova, de exemplu, care a fost şi cel mai important centru al rezistenţei, se mai păstrează şi acum o Biblie străpunsă de gloanţele securiştilor în timpul cumplitelor lupte purtate împotriva partizanilor. Dar, ca o recunoaştere implicită a ostilităţii lor fundamentale faţă de comunism, locuitorii aşezărilor din Culoarul Timiş-Cerna (Cornereva, Teregova, Prigor, Iablaniţa, Slatina-Timiş etc.) au fost scutiţi de etapa colectivizării forţate, într-o ţară în care acest proces cuprinsese aproape totalul suprafeţelor arabile! (40)

Bineînţeles, procurorul a mai menţionat în rechizitoriul său şi următorul aspect: „La aceasta s-a adăugat şi propaganda de instigare a posturilor de radio-emisiune anglo-americane împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor de democraţie populară, dar mai ales propaganda de instigare la un nou război imperialist.” (41) Se mai preciza că acuzaţii care nu fuseseră capturaţi odată cu grupul lui Blănaru puseseră la cale chiar o „lovitură de stat, plănuită pentru luna martie 1949.” Între aceştia se numărau membrii grupurilor lui Tănase şi Vernichescu. Dar finalul a fost apoteotic pentru autorităţi: „Însă vigilenţa aparatului de stat, pus în slujba clasei muncitoare şi a întregului popor, înăbuşă la timp orice încercare de a produce dezordine.” (42)

Iar încheierea rechizitoriului procurorului Constantinescu arăta astfel: „Pentru parchetul Republicii Populare Române constituie o mândrie a demasca pe aceşti complotişti, schingiuitori şi asasini, de a cere justiţiei să li se aplice pedeapsa cea mai gravă. Iar pentru justiţia noastră populară, pentru d-voastră domnule preşedinte şi domnilor judecători, prilejul de a judeca şi condamna pe acuzaţii vinovaţi de complot împotriva Republicii Populare Române, de schingiuiri şi asasinate, de constituire în bande teroriste înarmate de tip fascist şi paramilitare, constituie de asemeni o mândrie, pentru că prin sentinţa ce veţi hotărî veţi da satisfacţie populaţiei muncitoare din această regiune a ţării şi întregului popor muncitor din ţara noastră, aplicând celor ce au uneltit cu arma în mână împotriva poporului şi a statului său popular, maximum de pedeapsă.” (43)

În ce măsură a convins procurorul Constantinescu pe judecătorii timişoreni? Cert este că rechizitoriul său n-a fost considerat că a acoperit în suficientă măsură solicitările parchetului. A urmat un al doilea rechizitoriu, pronunţat de locotenent-colonelul magistrat Simion Stănescu, mai scurt decât primul, dar folosind în exprimare exact acelaşi limbaj stalinist:

Domnule preşedinte, domnilor judecători,

Faptele criminale săvârşite de aceşti odioşi acuzaţi au fost dezvăluite în timpul dezbaterilor prin recunoaşterile acuzaţilor şi depoziţiile impresionante făcute de martori, ţărani muncitori din satele în care asasinii şi complotiştii şi-au executat crimele lor, încercând să-i sperie şi să-i abată din drumul lor de muncă şi luptă pentru o viaţă mai bună, pentru întărirea regimului nostru popular şi democratic.” (44) Concluzia cea mai gravă a rechizitoriului era subliniată astfel: „Aceste omoruri, aceste crime ordinare, această teroare dezlănţuită asupra cetăţenilor paşnici, avea (sic!) ca scop răsturnarea regimului de democraţie populară.” (45) În concluzie, procurorul Stănescu solicita Tribunalului militar condamnarea la pedeapsa capitală a tuturor acuzaţilor, cu o singură excepţie: „În numele tuturor oamenilor muncii cinstiţi din ţara noastră, în numele întregului popor muncitor, Parchetul militar, reprezentant al acestuia, vă cere să condamnaţi pe fiecare după faptele sale.

Cerem condamnarea la moarte a următorilor acuzaţi:

Spiru Blănaru, Domoşneanu Petre, Vernichescu Aurel, Tănase Ion, Popovici Gheorghe, Ungureanu Teodor, Smultea Gheorghe, Puşchiţă Petre zis Liber, Ghimboaşe Nicolae, Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, Mariţescu Romulus, iar lui Luminosu Gheorghe să-i aplicaţi maximum de pedeapsă prevăzută în articolul 209 partea III-a C.P.” (46)

În continuare, cuvântul a fost dat apărării. Apărarea a fost, teoretic, asigurată de membri ai Colegiului avocaţilor din Timişoara, numiţi din oficiu. Despre modul în care ei şi-au făcut datoria, sau au fost lăsaţi să  şi-o facă, se poate observa uşor din câteva exemple:

„După ce arată că procesul pune în discuţie infracţiunile cele mai grave pe care le prevăd legile Republicii Populare Române, avocatul Ghimicescu arată că acuzaţiile imputate lui Spiru Blănaru sunt în afară de dubiu, fiind recunoscute şi de inculpat, menţionând că poate exista oarecare discuţie în drept asupra încadrării juridice, în sensul că o parte din infracţiuni sunt aspecte implicate în legea 16/949 (…).

Trecând la celălalt acuzat pe care îl asistă, avocatul Ghimicescu arată că Vernichescu Aurel a recunoscut de asemenea starea de fapt a acuzaţiilor ce i se aduc, observaţiile în drept ale avocatului fiind asemănătoare celor făcute în cazul lui Spiru Blănaru.” (47)

„Avocatul Stoian Liviu, asistând pe Ghimboaşe Nicolae, arată că acuzatul este vinovat de faptele ce i se impută, dar el nu a fost decât un simplu membru al bandei. De asemeni, avocatul subliniază că numitul şi-a recunoscut de la început faptele comise.” (48)

„Ultimul reprezentant al apărării este av. Popovici Borislav, care asistă pe acuzatul Luminosu Gheorghe. D-sa analizează faptele lui Luminosu şi arată că acestuia i se cuvine o pedeapsă mai puţin aspră decât celorlalţi, deoarece şi delictele săvârşite de acest acuzat nu sunt la fel de grave ca crimele celorlalţi acuzaţi din boxă.

La sfârşit, av. Popovici Borislav ţine să sublinieze faptul că apărarea a avut toate posibilităţile şi înlesnirile pentru a-şi putea face datoria. Avocatul arată că, cu totul altfel se petrec lucrurile în Apus, unde tribunalele judecă pe acei care luptă pentru progres, iar avocaţii sunt puşi în imposibilitate de a le lua apărarea.” (49)

Relatând despre ultimul cuvânt al acuzaţilor, Scânteia menţiona următoarele: „Preşedintele întreabă apoi pe fiecare dintre acuzaţi, dacă în afară de apărarea dezvoltată de avocaţi, mai au ceva de spus în apărarea lor.

Covârşiţi sub povara probelor zdrobitoare aduse de acuzare, a depoziţiilor martorilor şi chiar a recunoaşterilor proprii, acuzaţii au încercat o ultimă viclenie.

Cei mai mulţi – ca fiorosul legionar Blănaru, ca cinicul Smultea, ca odiosul asasin Puşchiţă-Mutaşcu sau ca Domoşneanu Petre – încearcă să pară pocăiţi şi imploră mieros tribunalului să aibă în vedere «pocăinţa» lor.

Tănase Ioan a arătat că a fost «indus în eroare de zvonurile şi de ştirile aţâţătoare emise de posturile de radio Londra şi Vocea Americii».

Sala întreagă priveşte cu mânie şi cu un profund dezgust la aceşti perfizi duşmani de moarte ai poporului nostru muncitor.” (50)

Iar Scânteia de a doua zi publica Sentinţa în procesul bandei subversive-teroriste, pe care o reproducem în întregime mai jos:

„Tribunalul militar din Timişoara, deliberând în secret, în unanimitate de voturi a găsit vinovaţi pe Spiru Blănaru, Domoşneanu Petre, Vernichescu Aurel, Tănase Ion, Popovici Gheorghe, Ungureanu Teodor, Smultea Gheorghe, Puşchiţă Petre zis Liber, Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, Ghimboaşe Nicolae zis Micluţ, Mariţescu Romulus şi Luminosu Gheorghe, pentru faptele prevăzute în ordonanţa de trimitere în judecată şi în consecinţă, în numele legii hotărăşte:

Spiru Blănaru, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Domoşneanu Petre, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Vernichescu Aurel, condamnat la muncă silnică pe viaţă, confiscarea averii şi 5.000 lei amendă.

Tănase Ion, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Popovici Gheorghe, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii.

Ungureanu Teodor, condamnat la 20 ani muncă silnică, confiscarea averii şi 10.000 lei cheltuieli de judecată.

Smultea Gheorghe, condamnat la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, 5.000 lei amendă şi confiscarea averii.

Puşchiţă Petre zis Liber, condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, confiscarea averii şi 5.000 lei cheltuieli de judecată.

Ghimboaşe Nicolae zis Micluţ, condamnat la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi 5.000 lei amendă corecţională şi confiscarea averii.

Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Mariţescu Romulus, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare, confiscarea averii şi 5.000 lei amendă.

Luminosu Gheorghe, condamnat la 10 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională şi 20.000 lei amendă, drept cheltuieli de judecată.

Hotărârea a fost dată şi cetită în şedinţă publică în ziua de 25 iunie 1949, la orele 12.

Sala Tribunalului militar din Timişoara a fost plină până la refuz de oameni ai muncii, care au aplaudat îndelungat, exprimându-şi satisfacţia pentru sentinţa justiţiei populare”, încheia ziarul partidului relatarea. (51) Aşa sunt pedepsite nelegiuirile duşmanilor poporului, titra Scânteia din 28 iunie 1949, care decreta: „Tribunalul militar din Timişoara, aplicând legile Republicii Populare Române, a rostit sentinţa dreaptă, pe care au cerut-o şi pe care o aşteptau oamenii muncii din ţara noastră.” (52)

În întreaga ţară, dar mai ales în Banat, au fost organizate mari adunări care, încă înainte de încheierea procesului, solicitau imperativ tribunalului să-i condamne pe acuzaţi la moarte. Adunarea muncitorilor de la C.A.M. Timişoara adopta următoarea rezoluţie: „Bandiţii au uneltit împotriva vieţii noastre, au ucis muncitori şi ţărani muncitori, au vrut să ne împiedice să construim. În ţara nouă pe care o făurim nu e loc pentru asemenea bestii. Noi cerem să li se aplice cea mai aspră pedeapsă prevăzută de legile ţării, pedeapsa cu moartea.” (53) Iar adunarea muncitorilor de la uzinele „Oţelu Roşu” scria tribunalului: „Cerem cu toţii pedeapsa cu moartea pentru aceşti duşmani ai poporului muncitor.” (54) Totodată, Scânteia mai amintea: „Au cerut pedeapsa cu moartea pentru faptele şi planurile mârşave ale bandiţilor cei 1.400 muncitori de la Fabrica de ceramică din Jimbolia, cei 1.200 de muncitori de la fabrica timişoreană „Romitex”, miile de muncitori de la Uzinele Textile Arad, de la Industria Textilă Lugoj, au cerut-o studenţii bănăţeni ai facultăţilor de filologie, filosofie, psiho-pedagogie, istorie şi geografie de la Universitatea «C.I. Parhon».

În sute de mitinguri şi adunări care s-au ţinut în satele bănăţene, nenumăraţi ţărani săraci şi mijlocaşi au cerut cu îndârjire pedeapsa cu moartea pentru banda de legionari, speculanţi, chiaburi şi antonescieni în slujba agenturilor imperialiste. Izolaţi şi urâţi de mase în timpul sângeroasei lor activităţi, aceşti ticăloşi au fost de fapt judecaţi nu numai de completul tribunalului, ci şi de miile de oameni ai muncii pe care au crezut în nebunia lor că vor putea să-i terorizeze.” (55) Săptămânalul reşiţean Flamura Roşie adăuga la acestea: „Oamenii muncii de la Reşiţa, Anina, Secu, Ocna de Fier, Doman şi din celelalte sectoare ale U.D.R.N.-ului au cerut pedeapsa cu moartea pentru membrii bandei subversive teroriste.” (56)

În încheierea articolului său, organul central al P.M.R. făcea din nou apel la sporirea „vigilenţei” populaţiei: „Iar oamenii muncii, salutând cu satisfacţie sentinţa rostită de Tribunalul militar din Timişoara, trebuie să considere ca o datorie de frunte a lor ascuţirea vigilenţei. Căci cu cât mai puternice sunt loviturile pe care le primesc şi le vor mai primi duşmanii poporului muncitor, cu cât se înalţă mai trainice izbânzile oamenilor muncii, cu atât duşmanii înfrânţi, izolaţi, în deznădejdea lor plină de ură, caută să lovească mişeleşte pe la spate, aşa cum făceau bandiţii din munţii Teregovei.

Duşmanii trebuie să ştie că milioane şi milioane de ochi treji şi scrutători le urmăresc fiecare mişcare – şi că puterea poporului muncitor va zădărnici şi pedepsi aşa cum se cuvine orice nelegiuire!” (57)

În acest climat, soarta celor 12 condamnaţi, indiferent de pedepsele pe care le-au căpătat, era fără ieşire. La trei săptămâni după pronunţarea sentinţei de condamnare, în ziua de 16 iulie 1949, cei cinci condamnaţi la moarte de către tribunal (Spiru Blănaru, Petre Domoşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu) au fost ridicaţi din închisoarea de pe strada „Popa Şapcă” şi duşi în zona „Pădurea Verde” de la marginea Timişoarei, unde au fost împuşcaţi. Ceilalţi şapte primiseră condamnări la închisoare sau la muncă silnică. Cu toate acestea, curând după primele execuţii, la 2 august 1949, au fost ridicaţi şi ei şi asasinaţi în acelaşi loc. În certificatele de deces, care le-au fost întocmite abia în 1957, aceştia au fost trecuţi ca fiind victime ale feluritor boli (afecţiuni cardiace, insuficienţe circulatorii sau TBC pulmonar), toţi în aceeaşi zi şi aproximativ la aceeaşi oră! În acest mod era înţeleasă funcţionarea „justiţiei” de tip stalinist în Republica Populară Română!

După 44 de ani, în data de 16 iulie 1993, în parcul „Pădurea Verde” din Timişoara, cei 12 martiri ai rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Banatului au fost pentru prima oară comemoraţi în mod public, iar ulterior pe locul în care au fost executaţi, filiala Timişoara a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici a înălţat un impresionant monument în amintirea lor. Din acel an, în fiecare dată de 16 iulie vor fi comemoraţi luptătorii rezistenţei armate anticomuniste din Banat.

 

 

 

Note:

1 Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism. Consemnări istorice, Bucureşti, 1991, p. 165-166.

2 André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 102.

3 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 313.

4 Ibidem, p. 315.

5 Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 123.

6 Iosif Vissarionovici Stalin. Biografie, Bucureşti, 1950, p. 133-134.

7 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 8.

8 Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 26, ediţie specială din 23 iunie 1949.

9 Ibidem.

10 Culegere de materiale…, p. 8-9.

11 Ibidem, p. 9.

12 Ibidem, p. 11.

13 Ibidem.

14 Ibidem.

15 Ibidem, p. 12.

16 Ibidem, p. 13.

17 Ibidem, p. 14.

18 Ibidem, p. 19.

19 Scânteia, nr. 1.460 din 24 iunie 1949.

20 Ibidem.

21 Ibidem.

22 Ibidem.

23 Culegere de materiale…, p. 23.

24 Ibidem, p. 18.

25 Ibidem, p. 24.

26 Ibidem, p. 15.

27 Ibidem.

28 Ibidem, p. 16.

29 Ibidem.

30 Ibidem, p. 18.

31 Ibidem, p. 19.

32 Ibidem, p. 25.

33 Ibidem.

34 Ibidem, p. 26.

35 Ibidem.

36 Ibidem.

37 Ibidem, p. 27.

38 Ibidem.

39 Ibidem, p. 27-28.

40 Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 132.

41 Culegere de materiale…, p. 28.

42 Ibidem.

43 Ibidem, p. 29.

44 Ibidem.

45 Ibidem.

46 Ibidem, p. 30.

47 Ibidem.

48 Ibidem, p. 31.

49 Ibidem.

50 Scânteia, nr. 1.461 din 25 iunie 1949.

51 Ibidem, nr. 1.462 din 26 iunie 1949.

52 Ibidem, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

53 Culegere de materiale…, p. 34.

54 Ibidem.

55 Scânteia, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

56 Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 27 din 25 iunie 1949.

57 Scânteia, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

Mircea Rusnac – Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Banat (1945-1953)

17 iunie 2009

După 23 august 1944, când deveniseră evidente intenţiile Uniunii Sovietice de a impune un regim comunist în România, a fost declanşată o puternică reacţie de apărare din partea românilor. Participanţii la aceasta doreau izbucnirea unui conflict între anglo-americani şi sovietici, confundând de multe ori dorinţa lor cu o certitudine şi fără a lua în calcule adevăratele coordonate ale geopoliticii, determinate de înţelegerile de la Moscova, Teheran, Ialta şi Potsdam. Amăgiţi multă vreme cu ipotetica venire a americanilor, ei au încercat să realizeze o Mişcare Naţională de Rezistenţă, formată din militari şi civili, pe întreg teritoriul ţării.

Efectiv, mişcarea de rezistenţă împotriva ocupaţiei sovietice a început în România imediat după semnarea armistiţiului din septembrie 1944. Spontaneitatea rezistenţei s-a datorat faptului că opinia publică din România a fost dintotdeauna anticomunistă. Printre principalele cauze care au condus la declanşarea mişcării anticomuniste ar putea fi enumeraţi o serie de factori, între care un rol determinant l-a avut preponderenţa elementului ţărănesc, ca şi faptul că majoritatea muncitorilor şi a intelectualilor proveneau, la prima sau la a doua generaţie, tot de la ţară, ceea ce ilustra spiritul tradiţionalist şi conservator al poporului român. În istoria recentă a României, ţărănimea, înrolată în armată, a avut de două ori ocazia să se confrunte cu realitatea comunistă: prima dată, în 1917, cu prilejul revoluţiei bolşevice, în Moldova, când au fost dezarmate unităţile ruseşti, iar a doua oară, în 1919, în Ungaria, când a fost lichidat regimul lui Béla Kun. Pe lângă acestea, experienţa trăită în cel de-al doilea război mondial pe Frontul de est, unde au putut fi văzute pe viu consecinţele colectivizării şi pângărirea bisericilor, a fost decisivă. În plus, românii nu puteau uita faptul că Uniunea Sovietică le răpise două provincii, Basarabia şi nordul Bucovinei, ceea ce a conferit elan luptei celei mai mari părţi a populaţiei împotriva dominaţiei imperiului roşu. În urma celui de-al doilea război mondial, în conştiinţa românilor, „comunismul a fost asociat cu barbaria, durerea, sânge şi lacrimi.” (1)

În 1944, imediat după semnarea armistiţiului, au apărut primele forme de rezistenţă. În prima etapă, au luat parte la acestea elemente din populaţia rurală, din industrie, şcoli şi universităţi. Aceluiaşi ţel i s-au subordonat, din prima clipă, diferite grupe de militari. Primele acţiuni ale grupelor de rezistenţă au corespuns posibilităţilor şi necesităţilor de atunci, ducând treptat la o conturare a nucleelor de rezistenţă, la organizarea unei reţele a acestora, la păstrarea unui spirit de luptă în rândurile populaţiei, la recrutarea de noi elemente, mai ales dintre tineri. Importantă a fost păstrarea spiritului de rezistenţă în sânul populaţiei.

Tot în toamna anului 1944, mulţi militari s-au refugiat la familiile lor, luând asupră-le şi armamentul din dotare. Printre ei erau numeroşi ofiţeri cu concepţii anticomuniste. În plus, au existat dezertori de pe Frontul din apus, iar unii nici nu s-au prezentat la unităţile lor. Fiind urmăriţi de jandarmi, ei au luat calea pădurilor, devenind partizani, adică haiduci (care, în Banat, aveau o tradiţie îndelungată, fiind denumiţi de populaţie „hoţi” sau „lotri”).

Mai târziu, în faţa consolidării regimului comunist, după 1948, mişcarea de rezistenţă şi-a pierdut caracterul său romantic şi a luat forme corespunzătoare de luptă. Exista încă încrederea în sprijinul statelor occidentale, dar aceasta a slăbit apoi sub presiunea realităţilor, ceea ce a şi determinat crearea unui spirit de rezistenţă şi pregătirea în vederea unei acţiuni subversive pentru o perioadă îndelungată. „În pofida caracterului tot mai dur al violenţei şi a lipsei totale de reacţie externă, când orice speranţă de ajutor din afară pentru forţele de opoziţie se spulberase, se petrece o mutaţie în rezistenţă. Atunci lumea intrase într-un război care era din ce în ce mai rece şi până şi cei mai naivi se încredinţaseră că promisiunea nimănui Vin americanii! era perimată. În acel moment, în Carpaţi (cu precădere în Munţii Bucegi, Făgăraş, Cernei), în condiţiuni deosebit de vitrege, opozanţii regimului formaseră detaşamente de rezistenţă armată (…).

Probabil că cei care s-au retras în munţi pentru a organiza detaşamentele de luptă anticomuniste au mizat pe un război popular pentru răsturnarea regimului. El însă nu s-a pornit, iar aceste formaţii de rezistenţă n-au fost capabile să-l declanşeze, cu toate că starea de spirit predominantă era ostilă regimului.” (2)

Intensificarea procesului de colectivizare a împins în mişcarea de rezistenţă mulţi ţărani, izbucnind numeroase răscoale locale. Ţăranii sprijineau grupele de partizani cu mijloace de subzistenţă. În afara răscoalelor, adesea înăbuşite în sânge, au avut loc şi atacuri împotriva patrulelor de miliţieni, a unor funcţionari de partid locali, a denunţătorilor. Mulţi tineri ţărani au luat drumul munţilor. Dar, deşi acţiunile represive ale regimului se intensificau, ele afectau la început numai periferic mişcarea de rezistenţă. Era preferată organizarea în grupe mici, pe care represiunea le putea lovi mai puţin, ceea ce făcea să scadă şi numărul de victime. Cea mai mare parte dintre grupuri se refugiaseră în munţi.

În partea de sud a Banatului, Mişcarea Naţională de Rezistenţă l-a avut ca iniţiator şi organizator pe profesorul Filon Verca din Caransebeş, ajutat în acţiunile sale de organizaţiile regionale Frăţiile de cruce ale elevilor şi studenţilor. Primele lor acţiuni au constat din întocmirea planurilor de rezistenţă şi din procurarea armamentului necesar. Ei s-au retras în munţi, aflându-se sub urmărirea Siguranţei, care era pe punctul de a-i descoperi. (3) Această primă organizaţie anticomunistă, din anul 1945, îndrumată întâi de Filon Verca şi apoi de Teodor Roman zis Bubi, a constituit germenele mişcărilor care au urmat. Astfel, încă din 1945, în plasa Teregova, activa în această organizaţie avocatul Spiru Blănaru, unul dintre liderii marii mişcări din anii următori. (4)

Grupurile formate în 1948 în preajma Teregovei erau conduse de avocatul Spiru Blănaru, moldovean de origine, de colonelul în retragere Ion Uţă, fostul prefect al judeţului Severin, comandorul aviator în retragere Petre Domăşneanu din Iablaniţa („botezat” de autorităţi Domoşneanu) şi notarul Gheorghe Ionescu din Teregova. (5) Ei au răspândit de la început manifeste şi au conceput acţiuni de ocupare a unor instituţii publice. Cu timpul, aceste grupuri au colaborat între ele în lupta comună pe care o duceau, iar mai târziu au ajuns chiar să fuzioneze. Grupul lui Ion Uţă, care fusese şi comandant al Regimentului 17 Infanterie din Lugoj, se intitula Mişcarea de Rezistenţă Naţională. El a constituit în structuri militare toate organizaţiile din zona Teregovei, care aveau ca obiective: destrămarea instituţiilor nou-create, răsturnarea regimului comunist, critici la adresa guvernului, a cotelor, a acţiunilor poliţieneşti ale regimului, a abuzurilor noilor guvernanţi. Ei doreau şi sperau să revolte satele, să înarmeze oamenii, pentru ca, în legătură cu celelalte organizaţii din ţară şi cu sprijinul anglo-americanilor, să răstoarne regimul comunist şi să-i alunge pe ocupanţii sovietici, ceea ce era o utopie. Pentru atingerea acestui scop s-au unit toate forţele partidelor necomuniste: naţional-ţărănişti, liberali şi legionari. Din punctul de vedere al provenienţei sociale, componenţa acestor organizaţii şi grupuri „subversive” anticomuniste era foarte variată: elevi, studenţi, ţărani, ofiţeri şi subofiţeri, preoţi, jurişti, profesori şi meseriaşi. (6)

Pentru a-şi asigura conspirativitatea, membrii grupurilor depuneau un jurământ de credinţă. Ei erau înarmaţi cu mitraliere germane, precum şi cu pistoale şi alte arme, pe care reuşiseră să le procure prin cele mai diferite modalităţi. Erau ţinute în mod constant şedinţe, iar pentru cunoaşterea şi utilizarea armamentului se efectuau exerciţii de tragere la ţintă. Ei trăiau permanent în ascunzişurile din munţii şi pădurile de pe o arie largă din Banatul de sud. Membrii grupurilor de partizani răspândeau zvonuri despre numărul şi armamentul lor, desigur pentru a intimida autorităţile, ca şi despre izbucnirea apropiată a unui război între puterile occidentale şi Uniunea Sovietică. Relaţiile lor cu populaţia satelor din preajmă erau relativ bune, primind de la aceasta hrană şi ajutor. Uneori, după cum am arătat, împrăştiau şi manifeste, îndemnând populaţia la ridicarea generală împotriva regimului. (7)

Din vara lui 1948, Ion Uţă şi inginerul Aurel Vernichescu au pus bazele unei activităţi mai susţinute în această direcţie. Spiru Blănaru a fost contactat în a doua jumătate a lunii august 1948 de inginerul Teodor Roman zis Bubi, din conducerea organizaţiei partizanilor din Banatul de sud, care i-a cerut să creeze noi grupuri combatante. Acestea urmau să acţioneze la mijlocul lunii septembrie, când se credea că va izbucni un război între anglo-americani şi U.R.S.S. Domăşneanu a fost cooptat ulterior ca ajutorul lui Blănaru, iar mai târziu şi-a format o grupare proprie. În ianuarie 1949, grupul lui Blănaru s-a unit cu cel al lui Gheorghe Ionescu, care, la rândul lui, era în permanentă legătură cu Ion Uţă şi oamenii săi. În ceea ce îl priveşte, Aurel Vernichescu ţinea şi el legătura cu un alt grup, condus de Ion Tănase, Gheorghe Popovici şi Teodor Ungureanu, care acţiona în regiunea dintre Arad şi Timişoara. Ei îşi trimiteau reciproc emisari, comunicându-şi modul de organizare a grupurilor, precum şi un plan comun de acţiune, asupra căruia au căzut de acord. (8) Scopul lor principal era de a răsturna regimul comunist şi de a crea condiţiile prielnice reuşitei acestei acţiuni şi posibilităţii de a fi ajutaţi de către puterile occidentale. În planurile lor de operaţie erau prevăzute expres aceste lucruri. Uţă spera ca „dezlănţuirea primelor operaţii” să pornească prin următoarele metode: „Hărţuiala, guerila, operaţii de război civil.” În luna martie 1949, ei preconizau să ocupe prin forţă instituţiile publice din cele mai importante oraşe bănăţene: Timişoara, Arad, Lugoj, Caransebeş şi Reşiţa, (9) pentru a ridica apoi la luptă întreaga regiune.

Grupul lui Spiru Blănaru dispunea de două mitraliere germane: una provenită de la paraşutiştii legionari veniţi din Germania în anii 1944-1945, iar cealaltă de la Dragu Grozăvescu, care a dat-o spre folosinţă şi altor membri. Ei mai dispuneau şi de puşti Z.B., pistoale-mitralieră, pistoale de buzunar şi circa 10 grenade. (10)

Încă din 1945, Blănaru luase legătura cu Gavrilă Miloş, care era oficiant sanitar în comuna Domaşnea. Acesta ştia despre existenţa grupării respective, iar în decembrie 1947, la propunerea aceluiaşi Blănaru, el a acceptat să se înscrie în acea grupare. (11) În decembrie 1948, în organizaţia lui Ion Uţă a fost încadrat Gheorghe Luminosu. Uţă i-a dat însărcinarea să recruteze noi membri şi să colecteze bani şi îmbrăcăminte, cu speranţa că în primăvara viitoare urma să înceapă războiul. (12) Domăşneanu fusese urmărit de Securitate şi stătea ascuns de două săptămâni la Iablaniţa, unde   l-a găsit, la 12 noiembrie 1948, Gavrilă Miloş, care avea ordin să îl coopteze în organizaţie. El a devenit apoi locţiitorul lui Spiru Blănaru. Mai târziu, şi-a creat un grup propriu, cu care a operat în plasa Orşova. (13)

Grupul lui Uţă l-a exterminat cu cruzime, la 8 noiembrie 1948, pe muzicantul Lazăr Cernescu, activist P.M.R. din Domaşnea. Înainte de a-l ataca, partizanii îi scriseseră lui Lazăr Cernescu, cerându-i „să se lase de partid.” (14) Grupul lui Blănaru l-a ucis, tot în noiembrie 1948, pe ceferistul Cornel Novac din Teregova şi apoi i-a răpit şi ucis, la 22 februarie 1949, pe ţăranii Mihai Cherciu şi Gheorghe Munteanu, ambii înscrişi în P.M.R. În acel moment erau descoperiţi de Securitate. În schimbul de focuri care a urmat, în noaptea de 22-23 februarie 1949, grupul lui Blănaru i-a rănit pe sublocotenentul Vasile Airoaei şi pe caporalii Ion Nedelcu şi Spiridon Coman, dintre cadrele Securităţii. (15) Surse neverificate pretindeau că partizanii ar mai fi ucis un comunist, pe nume Davidescu. Ei ar mai fi trimis o scrisoare de avertizare şi Elenei Iova, preşedinta Uniunii Femeilor Democrate din satul Rusca. Apoi ea ar fi fost, de asemenea, ucisă, împreună cu colega ei, Floarea Dobre. Chiar şi soţia lui Lazăr Cernescu, Călina, ar fi primit, la rândul ei, un mesaj de ameninţare, în momentul în care a fost „propusă” ca deputat în Sfatul popular. Lazăr Cernescu fusese, de altfel, primul comunist din satul Rusca! (16)

La 3 februarie 1949, grupul lui Uţă a descoperit în rândurile sale doi trădători („studenţii” Modest Gladin şi Petre Bocletaru), pe care i-a executat la locul numit Valea Căţelei, la 12 km de Mehadia. (17) Membrii aceluiaşi grup au aruncat o grenadă în faţa casei plutonierului-major Ioviţă din Domaşnea, care a explodat, iar Romulus Mariţescu i-a trimis o scrisoare şefului de post din Teregova, plutonierul-major Pârjan, ameninţându-l cu exterminarea. (18) Chiar autorităţile comuniste trebuiau să recunoască următoarea realitate: „Membrii bandelor teroriste au pus la cale şi executat o serie de asasinate, alegându-şi victimele din rândul ţăranilor muncitori care în comunele lor activau în organizaţia de partid, în organizaţiile de masă sau în conducerea comunelor (…). Banda condusă de acuzatul Tănase Ion a plănuit să treacă la asasinarea unor conducători ai organelor autorităţii de stat, iar banda lui Blănaru şi Ionescu Gheorghe a încercat în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949 un atac armat în comuna Teregova-Severin.” (19) La 2 ianuarie 1949, patru membri ai grupului de la Teregova au capturat doi ţărani favorabili regimului, pe care i-au eliberat în schimbul promisiunii că în termen de cinci zile le vor procura o armă cu lunetă. Ei i-au bătut şi i-au dezbrăcat de haine şi pe Nistor Nemeş din Cornereva, pe Gheorghe Vulpeş, pe care l-au lăsat în pielea goală, pe Iancu Nemeş, căruia i-au luat şi banii, şi pe Petru Sisi. (20)

Împotriva lor, autorităţile au recurs la concentrări masive de trupe de represiune. Securitatea dispunea în acea perioadă de efective deosebit de mari, atât datorită nevoii regimului comunist de a se sprijini pe un organ represiv foarte dezvoltat, cât şi datorită limitării drastice a forţelor armate ale ţării prin articolul 11 al Tratatului de pace dintre România şi puterile aliate şi asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947. Articolul 12 al aceluiaşi tratat stipula: „Personalul armatei, marinei şi aviaţiei române, care depăşeşte efectivele respective îngăduite prin articolul 11, va fi licenţiat în termen de şase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului de faţă.” Iar articolul 13 adăuga: „Personalul, care nu face parte din armata, marina sau aviaţia română, nu va primi niciun fel de instrucţie militară, navală sau militară aeriană.” (21) Anexa II la acest articol definea astfel instrucţia militară: „Studiul şi practica folosirii materialului de război, conceput sau adaptat în mod special pentru scopuri militare, şi a dispozitivelor de instrucţie corespuntătoare; studiul şi executarea tuturor exerciţiilor sau manevrelor folosite în învăţământul sau practica evoluţiunilor executate de forţele combatante în luptă; studiul metodic, al tacticei, al strategiei şi al serviciului de stat-major.” (22) Era exact ceea ce făceau, în acei ani, în România, trupele de Securitate, în rândul cărora erau înrolaţi masiv tinerii incorporabili!

Pentru a se înteţi lupta împotriva partizanilor, oficialităţile au convocat şi numeroşi rezervişti, ceea ce a creat o anumită psihoză în rândurile populaţiei, aceasta fiind, se pare, şi intenţia regimului. De altfel, 90% din efectivele armatei române erau în acel moment concentrate în Banat, la graniţa cu Iugoslavia lui Tito. (23) Din ianuarie 1951, ca replică faţă de crearea N.A.T.O., Stalin determinase autorităţile comuniste române să încalce prevederile Tratatului de pace, trupele militare fiind mult sporite şi echipate masiv. (24) Au fost mobilizaţi mai ales muncitori din fabrici, pentru a se evita concedierea lor din cauza lipsei de materii prime. Se încerca, astfel, să se evite noi tulburări.

Sporirea numărului grupelor de rezistenţă, mai ales în cursul anilor 1949-1950, a dus la constituirea unor unităţi militare şi chiar a unor batalioane speciale, care operau în diferite regiuni ale ţării, între care, în primul rând, în Munţii Banatului şi în împrejurimile Reşiţei. (25) La începutul anului 1953 au fost constituite, la nivelul regiunilor, unităţi speciale pentru lupta împotriva partizanilor. În acest scop, erau predate cursuri de profil în şcolile militare. Ca un exemplu concret, împotriva lui Uţă şi a colegilor săi, încă în 1949, comuniştii introduseseră în munţi chiar şi armată sovietică. Ofiţerii sovietici se şi îndeletniceau, de altfel, cu pregătirea batalioanelor mobile de asalt. (26)

Cum era de aşteptat, în anii care au urmat, numărul partizanilor a fost continuu redus de asprimea iernilor, de dublarea sau triplarea efectivelor de Miliţie şi Securitate, de înmulţirea agenţilor provocatori. Mulţi dintre ei au pierit în primii ani, alţii au fost prinşi, mai ales când se adăposteau în sate din cauza bolilor. Alţii au renunţat la luptă şi au încercat să se reintegreze în viaţa civilă. Au fost ajutaţi prin procurarea de acte false. Unii au reuşit să rămână ascunşi chiar pentru perioade mai îndelungate.

Fiind încercuiţi de Securitate la vârful Pietrele Albe de pe Semenic, Spiru Blănaru şi Gheorghe Ionescu, la îndemnul lui Nicolae Ghimboaşă zis Micluţ din Teregova, dăduseră ordin să se ocupe poziţii şi să se tragă asupra securiştilor. Blănaru a luat comanda grupului, aranjând membrii în dispozitiv, între care erau Nicolae Ghimboaşă, Gheorghe Smultea din Teregova, Petre Puşchiţă zis Liber din Domaşnea şi Petre Anculia, toţi înarmaţi. Ghimboaşă şi Smultea au fost capturaţi, iar Anculia şi Gheorghe Urdăreanu au fost ucişi în luptă. Ceilalţi s-au retras în pădure şi   s-au împărţit în grupuri mai mici. Spiru Blănaru a fost capturat lângă Feneş, unde venise să se aprovizioneze, la 10 martie 1949, iar Romulus Mariţescu după două săptămâni. (27) Un grup de 12 partizani au fost judecaţi de către Tribunalul militar din Timişoara în zilele de 21-25 iunie 1949. Cinci dintre ei au fost condamnaţi la moarte (Spiru Blănaru, Petre Domăşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu zis Fert), iar ceilalţi la închisoare sau muncă silnică pe termen lung. Ei au fost însă executaţi, indiferent de pedeapsa primită, în două serii, în zona „Pădurea Verde” de la marginea Timişoarei. (28)

Procesul acesta din iunie 1949 a fost intens mediatizat în presa regimului, care spera să descurajeze alte acţiuni asemănătoare de rezistenţă. În timpul desfăşurării procesului, în Banat activiştii şi propagandiştii partidului au convocat mari adunări „populare”, care condamnau în moţiuni energice activitatea organizaţiilor de partizani. Scânteia menţiona astfel de adunări la fabrica C.A.M. din Timişoara, la uzinele „Oţelu Roşu”, la Fabrica de Ceramică din Jimbolia, la „Romitex” Timişoara, la Uzinele Textile Arad şi Industria Textilă Lugoj, precum şi la studenţii bănăţeni ai facultăţilor de filologie, filosofie, psiho-pedagogie, istorie şi geografie de la Universitatea „C.I. Parhon” din Bucureşti. (29) Săptămânalul Flamura Roşie din Reşiţa apărea într-o ediţie specială dedicată exclusiv procesului, (30) iar în numărul următor menţiona adunările „oamenilor muncii” de la Reşiţa, Anina, Secu, Doman şi Ocna de Fier. (31)

Dar cum decurgeau anchetele Securităţii în acei ani? Iată cum şi le amintea comunistul Herber Zilber, care avusese şi el ocazia să le cunoască pe propria piele: „Pentru a evita glonţul, am învăţat în prealabil pe de rost toate elucubraţiile pe care eu, ceilalţi inculpaţi şi martorii falşi am fost obligaţi să le scriem în cursul aşa-zisei anchete din 1952-1954. Apoi le-am debitat timp de cinci ore în faţa Tribunalului suprem al Forţelor armate, instanţa supremă a justiţiei populare.” (32) Dar ce însemna aceasta? „Mi-am adus aminte ce au declarat Kamenev şi Buharin, Zinoviev şi Rakovski, Traicio Kostov, Rajk şi Slański, apoi am scris un roman foileton similar – o sinteză a celor citite -, dar cu nume româneşti. Am declarat că am fost agent de Siguranţă, spion anglo-american, complotist, asasin şi trădător. N-am pregetat să declar că am vrut să răspândesc ciuma în cartierele muncitoreşti, că am organizat inflaţia şi am sabotat stabilizarea, că am cedat Banatul Iugoslaviei printr-un acord semnat cu Moşa Pijade ş.a.m.d.” (33) La aceasta trebuie adăugat şi faptul, deloc fără importanţă, că, între anii 1950 şi 1955, prezidiul Marii Adunări Naţionale nu a acordat aproape nicio graţiere condamnaţilor la pedeapsa capitală!

Câţiva ţărani, membri ai grupului lui Spiru Blănaru, arestaţi în 1949 în Munţii Banatului, au fost închişi la Gherla, unde, nemaiputând suporta regimul inuman de detenţie, s-au spânzurat. (34)

La începutul lunii februarie 1949, masivul grup de la Teregova, după luptele grele purtate cu trupele de Securitate, a hotărât să se împartă în grupări mai mici şi să se deplaseze înspre alte zone. Astfel, colonelul Ion Uţă s-a retras prin pădurile din hotarul Pârvovei şi de acolo spre Borlovenii Noi, pe valea Brezoviţei de la poalele Semenicului, în speranţa că va scăpa de urmărirea Miliţiei şi a trupelor de Securitate. Grupul, format din opt persoane, în frunte cu colonelul Uţă, a fost găzduit câteva zile la coliba lui Iosif Puiu din Pârvova. De acolo, au trecut la sălaşul lui Dionisie Careba din Borlovenii Noi, lângă apa Ţerovei. Locul nefiind însă îndeajuns de ferit, ei  i-au cerut lui Dionisie Careba să-i conducă la un loc mai ascuns, anume la coliba lui moş Meilă Careba de pe valea Brezoviţei, unde erau depozitate multe arme şi muniţii. În drum spre noul adăpost, Ion Uţă îi înjura pe americani, spunând că „şi cu roaba ar fi ajuns, dacă aveau de gând să vină.” (35) După ce au stat trei zile în noul ascunziş, ei l-au trimis pe Andrei Vădraru la Mehadica, după alimente şi noi informaţii. Dar acesta i-a trădat, anunţând postul de Miliţie din sat. Ca urmare, în noaptea de 7-8 februarie 1949, coliba în care locuiau a fost înconjurată de numeroase trupe de Securitate şi, după un dur schimb de focuri de o oră şi jumătate, ea a fost cucerită, iar colonelul Uţă a fost ucis, refuzând să se predea, după ce trăsese cu mitraliera până la ultimul cartuş. Au mai pierit tot atunci gazda, moş Meilă Careba, şi încă un partizan, anume Ilie Voica din Domaşnea. Partizanul Mircea Vlădescu a fost rănit şi capturat, iar alţii câţiva (între care Dumitru Mutaşcu zis Fus din Verendin şi Iancu Baderca din Mehadia) au reuşit să fugă în munţi. În urma acestei acţiuni în forţă a fost lichidat grupul dârzului şi neînfricatului luptător anticomunist, colonelul Ion Uţă. Ca urmare a acestui fapt, au mai fost arestaţi şi condamnaţi Dionisie Careba, pentru că fusese călăuza partizanilor, şi Petre Borchescu din Borlovenii Noi, pentru că le dăduse alimente şi ziare. (36)

Un alt grup a sosit în Munţii Almăjului la începutul lunii martie 1949, venind tot dinspre Teregova. Era format din notarul public Gheorghe Ionescu din Teregova, economistul Vasile Văluşescu din Prigor, studentul Petru Bejan din Pădureni şi Iancu Ghimboaşă, ţăran din Teregova. Ei au pătruns pe valea Putnei, care era bine cunoscută de Vasile Văluşescu. În vara anului 1949, lor li s-au alăturat Emil Purdelea şi Iosif Pitic din Gârbovăţ, care erau urmăriţi de Miliţie încă din primăvară. Cerând să fie primiţi în organizaţia din Teregova condusă de Gheorghe Ionescu, ei au depus un jurământ de credinţă cu mâna pe Biblie, spunând: „Jur credinţă organizaţiei – cei ce trădează să fie împuşcaţi.” (37) Timp de doi ani, acest grup a peregrinat prin pădure, de la stână la stână. În octombrie 1949, şi-au săpat în pământ un adăpost la locul numit Povârnata din Munţii Almăjului, format din două camere şi un depozit de lemne de foc. Au captat în cameră apa unui izvor, iar fumul de la sobă ieşea la 120 m distanţă, printr-o scorbură. (38) Iarna anilor 1949-1950 au petrecut-o în acest adăpost. Dar în toamna anului 1950, hăituiţi, s-au despărţit şi au fost prinşi, rând pe rând. Vasile Văluşescu a fost arestat acasă, la Prigor, la 15 octombrie 1950, unde, deşi stătea ascuns într-un beci, a fost trădat de o prietenă. Iosif Pitic a fost ucis într-o încăierare cu Miliţia, iar Emil Purdelea a fost capturat. La fel, au fost capturaţi şi Gheorghe Ionescu şi Iancu Ghimboaşă, chiar la Teregova. Ei au fost condamnaţi de Tribunalul militar din Timişoara la pedeapsa cu moartea, respectiv 10 ani privaţiune de libertate, pentru delictul de „uneltire împotriva ordinii publice.” (39)

Grupul lui Gheorghe Ionescu a fost aprovizionat cu alimente de mai multe familii din zona Almăjului, precum: Toma Rotariu şi Ion Rotariu din Prigor, Ion Ţăranu din Putna şi Milă Zamela din Borlovenii Vechi. Pentru aceste fapte, au fost arestaţi şi condamnaţi: Ion Rotariu la patru ani de închisoare şi Milă Zamela la trei ani închisoare. (40)

În acei ani, erau menţionate şi sabotaje în industrie, cauzate, în primul rând, de situaţia economică deosebit de critică din România. Chiar ziarul Scânteia consemna în cursul anului 1953 acte de sabotaj la fabrici din Arad, Hunedoara, Cluj. (41) Tot în vara lui 1953 erau semnalate şi grupuri formate din dezertori din armată, asemenea cazuri consemnându-se, de exemplu, în garnizoanele din Arad, Timişoara, Turnu Severin etc. Ei atacau magazinele săteşti şi cooperativele, fiind sprijiniţi de populaţia de la sate. (42) Totodată, grupuri asemănătoare de partizani mai acţionau şi în alte zone ale Banatului de sud, ca de pildă la Oraviţa-Ciclova sau pe valea Bistrei.

Încă din 1948, în raza comunei Mehadica începuse să activeze grupul condus de Sfârloagă. (43) Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă din Domaşnea acţiona în special în preajma localităţilor Rusca, Domaşnea, Cornereva şi Borlovenii Vechi. Grupul lui era constituit atât din localnici, cât şi din mehedinţeni refugiaţi. Ei atacau magazine, locuinţe ale unor colaboraţionişti cu regimul aflat la putere, precum şi sedii ale unor posturi de Miliţie. Unul dintre conducătorii acestui grup a fost mehedinţeanul Nicolae Ciurică, originar de lângă Baia de Aramă. Acesta fusese încă din 1945 om de legătură al colonelului Ion Uţă, refugiat pe atunci în zona din preajma localităţii Cornereva. El avea o serie întreagă de astfel de oameni de legătură, care îi asigurau totodată şi alimentarea. În iulie 1950, în comuna Sacu, doi dintre aceştia, Nicolae Ciurică şi Ion Avram din localitate, au fost prinşi de doi miliţieni în casa ultimului. Ciurică a reuşit să evadeze de sub escortă, care îl ducea către închisoarea din Craiova, sărind din tren în zona Poarta-Teregova. De acolo, a mers la partizanii lui Sfârloagă, aflaţi atunci pe muntele Olanu. (44)

În noaptea de 1 noiembrie 1950, a avut loc o confruntare la Domaşnea, când casa lui Gheorghe Badiu a fost încercuită de circa 400 de militari şi trupe de Securitate. În casă se aflau, pe lângă gazdă, Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă, Nicolae Ciurică şi fierarul Meilă. Ei fuseseră vânduţi de Stasia, o femeie care până atunci îi aprovizionase permanent. Ciurică menţiona: „N-a fost singura care ne ajuta. Majoritatea localnicilor ţineau cu noi, voiau să rezistăm. Prea puţini erau pe atunci dornici de comunişti.” (45) Gheorghe Badiu şi Meilă s-au predat, dar Sfârloagă şi Ciurică au reuşit să fugă. Ciurică a trecut pe la Lacul Cerbului şi a ajuns la familia Urdăreanu din Cornereva. În aceeaşi seară a plecat în Munţii Godeanu, unde i-a regăsit pe partizani, care peregrinau dintr-un loc într-altul: „Noi nu eram niciodată în acelaşi loc. Iarna asta eram în Retezat, iarna următoare în altă parte, pentru că în timpul verii adăpostul putea fi descoperit. În iarna aceea am iernat sub Ţarcu, la izvoarele Hidegului.” (46) Ciurică l-a reîntâlnit pe Sfârloagă în apropiere de Feneş, într-un sălaş. În seara următoare, ei s-au reîntors la Domaşnea, luând legătura cu Pătru Armeni, care le-a comunicat faptul că armata se retrăsese. Seara l-au atacat pe maiorul Zoltan Kling, comandantul Securităţii din Lugoj, care pleca de la Teregova la Herculane. Acesta, însă, a reuşit să scape.

Adăpostul din iarna anilor 1950-1951 a fost în Munţii Ţarcu: „Adăpostul era o cazemată în pământ, cu lemn pus deasupra şi locuri de ieşire, locuri camuflate. În adăpost aveam toată aprovizionarea pe patru-cinci luni: cartofi, carne, brânză, sare, făină. Dacă aveam cartofi şi brânză, rezistam toată iarna. După ce intram la adăpost, nu mai ieşeam până primăvara, doar scurt, în jur, şi numai când stătea să ningă. Şi apa, de multe ori, o băgam la adăpost, pentru că apa era controlată. Împrospătam apa, tăiam lemne şi le aduceam numai când stătea să ningă, seara, apoi ningea peste noapte şi ni se acopereau toate urmele.” (47) De două ori, grupul a fost surprins în timpul iernii în astfel de adăposturi, dar reuşea să scape prin ieşirile camuflate. O dată fusese la Steierdorf, către Valea Almăjului, iar a doua oară la Nera, când grupul cuprindea 70 de membri, dintre care 22 erau numai din Teregova. (48) În 1951, grupul a atacat cinci miliţieni pe Semenic, luându-le muniţia, dezarmându-i şi legându-i.

Tot în 1951, la sălaşul lui Ilie Urdăreanu, Securitatea a capturat doi membri ai grupului lui Sfârloagă, care stătuseră ascunşi într-o groapă anume săpată şi bine mascată aproape trei luni. Dispuneau de arme automate, muniţie şi grenade. Armamentul şi-l procurau din rezervele abandonate în munţi, în timpul celui de-al doilea război mondial. (49)

Grupul lui Sfârloagă l-a ucis pe invăţătorul Dumitru Gorgan din Mehadica în seara zilei de 13 decembrie 1948. (50) Ei au răpit-o şi pe Anastasia Benghia din Domaşnea, cea care îi trădase, au torturat-o şi au   ucis-o. La 22 mai 1951 au atacat satul Cănicea de lângă Domaşnea, jefuind magazinul cooperativei, iar după o săptămână, satul Borlovenii Vechi. De acolo au răpit câţiva colaboraţionişti, pe care i-au dus, sub ameninţarea automatelor, în pădure, către Muntele Mic. Acolo, unul dintre ei, Iosif Imbrescu, a fost legat de un stejar şi împuşcat. (51)

După această ultimă acţiune, şeful Miliţiei regiunii Severin, maiorul Viorel Tăurescu (ulterior general, şef al Inspectoratului judeţean Timiş al Ministerului de interne), a dat imediat alarma. Întregul efectiv pregătit pentru acţiunile de urmărire şi scotocire în vederea capturării ori a nimicirii partizanilor s-a îndreptat către Munţii Semenic. „Potrivit planului dinainte conceput, efectivele aflate în acel moment în mai multe puncte apropiate de locul unde fusese semnalată banda, au început deplasarea operativă, simultană şi concentrică, pentru a-i încercui pe răufăcători, înainte ca ei să ajungă în masivul muntos, mai greu accesibil.” (52) Grupa călare de la Bozovici, condusă de sergentul Virgil Păsărică, a traversat pădurea de la poalele Muntelui Mic, iar restul efectivului, dispus în mai multe eşaloane, a urcat către izvoarele pârâului Nera, pentru a constitui un semicerc, de unde să înceapă scotocirea. În momentul în care maiorul Viorel Tăurescu instala trupele în poziţiile stabilite, sergentul Virgil Păsărică a fost împuşcat mortal de partizani. (53) Deşi unii dintre ei au fost capturaţi, atunci sau mai târziu, alţi partizani au izbutit să fugă, fiind hăituiţi în continuare de oamenii Securităţii. Aceştia, deghizaţi în ciobani sau tăietori de lemne, organizau pânde şi capcane pentru a descoperi ascunzişurile fugarilor. În scurt timp, grupul a fost aproape în întregime capturat. Doar Sfârloagă, în învălmăşeala ultimei lupte, a reuşit să se furişeze în desişul pădurii. Pentru capturarea sa a acţionat un grup de ofiţeri, între care Vasile Rednic, Ioan Pop, Constantin Popescu şi alţii, care au declanşat „zile şi nopţi de pândă, supravegheri, investigaţii.” (54) Apropiindu-se iarna, se aşteptau ca Sfârloagă să nu rămână în munţi, ci să caute adăpost într-un sat. Vasile Rednic a descoperit că la Sadova Nouă, comuna Slatina-Timiş, la peste 25 km de Domaşnea, Sfârloagă avea un cunoscut cu care făcuse armata. Deghizat în pădurar, el l-a acostat pe acesta pe uliţă, iar acesta l-a trădat pe Sfârloagă, care era          într-adevăr ascuns la el în beci. Sub casă exista o galerie anume săpată, pe unde el putea pleca până în grădină, care era, la rândul ei, la câţiva paşi de pădure. Trei securişti au încercuit beciul, dar Sfârloagă nu s-a predat viu, ci a utilizat armamentul de care dispunea. Securiştii au ripostat aruncând grenade, care l-au răpus. (55)

Ciurică a fost arestat abia în 1954, la Cornereva, la locuinţa familiei Urdăreanu. A fost condamnat la 25 ani muncă silnică, pentru „organizaţie subversivă şi teroare.” A fost eliberat după zece ani, în 1964. (56)

Ca o recunoaştere implicită a ostilităţii lor fundamentale faţă de comunism, locuitorii a numeroase aşezări din Culoarul Timiş-Cerna şi alte zone apropiate din sudul Banatului (Cornereva, Teregova, Prigor, Iablaniţa, Slatina-Timiş etc.) au fost scutiţi de calvarul colectivizării forţate. (57) Cu toate acestea, Dan Deşliu, în celebrul său poem proletcultist Lazăr de la Rusca, avea tupeul să scrie, referindu-se la ţăranii bănăţeni: „Creşte mare, creşte zid / Dragostea pentru partid, / Care-ndrumă, care-nvaţă / Pentru pace, pentru viaţă.” (58)

Grupurile de la Teregova au cunoscut o puternică influenţă şi în localităţile de pe Valea Almăjului, unde, după cum s-a văzut, ele se retrăseseră în momentele critice. Acolo, rezistenţa anticomunistă şi acţiunile de partizani au fost organizate de localnici încadraţi în organizaţii anticomuniste. La rândul lor, membrii grupărilor de la Teregova şi Domaşnea, în frunte cu însuşi colonelul Ion Uţă, găsindu-şi adăpost în satele almăjene, precum şi în Munţii Almăjului şi Semenic, au stimulat şi acţiunile din acele locuri. (59)

Organizaţia anticomunistă din Valea Almăjului se formase încă din vara anului 1948, fiind condusă de profesorul de istorie din Bozovici, Doru Blaj, care urmărea să se integreze într-o organizaţie bănăţeană comună, împreună cu cei din Teregova şi din alte părţi, de Traian Blaj, fostul prefect al Poliţiei din Oraviţa, şi de avocatul Cornel Costea din Bocşa Montană. Organizaţia lor era una de tip piramidal, astfel încât numai şefii direcţi se cunoşteau între ei. În organizaţie erau înscrişi ca membri locuitori din toate satele almăjene. La Bănia, jurământul de credinţă a fost luat de către preotul Pavel Bogoevici, în biserică, pentru membrii din Bănia şi Gârbovăţ. Un membru de bază a fost şi croitorul Traian Şchiopu din Bozovici, în a cărui locuinţă a fost ţinută cea mai importantă şedinţă a organizaţiei, din vara anului 1948. Cu acest prilej, s-a propus contactarea organizaţiilor din Teregova, pentru a se realiza unitatea luptei anticomuniste. În acest scop, a fost trimis la Teregova tânărul Gheorghe Brebu, care s-a întâlnit în clădirea Ocolului silvic cu fiii preotului Coriolan Buracu şi cu Ileana Văluşescu din Prigor. Nu au ajuns însă la înţelegere, deoarece Florin Buracu spunea că, fiind urmăriţi pretutindeni, momentul nu era bine ales. (60)

Organizaţia anticomunistă din Almăj avea ca scop înarmarea populaţiei. Acţiunea trebuia să înceapă la Oraviţa, prin atacarea garnizoanei militare şi sustragerea de armament şi muniţie. Acest obiectiv nu a putut fi însă realizat, deoarece au fost descoperiţi şi au început arestările. Printre membrii organizaţiei se numărau: Traian Şchiopu, Ion Ciocu, Ion Chetrinescu, Mircea Cârmaciu, Alexandru Eva, Ilie Rusmir; elevii: Petru Micicoi, Ion Micicoi, Viorel Pistrilă, Petru Craia, Gheorghe Brebu; ţăranii: Alexandru Puia, Alexe Bodrilă, Vichente Albu, Novac Albu, Damaschin Căpăţână, Petru Pitic, Dănilă Ciortuz; preoţii: Pavel Bogoevici, Coriolan I. Buracu, Tiberiu Suta, Alimpe Aldescu; secretarul Comunităţii de avere din Bozovici, Nicolae Craia; tâmplarul Nicolae Popişte etc. (61)

Pentru o coordonare a organizaţiei, a venit de la Bocşa şi Traian Blaj, în toamna anului 1948. El a stat la Bănia şi la Bozovici. Fiind urmăriţi, Traian Blaj şi Ion Chetrinescu, cronicar la Poliţia din Oraviţa, au încercat să se ascundă în punctul Zăbăl de pe valea Minişului. Ei au fost însă descoperiţi pe drum şi arestaţi. Au urmat arestările lui Doru Blaj la Anina, a preotului Pavel Bogoevici, a lui Alexandru Puia, Alexandru Craia şi Petru Craia. Traian Şchiopu, arestat în octombrie 1948, a fost condamnat la patru ani închisoare, dar a executat cinci ani. Părintele Bogoevici, condamnat la un an şi jumătate, a executat doi ani. Alexe Bodrilă, Gheorghe Brebu şi Damaschin Căpăţână, speriaţi, s-au retras în Munţii Almăjului în decembrie 1948, stând ascunşi acolo până în iarna următoare. Între timp, Damaschin Căpăţână a fost ucis de Miliţie. Transfugii nu au fost însă trădaţi de populaţia Almăjului, care i-a aprovizionat şi i-a ascuns. În acest sens, Traian Şchiopu declara: „Oamenii erau de partea noastră, nu ne-au trădat. Credeam că se va termina repede cu acest regim, cu sprijinul Occidentului şi al americanilor – care   ne-au înşelat aşteptările.” (62) Preotul Coriolan I. Buracu a fost arestat în casa părintească de la Prigor, în ziua de 14 decembrie 1948, la fel ca şi alţi membri ai organizaţiei, despre care aflaseră organele de Securitate şi Miliţie din Oraviţa. El a fost condamnat la un an de către Tribunalul militar din Timişoara, iar în 1951 a fost dus pentru încă un an la Canal. (63)

Au mai fost arestaţi elevii Mihai Buracu din Prigor şi Nicolae Băcilă din Lăpuşnicu Mare, pentru că făcuseră parte din Frăţiile de cruce şi Mănunchiul de prieteni, organizaţii „subversive” legionare, care îşi propuneau să educe tinerii în spiritul moralei creştine şi anticomuniste. Mihai Buracu, fiul cunoscutului luptător pentru limbă şi neam, Coriolan I. Buracu, era elev la Liceul „Traian Doda” din Caransebeş, fiind arestat în ultima zi de cursuri, 9 iunie 1949. A fost condamnat la doi ani de închisoare şi a făcut cinci ani. Nicolae Băcilă, elev la Şcoala normală din Timişoara, a fost arestat în aceeaşi zi. A fost condamnat tot la doi ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale (articolul 209 din Codul Penal), executând trei ani şi fiind apoi deportat pentru alţi doi ani la Nehoiu-Buzău, în Munţii Vrancei. Totodată, patru familii din Lăpuşnicu Mare au fost deportate în Bărăgan, pentru motivul că erau înrudite cu liderul social-democrat Eftimie Gherman, care reuşise să fugă în Occident. (64)

Referitor la rezistenţa din Almăj, Pavel Panduru scria: „În acele clipe grele pentru poporul român, locuitorii Almăjului şi-au dovedit din plin atitudinea anticomunistă şi antirusească, prin opoziţia faţă de noile autorităţi sub diferite forme.” (65) De exemplu, tinerii satelor cântau cu multă îndrăzneală următoarele versuri:

                   „Foaie verde lemnu’ mic,

                   Am trăit în Semenic

                   Fără casă, făr’ nimic,

                   Cu capul pe rădăcină,

                   Cu carabina în mână.

                   Fără perină la cap,

                   Cu rucsac şi automat,

                   Fără perină la spate,

                   Cu rucsac şi cu grenade.

                   Automat, să nu mă minţi,

                   Când trag, tu să te aprinzi!” (66)

În adăpostul din pădurea în care locuia, Aurel Vernichescu, unul dintre conducătorii rezistenţei de la Teregova, a fost vizitat, în februarie 1949, de Ion Tănase, care i-a comunicat faptul că gruparea sa pregătea organizarea unei revolte la Timişoara şi Arad. Ulterior, şi alţi emisari ai acelui grup l-au vizitat pe Vernichescu, ţinându-l la curent cu evoluţia situaţiei şi cu planul de pregătire a răscoalei. Aceştia i-au cerut să-şi constituie o organizaţie proprie, cu care să ocupe simultan oraşele Lugoj, Caransebeş şi Reşiţa. (67) Ei au stabilit împreună să intercepteze căile de comunicaţie care legau valea Timişului până la Ariniş, creând ulterior posibilitatea ocupării Caransebeşului. Insurecţia era prevăzută pentru data de 18-19 martie 1949. (68)

Grupul din Arad şi Timişoara era condus la Arad de fostul gardian public Teodor Ungureanu, care ţinea legătura cu conducătorii de la Timişoara, Ion Tănase şi Barna. Ion Tănase, împreună cu avocatul Bugariu, întocmiseră planul de ocupare a Aradului. Ordinul de ocupare a sosit de la Timişoara în seara de 17 martie 1949, când Bugariu a adunat 11 oameni, cărora le-a citit ordinul. Acesta prevedea ocuparea instituţiilor şi arestarea conducătorilor şi a autorităţilor. (69) Arme şi ajutoare urmau să sosească tot de la Timişoara. Gheorghe Popovici avea misiunea, la Timişoara, de a recruta noi membri în organizaţie, de a procura arme şi de a le depozita la el acasă. Astfel, el a devenit unul dintre conducătorii grupului. La locuinţa sa erau depozitate patru pistoale, un pistol automat şi 15-16 grenade, iar în prăvălia sa erau păstrate manifestele adresate populaţiei, aduse de Constantin Voichiţă. (70) Popovici a scris, după dictarea lui Ion Tănase, un plan de atacare a instituţiilor militare şi civile din Timişoara, Arad şi Caransebeş. Gheorghe Popovici, împreună cu Ion Tănase şi Gheorghe Szabó, trebuiau să fie la comandament în momentul declanşării operaţiunilor. Manifestele au fost şapirografiate şi multiplicate de aceiaşi Ion Tănase şi Gheorghe Popovici. (71) Tănase era comandantul organizatoric al grupării. Ei aveau legături chiar şi la Bucureşti, cu Ştefan Florescu.

O puternică rezistenţă s-a resimţit şi în sânul populaţiei sârbeşti din Banat, după rezoluţia Biroului informativ (Cominform) din iunie 1948, prin care era excomunicat Tito. În acest sens, Liubomir Stepanov consemna: „O parte din membrii Consiliului executiv (al Uniunii Asociaţiilor Culturale Democratice Slave din România, n.n.) nu a fost de acord cu însuşirea forţată a rezoluţiei I.B.-ului, iar la întrunirile organizate de către P.M.R. în satele noastre, membri ai conducerii Uniunii explicau oamenilor noştri injusteţea campaniei duse împotriva Iugoslaviei şi s-au postat alături de poziţia P.C.I. Concomitent, Miloş Todorov şi Boja Stanoievici au ajuns la concluzia să se delimiteze de rezoluţia adoptată anterior, redactând chiar o anti-rezoluţie, pe care au trimis-o la semnat tuturor membrilor Consiliului executiv de prin satele noastre. Acest document a ajuns, datorită trădării, în mâinile organelor de partid. Întregul Consiliu executiv a fost arestat şi dus la interogatoriu la comitetul regional al P.M.R.” (72) De altfel, şi gruparea lui Ion Tănase şi Teodor Ungureanu stabilise legături, prin Gheorghe Popovici, cu rezistenţa sârbească. (73) Popovici a primit de la Tănase o delegaţie scrisă în această privinţă.

În zona Munţilor Arinişului din nordul judeţului Caraş, primul grup de partizani a fost condus de Ion Arăngeanu din Remetea-Pogănici, fiind format din Ion Şubă şi Ioviţă, din acelaşi sat. Alţi luptători, solitari, erau Ion Jura din Fârliug şi Beg din Dezeşti, care creau unele probleme jandarmilor. Într-o confruntare cu jandarmii, Ioviţă a fost împuşcat mortal, iar Ion Şubă rănit şi capturat. Ion Arăngeanu a reuşit să fugă în satul Visag, apoi în satul Bărbosu, unde s-a aliat cu Văcărescu din Lugoj, care era tot un partizan urmărit de jandarmi. Încercând să revină acasă, Arăngeanu a fost ucis de jandarmii care îl pândeau. Mai târziu, ucigaşul a fost, la rândul lui, omorât de Văcărescu, pe şoseaua dintre Remetea-Pogănici şi Lugoj.

Un luptător solitar era, în aceeaşi zonă, Ion Jura din Fârliug, trădat însă de soţia sa şi împuşcat de plutonierul Popovici. Şi plutonierul Popovici a fost ucis, de soldatul Muşat din Dezeşti, care dezertase din unitatea sa militară de la Lugoj. Moartea lui Jura a sporit nemulţumirea populaţiei din preajmă.

După falsificarea de către comunişti a rezultatelor alegerilor din noiembrie 1946, în satul Duleu a fost format un grup din Iosif Cireşan, Gheorghe Bulgăr, Petru Pau şi Ion Franţ zis Gruia. Ei au luat legătura cu Ion Boldureanu din Herendeşti, care avea bune relaţii cu grupurile lui Uţă şi Domăşneanu, precum şi cu un căpitan de la magazia de armament din Lugoj şi cu plutonierul-major Ursu, angajat la aceeaşi magazie, care îi aproviziona şi pe cei sus-menţionaţi. Iosif Cireşan l-a atras în grup şi pe Ion Laţcu zis Chera din Remetea-Pogănici, care începuse lupta în comuna Ezeriş, unde l-a împuşcat mortal pe un comunist venit să adune cotele. Acesta a cerut să fie adus şi prietenul său, Ion Dârloni din Sacoşu Mare. Împreună au preluat comanda grupului, în toamna anului 1947. Alte grupuri, mai mici, se formaseră tot pe atunci la Zorlenţu Mare (sub conducerea doctorului Vuc) şi la Bocşa Montană (sub conducerea lui profesorului de muzică Câlniceanu).

Grupul Chera-Dârloni a devastat casa comunistului Petru Băndăşilă zis Vesa din Valea Mare, care luase pentru stat tot grâul ţăranilor din acea localitate. Ca urmare, populaţia a prins curaj şi nu a mai predat cotele şi impozitul, spărgând chiar magazia în care depozitase Băndăşilă grâul strâns. „În acea vreme, perceptorii şi colectorii nu au mai intrat în satele Duleu şi Valea Mare.” (74) Grupul a devastat apoi notariatul din comuna Valeapai, condus de Nicolae Turcu, al cărui secretar, Pavel Liuba, era agent al Securităţii. Chiar unii oameni ai autorităţilor au trecut de partea acestui grup, precum paznicul de câmp Gheorghe Bandu zis Burda, care îi găzduise pe Chera şi pe Dârloni şi îi prevenea când se apropiau trupele de Securitate. Acesta chiar i-a avertizat că satul Duleu va fi cercetat de un batalion de Securitate, comandat de căpitanul Tomescu. Ca urmare, grupul  s-a retras în pădurile din preajma Bocşei, la locul numit Smida. Acolo au bătut patru comunişti care exploatau nişte muncitori forestieri, fără a-i îmbrăca acceptabil şi trăgându-le bani din salarii. Speriaţi, şefii de post din comunele Vermeş (Crainic) şi Fârliug (Moşoarcă) au transmis partizanilor că ei nu vor activa contra lor. Singur, şeful din Valeapai (plutonierul Pigui) se dovedea zelos.

Următorul atac a fost dat asupra cooperativei de consum din satul Bărbosu, luându-se bocanci şi ţigări, căci se apropia iarna. Ion Laţcu zis Chera şi Ion Drăgan, fost primar la Ictar, l-au bătut pe comunistul Laţcu, venit la Duleu să organizeze însămânţările de toamnă. Acesta şi-a predat carnetul de partid secretarului de celulă, Alexandru Virag. Perceptorul Florescu şi secretarul Pavel Liuba, veniţi să ridice impozitele de la Duleu, au fost şi ei bătuţi de Chera, secondat de Ion Trăilă şi Iosif Laţcu, care le-au luat banii, hainele şi armele. La fel a păţit şi doctorul de circumscripţie Grigorescu, care îl numise pe Chera „bandit”.

În continuare, Chera şi Dârloni au încercat din nou să ia legătura cu Ion Uţă, Domăşneanu, Spiru Blănaru şi Vernichescu, plecând pe direcţia Ezeriş-Soceni. La Soceni, împreună cu un grup din localitate, comandat de Petru Lăutaş, au atacat postul de jandarmi, luând arme şi uniforme. „A fost cea mai grea lovitură dată comuniştilor, iar vestea despre ea s-a dus peste tot în Banat. Iar credinţa oamenilor creştea, ei aşteptând să se întâmple o importantă schimbare.” (75) Ajunşi la Domaşnea, ei au contactat grupurile amintite prin bătrânul Groza, cerându-le să lupte împreună. Dar Uţă şi Domăşneanu nu au acceptat, deoarece grupurile lor erau atacate pretutindeni de batalioane ale Securităţii, aflându-se într-o stare critică. Ca urmare, ei s-au reîntors prin păduri, eliberând nişte soldaţi pedepsiţi la un an de muncă forestieră pentru că au întârziat din concediu o zi-două. Grupul a revenit la Duleu, la sălaşul lui Iosif Laţcu. Acolo a avut o ciocnire cu securiştii căpitanului Tomescu, care nu au reuşit însă să captureze niciun partizan. El i-a arestat pe soţia şi cei doi copii ai lui Chera, dar acesta a dus un bilet la poarta comandamentului de care aparţinea Tomescu, la Reşiţa, ameninţându-l că va zbura în aer cu întreaga sa familie. După două zile, familia lui Chera a fost pusă în libertate (toamna anului 1948).

În faţa pericolului ca noi concentrări de securişti să ameninţe satul, la avertismentul dat de Gheorghe Bandu, grupul a hotărât să se retragă în pădurile Buziaşului, la un pădurar văr cu Dârloni, unde a stat un an. Alţii stăteau la sălaşele lui Ion Vâgă din Valeapai şi Iosif Laţcu. Alţi doi securişti au fost bătuţi pe drumul dintre Ramna şi Duleu. În hainele lor a fost găsit un bilet informativ, în care scria: „Cei mai reacţionari oameni din satul Duleu sunt următorii: Cireşan Iosif, Pau Petru, Bulgăr Gheorghe.” Semna acelaşi Pavel Liuba, informator al Securităţii. (76)

Şi în alte localităţi din zonă au avut loc acte de revoltă. În Vermeş, colectorul Venghi a fost omorât într-o noapte, motiv pentru care a fost arestat Loga Ledăru. Acesta nu a recunoscut nimic şi a fost bătut până a murit. În Valeapai, tânărul Ion Vâgă l-a înjunghiat pe odiosul colector Forghici, „spaima Banatului”, fiind apoi bătut şi închis la Gherla. Satele Duleu şi Valea Mare nu au plătit dările timp de doi ani. (77)

Autorităţile erau preocupate cu lichidarea grupurilor Uţă-Domăşneanu-Blănaru-Vernichescu, concentrând împotriva lor mari forţe de Securitate, şi urmând ca abia după aceea să atace decisiv grupul Chera-Dârloni. Ca urmare, Chera şi Dârloni, preveniţi, s-au despărţit în două grupuri separate, mai mici. Dârloni a plecat către pădurile Buziaşului şi Chera a rămas în împrejurimile Duleului, împreună cu alţi doi partizani. Este vorba despre Mihai Durcă, originar din comuna Dolheşti, judeţul Baia, care fusese condamnat la 10 ani muncă silnică şi care evadase în noaptea de 15-16 decembrie 1948 din penitenciarul din Caransebeş, şi de Iosif Bela, din comuna Moreni, judeţul Prahova, eliberat de curând din acelaşi penitenciar, după cum susţineau autorităţile. Ei deţineau asupra lor următorul armament: un pistol-mitralieră „Deimler”, un pistol-mitralieră sovietic „PP5”, o armă Z.B., un pistol automat „Mauser”, şase grenade şi un sac de muniţie. După alte informaţii, Durcă şi Bela erau soldaţi dezertori şi nu evadaţi din penitenciar. (78)

Chera şi ceilalţi doi au fost încercuiţi în Valea Mare la 16 februarie 1949 de către securiştii comandaţi de Onescu (din Herendeşti), Cozma şi Crainic (de la Vermeş), Moşoarcă (din Fârliug) şi Stoica (din Bocşa Montană). Lupta finală s-a dat la locuinţa lui Petru Damian de la marginea satului dinspre Fârliug. După o noapte de neîncetate schimburi de focuri, securiştii au mai cerut şi au mai primit ajutor de la batalionul mobil de Securitate din Caransebeş, care dispunea de mitraliere şi de puşti-mitralieră, din rândul acestuia evidenţiindu-se în mod deosebit sergentul-major Gheorghe Popa, conform unei adrese a Direcţiunii Regionale a Securităţii din Timişoara. (79) Gheorghe Bandu, auzind împuşcăturile, a plecat spre Sacoşu Mare, ca să-l găsească pe Dârloni, în speranţa că Chera va fi despresurat. El însă nu l-a găsit pe Dârloni, care a ajuns abia după patru zile. Cu o zi înainte, Chera, singur în cameră, se împuşcase pentru a nu cădea viu în mâinile securiştilor. Tot ce putuseră să facă foştii săi colegi ca să-l ajute a fost să împiedice sosirea trupelor de Securitate de la Lugoj, care era cel mai apropiat oraş. Sosiseră, în schimb, cu maşinile, cele de la Caransebeş.

Chera a murit îmbrăcat în haine militare cu gradul de căpitan. El a ars înainte notele informative primite de la locuitori, pentru ca aceştia să nu fie arestaţi şi condamnaţi. Cu el au murit şi cei doi membri ai grupului său care l-au susţinut în această ultimă confruntare cu Securitatea. (80) Moartea lui Chera s-a datorat în special trădării comise de Ion Gârboni zis Buzan, care s-a ascuns apoi de frica partizanilor.

Dârloni, după ce a mai rămas un timp la Duleu, în casa lui Gheorghe Bulgăr sau în podul bisericii, s-a refugiat în toamna anului 1949 la un sălaş din pădurea Buziaşului. Proprietarul sălaşului era, însă, informator al Securităţii din Timişoara. Într-o seară, securiştii, încercuind sălaşul, i-au capturat pe cei doi colegi ai lui Dârloni, dar acesta a tras un foc de armă şi a fugit în pădure. Ion Franţ, unul dintre cei capturaţi, bătut de securişti, şi, bineînţeles, Buzan, au început să dezvăluie numele membrilor grupului Chera-Dârloni, astfel încât au fost operate primele arestări, la Duleu. Arestaţii au fost judecaţi de Tribunalul militar din Timişoara, dar, prin strădaniile avocatului Oprea, au fost încadraţi la drept comun şi nu la politici. Cu dificultate, delegatul satului, Alexandru Virag, la insistenţele lui Iosif Cireşan, consimţise să le elibereze adeverinţe de bună purtare şi că nu au făcut politică în partidele „istorice”. Au fost condamnaţi astfel: Viorel Crăciunel din Chevereşu Mare la patru ani; Ion Vancea din Valeapai, Petru Lăutaş din Soceni şi Creţu Rusu din Vermeş la câte trei ani; alţi 13 acuzaţi la câte şase luni, iar Ion Franţ din Duleu a fost omorât în bătaie la anchetă. (81) Mulţi alţii, care ajutaseră grupul cu alimente şi cu informaţii, nu au putut fi dovediţi. Cei cu pedepse de trei şi patru ani au fost duşi la Gherla. După doi ani a fost prins şi arestat şi fostul primar din Vermeş, Ion Rusu, şi, probabil, cel din Ictar, Ion Drăgan.

Dârloni şi colegul său Achim Burcă au mai rezistat circa doi ani, după care, din motive necunoscute, s-au despărţit. Dârloni s-a retras din nou spre satul său natal, Sacoşu Mare, iar Burcă – la Biniş. În pădurea din apropiere a şi fost găsit, mort, în 1952. Dârloni s-a ascuns la un văr al său, care era informator. Într-o noapte, securiştii l-au încercuit din nou, rănindu-l şi capturându-l după ce încercase să fugă în pădure. L-au dus la spitalul din Timişoara până şi-a revenit, apoi l-au anchetat. Neputând obţine nimic de la el, l-au adus înapoi în Sacoşu Mare, unde l-au executat, în 1952, cu un glonţ în ceafă. (82)

Membrii grupului Chera-Dârloni au fost: Iosif Cireşan (Duleu), Ion Boldureanu (Herendeşti), Ion Drăgan (Ictar), Iacob Rusu (Vermeş), Viorel Crăciunel (Chevereşu Mare), Ion Vancea (Valeapai), Achim Burcă (Valeapai), Petru Pau (Bărbosu), Achim Buică (Bărbosu), Ion Franţ, Achim Balcu, Iosif Laţcu, Petru Laţcu, Ion Trăilă, Petru Cireşan, Ion Vasi, Ion Laţcu, Martin Groza, Ion Smolean, Petru Pau, Gheorghe Bulgăr, Ion Bandu, Ion Gârboni, Maria Căprariu, Iuliana Bulgăr, Elisabeta Teodorescu, Traian Foale (toţi din Duleu), Ion Laţcu zis Chera (Remetea-Pogănici), Ion Dârloni (Sacoşu Mare) şi Petru Lăutaş (Soceni). (83)

Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Banat oferă cercetătorului de peste timp o imagine mai reală a modului în care populaţia regiunii a făcut cunoştinţă cu noul regim adus dinafară şi care a atins cote de teroare şi opresiune neatinse până atunci în istoria noastră. Se cuvenea demult să se spulbere impresia că Banatul ar fi asistat cu braţele încrucişate la pierderea libertăţii şi la instaurarea tiraniei. Mişcarea de partizani descrisă pe scurt în paginile de faţă arată care a fost adevărata reacţie a locuitorilor, reacţie de care nu se mai poate face abstracţie în cercetarea noastră istorică.

 

 

Note:

1  Alexandru Popescu, Lumea rezistenţei anticomuniste româneşti, în Magazin istoric, nr. 9/1997, p. 29.

2    Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 386-387.

3    Pavel Panduru, Rezistenţa anticomunistă în Valea Almăjului, în Almăjul, an. III, nr. 2-3, aprilie-septembrie 1997, p. 24.

4    Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 14.

5    Mircea Rusnac, Procesul partizanilor anticomunişti din Banat (1949), în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 420-421.

6   Pavel Panduru, op. cit., p. 24.

7   Mircea Rusnac, op. cit., p. 421.

8   Culegere de materiale…, p. 9-10.

9   Mircea Rusnac, op. cit., p. 421.

10  Culegere de materiale…, p. 10.

11  Ibidem, p. 20.

12  Ibidem, p. 19.

13  Ibidem, p. 17.

14  Vera Hudici, Azi la Rusca, în Femeia, an. XI, nr. 11, 1958, p. 6.

15  Mircea Rusnac, op. cit., p. 421.

16  Vera Hudici, op. cit., p. 7.

17  Mircea Rusnac, op. cit., p. 426.

18  Culegere de materiale…, p. 11.

19  Ibidem, p. 12.

20  Ibidem, p. 24.

21 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, România şi Conferinţa de pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, 1978, p. 327.

22  Ibidem, p. 340.

23  Alexandru Popescu, op. cit., p. 30.

24  C. Cristescu, Ianuarie 1951: Stalin decide înarmarea României, în Magazin istoric, nr. 10/1995, p. 15-23.

25  Alexandru Popescu, op. cit., p. 31.

26  Iosif Cireşan Loga, Rezistenţa anticomunistă din Munţii Arinişului (1947-1949), Timişoara, 1997, p. 28.

27  Mircea Rusnac, op. cit., p. 426.

28  Ibidem, p. 430.

29  Scânteia, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

30  Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 26, ediţie specială din 23 iunie 1949.

31 Ibidem, nr. 27 din 28 iunie 1949.

32  Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Bucureşti, 1991, p. 183-184.

33  Ibidem, p. 183.

34  Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, 1990, p. 59.

35  Pavel Panduru, op. cit., p. 25.

36  Ibidem; Emilian Pavel Jurma, „Am fost partizan în Munţii Banatului”, în Magazin Renaşterea bănăţeană, Timişoara, nr. 7, august 1994, p. 96.

37  Pavel Panduru, op. cit., p. 25.

38  Ibidem.

39  Ibidem.

40  Ibidem.

41  Alexandru Popescu, op. cit., p. 30.

42  Ibidem.

43  Alexiu Gorgan, Emoţia recunoştinţei, în Magazin istoric, nr. 8/1974, p. 97.

44  Emilian Pavel Jurma, op. cit., p. 96.

45  Ibidem.

46  Ibidem, p. 97.

47  Ibidem.

48  Ibidem.

49  Mihai Grozavu, S-a întâmplat cândva în Munţii Banatului, în Magazin istoric, nr. 5/1974, p. 61.

50  Alexiu Gorgan, op. cit., p. 97.

51  Mihai Grozavu, op. cit., p. 62.

52  Ibidem.

53  Ibidem, p. 63.

54  Ibidem.

55  Ibidem.

56  Emilian Pavel Jurma, op. cit., în loc. cit., nr. 9, octombrie 1994, p. 76.

57  Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 132.

58  Vera Hudici, op. cit., p. 7.

59  Pavel Panduru, op. cit., p. 24.

60  Ibidem, p. 25.

61  Ibidem.

62  Ibidem, p. 28.

63  Ibidem.

64  Ibidem.

65  Ibidem.

66  Ibidem.

67  Culegere de materiale…, p. 22.

68  Ibidem, p. 15.

69  Ibidem, p. 16.

70  Ibidem.

71  Ibidem, p. 19.

72  Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 20.

73  Mircea Rusnac, op. cit., p. 425.

74  Iosif Cireşan Loga, op. cit., p. 13.

75  Ibidem, p. 22.

76  Ibidem, p. 27.

77  Ibidem, p. 28.

78  Idem, Rezistenţa din Munţii Arinişului a continuat, ms.; Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului în documente, selecţia documentelor şi îngrijirea ediţiei: Miodrag Milin, Bucureşti, 2000, p. 193-195.

79 Iosif Cireşan Loga, Rezistenţa anticomunistă din Munţii Arinişului, p. 194.

80  Ibidem, p. 32.

81  Ibidem, p. 35-36.

82  Ibidem, p. 37.

83  Ibidem, p. 37-38.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 72 de alți urmăritori