Arhiva autor

Mircea Rusnac – “Dictatura proletariatului” şi muncitorimea reşiţeană (1945-1954)

17 iunie 2009

 

 În concepţia clasicilor marxism-leninismului, evoluţia implacabilă a omenirii către „viitorul luminos” al comunismului trebuia să parcurgă neapărat câteva etape bine definite: pornindu-se de la pauperizarea clasei muncitoare, ca expresie ineluctabilă a fazei de apogeu a capitalismului şi, totodată, a crizei acestuia, trecând prin ascuţirea luptei de clasă, care marca trezirea conştiinţei proletare, se ajungea, prin momentul decisiv şi absolut obligatoriu al revoluţiei socialiste, la dictatura proletariatului, care reprezenta deja antecamera „viitorului luminos”. Aceste etape erau strict obligatorii şi în acelaşi timp inevitabile pentru toate ţările lumii, indiferent de stadiul în care se aflau. Conceptul de „dictatură a proletariatului” era definit de Lenin drept dictatura celor mulţi şi exploataţi asupra celor puţini, a exploatatorilor, care urmau a fi lichidaţi conform tezei lui Stalin că „pe măsură ce înaintăm către comunism, lupta de clasă se ascute tot mai mult.” (1) Cum urma a fi efectiv exercitată această dictatură asupra celor puţini? Chiar la începuturile regimului sovietic, în 1918, după atentatul asupra lui Lenin, organul de presă al Armatei Roşii scria: „Fără milă, fără cruţare, ne vom ucide duşmanii cu sutele, cu miile dacă va fi nevoie, îi vom îneca în propriul sânge (…). Să curgă în valuri sângele burghezilor – mai mult sânge, cât mai mult cu putinţă.” (2) Şi tot atunci, Zinoviev declara: „Vom merge mai departe cu 90 de milioane dintre cele 100 de milioane de locuitori ai Rusiei. Cât despre ceilalţi, nu avem nimic să le spunem. Trebuie lichidaţi.” (3) În deceniile care au urmat, Stalin a depăşit chiar şi aceste funeste prevestiri.

Ne putem întreba: dar celelalte 90 de milioane care vedeau instaurându-se această dictatură în numele lor, cum erau tratate de noul regim? Era oare clasa muncitoare atât de favorizată, încât să consimtă pentru aceasta la neapărata lichidare a restului populaţiei? Răspunsul poate fi găsit analizând situaţia din primul deceniu postbelic a unuia dintre cele mai mari centre industriale din momentul trecerii României în faza comunizării forţate, determinată de ocupaţia sovietică. Reşiţa dispunea în acel moment de o muncitorime numeroasă şi experimentată, activând de multe generaţii şi întrunind toate condiţiile cerute de Marx şi Lenin pentru trecerea la luptă de clasă şi revoluţie socialistă. A existat aşa ceva la Reşiţa în anii ’40 şi ’50, cu tot „ajutorul” tovărăşesc şi dezinteresat al Armatei Roşii? S-a verificat în vreun fel aici teoria marxist-leninistă? Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom încerca să desluşim, în continuare, situaţia reală a muncitorimii reşiţene din perioada de început a dictaturii comuniste.

În perioada războiului, situaţia muncitorilor de la Societatea „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa” (U.D.R.) nu a fost uşoară, deşi foarte puţini dintre ei au luat parte la luptele propriu-zise. Ei au fost în general mobilizaţi pe loc, uzinele fiind militarizate şi declarate de interes strategic. Sub autoritatea colonelului ing. Boitan şi a maiorului Staricu, disciplina militară era deseori excesiv aplicată, recurgându-se la bătăi şi carceră. Dar în domeniul producţiei de război conducerea militară a uzinei, din care mai făceau parte cpt. ing. Tonciu şi lt. ing. Cristescu, s-a dovedit competentă. S-a produs pe scară largă armament modern cu care a fost dotată armata română angrenată pe frontul antisovietic.

Răsturnarea de la 23 august 1944 a fost primită cu bucurie de social-democraţi, care pe parcursul perioadei interbelice beneficiaseră permanent de majoritatea absolută a adeziunilor populaţiei oraşului. Ei au difuzat imediat o Chemare către populaţie în limba germană, limbă pe care o vorbeau cei mai mulţi locuitori. Într-o şedinţă a Blocului Naţional Democrat local, reprezentanţii partidelor „burgheze” (P.N.Ţ. şi P.N.L.) au reproşat acestora că la Reşiţa „mai apar produse ale tiparului în limba lui Hitler.” Dar autorii Chemării, Georg Hromadka şi Karl Lindner, au replicat că „ne-am străduit să întocmim chemarea în limba lui Goethe.” (4) Reprezentanţii P.C.R., prezenţi şi ei la şedinţă, nu au comentat în niciun fel „incidentul”. În orice caz, 23 august 1944 nu a însemnat nicidecum şi sfârşitul războiului, aşa cum sperau mulţi.

În toamna anului 1944 au avut loc ostilităţi militare şi în sudul Banatului, fiind afectat teritoriul administrat de U.D.R., în primul rând exploatările silvice şi cele miniere. Dar centrele industriale din cadrul U.D.R., în special Reşiţa, nu au avut aproape deloc de suferit de pe urma luptelor, nefiind bombardate nici de sovietici, nici de anglo-americani şi nici de germani. Acest lucru se explică prin faptul că toate taberele implicate în conflict cunoşteau importanţa economică a uzinelor reşiţene şi de aceea urmăreau să le protejeze şi să le conserve intacte pentru ca, în cazul cuceririi lor, acestea să lucreze la maximum de capacitate pentru aceia care le stăpâneau.

În schimb, instaurarea administraţiei militare sovietice în sudul Banatului a fost puternic resimţită atât de populaţie, cât şi de patrimoniul Societăţii U.D.R., întrucât Armata Roşie şi-a exercitat fără menajamente drepturile de putere învingătoare şi a ridicat prin forţa armelor numeroase bunuri, utilaje şi echipamente care erau considerate a nu fi „strict necesare” continuării producerii la Reşiţa a armamentului necesar pentru Frontul de vest. Acestea se adăugau obligaţiilor impuse prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, prin care România trebuia să achite Uniunii Sovietice o uriaşă despăgubire de război. Totodată, pe perioada desfăşurării războiului împotriva Germaniei, muncitorii de la U.D.R. au făcut „donaţii”, sub presiunea comuniştilor, de 60 milioane lei pentru front, la care s-au adăugat alimente şi diverse articole în valoare de 24 milioane lei. (5)

Deşi fuseseră extrem de slabi până atunci, comuniştii începeau să îşi extindă aderenţa în oraş, beneficiind şi de susţinerea sovieticilor şi de oportunismul prezent de fiecare dată în asemenea situaţii. Liderul social-democrat Traian Cercega, în amintirile sale redactate în 1984, recunoştea că „unii dintre membrii P.S.D.-ului şi ai Uniunii Tineretului Socialist din trecut au devenit membri ai P.C.R.-ului (deci o situaţie nou creată).” (6) Cu toate acestea însă, social-democraţii continuau să rămână preponderenţi, fapt recunoscut şi de comunişti, care afirmau la sfârşitul anului 1944 că P.S.D. avea, mai ales la Reşiţa, o „puternică influenţă politică”. (7) Iar la 29 decembrie, Siguranţa din Oraviţa consemna faptul că „P.S.D. desfăşoară o activitate mai intensă în centrele industriale, în special la Reşiţa, sub conducerea lui Eftimie Gherman” şi că „muncitorii calificaţi doresc să se înscrie în P.S.D.” (8)

Situaţia s-a înrăutăţit foarte mult odată cu debutul anului 1945. În ianuarie, când războiul încă nu se încheiase, a avut loc şi în sudul Banatului o tragedie umană de mari dimensiuni, respectiv deportarea unui mare număr de etnici germani în Uniunea Sovietică pentru aşa-numita „muncă de reconstrucţie”. Impusă României, ale cărei autorităţi, încă nesubordonate complet partidului comunist, au fost obligate să participe la desfăşurarea sa, această operaţiune a avut grave urmări în cadrul activităţii U.D.R., care îşi vedea forţa de muncă drastic slăbită şi activitatea grav dezorganizată. Despre aceasta scria prefectul judeţului Caraş, lt. col. Grigorie Mihăiuţiu, la 21 ianuarie, adresându-se primului ministru Nicolae Rădescu: „Uzinele U.D.R. din Reşiţa şi Anina se găsesc în agonie. Muncitorii germani au fost ridicaţi pentru deportare. Lucrările importante din uzină au încetat. Toate articolele alimentare de primă necesitate şi bunurile aduse din Transnistria sunt în curs de ridicare, lăsându-se efectivul U.D.R. în situaţia de alimentare foarte dificilă. Se roagă să se dea dispoziţii imediate pentru trimiterea în teren a unei delegaţii internaţionale de control pentru constatarea situaţiei şi luarea de măsuri imediate pentru completarea golurilor de toate categoriile şi pentru completarea articolelor alimentare necesare. Altfel, lucrările de satisfacere a comenzilor pentru armata aliată sovietică şi alte lucrări nu se pot efectua. U.D.R., în mod fatal, s-ar distruge.” (9)

Şi la Uzinele Ferdinand, deportarea unui mare număr de salariaţi de naţionalitate germană apţi de muncă, bărbaţi între 17 şi 45 de ani, femei între 18 şi 42 de ani, a avut consecinţe extrem de dăunătoare, acest act fiind considerat drept „una dintre cele mai sumbre acţiuni ale trecutului postbelic, impuse ţării noastre.” (10)

Deportarea masivă a germanilor în Uniunea Sovietică a determinat un numeros grup de cunoscuţi antifascişti din Reşiţa să se îndepărteze de P.C.R., pe care îl sprijiniseră mulţi ani până atunci, uneori chiar cu riscul vieţii. Ei au optat acum hotărât în favoarea social-democraţiei, fiind urmaţi de sute de muncitori germani şi români. În 1945, la conducerea organizaţiei reşiţene a P.S.D. se aflau Iosif Musteţiu, preşedinte, şi Georg Hromadka, secretar, iar la Steierdorf-Anina preşedinte era Ion Banciu. „În concurenţă cu favorizata organizaţie comunistă, social-democraţii îşi păstrează supremaţia.” (11)

În 1945 şi 1946, Societatea U.D.R. a elaborat două emisiuni de noi acţiuni (respectiv a şaptea şi a opta de pe parcursul existenţei sale), majorând capitalul social la 2,5 miliarde lei, apoi la 5 miliarde lei. Prima emisiune cuprindea 3 milioane de acţiuni, dintre care 2 milioane (acoperite integral) erau oferite pentru subscriere pe piaţa internă şi un milion (din care au fost acoperite numai 424.800) pentru creditorii străini ai Societăţii. Ea a uşurat simţitor activitatea Societăţii într-un moment extrem de dificil, când aceasta era îngreunată de problema obţinerii unor materiale şi plata unor colaborări, de inflaţia crescândă şi deficitul de numerar, datorită faptului că principalul client devenise guvernul sovietic, care considera toate aceste livrări ca priorităţi stipulate în cadrul Convenţiei de armistiţiu. (12) În urma „acordului” economic sovieto-român din 8 mai 1945 (în realitate, un dictat sovietic), U.R.S.S. obţinea gratuit toate proprietăţile şi participările firmelor provenind din statele Axei (Germania, Italia, Austria, Ungaria) în economia românească. Începeau imediat după aceea să se constituie numeroasele Sovromuri, care au acaparat practic toate ramurile economice ale statului român. Pentru a evita preluarea completă a U.D.R.-ului de către aceste Sovromuri, Societatea a elaborat cea de-a opta (şi ultima) sa emisiune de acţiuni, ca unică alternativă. Noutatea o constituia emiterea a 3 milioane de acţiuni în contul Uniunii Sovietice (dintre care 2.700.000 pentru Uniunea Maşinimport din U.R.S.S. şi 300.000 pentru Banca sovieto-română Sovrombanc, nou înfiinţată). Emisiunea acestor 3 milioane de acţiuni reprezenta totodată atingerea plafonului de 40%, cât era admis a fi deţinut de către persoane fizice şi juridice străine. (13) La 15 iulie 1946, în Consiliul de administraţie al U.D.R. au fost cooptaţi şi inginerii Konstantin Matveevici Kriakin şi Ivan Grigorievici Grinenko, reprezentanţii părţii sovietice.

Dar la Reşiţa sovieticii au pretins, şi au obţinut, pe lângă aceste privilegii, şi un important pachet de acţiuni în schimbul minereului de la Krivoi Rog, folosit aici în perioada războiului. Dat fiind că plata pentru acest minereu era deja cuprinsă în lista reparaţiilor de război, rezultă că ea urma să fie efectuată de către România de două ori. (14)

În urma presiunilor sovietice, în august 1945 la Reşiţa producţia a fost, faţă de luna august a anului precedent, cu 180% mai mare la roţi de locomotive, cu 150% la locomotive şi cu 190% la poduri. Totodată, „în cinstea zilei de 23 august 1945”, minerii de la Anina, Doman şi Secu au sporit producţia cu 170-180% faţă de luna august 1944. (15)

Prin reforma agrară din acelaşi an, Societăţii U.D.R. i-au fost expropriate peste 19.000 ha. (16) Pe lângă această grea lovitură, muncitorii au mai trebuit să livreze, până în septembrie, în numele „alianţei muncitoreşti-ţărăneşti”, unelte agricole în valoare de 7,8 milioane lei, au făcut reparaţii în valoare de cca. 5,9 milioane lei şi au trebuit să presteze ore de muncă suplimentare pentru a colecta în favoarea ţăranilor 31,5 milioane lei. (17)

Conducerea Societăţii a continuat însă să se îngrijească de soarta salariaţilor. La 17 mai 1945 a fost încheiat primul contract colectiv de muncă după cel din 1941, între Societatea U.D.R., reprezentată de ing. Alexandru Vellan, directorul exploatărilor, procurist Iuliu Cserveny, şeful serviciului atelierelor, şi dr. Antoniu Marchescu, avocat consilier, şi reprezentanţii angajaţilor: Iosif Puvak, Ilie Fărcăşescu, Ion Măruia, Traian Cercega, Mihai Bojincă şi Ştefan Matischak. Acest contract colectiv de muncă a cuprins cele mai multe avantaje, drepturi şi ajutoare pentru muncitori din toată istoria proletariatului din România. El a fost valabil pentru toţi salariaţii de la U.D.R., inclusiv cei de la exploatările miniere şi silvice. Acest contract colectiv a fost luat ca model de către Confederaţia Generală a Muncii pentru a fi extins la nivelul întregii ţări. În consecinţă, a fost semnat în ianuarie 1946 un contract colectiv cadru între C.G.M. şi U.G.I.R. (Uniunea Generală a Industriaşilor din România), valabil pentru toate sindicatele din ţară. Contractul încheiat la U.D.R. avea peste 100 articole, dintre care numai 5-6 reprezentau obligaţii pentru muncitori, restul referindu-se la drepturile acestora şi la obligaţiile patronatului. (18)

Greutăţile întâmpinate în această perioadă de către echipa de conducere a Societăţii U.D.R., în frunte cu directorul general ing. Alexandru Popp, erau deosebite. Ele au fost astfel enumerate de ing. Dan Gh. Perianu: cereri exorbitante şi de multe ori neraţionale formulate de către guvernul sovietic în scopul activităţilor sale militare, lipsa unei importante părţi a forţei de muncă de înaltă calificare, în urma deportării muncitorilor de naţionalitate germană, limitarea drastică a posibilităţilor de aprovizionare tehnico-materială, mizeria şi crescândele dificultăţi ale populaţiei, determinate de lipsuri şi de inflaţia în creştere. (19)

Pentru a atenua aceste greutăţi, Societatea U.D.R. a construit în perioada 1945-1948 locuinţe pentru angajaţii săi, cu intenţia vădită de a uşura condiţiile de viaţă ale acestora. Ca urmare a înţelegerii cu sindicatul, aceste locuinţe şi loturile individuale aferente au fost repartizate în exclusivitate muncitorilor care lucrau în secţiile cu condiţii grele de muncă şi care aveau şi probleme familiale mai dificile. Cele aproximativ 150 de locuinţe date în folosinţă în această perioadă în zona Lunca Pomostului au reprezentat un pas important în rezolvarea problemelor sociale ale salariaţilor. Trebuie menţionat faptul că aceasta nu s-a putut petrece mai devreme deoarece în perioada 1941-1943 a avut loc un lung proces la Curtea de apel din Timişoara, între U.D.R. şi locuitorii din Reşiţa Română, care utilizaseră până atunci suprafaţa respectivă ca teren agricol şi de păşunat, proces câştigat în cele din urmă de Societate. (20)

Din 1944-1945, producţia a fost reorientată, după cum am arătat, conform solicitărilor părţii sovietice, constând în special din armament, material militar şi poduri. Au crescut din ce în ce mai mult livrările sistematice către partea sovietică, în conformitate cu prevederile Convenţiei de armistiţiu, ratificate prin Tratatul de pace încheiat la Paris în februarie 1947. A sporit substanţial producţia de locomotive seria 150.000 (introdusă în fabricaţie în 1946), care aveau să constituie tipul de bază şi cel mai modern utilizat de Căile Ferate Române pentru traficul de mărfuri. În paralel, au fost produse şi locomotive 050 tip ЄR, având ecartament mai mare (1.524 mm.), executate exclusiv pentru Uniunea Sovietică în contul reparaţiilor pretinse de la partea română, ceea ce a necesitat şi construirea unei linii speciale pentru încercarea lor. Au fost produse un număr de 224 de exemplare ale acestora în perioada 1946-1954. (21) De asemenea, au fost refăcute podurile metalice de pe magistrala feroviară Bucureşti-Roman-Suceava, podul feroviar de peste Crişul Repede de la Oradea, poduri peste Mureş, Someş şi Arieş, precum şi o serie de construcţii metalice pentru obiective industriale şi civile. După încheierea războiului, producţia de armament a fost stopată şi înlocuită cu cea de utilaje petrolifere, solicitate, de asemenea, de către sovietici: sape de foraj, prăjini de pompaj, tije şi prăjini grele (inclusiv de secţiune pătrată), maşini cu abur, cârlige şi racorduri speciale, trolii de foraj, pompe de noroi şi unităţi de pompare (geamblacuri de foraj şi mese Rotary). S-au mai fabricat compresoare de aer cu cap de cruce, osii şi roţi montate, precum şi o primă turbină hidraulică de 100 kw de tip Francis, cu generatorul aferent, destinată hidrocentralei de la Moldova Nouă. Aceasta a constituit o premieră pentru România. (22)

În 1971, istoriografia comunistă justifica astfel scăderea producţiei din 1945 cu „mult faţă de nivelul anterior”: ea „se datora, totuşi, în cea mai mare parte, acţiunii de sabotaj industrial înfăptuită de conducerea capitalistă de atunci a uzinelor, subordonată marilor capitalişti (sic!), cu sprijinul reprezentanţilor cercurilor imperialiste străine.” (23) Şi „argumentaţia” era continuată în acest mod: „Activitatea de sabotaj la uzinele din Reşiţa s-a desfăşurat între anul 1945 şi prima jumătate a anului 1947 şi a cuprins atât acţiuni pentru frânarea producţiei, cât şi acţiuni de spionaj şi subvenţionare a organizaţiilor subversiv-teroriste create de reacţiune în această perioadă. Sabotarea producţiei se manifesta prin: programarea defectuoasă a sectoarelor de producţie ale uzinei; dezorganizarea aprovizionării cu materii prime, materiale, combustibil, energie electrică, precum şi a transporturilor interne; distrugerea şi scoaterea din funcţiune a unor agregate importante; neglijarea măsurilor necesare pentru organizarea producţiei şi a muncii; stocarea artificială a produselor şi vânzarea unei părţi însemnate de produse la «bursa neagră»; folosirea în scopuri speculative a creditelor acordate de stat; dezorganizarea aprovizionării muncitorilor şi specula cu alimente; plata cu întârziere a salariilor şi provocarea de nemulţumiri în rândul personalului; împiedicarea acţiunii de curăţire a aparatului de conducere a uzinelor de elementele profasciste şi reacţionare şi altele.” (24) Această sintetizare a perioadei 1945-1947 urmărea justificarea reprimării dure la care au fost ulterior supuşi conducătorii uzinelor, negându-se realele lor merite în salvarea U.D.R.-ului de la distrugere totală. Aceasta era, probabil, şi marea nemulţumire a sovieticilor, care nu au putut acapara uzinele complet decât mult mai târziu. Totodată, era găsit un alibi şi pentru faptul că Reşiţa nu se aflase, în anii „luptei cu burghezia”, nicidecum în fruntea acestei lupte, cum i-ar fi dat dreptul, conform teoriei marxist-leniniste, importanţa sa pe plan naţional şi numărul muncitorilor de care dispunea. „Neutralizarea” acestui puternic centru muncitoresc şi potenţial fief al „revoluţiei socialiste” printr-o politică umană, de protejare a drepturilor şi a nivelului de trai al salariaţilor, care nu aveau motive reale de nemulţumire, a fost scump plătită de către cei aflaţi la conducere în acea perioadă.

La rândul său, tradiţia social-democrată era deosebit de puternică la Reşiţa, iar majoritatea adepţilor săi nu erau dispuşi să se reorienteze către partidul comunist, care bătea pasul pe loc în acest mare centru muncitoresc. Sesizând pericolul existent la nivel naţional, valoroşii conducători social-democraţi ai judeţului Caraş au militat întotdeauna pentru unitatea partidului lor, împotriva sciziunilor şi a infiltrărilor comuniste. Acest lucru a reieşit cel mai bine în evidenţă cu ocazia congresului P.S.D. din 10 martie 1946, când, cu majoritate de voturi, conducerea naţională a partidului a decis participarea la alegeri pe liste comune cu P.C.R., iar a doua zi, preşedintele partidului, Constantin Titel Petrescu, împreună cu adepţii săi, ostili acestei politici, au părăsit partidul, punând bazele Partidului Social Democrat Independent, care va participa la alegeri pe liste proprii. Despre atitudinea delegaţiei judeţului Caraş la acest congres, Traian Cercega nota: „Înainte de congres, organizaţia P.S.D. de la Reşiţa, în mod democratic, a cerut părerea membrilor de partid, care – în unanimitate – au votat să mergem singuri în alegeri. La congresul respectiv din 10 martie 1946 – de la Bucureşti – majoritatea a hotărât să mergem în bloc. Delegaţii din judeţul Caraş, respectiv Reşiţa, s-au supus hotărârii votului majorităţii (…). La scurt timp după congres, o delegaţie de la Reşiţa – printre care şi Eftimie Gherman (colaborator apropiat al lui Titel Petrescu) – a încercat să-l convingă pe Titel Petrescu să nu scindeze partidul. El însă a rămas nestrămutat în hotărârea sa, iar P.S.D.-ul din România este din nou scindat.” (25) Încercări de mediere pentru salvarea unităţii partidului au mai avut şi Musteţiu, Hromadka şi Ion Banciu, dar fără rezultat.

În aceste condiţii, situaţia de la Reşiţa continua să nu ia deloc forme revoluţionare, în ciuda unor încercări de destabilizare. După ce în toamna anului 1945 avusese loc un scurt conflict de muncă, rezolvat în mod paşnic, un eveniment mai grav a avut loc la 10 septembrie 1946. Cu ocazia primirii plăţii ajutorului de iarnă, muncitorii de la secţia Oţelărie au cerut dublarea sumei acestuia. Ei au refuzat primirea banilor, foarte posibil la instigarea P.C.R., iar un grup de 200 de muncitori l-au agresat grav pe directorul Vellan. În semn de protest faţă de aceste manifestări huliganice, Musteţiu, preşedintele sindicatului, a demisionat din această funcţie. În aceeaşi zi, biroul sindicatului a solicitat poliţiei ca principalii agresori să fie arestaţi. Musteţiu a fost lovit la rândul său, însă poliţia, pentru a evita alte complicaţii, i-a eliberat pe cei reţinuţi. În consecinţă, Musteţiu a demisionat şi din conducerea Blocului Partidelor Democrate, precum şi din toate forurile sindicale. P.S.D., bănuind că această acţiune a fost o consecinţă a articolelor din organul regional al P.C.R., precum şi a propagandei purtate prin megafon de către P.C.R.-ul local împotriva direcţiunii U.D.R., a decis să întrerupă activitatea sa în cadrul F.U.M. Evenimentele au necesitat deplasarea la Reşiţa a unei delegaţii de la centru formată din Rangheţ (P.C.R.), Bragadireanu şi Brătfălean (P.S.D.) şi Angheliu (C.G.M.). După două şedinţe consecutive ale F.U.M., s-a hotărât reluarea activităţii în cadrul acestuia şi s-a cerut revenirea lui Musteţiu la conducerea B.P.D. şi a sindicatului, însă acesta a refuzat constant ofertele primite. Între timp, o comisie de anchetă, împreună cu prim-procurorul de la Oraviţa, au stabilit vinovăţiile şi au înaintat un număr de 17 persoane Tribunalului Oraviţa. Cercega a preluat, temporar, şefia sindicatului de la U.D.R., iar la mijlocul lunii decembrie, Musteţiu a revenit, finalmente, la conducerea acestuia. (26) O ultimă acţiune grevistă, de importanţă minoră, a mai avut loc în ianuarie 1947 la Fabrica de Şamot, pe tema salariului de bază. (27)

Între timp, avuseseră loc alegerile din 19 noiembrie 1946. Conform ziarului Caraşul liber din 1 decembrie, rezultatele de la Reşiţa se prezentau astfel: alegători înscrişi 14.854; votanţi efectivi 11.905, dintre care: B.P.D. 6.278 (52,7%); P.N.Ţ. 2.545 (21,4%); P.N.L. 288 (2,4%); P.S.D. Independent 2.275 (19,1%). (28) Referitor la aceste rezultate, Cercega declara hotărât: „Precizez cu toată convingerea că voturile la Reşiţa nu au fost falsificate, furate, măsluite etc., ele au fost reale. Dacă situaţia politică internă şi externă ar fi fost alta (normală) şi P.S.D. s-ar fi prezentat în alegeri unit (nu scindat), s-ar fi obţinut cel puţin 55-60% din voturi.” (29) Dar, cu toate asigurările date de către Cercega, cifrele acestor alegeri nu sunt deloc sigure nici la Reşiţa. Ca dovadă, într-un raport politic al P.C.R. Caraş din 30 noiembrie, se aprecia faptul că în acest judeţ mulţi social-democraţi au votat cu P.S.D.I. şi chiar cu P.N.Ţ. La Reşiţa, continua raportul, P.S.D.I. obţinuse 2.385 de voturi (sic!), sub influenţa lui Musteţiu, care demisionase, după cum s-a văzut, din conducerea sindicală şi de la preşedinţia B.P.D. (30)

De altfel, documentele vremii atestă faptul că, în condiţii normale de desfăşurare, „în judeţul Caraş alegerile ar fi câştigate de P.S.D., urmat de P.N.Ţ., P.C.R. şi F.P.” (31) În decembrie 1946, efectivele P.S.D. numărau, doar la Reşiţa, 4.877 de membri. (32) Iar comitetul regional Banat al P.C.R. descria situaţia explozivă de la Reşiţa astfel, în februarie 1947: „Elemente ca Gherman şi Musteţiu şi alţii, deşi au aderat formal la hotărârea de la 10 martie 1946, nu au fost niciodată de acord cu acest lucru şi au muncit mereu împotriva acestei hotărâri şi împotriva F.U.M.” De aceea, se aprecia, „campania electorală s-a făcut complet fără concursul social-democraţilor.” Mai mult chiar, datorită faptului că „aproximativ întreg P.S.D.-ul a votat cu Titel, din îndemnul conducătorilor, voturile reale ale titeliştilor la Reşiţa şi în judeţ au fost peste 10.000.” Prin urmare, se cerea excluderea din P.S.D. a lui Eftimie Gherman şi punerea lui Iosif Musteţiu „pe linie moartă”, ceea ce Partidul Social Democrat a şi făcut în curând. (33)

Ţinta principală a atacurilor comuniştilor continua să fie reprezentată, mai ales după fraudarea alegerilor, de conducerea Societăţii U.D.R., care rezista încă presiunilor sovietice. În 1947, la data încheierii ultimului exerciţiu financiar al Societăţii, structura acţionariatului cuprindea: persoane fizice şi juridice române 6.062.623 de acţiuni, adică 60,68% (cele mai multe fiind deţinute de Casa Regală a României, ing. Nicolae Malaxa, Societatea „Malaxa”, Banca de Credit Român şi Max Auschnitt), iar persoanele fizice şi juridice străine 3.928.947 de acţiuni, adică numai 39,32%. (34) În acest an, valoarea globală a producţiei din sectorul siderurgic al uzinelor reşiţene a depăşit cu 11,5% nivelul înregistrat cu un an înainte, aceasta în timp ce la Ferdinand producţia reprezenta 72,1% la platine şi 83,7% la cilindri faţă de nivelul anului de vârf 1938. (35) În 1947 s-a încheiat şi ultimul contract colectiv de muncă din istoria U.D.R., în baza contractului colectiv cadru pentru industria metalurgică, semnat din partea administraţiei de către directorul general ing. Alexandru Popp şi directorul Direcţiei administrative şi de contencios Radu R. Radoveanu, iar din partea salariaţilor de către reprezentanţii aleşi ai acestora, respectiv Romulus Drăgoescu şi Nicolae Lungeanu. (36)

Ultima manifestare a opiniei social-democraţilor reşiţeni a avut loc cu ocazia desfăşurării congresului al XVIII-lea al P.S.D. din octombrie 1947, când s-a hotărât începerea procedurilor de fuzionare cu P.C.R. La acest congres, în momentul când s-a supus la vot chestiunea în cauză, delegaţia judeţului Caraş, formată din Musteţiu, Hromadka şi Cercega, s-a abţinut. (37) Din acest moment, coroborat cu proclamarea republicii populare, asaltul final împotriva uzinelor şi a proletariatului din Reşiţa a fost declanşat cu întreaga putere.

Un foarte preţios raport asupra activităţii U.D.R. în primul semestru al anului 1948, chiar înainte de naţionalizare, a fost menţionat de ing. Dan Gh. Perianu. Întocmit în limba rusă, pentru uzul reprezentanţilor părţii sovietice, raportul evidenţia dificultăţile de adaptare ale angajaţilor U.D.R. faţă de sistemul rigid al „planului fix” cu care era obişnuită aceasta să opereze, maniera de lucru tradiţională la U.D.R. fiind „mai elastică şi legată în primul rând de portofoliul de comenzi şi contracte.” (38) Planificarea impusă de către sovietici nu a putut fi respectată, acest lucru remarcându-se în special la producţia de locomotive. Astfel, în privinţa locomotivelor 050 tip ЄR menţionate (pentru partea sovietică), din 40 de bucăţi planificate au fost realizate doar 30, iar dintre cele 7 locomotive planificate pentru Căile Ferate Române a fost realizată una singură. (39) Din acelaşi raport rezulta că, în momentul naţionalizării, Societatea U.D.R. avea un număr total de 22.892 de angajaţi, cu 78,3% mai mulţi decât în 1935. În acelaşi interval, numărul angajaţilor de la Reşiţa a crescut de la 5.998 la 13.108, număr reprezentând mai mult de jumătate din populaţia oraşului de atunci. Aceasta se explică prin intensificarea fenomenului navetismului, inclusiv de la distanţe mari, şi prin accentuarea sporului migraţionist al Reşiţei, care a determinat creşterea populaţiei cu 60% în numai opt ani (1948-1956). (40)

Lovitura de graţie dată prestigioasei Societăţi U.D.R. a constituit-o decretul de naţionalizare nr. 111 din 11 iunie 1948. Ea îşi încheia în acest mod existenţa de exact 28 de ani. Se punea capăt, cu brutalitate, imensului aport al acestei Societăţi reprezentative pentru întreaga industrie românească, cu un mare renume intern şi extern, adus dezvoltării economice a ţării noastre. În perspectivă, efectul acestui nefast act din istoria noastră contemporană s-a răsfrânt decisiv şi asupra conştiinţei muncitoreşti reale, care necesita atât o mare competenţă profesională, cât şi multă rigoare şi disciplină, care instituiseră un stil de muncă şi de existenţă remarcabil.

În ziua de 11 iunie 1948, la orele 15, actul naţionalizării a fost „sărbătorit” şi la Reşiţa, printr-o mare adunare, de peste 8.000 de participanţi, ţinută la Hala nouă. Preluând cu această ocazie conducerea uzinelor, Carol Loncear a ţinut să precizeze că „prin lupta muncitorilor în frunte cu partidul lor, poziţiile economice ale capitaliştilor au trecut în mâna poporului.” (41) Tot atunci au mai fost naţionalizate la Reşiţa şi întreprinderile „Fraţii Feher”, „Dona”, „Metal Tras” şi „Fabrica de sifoane”.

Vastul patrimoniu al fostei Societăţi U.D.R., care reprezenta un organism extrem de complex, cuprinzând unităţi industriale, miniere, precum şi suprafeţe forestiere şi agricole, a creat probleme mari în momentul împărţirii sale, pe baza unor protocoale, între mai multe ministere economice nou înfiinţate şi organe ale administraţiei locale, după ce o scurtă perioadă (1948-1949) a funcţionat sub denumirea de „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa – întreprindere naţionalizată” (U.D.R.I.N.). Înmatricularea U.D.R.I.N. din punct de vedere juridic a fost făcută în Registrul comerţului la 19 februarie 1949, sub numărul de înregistrare 124.461/1949, partajarea capitalului social fiind făcută astfel: statul român 6.981.974 de acţiuni şi U.R.S.S. 3.010.927 de acţiuni. (42) În acest timp, patrimoniul său era evaluat la 84,1 milioane dolari S.U.A., cifra fiind intenţionat diminuată, probabil în vederea reducerii ponderii acestei Societăţi în ansamblul economiei româneşti. Tot din 1949 a fost introdus, la nivel de ţară, sistemul planificării economice generale, centralizate şi rigide, care nu mai permitea unităţilor economice niciun fel de iniţiativă, stabilindu-se la centru sarcini şi obiective felurite, care de cele mai multe ori se dovedeau a fi arbitrare şi neraţionale, imposibil de îndeplinit.

După naţionalizare, regimul comunist a decis să se răfuiască cu fosta conducere a U.D.R., care crease atâtea probleme sovieticilor şi acoliţilor lor. Un numeros grup de ingineri de mare valoare au fost arestaţi, în frunte cu directorul general Alexandru Popp. Lui i-a fost înscenat în toamna lui 1948 un sinistru proces de „sabotare a economiei naţionale” (procesul Popp-Bujoiu sau procesul industriaşilor), în faţa Tribunalului militar din Bucureşti, împreună cu un grup eterogen de „complotişti, spioni şi trădători”, care ar fi alcătuit, chipurile, „încă din 1945 o organizaţie conspirativă, care se baza pe partidele vechi şi pe forţa financiară şi influenţa economică a marii industrii şi finanţe. Această înjghebare, care a căpătat un rol preponderent după desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, a început o acţiune de spionaj şi sabotaj economic şi pregătea atentate şi lovituri de forţă care să ducă la răsturnarea regimului actual.” (43)

Printre altele, inginerul Popp a fost acuzat că s-ar fi numărat, sub numele conspirativ de „domnul Alecu”, printre organizatorii rezistenţei armate anticomuniste la nivel naţional. Astfel, el ar fi urmărit, împreună cu ceilalţi acuzaţi, ca printr-un tunel săpat sub sediul Adunării Deputaţilor din Bucureşti, edificiul să fie aruncat în aer la prima întrunire a deputaţilor comunişti, moment care ar fi marcat declanşarea unei revolte populare care ar fi dus, în cele din urmă, la răsturnarea regimului comunist.

Chiar un lider comunist lucid, Ion Gheorghe Maurer, declara în acea perioadă în cercul apropiaţilor săi: „Şi eu totuşi l-aş folosi pe Popp mai departe, fiindcă este cel mai mare specialist din Europa”, fapt pe care susţinea că îl aflase de la „specialiştii sovietici” care îl cunoscuseră. (44)

În vârstă de 50 de ani, Alexandru Popp a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, dar a supravieţuit cu multă demnitate regimului dur de detenţie. A ieşit din închisoare în urma graţierii generale din 1964, decedând la trei ani după aceea. Inginerul Cornel Manciu, director adjunct al Societăţii şi director al atelierelor de la Reşiţa, a fost de asemenea arestat, încheindu-şi în mod tragic existenţa în 1954, la 54 de ani, în sinistra închisoare de la Aiud. Au mai cunoscut martirajul temniţelor comuniste directorii Alexandru Vellan, Gheorghe Ioan, Adam Ogrin, Ionel Buhescu, Radu R. Radoveanu, dr. ec. Gheorghe Vucu, Agrippa Popescu, inginerii Vasile Borda şi Iosif Roiescu, dr. ec. Corneliu Rociu şi mulţi alţii. Chiar şi Carol Loncear, care dăduse dovadă, atâta timp cât ocupase înalte demnităţi, de multă modestie şi de respect faţă de profesorii săi, sprijinind uzinele din Reşiţa şi din Bocşa, a intrat, inevitabil, în dizgraţia autorităţilor vremii, fiind destituit, judecat şi întemniţat în intervalul 1962-1964. De altfel, şi Alexandru Bitang, director al U.C.M.R. între 1974-1983, fusese în tinereţe implicat în grevele studenţeşti de la Timişoara din 1946. (45)

În 1948, în plină „dictatură a proletariatului”, după expresia lui Georg Hromadka, „muncitorimea zonei montanistice bănăţene se simte pusă în lanţuri.” (46) Concomitent cu anihilarea conducătorilor Societăţii U.D.R., erau arestaţi şi conducătorii muncitorimii social-democrate, în primul rând Iosif Musteţiu, Georg Hromadka, Petru Bârnau şi Traian Cercega, în vreme ce Eftimie Gherman reuşea să se salveze fugind în Occident. Cei arestaţi au fost implicaţi în diverse cazuri nebuloase, fiind acuzaţi inclusiv că ar fi complotat împreună cu reprezentanţii Partidului Laburist din Marea Britanie împotriva regimului comunist. (47) În 1951, numeroşi conducători social-democraţi din Reşiţa au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, pentru că nu fuseseră de acord cu unificarea dintre P.S.D. şi P.C.R. Între aceştia se aflau: Ilie Fărcăşescu – 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică; Iosif Musteţiu – 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică; Gheorghe Jula – 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică. Lor le-a fost confiscată şi averea, deoarece s-au făcut vinovaţi de „crima de uneltire contra ordinei sociale.” (48) Alţi trei inculpaţi „au iniţiat, organizat şi activat într-o organizaţie de tip fascist, politică şi paramilitară, care avea drept scop răsturnarea prin violenţă a regimului democrat creat şi instaurarea vechiului regim burghezo-moşieresc, cu sprijinul cercurilor imperialiste anglo-americane.” Este vorba despre Georg Hromadka şi Petre Bârnau, condamnaţi la câte 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică, şi Romulus Drăgoescu, la 21 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică. (49) Exemplul lui Georg Hromadka a fost elocvent: întemniţat la Jilava şi Aiud, a fost graţiat în 1956, după opt ani de detenţie, în urma vizitei lui Hruşciov în Marea Britanie şi a solicitărilor laburiştilor ca social-democraţii din Europa răsăriteană să fie puşi în libertate. (50)

Între timp, prin decretul nr. 334 din 10 august 1949, uzinele reşiţene deveneau şi ele părţi ale nou-createlor Sovromuri, societăţi mixte româno-sovietice, care au cuprins întreaga economie românească până la 1 octombrie 1954. Crearea Sovromurilor la Reşiţa a divizat uzinele în două părţi distincte, şi anume: Sovrommetal, corespunzând aproximativ fostei Direcţii a exploatărilor şi încorporând sectorul siderurgic de pe malul drept al Bârzavei, şi Sovrom-Utilaj Petrolifer (S.R.U.P.), cuprinzând sectorul de construcţii de maşini de pe malul stâng. Deşi după desfiinţarea Sovromurilor, vechiul complex industrial a fost temporar refăcut (1 octombrie 1954 – 1 aprilie 1962) sub numele de „Combinatul Metalurgic Reşiţa”, în curând el va fi din nou divizat, până astăzi, în Combinatul Siderurgic şi Uzina Constructoare de Maşini, care şi-au continuat existenţa în mod separat şi independent unul de celălalt. Din 1952, atelierele de la Bocşa au devenit şi ele unitate economică independentă, preluând peste câţiva ani de la Reşiţa fabricaţia de poduri şi de construcţii metalice.

În urma generalizării planificării economice şi a metodelor dictatoriale aplicate, producţia uzinelor reşiţene a cunoscut o creştere bruscă, ea ajungând în 1950 la Sovrom-Utilaj Petrolifer cu 58,5%, iar la Sovrommetal cu 7,1% mai mare decât în 1938. (51) Directorii sovietici din perioada Sovromurilor au fost: Nikolai Aleksandrovici Olhov, Iakov Petrovici Simonenko, Vasili Ivanovici Nikanorov, Ivan Ivanovici Reuk, Aleksei Nikolaievici Cerneţov şi Aleksandr Ivancenko. Dacă în perioada U.D.R.-ului, organizarea acestei Societăţi respecta un mare grad de autonomie a fiecărei subunităţi componente (denumite frecvent, chiar şi în vorbirea curentă, drept „fabrici”), după 1949 s-a preluat o nouă concepţie organizatorică, de provenienţă sovietică, lăsându-se secţiilor exclusiv funcţia de execuţie, iar compartimentele de proiectare şi funcţionale specializate, nou înfiinţate, având sfere de atribuţii extinse la nivelul întregii uzine (serviciul personal şi formare cadre, serviciul muncă şi salarii, serviciul planificare etc.).

Până în 1954, uzinele reşiţene nu au cunoscut niciun fel de dezvoltare spaţială. Abia în perioada ulterioară aceasta a fost realizată, pe noi amplasamente, întrucât zona situată pe vechea vatră a oraşului, strâns încadrată de dealurile înconjurătoare, nu permitea acest lucru. Una dintre puţinele realizări ale anilor 1949-1952 a reprezentat-o construirea noii clădiri a Şcolii profesionale, care la acea dată era cea mai mare din ţară. Ea s-a realizat prin susţinerea acordată de către Carol Loncear, fost muncitor sudor la fabrica de poduri, care a devenit apoi primul director al uzinei de după naţionalizare şi, ulterior, ministru al industriei grele.

 

Note:

1                    Crimele lui Stalin. Raportul secret al lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Bucureşti, 1998, p. 44.

2                    Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Bucureşti, 1998, p. 210; George Leggett, C.E.K.A.: poliţia politică a lui Lenin, Bucureşti, 2000, p. 139.

3                    Ibidem, p. 144; Richard Pipes, op. cit., p. 210.

4                    Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 119.

5                    Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 89.

6                    Eusebiu Narai, Evoluţia situaţiei economico-sociale în judeţul Caraş (august 1944 – decembrie 1947), partea a II-a, mss., f. 116.

7                    Ibidem, f. 117.

8                    Ibidem, f. 118.

9                    Ibidem, partea I, Reşiţa, 1999, p. 33.

10               Serafin Mărgan, Două secole de metalurgie pe Valea Bistrei, Reşiţa, 1996, p. 31.

11               Georg Hromadka, op. cit., p. 121.

12               Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 100-101.

13               Ibidem, p. 101.

14               Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie 1944-1947, Bucureşti, 1992, p. 198.

15               Caraş-Severin. Monografie, p. 89.

16               Ibidem.

17               Ibidem, p. 90.

18               Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 137-139.

19               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 102-103.

20               Ibidem, p. 103-104.

21               Ibidem, p. 104.

22               Ibidem, p. 104-105.

23               200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 118.

24               Ibidem.

25               Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 122.

26               Ibidem, f. 139-140.

27               Ibidem, f. 141.

28               Ibidem, f. 127.

29               Ibidem.

30               Ibidem.

31               Ibidem, f. 217. 

32               Ibidem, f. 128.

33               Ibidem, f. 129.

34               După Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 101-102.

35               Caraş-Severin. Monografie, p. 90.

36               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 107-108.

37               Georg Hromadka, op. cit., p. 122.

38               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 105.

39               Ibidem.

40               Ibidem, p. 107.

41               Caraş-Severin.Monografie, p. 91.

42               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 108.

43               Magazin istoric, Bucureşti, nr. 12/1998, p. 65; referitor la acest proces, a se vedea mai pe larg: Şerban Rădulescu-Zoner, Primul mare proces politic după lăsarea „cortinei de fier” (I. Bujoiu, Max Auschnitt, Gh. Manu, Alex. Balş ş.a.). Studiu de caz, în Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998, p. 370-404.

44  Magazin istoric, nr. 7/2002, p. 82.                                                

45  Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, 1996, p. 27.

46  Georg Hromadka, op. cit., p. 122.

47  Mircea Rusnac, Un proces stalinist implicând „agenţi imperialişti”, evrei şi social-democraţi reşiţeni (1950), în Banatica, Reşiţa, nr. 15/II,  2000, passim.

48   Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 216.

49  Ibidem, f. 216-217.

50  Georg Hromadka, op. cit., p. 10.

51   Caraş-Severin. Monografie, p. 92.

Mircea Rusnac – Mărturii documentare privind situaţia de la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa in 1946-1947

17 iunie 2009

În patrimoniul muzeului reşiţean se află bogatul fond de documente Dr. Antoniu Marchescu, provenind de la fostul jurist al Comunităţii de avere din Caransebeş şi apoi al Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa. În cadrul acestui fond, o importanţă deosebită o are un set de 75 de documente, inedite până acum, ilustrând cu multă exactitate situaţia generală a Societăţii în perioada anilor 1946-1947, ani extrem de zbuciumaţi în istoria ţării şi a industriei reşiţene. Este vorba de primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial, când România se afla sub ocupaţia trupelor sovietice şi pe plan intern se făceau primii paşi către instaurarea regimului comunist. Sunt ultimii ani dinaintea naţionalizării economiei româneşti, când o societate privată de mare prestigiu cum era U.D.R.-ul lupta din greu să îşi menţină statutul anterior. Aspecte dramatice din evoluţia din acea perioadă a Societăţii au fost surprinse şi în documentele analizate.

                   În fiecare săptămână, de regulă în ziua de joi, la sediul Uzinelor de Fier şi Domeniilor Reşiţa aveau loc şedinţe la care participau reprezentanţii conducerii Societăţii şi liderii puternicului sindicat muncitoresc. De cele mai multe ori, din partea conducerii erau prezenţi directorul Vellan (până la agresiunea pe care a suferit-o din partea unor muncitori turbulenţi la 10 septembrie 1946, eveniment deosebit de grav, care a determinat retragerea sa de la conducerea Societăţii), subdirectorul Rociu, inspectorul Bontoş, doctorul Arcan şi juristul Marchescu, dar, în funcţie de împrejurări, lor li se alăturau chiar şi directorul general Popp sau inginerul Popovici. Din partea muncitorilor, cei mai consecvenţi erau Fărcăşescu, Puvak, Drăgoescu, Cercega, Măruia, Şofeia, Jianu, Lupşa, Oprean, Matischak, Bica, Micu şi Musteţiu. Problemele cele mai des dezbătute în acei dificili primi ani postbelici se refereau la hainele de lucru, la cantina muncitorească, la orele suplimentare, la locuinţele muncitoreşti din Lunca Pomostului sau din Dealul Crucii, la problema făinei, a lemnelor de foc etc.

                   Pe lângă chestiunile de rutină, uneori erau dezbătute şi probleme mai delicate, ivite în împrejurări specifice. Întotdeauna însă ele erau abordate cu suficientă bunăvoinţă din partea ambelor tabere, astfel încât soluţionarea lor era mai de fiecare dată rezonabilă. Climatul discuţiilor de la U.D.R. era departe de ceea ce se petrecea în acelaşi timp în ţară, unde problema „luptei de clasă” şi cea a revendicărilor „muncitoreşti” mai mult sau mai puţin justificate erau la ordinea zilei, stimulate în mod firesc de prezenţa trupelor sovietice în România şi de ascensiunea politică a partidului comunist. Reşiţa nu cunoştea un asemenea gen de tensiuni, de cele mai multe ori artificiale.

                   La şedinţa din 23 mai 1946, directorul Vellan arăta că „la Turnătorie muncitorii au întrerupt 15 min. lucrul pentru neprimirea hainelor de lucru. De fapt, continua el, problema e rezolvată şi distribuirea e în curs, deci gestul e inexplicabil.” (1) La şedinţa din 6 iunie, delegaţii sosiţi de la Doman şi Văliug au solicitat electrificarea comunelor respective. (2) Lucrul acesta era, desigur, foarte greu de realizat în acel moment, el soluţionându-se în mod favorabil abia mult mai târziu.

                   Deosebit de interesantă este consfătuirea din 24 iulie 1946, la care au participat reprezentanţii Comisiei Aliate de Control (căpitanul Grinenko, colonelul Iudin şi inginerul Sapunov), cei ai autorităţilor româneşti (prefectul judeţului Caraş, Ionescu, şeful biroului economic al judeţului, Balaciu, inspectorul Dădârlat şi colonelul Radian, delegatul Administraţiei Livrărilor), ai conducerii Societăţii U.D.R. (directorul general inginer Popp, directorul de exploatare inginer Vellan, procuriştii Stănescu şi Curbet, subdirectorii Rociu şi Arcan) şi ai sindicatului (Puvak şi Măruia). Deschizând şedinţa, directorul Vellan a precizat că ea se ţinea „la cererea Dlui Col. Iudin, în vederea examinării frecvenţei angajaţilor la lucru” şi îl invită pe acesta să îşi prezinte poziţia. (3) Căpitanul Grinenko, în calitate de delegat al Comisiei Aliate de Control Timişoara, care conducea şi şedinţa,  s-a interesat dacă muncitorii reşiţeni aveau „o convenţie fixă pentru un anumit timp”. Vellan a răspuns că ei erau angajaţi pe timp de un an conform contractului colectiv. Căpitanul Grinenko „roagă să se arate cauzele cari împiedică îndeplinirea programului.” Replicând, Vellan a spus că „era vorba să discutăm de frecvenţă şi nu de program.” Grinenko a precizat însă că „frecvenţa este cauza care influenţează programul.”

                   Între argumentele prezentate de Vellan găsim: „Muncitorii noştri atât în minele de cărbuni cât şi cei din uzine şi ateliere se pot împărţi în două categorii: avem muncitori vechi de înaltă specializare, care n-au altă ocupaţie decât munca în uzină, şi avem muncitori de specializare aproximativă sau nespecializaţi deloc, cari au alte interese în afară de cele din uzină. Interesele în afara uzinei sunt de ordin agricol, adică o bună parte sunt proprietari de pământ şi în timpul muncii agricole preferă să se ducă  să-şi lucreze pământul.” El a mai acuzat totodată lipsa de materii prime, cărbuni, păcură. Grinenko arăta că în 22 iulie un număr de 2.116 muncitori se aflau în concediu legal. Directorul Popp a răspuns că fiecare muncitor are dreptul la concediu de odihnă, care de regulă se lua vara. Pe lângă aceştia, mai erau şi 873 de bolnavi şi 397 de nemotivaţi. (4)

                   Colonelul Iudin arăta că producţia la profile laminate şi tablă era îndeplinită doar în proporţie de 50%, iar în unele sectoare va fi probabil şi mai mică din cauza lipsei profilelor şi a tablei. El acuza de asemenea faptul că erau în concediu prea mulţi lucrători calificaţi, ca şi personal tehnic şi ingineresc, inclusiv primul locţiitor al uzinei, care răspundea de laminoare, furnal şi oţelărie. Ca urmare, nu putea fi asigurat materialul pentru locomotive, cazane, ace şi echipament petrolifer. El cerea ca până la 12 septembrie să nu se mai acorde concediu personalului tehnic şi ingineresc, iar cei plecaţi deja să fie rechemaţi sub ameninţarea sancţionării. Inginerul Sapunov adăuga şi faptul că inginerul Pârău de la secţia tratament termic era în concediu. La Hala X, continua el, lipseau foarte mulţi oameni pe caz de boală, apreciat ca fictiv, şi unii muncitori veneau la uzină în stare de ebrietate. Vellan a răspuns că aceştia au fost concediaţi. Prefectul Ionescu   s-a spălat pe mâini: „În privinţa părţilor tehnice discutate nu pot da nici o părere. Rămâne ca C.A.C. şi Direcţiunea să stabilească măsurile pentru înlăturarea dificultăţilor.” (5)

                   Puvak era de acord cu concedierile: „Concedierea unor muncitori cred că ar influenţa pe ceilalţi. Văzând că-şi pierd pâinea în uzină ar veni la lucru.” Grinenko nu s-a putut abţine de la următoarea afirmaţie: „Mă aflu pentru prima oară la uzină. Poate că greşesc când am impresia că Direcţiunii nu i-a plăcut că am venit pentru o consfătuire.” Vellan a răspuns la aceasta: „Aş dori să precizez că conferinţe de felul acesta nu indispun pe nimeni din organizaţia noastră, ci dimpotrivă, un asemenea schimb de vederi, sunt convins, conduce la o cunoaştere mai precisă a circumstanţelor noastre şi la raporturi cari asigură funcţionarea în condiţiuni mai bune a uzinei. Lucrul acesta îl poate confirma dl. Colonel Iudin, cu care am plăcerea să conlucrez de un an de zile (…). În consecinţă, am dori ca impresia dlui cpt. să fie ştearsă prin cele spuse de mine şi repet că nouă nu ne-a făcut decât plăcere să fim vizitaţi de membrii C.A.C.” Bătând în retragere, aparent cel puţin, Grinenko a răspuns că „nu vrea să se interpreteze greşit ceea ce a spus.” La care Vellan a replicat cu diplomaţie: „Apreciem la justa lor valoare observaţiile făcute, cari au ca scop funcţionarea normală a uzinei, cât şi criticile fondate.” După care inginerul Popp a expus situaţia generală, a recunoscut unele deficienţe şi a propus soluţii de redresare. Grinenko a concluzionat că trebuiau convocaţi inginerii şi şefii de secţii pentru a li se arăta că „programul nu este îndeplinit”, preşedintele sindicatului trebuia să explice într-o adunare a muncitorilor aceleaşi chestiuni, urmând să se fixeze termenele de execuţie şi să se cerceteze „dacă nu se comit abateri şi din partea medicilor şi nu numai a muncitorilor.” Măruia a luat şi el apărarea muncitorilor, acuzând lipsa de materii prime care face să se piardă zile întregi cu producţia, deşi muncitorii lucrau şi 16 sau 18 ore pe zi. El propunea în consecinţă să nu fie sancţionaţi doar muncitorii, ci şi conducătorii, observaţie caracterizată drept justă de căpitanul Grinenko, cu care remarcă s-a şi încheiat şedinţa. (6)

                   A doua zi a avut loc o nouă şedinţă, de această dată fără participarea sovieticilor, dar cu cea a reprezentanţilor Confederaţiei Generale a Muncii. Cu această ocazie, Vellan a declarat: „Profit de prezenţa reprezentanţilor C.G.M. şi vă aduc la cunoştinţă că la 24.VII am avut o conferinţă la cererea C.A.C., la care au luat parte şi autorităţile civile şi delegaţii sindicatului. Eu regret că prezenţa la lucru a multor muncitori lasă de dorit şi am fost puşi în situaţia neplăcută de a fi fost pentru prima oară sever avertizaţi de către C.A.C. pentru întârzierile constatate în executarea comenzilor art. II, fac apel ca muncitorii să-şi vadă de lucru cu trup şi suflet. Cele discutate au fost consemnate în proces verbal şi sindicatul va primi o copie.” (7)

                   La şedinţa din 1 august, Puvak şi Măruia au reclamat nerespectarea drepturilor asigurate prin contractul colectiv de muncă în privinţa primirii hainelor şi a bocancilor cuveniţi. Ei solicitau sosirea la Reşiţa a primdirectorilor Ioan şi Teodorescu de la Bucureşti, adăugând următoarele: „Cu telenote nu se rezolvă. Am pierdut încrederea.” (8) În consecinţă, Vellan a promis contactarea Bucureştiului.

                   Peste o săptămână, la 8 august, şedinţa avea să se desfăşoare în prezenţa lui Teodorescu, care a venit de la Bucureşti. El a declarat cu acest prilej: „Aprovizionarea bocancilor este asigurată, necesarul 22.000 perechi din care 13.000 perechi s-au primit; 9.300 perechi în curs de transport de la Cluj. Haine de lucru contractuale 22.000 costume, distribuite 11.000 costume, restul în curs de transport. Haine de uzură 12-14.000 costume. Nu s-a distribuit până după terminarea hainelor contractuale de lucru. Pentru minieri s-au împlinit în întregime obligaţiunile contractuale. Restul de stofă, pânzeturi, docuri, se va expedia în curând.” La întrebarea lui Vellan dacă sindicatul acceptă aceste explicaţii, liderii prezenţi au răspuns că „sunt de acord, se semnează procesul verbal încheiat.” (9)

                   Tot cu această ocazie, căpitanul Balica s-a referit la o conversaţie avută cu colonelul sovietic Vasiliev, care spunea că „nerespectarea programului ar fi şi din motivul că unii muncitori n-au primit drepturile contractuale de 2 ani.” În consecinţă, Vellan „cere ca sindicatul să declare dacă cele expuse corespund adevărului şi să se cerceteze de sindicat comunicând în scris rezultatul cercetărilor, pentru a fi raportat Comisiei Aliate.” Puvak „declară în numele sindicatului că cele afirmate de numiţii muncitori nu corespund adevărului.” Vellan a concluzionat: „Se ia notă şi roagă ca răspunsul să se facă în scris din partea sindicatului.” (10)

                   Din raportul inginerului Cocârlan de la Economat, prezentat în şedinţa din 13 august 1946, rezultă cât interes îşi dădea Societatea, în acele vremuri vitrege, pentru angajaţii săi. Grâul era adus din Timiş-Torontal, Oltenia şi chiar Muntenia, ceapa de la Vinga şi din Bihor, cartofii de la Belinţ şi din Ardealul de Nord, bocancii de la Dermata Cluj etc. (11)  Dar problema insinuărilor reprezentanţilor sovietici rămânea deschisă. La şedinţa din 15 august, Tămaş arăta: „Spre clarificarea chestiunei pusă de Comisia Aliată de Control prin dl. cpt. Balica, am cercetat secţiile Oţelărie, Turnătorie şi Furnale, negăsind ca din aceste secţii să fi plecat asemenea plângeri, că nu şi-a(u) primit drepturile legale şi contractuale în decurs de 2 ani. În şedinţa de mâine de la ora 15, care se ţine între muncitori şi dl. dr. Marchescu, chestiunea va fi din nou pusă pentru clarificarea definitivă.” Directorul Vellan a adăugat: „Rog insistent sindicatul să răspundă în scris dlui cpt. Balica de la Comisia Militară Română, dându-ni-se şi nouă o copie.” (12)  În următoarea consfătuire, din 22 august, Puvak a declarat: „Răspunzând la întrebările puse de dl. colonel Vasiliev din Comisia Aliată că muncitorii n-ar fi primit drepturile contractuale în ultimii 2 ani, spune că sindicatul n-are nici o cunoştinţă că ar exista asemenea muncitori care n-au primit drepturile lor.” Iar Vellan a specificat: „Acest lucru se va comunica în scris dlui cpt. Balica, care a transmis comunicarea dlui colonel Vasiliev.” (13)

                   După informaţiile aduse de Drăgoescu, reîntors de la Confederaţia Generală a Muncii din Bucureşti, Vellan putea concluziona la şedinţa din 29 august 1946: „Din cele comunicate de Drăgoescu se poate vedea că Reşiţa e în strânsă colaborare cu sindicatul şi Confederaţia Generală a Muncii.” (14)

                   Această afirmaţie era oarecum contrazisă de către Musteţiu, prezent la întrunirea din 3 septembrie. El aprecia: „În baza rapoartelor ce ne sosesc de la organele noastre sindicale, rezultă că relaţiile dintre Direcţiune şi sindicat nu mai sunt dintre cele mai bune. Am căutat să avem raporturi civilizate, dar în ultimul timp la intervenţiile noastre sau se dau răspunsuri întârziate, sau evazive, încât reprezentanţii sindicatului sunt puşi în situaţii dificile faţă de membrii săi, cărora trebuie să le răspundă de rezultatele intervenţiilor făcute la Direcţiune.” (15)  Primdirectorul general Popp a recunoscut că „unele din obiecţiunile dvs. sunt justificate. Fie datorită împrejurărilor, fie oamenilor. Interpretarea şi aplicarea contractului colectiv este foarte complicată.” El anunţa sosirea în curând a directorilor Radoveanu sau Rădulescu pentru a soluţiona diferendele apărute. Popp adăuga: „În ceea ce priveşte relaţiile cu Direcţiunea, nu trebuie scăpat din vedere multiplele îndeletniciri ale Direcţiunii în legătură cu producţia, încât e normal ca unele cauze să sufere.” El mai preciza apoi: „Conducerea U.D.R. nu caută ocolirea sindicatului. Importanţa colaborării cu el a fost recunoscută şi în epoca în care nu avea fiinţă legală. Şi atunci am avut o reprezentanţă a muncitorilor cu care am avut un contact permanent, în toate problemele. Cu atât mai mult azi, trebuie să ajutăm la sporirea autorităţii sindicale, care este un preţios colaborator al Direcţiunii.” Şi Vellan preciza la rândul lui: „Unele chestiuni, e drept, suferă întârzieri, pe de o parte fiindcă vin greşit puse sau incomplete şi atunci am nevoie de lămuriri sau completări. Apoi este şi prea multă nerăbdare, uneori în cazuri nejustificate.” Subdirectorul Rociu se dezvinovăţea şi el: nu avea personalul necesar, biroul era prea departe de Direcţiune, iar contractul colectiv era aplicat conform directorului administrativ procurist Gherghel. Popp concluziona pe bună dreptate: „Toţi se degajează de răspundere. Trebuie să aplicaţi C.C.M. când e cazul, pe proprie răspundere.” Musteţiu cerea crearea unui organ care să rezolve măcar unele dintre probleme. Popp propunea ca această chestiune să fie rezolvată de Radoveanu sau Rădulescu, atunci când urmau să vină la Reşiţa. Măruia şi Puvak l-au învinuit şi ei pe Vellan pentru întârzierea soluţionărilor. Popp a dat răspunsuri conciliante solicitărilor ferme ale liderilor sindicali, în speranţa normalizării situaţiei. (16)

                   Vellan a trecut şi el la ofensivă, în următoarea şedinţă, ţinută cu Sindicatele din Reşiţa şi Bocşa, la 5 septembrie. În urma unor chestiuni mai puţin elocvente ridicate de către cei din Bocşa, el a spus: „Fac apel la sindicatul Reşiţa ca să ţină contact cu sindicatul Bocşa şi să se aducă în discuţie aici numai probleme serioase.” (17)

                   Evenimentele extrem de grave survenite la 10 septembrie 1946, când un grup de muncitori, nemulţumiţi de cuantumul ajutorului de iarnă pe care tocmai îl primiseră, l-au agresat grav şi chiar l-au mutilat (compromiţându-i complet vederea unui ochi) pe directorul Alexandru Vellan, care nici nu purta vina principală pentru cele petrecute, au determinat retragerea acestuia de la conducerea Direcţiei Exploatărilor. Printr-o circulară a conducerii de la Bucureşti a Societăţii, din acest moment cei însărcinaţi cu participarea la conferinţele săptămânale cu reprezentanţii sindicatului au fost doctorul Antoniu Marchescu (şeful Serviciului Contencios Reşiţa) şi doctorul Tudor Arcan (şeful Serviciului Personal Reşiţa). Ei au continuat însă cu aceeaşi râvnă şi cu acelaşi interes opera directorului Vellan (înlocuit la conducere de către inginerul Romulus Miculescu), dând dovadă de mult tact şi de o deosebită diplomaţie. De pildă, în nici una dintre întrevederile ulterioare cele două părţi nu au făcut nici cea mai mică referire directă la dramaticele evenimente de la 10 septembrie, aşteptând ca justiţia să îţi spună cuvântul. Cu toate acestea, este evident faptul că aceste grave încălcări ale spiritului de civilizaţie atât de specific muncitorimii reşiţene, datorate în întregime acelei categorii de lucrători pe care însuşi Vellan îi considera „de specializare aproximativă”, sosiţi în oraş de puţină vreme şi complet neadaptaţi mediului proletar de aici, au marcat profund dezbaterile care au urmat, fiind repudiate în mod sincer de către ambele părţi.

Cu ocazia unei noi şedinţe, la 27 septembrie, doctorul Arcan a prezentat câteva date statistice, deosebit de interesante: „din statisticile pe care le avem asupra personalului muncitoresc şi de funcţionari de la Direcţiunea Exploatărilor, rezultă că efectivul la muncitori a ajuns pe ziua de 20 septembrie la cifra de 13.369 oameni; comparând acest efectiv cu producţia efectivă, se constată că în prezent producţia este mai mică de ½ decât în anul 1942, iar personalul a crescut în acest interval de timp cu aproximativ 1.000 de oameni. De aceea roagă sindicatul să fie de acord cu raţionalizarea angajărilor de muncitori şi funcţionari, întrucât altfel vom ajunge să majorăm efectivul şi să creem sarcini în plus şi pentru Economat, pe care nu le va putea satisface, iar producţia va rămâne aşa cum este.” (18) În plus, dintre cei 13.369 angajaţi, la 20 septembrie lipseau 1.112 bolnavi şi 293 absenţi nemotivaţi. (19)

                   Şedinţa conducerii Direcţiunii Exploatărilor din 28 septembrie 1946 a examinat dificultăţile întâmpinate în acest sector. Lipsea apa din cauza secetei, astfel încât Laminoarele au fost oprite la 22 septembrie. Lipseau materiile prime la Fabrica de şamotă, respectiv argile şi cuarţită, iar cărămizile silica erau de proastă calitate. Laboratorul trebuia înzestrat şi pus la punct. Nu se primea din Valea Jiului cota de cărbune programată. Efectivul muncitorilor era „prea umflat”, iar producţia era scăzută. La Turnătorie era lipsă de fontă sfărâmată. La Furnal formele nu rezistau din cauza turnării nepotrivite şi a calităţii proaste a cuprului etc. Laminoarele aveau un program de producţie pe luna septembrie de 8.000 tone, realizându-se însă numai 5.500 tone. (20)

                   Şedinţa desfăşurată la 2 octombrie a fost consacrată problemei, foarte grele în epocă, a locuinţelor muncitoreşti. Doctorul Arcan preciza cu acest prilej: „În Luptătorul Bănăţean au apărut 2 articole cu privire la problema locuinţelor, deşi s-a convenit când a fost conferinţa cu dl. col. Vasiliev, care a dat dispoziţii precise ca în presa din localitate sau la megafoane să nu se mai transmită critici la adresa Direcţiunii sau a organelor ei, fără ştirea Comisiei Aliate de Control şi fără ca înainte să se ceară lămuririle necesare de la cei vizaţi. Criticile sunt chiar necesare pentru a stimula activitatea, dar anumite idei lansate cu tendinţă pot duce la acte de care nimeni nu mai poate răspunde.” (21)

                   Conferinţa din 3 octombrie 1946 a avut loc cu participarea conducerii Direcţiunii minelor (procurist inginer Eugen Ardelean, secretar inspector Dinteanu) şi conducătorii minelor din Anina, Doman, Secu, Ocna de Fier, Delineşti, Armeniş, Sinersig. S-au discutat chestiuni privind salarizarea şi aprovizionarea minerilor şi funcţionarilor. Cu acelaşi prilej, priminspectorul Mureşanu a declarat: „Ţin să comunic că stăm în pragul unei ere foarte critice.” Doctorul Arcan a spus: „Dl. dr. Marchescu a vorbit cu dl. Teodorescu de la Bucureşti, care a comunicat că duminică acolo n-a fost pâine deloc şi se pune problema pentru încă două zile dacă vor avea pâine. Ţinând seama de aceasta, trebuie să lămuriţi lumea la ce se poate aştepta şi la ce nu.” (22)

                   La 10 octombrie, Puvak „întreabă dacă s-a primit dezlegarea pentru a face schimbul (alimentelor, n.n.) cu fier.” Directorul general Popp a răspuns: „Am vorbit cu dl. gen. Susaikov despre aceasta, în conferinţa viitoare ce va avea loc se va stabili.” Puvak a replicat astfel: „La U.D.R. ar trebui să existe un stoc pentru aprovizionarea pe 2-3 luni. Ar trebui să se găsească o soluţie, în special pentru muncitorimea Reşiţei, care a primit mulţumiri din partea Comisiei Aliate de Control pentru munca depusă.” (23)

                   La şedinţa din 4 noiembrie, delegaţii Sindicatului „cer ca dl. director Ioan şi dl. Teodorescu să vină imediat la Reşiţa pentru a clarifica situaţia aprovizionării, care cu toate intervenţiile făcute la Bucureşti cât şi la Reşiţa a rămas dezastruoasă şi în caz de nerespectarea lor, sindicatul nu răspunde de ceea ce s-ar putea întâmpla.” Doctorul Marchescu nu putea răspunde decât în acest mod: „Se va transmite imediat această dorinţă la Bucureşti prin telefon şi teleimprimator.” (24)

                   Această atitudine intransigentă a liderilor sindicali a devenit şi mai agresivă după desfăşurarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946. Falsificarea rezultatelor acestora, care dădeau câştig de cauză în mod covârşitor blocului patronat de către partidul comunist, a fost de natură a stimula pornirile cele mai extremiste. De exemplu, la şedinţa din 6 decembrie, delegaţii sindicali „arată că nu sunt mulţumiţi de felul greoi şi întârziat cum se rezolvă problemele puse de sindicat (problema plăţii zilei de 19.XI.1946; bocanci contra cost pentru cei neîndreptăţiţi, dar lipsiţi de încălţăminte; preţul alimentelor pentru alţi membri de familie decât soţie şi copii minori).” Sau: „Arată că pe chestia zahărului au fost induşi în eroare…” Şi: „De asemenea, în chestia făinei.” Cererile formulate acum erau deosebit de dure şi aveau caracter ultimativ: prime, compensaţii, „revizuirea întregului ghid de încadrare şi apoi punerea lui în aplicare pe data de 1.XII.1946 sau 1.I.1947”, avansări, bilete de tren, scăderi de preţuri, haine de uzură şi paltoane „distribuite de urgenţă” etc. (25) Aceşti sindicalişti erau Iosif Puvak, Ioana Baiaş, Victor Uzum şi Iancu Tămaş.

Conducerea nu a rămas impasibilă şi a prezentat, la rândul ei, unele pretenţii la data de 19 decembrie prin doctorul Antoniu Marchescu: „Roagă sindicatul să determine muncitorii care trebuie să lucreze şi în timpul sărbătorilor, ca să vină la lucru regulat şi astfel să se poată realiza programul, iar lucrătorii care nu sunt obligaţi să lucreze şi în aceste zile, să vină la lucru imediat după sărbători, şi să nu lipsească de la îndeplinirea programului de producţie.” (26)

La şedinţa din 9 ianuarie 1947 cu sindicatele miniere „se hotărăşte ca şedinţa cu delegaţii de la exploatările miniere să se ţină în joia (a) doua din fiecare lună, prima joie fiind nepotrivită pentru conferinţă, deoarece la începutul lunii exploatările sunt ocupate cu încheierea lunară.” (27) Directorul Stănescu a ridicat problema absenţelor nemotivate constatate, delegaţii sindicatului răspunzând că acestea s-au datorat zilei de Sfântul Ioan, drumurilor proaste, frigului etc. Stănescu a cerut aplicarea regulamentului de disciplină. La Doman sindicatul a solicitat locuinţe pentru muncitori, arătând că nu erau nici lemne suficiente. Iar delegaţii de la Delineşti spuneau, între altele: „deoarece oamenilor din localitate le-au fost luate căruţele cu ocazia trecerii armatelor (sovietice, n.n.), cer să li se aprobe osii şi fier laminat pentru cercuri de căruţă.” (28)

Încercând să vină în întâmpinarea nenumăratelor greutăţi pe care le îndurau muncitorii, conducerea Societăţii U.D.R. se străduia să le asigure măcar bunurile strict necesare. La 14 februarie 1947, inspectorul Mureşan comunica sindicatului situaţia aprovizionării cu alimente şi îmbrăcăminte: cartofii erau cumpăraţi din judeţele Ciuc şi Făgăraş, fasolea din judeţul Severin, grâul şi porumbul din judeţul Caraş, pânzeturile şi textilele din Bucureşti etc. (29)

Desigur la sugestia sovieticilor, doctorul Arcan propunea, cu ocazia şedinţei din 28 februarie, „ca pentru a stăvili plimbările fără rost a(le) salariaţilor în uzină, să se instituie un organ de control / ing. Vinţkovsky din partea Direx şi ing. Roşiu din partea Com. de producţie /, care va supraveghea inopinat pe cei care se plimbă prin uzină fără rost.” Bineînţeles, delegaţii sindicali au fost de acord. (30)

Din când în când se mai iveau şi unele momente tensionate. La 10 aprilie 1947, conducerea Societăţii a citit un referat întocmit la 28 martie cu privire la „un caz de indisciplină în masă la Oţelărie, care s-a trimis în copie şi sindicatului.” Ca răspuns, şi liderii sindicali au adoptat o atitudine ceva mai conciliantă, conform procesului verbal: „Delegaţii sindicali arată că au dat mandat dlor Barbu, Bica şi Craiovan ca împreună cu şeful secţiei să cerceteze cauza.” (31) Încă din 29 martie, într-o şedinţă a conducerii Societăţii U.D.R., consemnată într-un manuscris cu cerneală intitulat Situaţia Societăţii, primdirectorul general Popp, arătând dificultăţile prin care trecea aceasta, preciza: „Substanţa Societăţii este atacată, mergem spre prăpastie.” Şi continua în felul următor: „Situaţia este tragică. Nu prin cifre, ci prin producţie, care a scăzut enorm.” (32)

Într-o întrunire a conducerii cu delegaţii sovietici (directorul inginer Serghienko, locotenent-colonelul Iudin şi trei translatori) şi cu delegaţii sindicali, a fost reorganizată Direcţiunea Exploatărilor, care urma a fi condusă de inginerul Romulus Miculescu, „ajutat în probleme tehnice” de către inginerul Serghienko. Direcţiunea era divizată astfel: I. Departamentul siderurgic (cuprinzând Fabrica de cărămizi, Fierul vechi, Cocseria, Furnalele înalte, Oţelăriile, Turnătoria şi Transporturile), „deocamdată fără titular”; II. Departamentul metalurgic (cuprinzând Forjeria, Întreţinerea mecanică şi Laminoarele), sub conducerea inginerului Ştefan Curbet; III. Departamentul atelierelor (secţiile de prelucrare la rece), condus de inginerul Iuliu Cservenyi; IV. Departamentul tehnic, sub conducerea inginerului Titus Dima. Pe lângă aceasta, mai funcţionau: Serviciul de coordonare, care urmărea executarea zilnică a programului de lucru prin trei ingineri, câte unul de fiecare schimb, şi nota cauzele întârzierilor, dând dispoziţii în lipsa directorului (inginer A. Cosneanu, inginer Vasiliu şi inginer Vladimir Popovici; acest serviciu se  situa deasupra secţiilor şi răspundea faţă de Direcţiunea Exploatărilor); Serviciul Contabilităţii exploatărilor, condus de dr. G. Vucu; Serviciul administrativ, condus de subdirectorul G. Marchidan, ca şi Economatul, condus de Axente Mureşan, care completau noua organigramă. Mai exista şi Direcţiunea de control tehnic, pendinte de Direcţiunea generală şi aflată sub conducerea inginerului Petru Ballo. În subordinea ei se afla Serviciul de control, condus de subdirectorul C. Rociu. În plus, mai figurau ca şi consilieri tehnici un număr de cinci ingineri din Uniunea Sovietică, aceştia fiind repartizaţi la Cocserie şi Furnale, Turnătorie, Laminoare, Normele de lucru şi Energetică. (33)

Cu această ocazie, Popp preciza: „Noul contract colectiv şi normele care îl completează au căutat să satisfacă dorinţele legitime ale clasei muncitoare din Reşiţa, creându-i o situaţie mai bună ca altora, din alte întreprinderi. În felul acesta s-a recunoscut contribuţia reală a Reşiţei la îndeplinirea celui de al doilea an de executare a condiţiilor de armistiţiu, cum şi importanţa ce o prezintă Reşiţa în economia ţării.

E nevoie, continua el, să facem tot ce ne stă în putinţă ca masele să înţeleagă poziţia pe care o ocupă Reşiţa în economia ţării şi diferenţa de tratament ce s-a creat muncitorimei reşiţene, mai avantajos ca celorlalţi şi astfel, cu concursul voit al tuturora, să putem schimba felul în care lucrul a fost prestat până acuma.” (34)

Această reorganizare fundamentală a structurii Direcţiunii Exploatărilor, după o schemă extrem de stufoasă, era în mod evident determinată de modelul întreprinderilor de stat sovietice. Ea nu putea în nici un caz să rezolve problemele unei mari societăţi private cum era U.D.R.-ul, probleme care erau generate, în primii ani postbelici, tocmai de ingerinţele sovieticilor. Existenţa unei asemenea societăţi devenise, din păcate, tot mai puţin posibilă în contextul general al perioadei respective.

În continuare, la discuţia conducerii cu sindicatul a dorit să asiste şi colonelul Iudin. Au luat cuvântul Traian Cercega, preşedintele Sindicatului metalo-chimic din Reşiţa, şi Romulus Drăgoescu, delegatul Confederaţiei Generale a Muncii. Ambii au susţinut poziţia conducerii Societăţii şi au aprobat reorganizările anunţate. Drăgoescu chiar a spus: „E drept că raţiile alimentare sunt reduse, dar reduse aşa cum sunt, s-au dat la timp. Alte industrii nu au dat nici 50%. Direcţiunea U.D.R. s-a interesat de soarta salariaţilor, iar Ministerul economiei naţionale a dat preferinţă Reşiţei. Salariaţii vor înţelege că la sacrificiile U.D.R. şi Ministerului economiei naţionale trebuie să răspundă cu atât mai mult. Nu e un secret că în sectorul atelierelor s-a înregistrat o scădere a producţiei la 30% faţă de anul 1939. Acest lucru trebuie să înceteze.” (35) Ca urmare, din 19 mai 1947 s-a introdus Serviciul de coordonare („dispetcer”), a cărei „instrucţiune provizorie” motiva apariţia sa astfel: „În scopul ameliorării operaţiunilor de conducere în uzină a controlului activităţii compartimentelor de bază, îmbunătăţirii alimentării secţiilor cu materialele de fabricaţie, coordonarea lucrului secţiilor, îndeplinirea programelor la compartimentele de bază ale uzinei, îmbunătăţirea transporturilor pe C.F. în uzină.” (36)  Coordonatorul trebuia să se prezinte la locul de muncă cu zece minute înaintea începerii lucrului şi să se informeze asupra situaţiei din documentele înregistrate la serviciul de coordonare. Dacă programele de lucru nu erau îndeplinite, coordonatorul trebuia să menţioneze cauzele şi să indice concret vinovaţii. Tot el înregistra accidentele de muncă. El raporta la predarea schimbului directorului Societăţii, directorului tehnic şi şefului departamentului de producţie. „Toate dispoziţiunile coordonatorului se execută fără discuţie, de către toţi conducătorii tehnici cari primesc acele dispoziţiuni”, era prevăzut mai departe. Acest coordonator putea chema la nevoie în uzină „pe orice conducător technic la orice oră din zi.” (37)

La 16 iunie a avut loc o nouă şedinţă cu întreaga conducere a U.D.R.-ului, al cărei rezumat s-a păstrat în manuscris cu cerneală. Cu această ocazie, primdirectorul R. Miculescu şi directorul tehnic Serghienko au criticat, din nou, foarte dur, indisciplina, delăsarea şi furturile produse în uzină. Miculescu a precizat că „furturile au sporit, încât în unele sectoare nu vom mai putea lucra”. Ca urmare, el cerea ca „sancţiunile să fie mai aspre. Admonestările, mustrările şi altele asemenea nu înseamnă nimic.” Trebuia introdus un control strict. Şi adăuga: „Ocupaţi-vă de îmbunătăţirea condiţiunilor de lucru şi gospodăriţi în aşa fel ca U.D.R. să devină din nou viabil, ca în trecut.” (38) Serghienko a vorbit şi el pe acelaşi ton: „Mă opresc asupra disciplinei înţeleasă altfel de cum se înţelege în uzină. Ea are un aspect mult mai profund.” Apoi continua astfel: „Cazurile neplăcute, întâmplate de curând, denotă o decădere morală a oamenilor, o decădere mai veche. Este un act neadmisibil ca şeful să se ascundă în pod cu subalternii şi, în loc să dea statului timpul de lucru, i-l fură.” Şi încheia: „La cei cu moralul scăzut se iveşte delăsarea. Unii sunt laşi, fricoşi şi se îngrozesc de lucru. Ne vom ocupa de ei ca să-şi revină.” (39)

Aceste întâlniri, destul de constructive şi de eficiente, dintre conducerea Societăţii U.D.R. şi cea a sindicatului, au fost sistate curând după aceea, la 5 august 1947. În 1948, U.D.R.-ul a fost naţionalizat şi lucrurile au luat din acel moment o cu totul altă turnură.

 

 

Note

1 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 10.407.

2 Ibidem, nr. inv. 10.408.

3 Ibidem, nr. inv. 10.413.

4 Ibidem.

5 Ibidem.

6 Ibidem.

7 Ibidem, nr. inv. 10.414.

8 Ibidem, nr. inv. 10.415.

9 Ibidem, nr. inv. 10.416.

10 Ibidem.

11 Ibidem, nr. inv. 10.418.

12 Ibidem, nr. inv. 10.420.

13 Ibidem, nr. inv. 10.421.

14 Ibidem, nr. inv. 10.422.

15 Ibidem, nr. inv. 10.423.

16 Ibidem.

17 Ibidem, nr. inv. 10.424.

18 Ibidem, nr. inv. 10.427.

19 Ibidem.

20 Ibidem, nr. inv. 10.428.

21 Ibidem, nr. inv. 10.429.

22 Ibidem, nr. inv. 10.431.

23 Ibidem, nr. inv. 10.432.

24 Ibidem, nr. inv. 10.436.

25 Ibidem, nr. inv. 10.444.

26 Ibidem, nr. inv. 10.446.

27 Ibidem, nr. inv. 10.451.

28 Ibidem.

29 Ibidem, nr. inv. 10.457.

30 Ibidem, nr. inv. 10.458.

31 Ibidem, nr. inv. 10.467.

32 Ibidem, nr. inv. 10.484.

33 Ibidem, nr. inv. 10.486.

34 Ibidem.

35 Ibidem, nr. inv. 10.487.

36 Ibidem, nr. inv. 10.473.

37 Ibidem.

38 Ibidem, nr. inv. 10.482.

39 Ibidem.

Mircea Rusnac – Cazul Vellan. Alte mărturii documentare privind situaţia de la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa (septembrie 1946)

17 iunie 2009

Continuăm prezentarea documentelor din Fondul Dr. Antoniu Marchescu, aflat la Muzeul Banatului Montan, privitoare la situaţia Uzinelor de Fier şi Domeniilor Reşiţa în toamna anului 1946. Este vorba despre un set de 15 documente referitoare la un grav incident produs de un grup de muncitori de la secţia Oţelărie. În ziua de 10 septembrie 1946, acestor muncitori le-a fost distribuită o sumă de bani, reprezentând „ajutorul de iarnă”, prevăzut în contractul colectiv de muncă. Suma era mult inferioară aşteptărilor lor, iar reacţia pe care au avut-o a fost deosebit de violentă, soldându-se cu agresarea gravă a directorului uzinelor, inginerul Alexandru Vellan, şi cu lovirea preşedintelui sindicatului, social-democratul Iosif Musteţiu. La această exacerbare a manifestărilor unor muncitori contribuiseră şi presa comunistă, ca şi o serie de agitatori ai aceluiaşi partid, care duceau o campanie permanentă împotriva directorului Vellan. Contextul economic şi cel social-politic erau foarte complicate. Imediat după încheierea războiului, populaţia întregii ţări era grav afectată în privinţa nivelului de trai de numeroşi factori, precum ocupaţia sovietică deosebit de dură, seceta, inflaţia, sărăcia generalizată. La acestea se adăugau profundele frământări social-politice, procesul de comunizare a ţării fiind în toi. Mai erau două luni până la alegerile parlamentare, campania electorală aflându-se aşadar în plină desfăşurare. În cadrul acestor evoluţii, deşi la Reşiţa atmosfera era relativ mai calmă, aici proletariatul având îndelungate tradiţii social-democrate, opuse manifestărilor violente, iată că s-a produs şi o excepţie, când situaţia a scăpat de sub control, cu consecinţe iremediabile. Pentru ilustrarea evenimentelor produse, vom face în cele ce urmează largi referiri la documentele menţionate.

Secretarul Direcţiunii Exploatărilor din Reşiţa, Alexandru Bontoş, se afla în biroul său când, la ora 15,15, “portarul mi-a raportat că o mulţime de muncitori de la Oţelărie se-ndreaptă manifestând către Direcţiune. Am intrat în cabinetul domnului director şi i-am raportat acest lucru. Dsa a luat notă şi a declarat că le stă la dispoziţie, să vină, să vadă ce doresc.” (1)  La rândul său, locotenent-colonelul Nicolae Danielescu consemna sosirea muncitorilor astfel: “În ziua de 10 septembrie 1946, pe la orele 15 – 15,15, am auzit în faţa clădirii zgomot neobişnuit, voci bărbăteşti şi femeieşti. M-am uitat pe fereastră şi am văzut un grup de circa 40-50 muncitori şi muncitoare ce se îndreptau spre intrarea clădirei Direcţiunei Exploatărilor.” (2)  După Bontoş, numărul lor era de 180-200, ceea ce pare mai conform cu realitatea. (3) După scurt timp, Bontoş a auzit ţipete din biroul lui Vellan: “Jos cu el, afară cu el” etc. (4)

Inginerul Mihail Munteanu a coborât din biroul său, care se afla deasupra celui al lui Vellan, la orele 15,37, auzind de acolo “vociferări puternice”. A intrat în biroul acestuia. La masa de lucru se afla Vellan, având în dreapta sa pe colonelul Sergiu Ştefănescu şi pe maiorul inginer Pancu Ionescu, care veniseră în audienţă la el înainte de apariţia muncitorilor. (5) Maiorul inginer Pancu Ionescu din Comisia de control a Administraţiei livrărilor se afla în biroul lui Vellan împreună cu colonelul Sergiu Ştefănescu, noul preşedinte al acestei Comisii, care tocmai sosise la Reşiţa. El venise imediat în audienţă „pentru obţinerea unei locuinţe, precum şi pentru tranşarea unor chestiuni de serviciu.” (6) „În timpul convorbirilor noastre, dl. director Vellan a primit un telefon care îi anunţa că muncitorii de la Oţelărie vin la Direcţiune (asta după spusele dlui director Vellan). Nu mult după aceea, un alt telefon anunţa că şi muncitorii de la Locomotive vin la Direcţiune. Dl. director Vellan a cerut centralei telefonice în două rânduri să obţină legătura cu dl. Musteţiu. Negăsindu-l, a dat ordin centralei să-l caute şi să-l pună în legătură cu dsa. Dl. colonel Ştefănescu s-a ridicat voind să plece; dl. director Vellan ne-a reţinut spunând ca să vedem în ce condiţiuni lucrăm cu muncitorii.” (7)

Intrând în birou, muncitorii au vociferat, cel mai tare strigând Ion Meda: „Am venit pentru 50 kgr. de paradaisă.” (8)  În loc să le răspundă, Vellan apela mereu telefonic centrala sindicală, acest fapt enervându-i şi mai tare pe cei veniţi. Ei au început să strige: „Să lase telefonul! Să stea de vorbă cu noi!” (9)

Muncitorul Roşca, continua Pancu Ionescu, „s-a apropiat de mine, căutând să-mi explice motivele nemulţumirii lor. În necunoştinţă de cauză, eu nu ştiam ce atitudine să iau şi am căutat să-l ascult cu luare aminte. Mai mulţi dintre ei mi-au arătat plicurile în care au primit ajutorul de iarnă (printre aceştia erau şi femei).” Pancu Ionescu a propus muncitorilor să îi acorde lui Vellan un răstimp de opt zile, dar ei „au refuzat sau au propus numai 24 de ore”. (10)

În faţa mesei, Meda şi Roşca vociferau şi băteau cu pumnii în masă, Vellan negăsind nici un moment prielnic pentru a le răspunde. Intrat şi el în birou, Munteanu aprecia: “În momentul când am ajuns lângă masă, unul din muncitori – nu pot să-mi dau seama dacă chiar unul din cei doi sus-menţionaţi – a apucat de masă, voind să o tragă înainte. Am pus mâna pe acesta, admonestându-l şi reuşind chiar să-l calmez, explicându-i că nu e frumos să procedeze de aşa manieră.” (11) Meda s-a apropiat de Vellan. Munteanu declara: “M-am interpus între aceştia doi din urmă, căznindu-mă să-l calmez pe Meda.” Vellan i-a cerut lui Meda “să vorbească din faţa mesei şi fără a se apropia.” (12) Pancu Ionescu considera legat de aceeaşi chestiune: “Acest fapt a supărat foarte mult pe muncitori şi i-a determinat probabil să devină agresivi.” (13) Iar Munteanu adăuga:  “Muncitorul Meda   m-a izbit într-o parte, a pus mâna pe scaunul d-lui director, trăgându-l brusc înspre el. Dl. director Vellan a căzut jos. Înainte de a se ridica în picioare, muncitorul Meda i-a troznit scaunul în cap. După această primă lovitură, au curs şi altele, din partea a încă 4-5 muncitori, dintre care nu pot să-mi reconstituiesc decât figura lui Roşca.” (14)

În timp ce Meda a apucat de scaun, unii vociferau: „afară cu el”. (15) Pancu Ionescu continua astfel declaraţia sa: „Dl. director s-a ţinut de masă, masa a căzut jos cu capătul din dreapta şi dl. director la fel a fost împins jos, primind în acelaşi timp o lovitură dată de muncitorul Meda cu traista în cap. Scaunul rămas liber a fost apucat de un alt muncitor (pe care nu-l reţin) şi cu el a lovit în capul dlui director, s-a produs o învălmăşeală în care mai mulţi muncitori au lovit pe dl. director.” (16)

Munteanu şi Ionescu l-au ajutat să se ridice în picioare. Grupul agresorilor i-a ameninţat, determinându-l pe Munteanu să părăsească încăperea, iar lui Ionescu, Meda i-a spus că îl vor da „afară ca pe Staricu”. L-au luat pe Vellan, iar Ionescu a rămas în birou. (17) Încurajaţi de vociferările aprobative ale grupului de muncitori, Meda şi Roşca l-au tras pe Vellan afară din birou, “continuând cu loviturile”. În uşa biroului a venit şi Musteţiu, “pe care l-am îndemnat să liniştească mulţimea şi să-mi ajute a-l scoate pe dl. director dintre cei doi muncitori, Meda şi Roşca.” (18) Încercările lui Musteţiu nu au reuşit.

Bontoş, aflat şi el în apropiere, a reacţionat în următorul mod: “Am sărit în biroul de alăturea la telefon, cerând Poliţia, sindicatele, pe dl. dr. Bellu, Salvarea şi Direcţiunea Generală la Bucureşti. La Poliţie am cerut ajutor de la dl. Imbrea, ofiţer de serviciu, la sindicate nu s-a prezentat nimeni. În timpul când telefonam, muncitorii au ridicat forţat din cabinetul său pe domnul director Vellan şi (l-au) scos din clădire. Auzeam ameninţări cu moartea, huiduieli.” (19)

Intrigată de zgomotul mare din interiorul clădirii Direcţiunii, mai ales de glasurile de femei care strigau „făceţi-i ca lui Staricu”, funcţionara Victoria Cârciu de la Secretariatul birou teleimprimator a ieşit pe coridor şi puţin mai târziu a văzut cum muncitorii „târau pe dl. dir. Vellan, plin de sânge pe faţă, piept şi mâini, grav rănit la ochiul stâng şi cu o lovitură destul de serioasă la ochiul drept. Când am văzut pe dl. dir. Vellan trântit pe jos şi ameninţat să fie târât şi pe scări, am ţipat şi m-am repezit în mijlocul mulţimei, de unde l-am ridicat, ajutându-i a coborî trei trepte, dar de unde a fost îmbrâncit din nou şi a căzut pe scări.” (20)

Şi Munteanu asistase la această scenă: “Cei doi agresori au continuat să-l târască pe dl. director în jos pe scări, spre ieşirea din clădirea Direcţiei. Nu am văzut precis dacă ei au tras de picioare pe dl. director”, deoarece Munteanu rămăsese mai în urmă, împreună cu Musteţiu. (21) Iar locotenent-colonelul Danielescu relata că, după câteva minute, auzind strigăte de femei pe coridorul de la etajul I, “am văzut câţiva muncitori care târau de picioare pe dl. director Vellan spre trepte. Muncitorul Roşca se oprea şi dădea cu piciorul încălţat cu bocanci în spatele dlui director. M-am apropiat şi am pus piciorul în dreptul corpului d. director şi de data asta nu  l-a mai lovit. Muncitorul Roşca s-a repezit la mine, înjurându-mă: «du-te în … mă-tii, căţelul lui Vellan». M-am ferit şi nu m-a putut izbi.” (22)  În cele din urmă, ameninţat din nou de Roşca, locotenent-colonelul Danielescu s-a retras într-un birou, revenind mai târziu.

Şi pe scări, în ciuda opoziţiei muncitorilor şi a înjurăturilor muncitoarelor, Victoria Cârciu l-a ajutat din nou pe Vellan să se ridice şi să coboare mai departe către ieşire. „Pe ultimele trepte a mai fost trântit o dată şi a căzut pe umărul şi braţul drept.” (23) La un moment dat, Vellan, sprijinit de un pompier şi de Victoria Cârciu, a reuşit să se ridice în picioare, dar a fost din nou “izbit puternic” de Meda, “căzând în faţă, parcurgând o traiectorie printr-o circonferinţă de 120 grade, lovindu-se cu capul de scări.” (24)

În tot acest timp, Vellan, conform declaraţiei lui Munteanu,  nu avusese “nicio ieşire cel puţin cu glasul ridicat la adresa vreunui muncitor şi nicidecum nu a fost capabil să lovească vreun muncitor şi nu a lovit pe muncitorul Meda.” (25)  Iar Munteanu continua astfel: “În faţa uşei Direcţiei am reuşit să smulg pe dl. director din mâna celor doi agresori mai sus însemnaţi, care continuau să-l lovească”, fiind ajutat în acest sens şi de Musteţiu. Atunci Meda, “înfuriat de reuşita noastră şi neascultând de sfaturile liniştitoare pe care le dădeam, s-a năpustit asupra d-lui Musteţiu, lovindu-l cu o traistă în cap. Dl. Musteţiu, simţind sângele curgând, s-a retras, sprijinit de nişte muncitori.” (26)

În acest timp, Vellan, ajutat de mai mulţi oameni, între care pompierul amintit şi Victoria Cârciu, a putut să se ridice şi să reintre în clădirea Direcţiunii. “Încăerându-se cu dânsul (cu Musteţiu, n.n.), am profitat de ocazie şi m-am retras cu dl. dir. Vellan în clădire”, menţiona aceasta din urmă. (27)  În schimb, Munteanu a rămas în faţa Direcţiunii: “Eu însă am rămas jos, continuând să potolesc furia celor doi agresori.” Încercările sale au rămas fără efect, deoarece după câteva minute, Meda a îndemnat mulţimea să intre din nou în Direcţiune, vociferând că el “vrea să-l omoare pe Vellan”. El a fost urmat de un grup de 10-15 muncitori, în frunte cu Roşca. (28)

Intrând înapoi în Direcţiune, Vellan şi însoţitorii lui au pătruns mai intâi în biroul său, unde “şi-a aranjat unele acte de pe masă” şi a putut să se spele. Auzind însă că mulţimea urca din nou scările, s-au ascuns în biroul Dactilografie. (29)

Legat de aceleaşi momente, Danielescu scria astfel în declaraţia sa: fiind adus Vellan din curtea Direcţiunii, “am ajutat până l-am aşezat pe fotoliul din biroul Secretariatului Direcţiunei”. (30) Dar, fiind ameninţat cu o nouă descindere a muncitorilor, el “a fost dus în biroul de Dactilografie, al treilea de la cabinetul său, de dna Cârciu, funcţionară la teleimprimator, ing. Munteanu, ing. Strobl, maior Ionescu Pancu”, consemna Alexandru Bontoş. (31) Momentele de suspans care au urmat au fost intens trăite de Victoria Cârciu: “Uşa spre alt birou a fost încuiată, iar (cea) care da spre coridor era descuiată şi mulţimea deja în faţa uşii. Agitată cum eram şi negăsind în grabă cheia potrivită din teancul de chei ale Direcţiunii, am susţinut-o cu umărul (în acest timp, ei încercau, însă văzând că uşa nu cedează, au   crezut-o încuiată) până am reuşit să o încui.” (32)

Negăsindu-l pe Vellan, bătăuşii au năvălit în biroul lui Bontoş: “Eu am rămas în biroul meu, unde peste 2 minute au intrat vreo 10-12 dintre agresori. Alţii, vreo 30-40, erau pe coridor. Muncitorul Meda a început vorba cu mine: să le arăt unde este ascuns domnul director, că nu va scăpa, să le deschid dulapurile mele că acolo e ascuns, că el ne-a mâncat ajutorul de iarnă şi drepturile muncitorilor. Am deschis dulapurile, le-am arătat că nu e ascuns în ele nimeni, le-am recomandat să se liniştească, că un om rănit a fost dus să fie îngrijit, că  în drepturile lor nu i-a scurtat Direcţiunea, şi îşi pot valorifica pretenţiile pe cale legală, prin sindicat. Meda, cel mai furios, a înjurat trivial pe toţi, şi Direcţiunea şi sindicatul cu Musteţiu şi Puvak, care au vândut muncitorimea. Împreună cu cei doi ofiţeri şi cu dl. ing. Vinţkovsky, sosit între timp, am reuşit să liniştim muncitorii agitaţi, care pe la ora 16,15 au părăsit clădirea cu ameninţări că nu va scăpa de mâna lor.” (33)

Urcând în biroul unde se aflau ofiţerii Ştefănescu şi Ionescu, aceştia au reuşit să îi liniştească pe moment „şi împreună cu ei am coborât în curte”. Acolo a venit şi inginerul Vinţkovsky, „care a căutat să-i convingă pe muncitori să meargă la treburile lor. După puţin timp, muncitorii s-au împrăştiat.” (34)

Negăsindu-l pe Vellan în interiorul clădirii, grupul a revenit după alte câteva minute afară, unde se afla în continuare inginerul Munteanu: “După înapoierea lor din Direcţiune, au venit la subsemnatul Meda şi Roşca. Meda Ioan a început vociferând să-mi reproşeze faptul că îl împiedecasem oarecum de a lovi pe Vellan. Am încercat forţându-mi calmul să explic că intenţiunea mea a fost de a-l împiedica să facă o crimă. S-a răstit la mine, spunând că e convins că e bine meritată chiar crima când e vorba de Vellan. Privind către fereastra Direcţiunei, îl înjura pe Vellan, atribuindu-i şi calificativul pe care îl reproduc aici «bolşevic».” (35)

Între timp, în faţa Direcţiunii au ajuns două maşini, venite în ajutorul lui Vellan. Erau, după Munteanu, “camionul Crucei Roşii şi un Dodge al Direcţiunei.” (36) Conform lui Bontoş, era vorba de “Salvare şi turismul 258.” (37) Muncitorii s-au agitat din nou. “S-au luat la ceartă cu şoferii.” (38) În relatarea lui Munteanu, “muncitorul Meda a îndemnat mulţimea să rămână acolo, întrucât trebuie aşteptat Vellan, care trebuie să se urce în maşină. Subsemnatul, înţelegând că prezenţa maşinilor menţine şi mulţimea prezentă în faţa Direcţiunei, am făcut în aşa fel încât maşinile să plece. Între timp însă, furia lui Meda asupra mea se înteţea şi câţiva muncitori din mulţime, văzându-mă expus, m-au îndepărtat spre periferia îngrămădelii de lume, sfătuindu-mă să dispar. Într-adevăr am plecat, fără a mai şti ce a urmat.” (39)

Doar după plecarea muncitorilor, cazul a putut fi raportat prin teleimprimator de către Bontoş la Direcţiunea Generală din Bucureşti şi a putut veni doctorul Bellu, care l-a pansat. “Avea mari dureri, dar în tot timpul nu a scos nici un cuvânt”, observa Victoria Cârciu. (40)  Vellan a mai putut trece prin biroul său, închizându-şi dulapul de fier şi luându-şi ochelarii, haina şi bastonul. Apoi a fost condus la vila Direcţiunii, unde a discutat cu directorul Miculescu şi cu delegaţii sindicatului Fărcăşescu, Măruia, Lupşa, Tămaş şi Alexandru. (41)  După o oră şi jumătate de la plecarea sa fortuită, Munteanu s-a întors în biroul lui Vellan, unde se afla acesta, împreună cu întregul comitet sindical. Toţi îşi manifestau indignarea faţă de faptele petrecute. “Se primise ştirea între timp că cei doi agresori fuseseră arestaţi la sediul partidului comunist din localitate.” (42) Se va dovedi ulterior că acesta nu fusese decât un simplu zvon. “Am plecat de la vilă împreună cu comitetul central al sindicatului la spital pentru a ne interesa de soarta d-lui Musteţiu, continua el. De acolo m-am înapoiat la vilă cu dl. dr. Bellu, care a însoţit imediat pe dl. director Vellan la Timişoara, unde acesta trebuia să fie examinat la Spitalul central de un medic oculist.” (43)  Plecarea a avut loc la ora 18,30, Vellan fiind însoţit şi de ing. Strobl. (44)

Ce a urmat după agresiune, a fost sintetizat de dr. Antoniu Marchescu, a cărui relatare o redăm pe larg în continuare: “Preşedintele sindicatului din Reşiţa îl căută pe şeful Poliţiei la telefon. Mă prezentai eu  şi-mi răspunse Musteţiu, comunicându-mi că împotriva dir. Vellan s-a săvârşit, după ora 15, o agresiune, de pe urma căreia a suferit grave leziuni. Eu abia sosisem acasă de la birou. Eram complet dezorientat. Sasu, şeful Poliţiei, care locuia la mine, nu era acasă şi deci nu puteam să-i fac nici o comunicare. Îl întrebai pe Musteţiu dacă îmi poate da detalii. Îmi răspunse că şi el a fost lovit, în timp ce, în calitate de preşedinte al sindicatului, intervenea pentru potolirea spiritelor.

                   Mă dusei în grabă la Direcţiune (…). Intrai în biroul lui Vellan. Totul răvăşit, masa lungă răsturnată, vasele sparte, hârtii împrăştiate pe jos, iar pe alocurea pete de sânge. Era(u) Vellan, N. Bellu şi încă câţiva funcţionari.

                   Vellan era bandajat. Calm, ca de obicei, mă primi cu un zâmbet de mulţumire. Mă socotea apropiat lui. Preocuparea lui de căpetenie era să nu aibe efecte dezastruoase asupra exploatării acest «act izolat şi necugetat al unor oameni greşit informaţi, dar desigur cu fond sufletesc bun». Nici un cuvânt de ură n-a rostit tot timpul cât am mai stat cu el, până când a plecat cu maşina la spitalul din Timişoara. În curând se adunară în jurul lui reprezentanţii muncitorilor (Ilie Fărcăşescu, Traian Cercega, Matischak şi alţii), funcţionarii superiori, în frunte cu ing. Romulus Miculescu, care îi succedă la conducere. Toţi condamnau agresiunea, poate chiar şi cei ce nu erau străini de ea. Vellan era singurul care căuta s-o explice fără s-o condamne.

                   Despărţirea a fost emoţionantă. A fost unul din puţinii conducători ai U.D.R.-ului care au câştigat încrederea şi simpatia maselor. Era omul datoriei, devotat slujbei şi cu foarte multă bunăvoinţă şi înţelegere pentru muncitori. Tot ceea ce a depins de el, a făcut, ca să ridice standardul de trai al clasei salariate.

                   Ajutorul de iarnă, care a servit pretext agresiunii, nu depindea de el. A cerut majorarea lui în mod repetat, şi conducerea superioară de la Bucureşti a Societăţii a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să creeze greutăţi Direcţiunii din Reşiţa. La început n-a admis nici o majorare a cvantumului, aşa cum a cerut-o Vellan, iar rezultatul l-a comunicat târziu, în ajunul zilei când urma să se facă plata. Vellan nu s-a dat învins. A stăruit la telefon în cursul nopţii şi conducerea de la Bucureşti s-a lăsat convinsă şi a admis majorarea cerută, care satisfăcea revendicările salariaţilor. Dimineaţa a dispus recalcularea ajutorului majorat şi a cerut contabilităţii difuzarea majorării, lucru pe care îl cunoştea şi sindicatul. În cursul acelei zile urma să se plătească ajutorul aprobat iniţial, fiindcă banii erau împachetaţi, iar diferenţa în plus, a doua zi, lucru pe care trebuia(u) şi contabilitatea şi sindicatul să-l difuzeze.

                   Deci, pretextul agresiunii este absolut neîntemeiat.

                   Vellan nu avea nici competenţa să fixeze cvantumul ajutorului de iarnă, nici să-l reducă sau «să-l mănânce» – cum îi reproşau agresorii. Dimpotrivă, Vellan a stăruit şi a obţinut majorarea lui, aşa cum cereau şi muncitorii. Deci, şi-a însuşit în întregime o revendicare a «bărbaţilor» care  i-au scos ochii. Ştiu toate acestea fiindcă am fost părtaş la ele. Împreună    le-am discutat şi împreună le-am cerut, cum tot împreună suportam loviturile de la Bucureşti.” (45)

Certificatul medico-legal întocmit de dr. Nicolae Bellu, medicul şef al U.D.R.-ului, chiar la 10 septembrie, menţiona că la ochiul stâng “pupila (este) enorm dilatată, fără vreo urmă de reacţionare la lumină şi acomodare. Se pare (că) în interiorul ochiului a avut o hemoragie puternică. Bolnavul cu acest ochi nu zăreşte lumina.” Pe lângă aceasta, mai erau şi alte leziuni: “Capul prezintă plăgi multiple contuze, umărul drept tumefiat şi foarte dureros la executarea mişcărilor active şi pasive, în articulaţia umerală dreaptă respiraţia foarte dureroasă şi superficială, în urma unor contuziuni a emitoracelui a braţului drept, manifestate prin părţi diseminate livide a(le) egumentelor. Ambele antebraţe prezintă plăgi multiple contuze.” Totuşi, situaţia cea mai gravă era cea a ochiului stâng: “vederea ochiului stâng se poate considera ca pierdută, în tot cazul leziunea ochiului stâng prezintă o gravitate excepţională, periclitând în caz de complicaţii neprevăzute şi vederea ochiului drept.” În încheiere, dr. Bellu menţiona că “după dezinfectarea ochiului stâng şi pansarea sterilă a plăgilor, am luat personal măsuri şi am transportat de cea mai mare urgenţă bolnavul la Secţia de ochi a Spitalului de stat Timişoara, unde s-a intervenit de urgenţă de medicul primar dr. Virgil Popovici, specialist oftalmolog.” (46)

Tot la 10 septembrie, în urma agresării lui Musteţiu, acesta a demisionat din funcţia de preşedinte al sindicatului. Ca urmare, în aceeaşi zi s-a întrunit biroul sindicatului într-o şedinţă, la care a participat şi secretarul regional al Confederaţiei Generale a Muncii, Traian Cercega. Cu acest prilej,   s-a hotărât de a solicita Poliţiei arestarea principalilor agresori, (47) lucru petrecut în aceeaşi seară, însă nu pentru mult timp.

Faptul că Poliţia i-a eliberat la 11 septembrie pe cei reţinuţi l-a determinat pe Musteţiu să demisioneze din conducerea organizaţiei locale a  Blocului Partidelor Democrate şi din toate forurile sindicale. Organizaţia reşiţeană a Partidului Social Democrat, bănuind că toate dezordinile produse erau o consecinţă a articolelor apărute în organul regional al P.C.R., Luptătorul Bănăţean, precum şi a propagandei permanente duse de acest partid împotriva lui Vellan, a hotărât să-şi întrerupă activitatea în cadrul Frontului Unic Muncitoresc (alianţa P.C.R. – P.S.D.). Pentru rezolvarea acestei chestiuni, foarte periculoase pentru comuniştii locali în preajma alegerilor, au sosit la Reşiţa Rangheţ din C.C. al P.C.R., Bragadireanu şi Brătfălean din C.C. al P.S.D. şi Angheliu de la C.G.M. Ei au avut două şedinţe consecutive cu organizaţia locală a F.U.M. În cele din urmă, s-a hotărât reluarea activităţii P.S.D. în cadrul acesteia, cerându-se şi revenirea lui Musteţiu la conducerea B.P.D. şi a Sindicatului. Acesta a refuzat însă propunerile F.U.M. (48)

La 12 septembrie, Munteanu l-a reîntălnit întâmplător, în oraş, pe Meda. “Întrebându-l dacă regretă de ceea ce a făcut, mi-a spus că nu”, pretinzând ca fiecare muncitor să primească câte 800.000 lei. El ştia sigur că Vellan a refuzat să împartă aceşti bani muncitorilor, în schimb primind fiecare doar între 150.000 şi 200.000 lei. El “şi oameni de ai lui” nu mai aveau încredere nici în organizaţia sindicală, “în care se află oameni vânduţi Direcţiunei”. Planurile sale erau “de a proceda imediat la înlăturarea şefului Oţelăriei, precum şi a delegaţilor sindicali ai partidelor muncitoreşti.” (49)

Totuşi, în urma sesizărilor Partidului Social-Democrat, la Reşiţa au sosit prim-procurorul din Oraviţa, Renoiu, împreună cu o comisie de anchetă formată din inspectori aparţinând Ministerului de interne şi Ministerului muncii. (50) Prin urmare, la 14 septembrie, Meda şi Roşca se aflau, totuşi, reţinuţi la sediul Poliţiei, fiind recunoscuţi de către martorul Munteanu, care până atunci nu le cunoscuse numele. (51)

La 17 septembrie, după ce spiritele s-au mai liniştit, au venit la Reşiţa primdirectorul general al U.D.R., Popp, şi directorul Rădulescu de la Bucureşti. Ei au reorganizat conducerea Societăţii, locul lui Vellan fiind ocupat de Miculescu. Primindu-i în audienţe succesive, Popp i-a desemnat pe Marchescu şi pe dr. Tudor Arcan, ridicaţi la rangul de procurişti, drept reprezentanţi ai Societăţii U.D.R. în relaţiile cu muncitorimea. Marchescu descria astfel mediul general în care urma să îşi desfăşoare noua activitate: “revendicările unor vremi de marasm mintal şi aţâţare revoluţionară, în care sunt destinaţi jertfirii şi oameni fără vină.” (52)

Tot la 17 septembrie 1946, Partidul Naţional Ţărănesc, organizaţia Reşiţa, a ţinut o şedinţă consacrată gravului eveniment petrecut, în prezenţa conducerii acesteia, formată din: preşedinte preot I. Maxer, vicepreşedinte P. Ardeleanu, secretar Nichita Dumitrescu, casier Ştefan Betea, inginerul C. Calapod, Eremia Lupiţa, inginerul Sandu, preşedintele tineretului Matei Bâtea, Nicolae Pircea, N. Mustaţă, D. Bâtea şi un număr de cca. 50 de membri. Deschizând şedinţa, secretarul Dumitrescu a dat cuvântul muncitorului Eremia Lupiţa (viitor candidat al partidului la alegerile parlamentare pe lista din judeţul Caraş) (53), „care face o amplă expunere în legătură cu agresiunea contra d-lui dir. Vellan”. El spunea că vina pentru plata unei „sume infime” drept ajutor de iarnă „n-o poartă conducerea Societăţii, ci forurile de conducere sindicală, singurile în măsură să arbitreze asupra acestor probleme.” El mai menţiona că „printre capii răzvrătiţilor figurează muncitorul Meda de la Valeadeni şi Ciulă de la Brebu, ambii fiind  membri ai Partidului Comunist.” Apoi a citit următoarea moţiune, care va fi aprobată în unanimitate:

                   „În şedinţa ţinută în ziua de 17 sept. a.c., organizaţia Part. N.Ţ. Reşiţa, dimpreună cu toţi muncitorii uzinei, membri ai acestei organizaţiuni, luând în discuţiune agresiunea împotriva directorului U.D.R., ing. A. Vellan, respinge cu indignare afirmaţiunea că între agresori s-ar fi găsit vreun membru al org. noastre şi condamnă, cu toată tăria, atacul mişelesc până la desfigurare împotriva conducătorului uzinelor din Reşiţa. Partidul Naţional Ţărănesc luptă pentru ordine şi disciplină şi este împotriva tuturor fărădelegilor ce se săvârşesc tot mai mult pe cuprinsul ţării noastre.” (54)

                   Au mai luat apoi cuvântul şi alţi participanţi. Inginerul Calapod a prezentat „întreaga serie de agresiuni comise de adversarii Part. N.Ţ. în Reşiţa.” El a arătat că „toate campaniile pornite contra d-lui dir. Vellan au avut un scop bine determinat, ca să se soldeze cu agresiunea mârşavă.” Totodată, „deşi adversar al d-lui Musteţiu”, a înfierat şi agresiunea comisă împotriva acestuia. Şi muncitorul Damian a spus că „toată vina o poartă conducerea sindicatului”, pentru că nu a explicat muncitorilor cum se va plăti ajutorul de iarnă. În acelaşi sens a vorbit şi muncitorul Dumitru Bâtea. Casierul Betea a arătat „cum decurge ancheta întreprinsă de autorităţi.” Totodată, el a mai precizat că „acuzaţia formulată de comunişti, cum că muncitorul Bogdan Ilie ar fi membru al Part. N.Ţ., a fost spulberată cu documente, cerute chiar de primprocurorul Renoiu.” În încheiere, a luat din nou cuvântul secretarul Nichita Dumitrescu, „mulţumind celor care au vorbit pentru stabilirea adevărului.” (55) Şi Eusebiu Narai, care a cercetat documentele referitoare la cazul Vellan aflate în arhivele din Caransebeş, considera că evenimentele din 10 septembrie 1946 au fost un „scandal provocat de către P.C.R.” (56)

                   La 19 septembrie era finalizat rechizitoriul nr. 5620/1946 al Parchetului Tribunalului Caraş, prin care erau trimişi în judecată următorii 17 inculpaţi: (57)

Nr. crt.

Nume şi prenume

Vârstă

Ocupaţie

Provenienţă

Domiciliu (în Reşiţa)

1.

Meda Ioan II

34

muncitor

Valeadeni – Caraş

Rândul III 8

2.

Roşca Nicolae

30

macaragiu

Brebu – Caraş

Brebu 9

3.

Bogdan Ilie

28

conducător macara

Şoşdea – Timiş-Torontal

Câlnicului 11

4.

Anghel Marin

33

muncitor

Ciupercenii Vechi – Dolj

T. Vladimirescu 10

5.

Bordea Vasile

42

muncitor

Bega Surdea – Severin

Vlahuţă 15

6.

Kösztner Ferdinand

45

muncitor

Brebu – Caraş

Rândul III 33

7.

Pfafel Emerik

64

muncitor

Câmpia – Caraş

Ţerovei 15

8.

Ţeicu Nicolae

36

muncitor

Ilidia – Caraş

Golului 5

9.

Manciu Gheorghe

52

muncitor

?

Eminescu 4

10.

Marian Petru

41

cazangiu

Ohababistra – Severin

V. Alecsandri 23

11.

Cătuţă Nicolae

53

paznic

Vârciorova – Severin

Brediceanu 8

12.

Daba Ion

54

muncitor

Secăşeni – Caraş

Libertăţii 45

13.

Bălan Vasile

40

muncitor

Arcani – Gorj

Căminului casă nouă

14.

Negru Petru

?

?

?

?

15.

Bereschi Dragomir Natalia

21

muncitoare

?

Ciorii 1

16.

 

Nagy Eva

26

?

Jamu Mare – Timiş-Torontal

Brediceanu 10

17.

Grundorat Maria

30

muncitoare

Văliug – Caraş

Podul Înalt 12

 

                   Cine erau aceştia? Încă la 24 iulie 1946, într-o şedinţă la care au luat parte reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată de Control şi conducerea judeţului, Vellan arăta următoarele: „Muncitorii noştri, atât în minele de cărbuni, cât şi cei din uzine şi ateliere, se pot împărţi în două categorii: avem muncitori vechi de înaltă specializare, care n-au altă ocupaţie decât munca în uzină, şi avem muncitori de specializare aproximativă sau nespecializaţi deloc, care au alte interese în afară de cele din uzină. Interesele în afara uzinei sunt de ordin agricol, adică o bună parte sunt proprietari de pământ şi în timpul muncii agricole preferă să se ducă  să-şi lucreze pământul.” (58)  Inculpaţii făceau parte, după cum uşor se poate observa, exclusiv din a doua categorie amintită, Roşca fiind chiar navetist.

Rechizitoriul menţiona că, la 10 septembrie 1946, puţin după orele 14, la secţia Oţelărie a Societăţii U.D.R. s-a început plata ajutorului de iarnă pentru muncitori. Ei aşteptau să primească sume cuprinse între 400.000 şi 800.000 lei, dar nu au primit decât între 150.000 şi 250.000 lei. Fiind nemulţumiţi de acest lucru, ei au început să se agite, principalii lor purtători de cuvânt fiind: Ion Meda, Nicolae Roşca, Ilie Bogdan, Marin Anghel, Vasile Bordea, Ferdinand Kösztner şi Emerik Pfafel, „care îndemnau mulţimea să nu primească plicurile cu ajutorul de iarnă şi să-şi caute drepturile în masă.” Iniţial ei au cerut socoteală şefului Oţelăriei, inginer procurist Ion Buhescu, care a încercat să îi liniştească, menţionându-le şi alte facilităţi pe care urmau a le primi în conformitate cu contractul colectiv de muncă şi după dispoziţiile Confederaţiei Generale a Muncii. Deşi masa muncitorilor părea a se linişti, nucleul de agitatori a continuat manifestările ostile, astfel încât au hotărât toţi să meargă la Direcţiunea uzinelor spre a-l determina pe inginerul Vellan, directorul uzinelor, să le acorde drepturile pretinse, „în care scop masa compactă de muncitori, plecând de la Oţelărie prin poarta No. 1, s-a îndreptat pe străzile oraşului spre poarta No. 14, pentru a intra la Direcţie. Pe drum, grupului iniţial (i) s-au mai ataşat şi alţi muncitori de la alte secţii, astfel că în faţa Direcţiunii a ajuns un grup de muncitori compus din circa 2-300 muncitori.” Grupul acesta era condus de Meda, Roşca, Bogdan, Anghel, Marian etc., în timp ce alţi instigatori, precum Bordea, Kösztner sau Pfafel, au rămas la Oţelărie, nedeplasându-se la Direcţiune. În timp ce grupul de muncitori se apropia de Direcţiune, Vellan a fost anunţat asupra acestui fapt din 4-5 surse diferite. Meda şi Roşca erau şi puţin turmentaţi de băutură. Muncitorii, şi mai ales muncitoarele, strigau în cor la Meda, Roşca şi la ceilalţi capi ca Vellan să fie dat afară şi să i se întâmple şi lui ce i s-a întâmplat lui Staricu. „Maiorul Staricu din fostul Comandament militar al uzinei, în urmă cu un an sau mai bine, a fost de asemenea maltratat şi bătut de masa muncitorilor.” (59)

                   „Gestul inculpatului Meda Ion de a lovi cu scaunul pe directorul Vellan a fost propriu-zis semnalul pentru busculada generală şi, (în) acel moment, toţi cei prezenţi au început să lovească, care cum putea şi cu ce găsea, (pe) directorul Vellan.” (60) După primirea primelor îngrijiri, Vellan a fost transportat la Timişoara şi apoi la un sanatoriu din Bucureşti. Leziunea ochiului stâng a necesitat o intervenţie chirurgicală. (61)

                   În aceeaşi zi, la orele 22-23, Poliţia i-a arestat chiar la Oţelărie pe Meda şi Roşca, aceştia fiind reţinuţi pentru cercetări. „Între timp, inculpaţii Bordea Vasile şi Negru Petru agitau muncitorii să meargă în masă la Poliţie şi să elibereze pe cei doi inculpaţi, care se găseau acolo. În acest scop au oprit muncitorii să iese din fabrică, reuşind până în ziua de 11 septembrie 1946, orele 14, să formeze o coloană de vreo 50-60 muncitori, cu care au pornit apoi spre Poliţie, încurajându-i că Poliţia nu are decât foarte puţini gardieni şi astfel nu vor întâmpina o rezistenţă prea mare. Pe când inculpatul Negru Petru conducea coloana, inculpatul Bordea Vasile s-a prezentat la Poliţie, pretinzând punerea imediată în libertate a celor doi inculpaţi aflaţi la Poliţie. Poliţia, spre a evita un incident mai grav, a promis că-i va pune în libertate, cerând lui Bordea Vasile să liniştească muncitorii şi să se retragă în fabrică sau acas. Inculpatul Negru Petru a continuat instigarea şi înaintarea în fruntea muncitorilor spre Poliţie, astfel că Poliţia, sub această ameninţare şi spre a evita un conflict mai mare, a fost nevoită a da drumul celor doi muncitori inculpaţi aflaţi la Poliţie.” (62)

                   Actul de acuzare solicita arestarea celor 14 bărbaţi inculpaţi. În sarcina celor 17 acuzaţi erau reţinute următoarele delicte: instigare şi participare la delictul de răzvrătire contra liniştii muncitoreşti şi cauzarea de leziuni corporale foarte grave vătămatului (Meda, Roşca, Bogdan, Anghel, Ţeicu, Manciu, Cătuţă, Daba, Bălan), participare şi instigare la delictul de răzvrătire contra liniştii muncitoreşti şi la rebeliune contra autorităţilor (Bordea), instigare la delictul de răzvrătire contra liniştii muncitoreşti (Kösztner, Pfafel, Bereschi, Nagy, Grundorat), instigare şi participare la delictul de rebeliune contra autorităţilor (Negru). Semnau prim-procurorul A.C. Renoiu şi prim-secretarul Zaberca. (63)

Tot la 19 septembrie era transmisă circulara U.D.R. nr. 90.341. Departamentul Administrativ din cadrul Direcţiunii Exploatărilor, creat la 1 martie 1946, era compus din Serviciul Contencios Reşiţa, condus de avocatul consilier dr. Antoniu Marchescu, şi Serviciul Personalului Reşiţa, condus de dr. Tudor Arcan. Atribuţiile primului erau: „previne conflictele înlăuntrul şi în afara Societăţii, izvorâte din actele Direcţiunei Exploatărilor, Direcţiunei Minelor şi Direcţiunei Silvice şi Domeniale, iar dacă ele s-au produs, le videază, pe cale amiabilă sau judiciară.” (64) Cel de-al doilea avea printre atribuţii evidenţa personalului, angajările şi concedierile, transferările dintre secţii şi direcţii, statisticile etc. Pe lângă acestea, exista şi Intendenţa, cuprinzând serviciile de pază, pompieri, precum şi vilele, căminele şi cabanele Societăţii. Prin articolul III, Marchescu şi Arcan „cu deosebire, vor menţine permanent contactul între reprezentanţii sindicali ai salariaţilor şi Societăţii U.D.R. în tot ceea ce priveşte interpretarea şi punerea în aplicare pe teren a prevederilor contractelor colective de muncă. Toate organele Societăţii U.D.R. vor da întregul lor sprijin în îndeplinirea misiunii, ce se încredinţează celor de mai sus.” Semnau Rădulescu, din partea Direcţiunii Administrative şi a Contenciosului, şi Popp, din partea Direcţiunii Generale. (65)

În completarea circularei, „directivele de lucru pentru dnii dr. A. Marchescu şi dr. T. Arcan”, nr. 90.400 din 19 septembrie, cereau celor doi să colaboreze permanent, să manifeste spirit de iniţiativă, rapiditate, precizie şi claritate în rezolvarea problemelor, obiectivitate şi „relaţii corecte cu toată lumea”. Ei puteau lucra fie individual, fie împreună, fie în consiliu în cazuri grave şi urgente, având însă „deplină libertate de acţiune”. Semnau aceiaşi Rădulescu şi Popp. (66)

În continuare, din acest moment, atribuţiile pe care le îndeplinise competentul Alexandru Vellan au fost împărţite între Romulus Miculescu, pe de o parte, şi Antoniu Marchescu şi Tudor Arcan, pe de altă parte. (67) Curând după aceste tragice evenimente, au avut loc alegerile falsificate de la 19 noiembrie 1946, câştigători fiind, aşa cum era de aşteptat, adevăraţii instigatori ai celor petrecute la Reşiţa. Prin urmare, agresorii nu au avut de suportat nici un fel de consecinţe datorită faptei lor. În  ce-l priveşte pe Vellan, acesta a fost nevoit, la numai 48 de ani, să renunţe la funcţiile pe care le îndeplinea. Ostilitatea profundă pe care comuniştii o manifestau faţă de el nu a slăbit însă, astfel încât, după naţionalizările din 1948, şi el, ca şi mulţi alţi foşti conducători ai U.D.R.-ului, a fost arestat, petrecând mulţi ani în închisoare. (68) Nu era decât consecinţa unor vremuri de mari tulburări, care au deturnat decisiv evoluţia societăţii româneşti de pe făgaşul ei firesc.

 

 

Note

1 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9559 (declaraţia lui Alexandru Bontoş, secretarul Direcţiunii Exploatărilor Reşiţa, 16 septembrie 1946). 

2 Ibidem, nr. inv. 9558 (declaraţia locotenent-colonelului Nicolae Danielescu, 16 septembrie 1946).

Ibidem, nr. inv. 9559.

4 Ibidem.

5 Ibidem, nr. inv. 9557 (declaraţia inginerului Mihail Munteanu, 14 septembrie 1946).

6 Ibidem, nr. inv. 9560 (declaraţia maiorului inginer Ionescu Pancu din Comisia de control a Administraţiei livrărilor, 17 septembrie 1946).

7 Ibidem.

8 Ibidem.

9 Ibidem.

10 Ibidem.

11 Ibidem, nr. inv. 9557.

12 Ibidem.

13 Ibidem, nr. inv. 9560.

14 Ibidem, nr. inv. 9557.

15 Ibidem, nr. inv. 9560.  

16 Ibidem.                                                                                               16

17 Ibidem.

18 Ibidem, nr. inv. 9557.

19 Ibidem, nr. inv. 9559.

20 Ibidem, nr. inv. 9562 (declaraţia Victoriei Cârciu, funcţionară la Secretariat birou teleimprimator Reşiţa, 18 septembrie 1946).

21 Ibidem, nr. inv. 9557.

22 Ibidem, nr. inv. 9558.

23 Ibidem, nr. inv. 9562.

24 Ibidem, nr. inv. 9557.

25 Ibidem.

26 Ibidem.

27 Ibidem, nr. inv. 9562.

28 Ibidem, nr. inv. 9557.

29 Ibidem, nr. inv. 9562.

30 Ibidem, nr. inv. 9558.

31 Ibidem, nr. inv. 9559.

32 Ibidem, nr. inv. 9562.

33 Ibidem, nr. inv. 9559.

34 Ibidem, nr. inv. 9560.

35 Ibidem, nr. inv. 9557.

36 Ibidem.

37 Ibidem, nr. inv. 9559.

38 Ibidem.

39 Ibidem, nr. inv. 9557.

40 Ibidem, nr. inv. 9562.

41 Ibidem, nr. inv. 9559.

42 Ibidem, nr. inv. 9557.

43 Ibidem.

44 Ibidem, nr. inv. 9559.

45 Ibidem, nr. inv. 9565 (Dr. Antoniu Marchescu, Agresiunea împotriva dir. ing. Alex. Vellan, 10 septembrie 1946, ms.)

46 Ibidem, nr. inv. 9561 (certificat medico-legal întocmit de dr. Nicolae Bellu, medicul şef al U.D.R., 10 septembrie 1946).

47 Eusebiu Narai, Aspecte privind industria în judeţul Caraş (1945-1948), în Banatica, nr. 16/II, Reşiţa, 2003, p. 350.

48 Ibidem, p. 350-351.

49 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9557.

50 Eusebiu Narai, op. cit., p. 351.

51 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9557.

52 Ibidem, nr. inv. 9565.

53 Ion Popa, Rezultatele alegerilor parlamentare din anul 1946 în judeţul Caraş, în Tibiscum, nr. 11, Caransebeş, 2003, p. 412.

54 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9564 (Proces-verbal nr. 24 al Partidului Naţional Ţărănesc, organizaţia Reşiţa, 17 septembrie 1946).

55 Ibidem.

56 Eusebiu Narai, op. cit., p. 350.

57 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9566 (Rechizitoriul nr. 5620/1946 al Parchetului Tribunalului Caraş, 19 septembrie 1946).

58 Ibidem, nr. inv. 10.413; vezi Mircea Rusnac, cap. Mărturii documentare privind situaţia de la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa în 1946-1947.

59 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr.inv. 9566.

60 Ibidem.

61 Ibidem.

62 Ibidem.

63 Ibidem.

64 Ibidem, nr. inv. 9568 (Circulara U.D.R. nr. 90.341 din 19 septembrie 1946).

65 Ibidem.

66 Ibidem, nr. inv. 9570 (Directive de lucru pentru dnii dr. A. Marchescu şi dr. T. Arcan, nr. 90.400 din 19 septembrie 1946).

67 Mircea Rusnac, cap. cit.

68 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, Ed. Timpul, 1996, p. 183.

 

 

Mircea Rusnac – Realele rezultate ale alegerilor de la 19 noiembrie 1946 din judeţul Caraş

17 iunie 2009

Că rezultatele oficiale ale alegerilor din 19 noiembrie 1946 nu au fost conforme cu realitatea, nici la nivelul întregii ţări, nici la cel al fiecărui judeţ în parte, este astăzi un lucru unanim recunoscut de către istorici. Proporţia covârşitoare în care Blocul Partidelor Democratice patronat de P.C.R. pretindea că ar fi câştigat pretutindeni nu putea fi acceptată nici atunci şi nici ulterior ca fiind o afirmaţie serioasă. „Victoriile” din alegerile care aveau să se repete până în 1989, de peste 99% din voturi de fiecare dată, erau la fel de elocvente. Marea problemă a cercetării istorice de după 1990 este însă că documentele din 1946 au dispărut şi probabil nu se va putea cunoaşte niciodată rezultatul real la nivelul României al acelor alegeri.

Victor Frunză relata fenomenul astfel: „P.C.R. s-ar fi putut disculpa în faţa istoriei – dacă într-adevăr ar fi avut majoritatea de partea coaliţiei sale, aşa cum a pretins (…) – prin păstrarea buletinelor de vot. O dispoziţie venită «de sus» confirmă falsul chiar prin acţiunea autorilor lui, pentru eternitate: imediat după numărătoarea comisă sub comanda electorilor instruiţi în şcolile de cadre ale P.C.R. – în condiţiile în care reprezentanţilor opoziţiei, maltrataţi, terorizaţi, molestaţi de către echipele de şoc, li s-a interzis în general accesul în secţiile de votare – buletinele au fost arse în toată ţara.

Distrugerea lor prezenta însă şi un revers: P.C.R. nu mai avea dovada câştigării alegerilor, pe care ar fi urmat să o prezinte la o eventuală nerecunoaştere a lor, dacă puterile occidentale cărora (li) se adresase opoziţia, ar fi avut dorinţa şi fermitatea de a o contesta, în vederea anulării lor.” (1)

În fapt, pregătirea şi desfăşurarea acestor alegeri indicau suficient de clar intenţiile comuniştilor şi modul în care urmau să îşi asigure victoria. Listele electorale au fost cenzurate, sute de mii de cetăţeni neputând să ia parte la vot, electoratul şi partidele de opoziţie erau permanent agresate şi intimidate prin manifestări violente, întrunirile acestora erau atacate şi împrăştiate prin forţă, delegaţii şi asistenţii opoziţiei în secţiile de votare erau împiedicaţi să participe la numărătoarea voturilor etc. Despre cele petrecute cu ocazia alegerilor în Banat, o regiune care avea, de altfel, o tradiţie democratică destul de puternică, am mai scris şi cu alte ocazii. (2) Totuşi, un rezultat cert al alegerilor nu putea fi precizat nici în această regiune, deoarece era limpede că cifrele oficiale nu puteau reprezenta nici măcar o bază de discuţie.

Chiar documente ale autorităţilor demonstrau, de exemplu, cât era de mare nemulţumirea în sânul populaţiei din cauza faptului că o mare parte dintre cetăţenii cu drept de vot nu fuseseră înscrişi pe listele electorale, fără niciun fel de motiv plauzibil. Adevărata cauză a acestor fărădelegi, generalizate la nivel naţional, o constituia faptul că ei erau recunoscuţi în comunităţile lor ca aderenţi şi simpatizanţi ai partidelor de opoziţie, care erau deposedate în mod complet ilegal de cea mai mare parte a electoratului lor tradiţional. În judeţul Caraş, chiar în ajunul alegerilor, populaţia îşi manifesta deschis nemulţumirea şi revolta. În comuna Târnova fuseseră excluşi din liste nu mai puţin de 333 de alegători. În consecinţă, întrunirea electorală a B.P.D. din 29 septembrie 1946 de acolo a fost atacată violent de locuitori. Camionul cu activişti comunişti a fost lovit cu pietre, aruncându-se după el chiar cu dinamită, care însă nu a explodat. (3) În comuna Brebu, din aceleaşi motive, după camionul respectiv s-au tras chiar focuri de armă. (4)

O altă tactică a guvernanţilor a fost aceea de a amplasa secţiile electorale în localităţi mici şi îndepărtate de centrele de comună, pentru ca o mare parte a alegătorilor să nu se poată deplasa către locul votării. Erau preferate în special localităţile populate de acele minorităţi etnice care se dovediseră favorabile regimului comunist: maghiari, sârbi, croaţi etc., dar ponderea acestora în electorat era totuşi destul de redusă. (5)

În ziua alegerilor, frământările şi nemulţumirile populaţiei au atins apogeul, deoarece nimeni în afara autorităţilor nu a putut verifica rezultatele votării. Documentele redactate chiar de acestea fac referiri la mari mişcări de protest într-o serie de localităţi cărăşene, precum: Rudăria, Oraviţa I şi II, Caraşova, Naidăş, Ezeriş etc. (6) În toate, votul va fi grosolan falsificat, după cum se va vedea în continuare.

Datorăm istoricului reşiţean Ion Popa publicarea unui document extrem de relevant, cuprinzând rezultatele oficiale, pe fiecare secţiune în parte, ale alegerilor desfăşurate în judeţul Caraş. (7) Este vorba de un număr de 45 de secţiuni civile şi 6 militare, totalizând deci 51, care acopereau întregul judeţ. În primul rând, trebuie să facem observaţia că majoritatea comunelor mari au fost private de „privilegiul” de a organiza alegeri, locuitorii acestora trebuind să se deplaseze destul de mult pentru a-şi exercita dreptul legal de vot, adeseori având de înfruntat şi agresiunile din partea autorităţilor. Lipseau de pe lista secţiunilor de vot nu mai puţin decât 22 de comune cărăşene: Vermeş, Fârliug, Zorlenţu Mare, Brebu, Ramna, Târnova, Ticvaniu Mare, Cacova, Vărădia, Vrani, Berlişte, Răcăjdia, Doclin, Ciclova Română, Ciudanoviţa, Prigor, Bănia, Dalboşeţ, Cărbunari, Pojejena, Coronini şi Gârnic. Apăreau, în schimb, alte 14 localităţi mult mai puţin importante, precum: Ţerova, Doman, Slatina-Nera, Borlovenii Vechi, Belobreşca, Moldova Veche, Mercina, Ticvaniu Mic, Secăşeni, Valeapai, Delineşti, Iam, Vrăniuţ şi Tirol. (8)

Regula reprezentării supradimensionate a minorităţilor etnice favorabile regimului comunist era din plin respectată. Pe Clisura Dunării, aproape fiecare comună locuită de sârbi avea câte o secţiune de vot, românii din zonă trebuind să se deplaseze până acolo pentru a vota (la Moldova Nouă, Socol, Belobreşca, Moldova Veche etc.). Nici alte localităţi bine populate cu minoritari nu erau omise (Lupac, Caraşova, Văliug, Dognecea, Tirol, Doman etc.).

În condiţiile prezentate mai sus, nu este de mirare că în majoritatea secţiunilor de vot, rezultatele erau favorabile guvernului în proporţii covârşitoare. În cele şase secţiuni militare (de la Oraviţa, Cacova, Iam, Socol, Berzasca şi Moldova Nouă), voturile guvernului tindeau către 100%. Între secţiunile civile, recordul îl deţinea Moldova Veche, cu aproximativ 95% din voturi în favoarea regimului, urmată de celelalte localităţi sârbeşti: Belobreşca cu 92% şi Socol cu 91,4%. Aici dimensiunea reală a ingerinţelor nu poate fi stabilită, deşi este limpede că s-au efectuat „ajustări” semnificative. Peste numai doi ani, minoritatea sârbă din România va fi stigmatizată ca un duşman periculos şi apoi o mare parte a ei va fi deportată în Bărăgan, în semn de „recunoştinţă” pentru serviciile aduse.

Urma Ticvaniu Mic, cu un rezultat suprarealist, fiind vorba de o localitate românească de această dată: 90,42%! Aici orice justificare a rezultatului ar fi de prisos. Între 80 şi 90% a obţinut guvernul şi la Steierdorf-Anina, Forotic, Berzasca, Văliug, Caraşova, Doman şi Ţerova. Între 70 şi 80% se atingea în localităţile Sasca Montană, Naidăş, Moldova Nouă, Sicheviţa, Oraviţa I şi Mercina. Între 60 şi 70% se consemnau la Berzovia, Dognecea, Lupac, Slatina-Nera, Bozovici şi Borlovenii Vechi. (9)

Este limpede că aceste cifre nu ne pot edifica asupra adevăratelor opţiuni ale electoratului cărăşean la 19 noiembrie 1946! Nici situaţia de la Reşiţa nu era prea clară, deşi în rezultatul oficial se pretindea că în cele şase secţiuni din oraş blocul procomunist ar fi obţinut un total de 53,3% din voturi, Partidul Naţional Ţărănesc 22%, Partidul Social Democrat Independent 19,7%, iar Partidul Naţional Liberal 2,4%. (10)

În scrierea sa memorialistică din 1984, fostul conducător social-democrat reşiţean Traian Cercega declara că în acest oraş voturile nu ar fi fost falsificate în niciun fel. (11) Totuşi, alte mărturii ale autorităţilor contraziceau această afirmaţie categorică. (12) Deci nici rezultatele consemnate la Reşiţa nu pot fi elocvente pentru adevăratele opinii ale electoratului din judeţul Caraş.

În tabelul publicat de Ion Popa, întocmit de Biroul electoral judeţean cu rezultatele complete ale alegerilor, am avut totuşi marea surpriză să constatăm că au existat un număr de zece secţii în care acestea nu au fost falsificate, sau cel puţin nu au fost falsificate în mod decisiv. Pe scurt, în aceste localităţi partidele de opoziţie au fost declarate câştigătoare ale alegerilor, uneori în mod categoric! Redăm situaţia acestora în tabelul de mai jos: (13)

Secţiunea

Total voturi

P.N.Ţ

B.P.D.

P.N.L.

P.S.D.I.

Alţii

Valeapai

1.225

750

61,2%

195

15,9%

168

13,7%

68

5,6%

44

3,6%

Ocna    de Fier

1.951

893

45,8%

790

40,5%

102

5,2%

143

7,3%

23

1,2%

Bocşa Română

1.860

969

52,1%

358

19,2%

283

15,2%

223

12%

27

1,5%

Tirol

2.103

671

32%

527

25,1%

714

34%

133

6,3%

58

2,8%

Delineşti

1.621

943

58,2%

482

29,7%

141

8,7%

29

1,8%

26

1,6%

Goruia

1.015

533

52,5%

344

33,9%

69

6,8%

69

6,8%

0

0%

Lăpuşnicu Mare

997

362

36,3%

350

35,1%

132

13,2%

135

13,5%

18

1,8%

Şopotu Nou

1.040

624

60%

322

31%

32

3,1%

49

4,7%

13

1,2%

Iam

1.198

671

56%

309

25,8%

109

9,1%

80

6,7%

29

2,4%

Vrăniuţ

1.638

1.277

78%

224

13,7%

33

2%

61

3,7%

43

2,6%

 

Aşadar, la Valeapai, Ocna de Fier, Bocşa Română, Delineşti, Goruia, Lăpuşnicu Mare, Şopotu Nou, Iam şi Vrăniuţ a fost recunoscut ca învingător Partidul Naţional Ţărănesc, iar la Tirol – Partidul Naţional Liberal. P.N.Ţ. obţinea procentajul cel mai mare (78%) la Vrăniuţ, dar avea majoritatea absolută şi la Valeapai (61,2%), Şopotu Nou (60%), Delineşti (58,2%), Iam (56%), Goruia (52,5%) şi Bocşa Română (52,1%). Blocul procomunist era învins de P.N.Ţ. şi la Ocna de Fier (cu raportul de 45,8%-40,5%) şi la Lăpuşnicu Mare (cu 36,3%-35,1%, o diferenţă de doar 12 voturi). P.N.L. obţinea victoria la Tirol cu 34%, fiind urmat acolo de P.N.Ţ. cu 32% şi de B.P.D. cu 25,1%. Acestea sunt, din păcate, singurele 10 secţiuni din totalul de 51 ale judeţului, în care rezultatele pot fi luate în calcul în mod necondiţionat, fiindcă doar aici putem spune cu certitudine că ingerinţele autorităţilor nu au fost decisive.

Pe ansamblul celor 10 localităţi, P.N.Ţ. obţinea majoritatea absolută de 52,5% din voturi, fiind urmat de B.P.D. cu ceva mai mult de un sfert din total (26,6%), P.N.L. cu 12,2% şi P.S.D.I. cu 6,8%. În ce măsură aceste rezultate pot fi relevante la nivelul întregului judeţ, este destul de dificil de precizat. În orice caz, aceste zece puncte, răspândite pe întreg teritoriul judeţului Caraş, pot fi considerate ca elemente ale unui temeinic sondaj electoral. Cinci dintre ele (Valeapai, Ocna de Fier, Bocşa Română, Tirol şi Goruia) se află în sfertul nord-vestic al judeţului, una (Delineşti) în cel nord-estic, şi câte două în sferturile de sud-vest (Iam şi Vrăniuţ) şi de sud-est (Lăpuşnicu Mare şi Şopotu Nou). Deci opiniile alegătorilor au fost destul de apropiate în zone diferite ale judeţului.

Admiţând că aceste rezultate au fost complet reale, se remarcă bilanţul slab al partidelor naţional liberal şi social democrat independent, care au obţinut împreună mai puţine voturi decât Blocul Partidelor Democratice. Acesta, cu peste un sfert din total, dovedea că era o forţă reală, în plină ascensiune, şi în condiţii normale de competiţie electorală, fără prezenţa trupelor sovietice în ţară, ar fi fost un factor politic de care trebuia să se ţină seama. Totuşi, cele trei partide de opoziţie, pe atunci coalizate împotriva comuniştilor, obţineau împreună procentajul covârşitor de 71,5%.

Acest bilanţ confirma ceea ce ştia pe atunci toată lumea şi a fost îndelung subliniat de istoriografia românească de după 1990, anume că la acea oră Partidul Naţional Ţărănesc era gruparea politică cea mai puternică din ţară. Cu toate ingerinţele şi presiunile autorităţilor, care au fost mereu scoase la iveală în ultimii ani, el obţinea majoritatea absolută de peste 50% din voturi, care i-ar fi permis să guverneze singur ţara. În acest mod, partidul condus de Iuliu Maniu confirma faptul că el reprezenta speranţa electoratului României din perioada imediat următoare încheierii celui de-al doilea război mondial.

O observaţie: P.N.L. a obţinut victoria relativă în secţiunea Tirol datorită faptului că de aceasta aparţinea comuna Fârliug, fieful electoral al preşedintelui organizaţiei judeţului Caraş a partidului, Octavian Furlugeanu. În cinci dintre secţii, P.N.L. se clasa pe locul al treilea, după P.N.Ţ. şi B.P.D., iar în altele patru (Ocna de Fier, Lăpuşnicu Mare, Şopotu Nou şi Vrăniuţ) chiar pe locul al patrulea, fiind devansat de P.S.D.I., alt partid aflat în plin proces de consolidare, iar la Goruia cele două partide se situau la egalitate.

Conform acestor rezultate, cei cinci deputaţi ai judeţului Caraş, repartizaţi prin sistemul existent la acele alegeri, (14) ar fi fost împărţiţi între partide astfel: P.N.Ţ. 3 locuri, B.P.D. 1 loc şi P.N.L. 1 loc, deci opoziţia ar fi trebuit să dispună de patru dintre cei cinci deputaţi ai judeţului, exact invers decât s-a stabilit în mod oficial. Cei cinci deputaţi aleşi ar fi trebuit să fie, conform listelor prezentate de organizaţiile judeţene ale partidelor: naţional-ţărăniştii Maxim Radovan, Ilie Rusmir şi Radu Niculescu-Buzeşti, social-democratul Şerban Voinea (reprezentând B.P.D.) şi liberalul Octavian Furlugeanu. (15) Putem observa că, dintre aceştia, doar trei erau localnici, Şerban Voinea şi Radu Niculescu-Buzeşti fiind trimişi de la Bucureşti, conform unei practici de tradiţie în politica românească. O greşeală a comis şi P.S.D.I., care între cei cinci candidaţi ai săi nu a nominalizat niciun reşiţean, deşi acolo avea partidul principala bază de susţinere din judeţ şi cu siguranţă s-ar fi câştigat mai multe voturi în dauna blocului guvernamental.

Deşi departe de a fi complete, aceste rezultate ne pot ajuta să ne facem o idee mai clară asupra adevăratelor orientări existente la nivelul judeţului Caraş la 19 noiembrie 1946. În general, ele vin să confirme opiniile istoricilor actuali şi ale martorilor contemporani, care răspândeau cunoscuta butadă: „Frunză verde de cicoare, votezi ochi şi iese soare.” Opiniile politice ale electoratului românesc erau corecte şi, în condiţii normale, ele ar fi putut reprezenta o excelentă bază de pornire pentru evoluţia postbelică a ţării noastre.

 

 

 

Note:

1    Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 291.

2    Mircea Rusnac, Confruntări politice şi electorale în judeţele bănăţene în anul 1946, în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 408-412; Idem, Aspecte ale vieţii politice din Banat în perioada 1944-1948, în Tibiscum, Caransebeş, nr. 11, 2003, p. 404.

3    Ion Popa, Manifestări protestatare ale electoratului din judeţul Caraş în campania de alegeri parlamentare din anul 1946, în Banatica, Reşiţa, nr. 13/II, 1995, p. 430.

4    Ibidem; cazuri asemănătoare şi la Idem, Din activitatea organizaţiilor cărăşene P.N.Ţ.-Maniu şi P.N.L.-Brătianu în perioada care a precedat campania de alegeri parlamentare din anul 1946, în loc. cit., nr. 15/II, 2000, p. 231-240.

 

5    Mircea Rusnac, Aspecte ale vieţii politice…, p. 402.

6    Ion Popa, Noi mărturii despre abuzurile comise în campania de alegeri parlamentare din anul 1946 în judeţul Caraş, în Banatica, Reşiţa, nr. 16/II, 2003, p. 367-369.

7   Idem, Rezultatele alegerilor parlamentare din anul 1946 în judeţul Caraş, în Tibiscum, Caransebeş, nr. 11, 2003, p. 411-417.

8    Ibidem, p. 415-417.

9    Ibidem.

10  Ibidem, p. 415.

11 Eusebiu Narai, Evoluţia situaţiei economico-sociale în judeţul Caraş (august 1944 – decembrie 1947), partea a II-a, ms., fila 127.

12  Ibidem, filele 127 şi 217.

13  După Ion Popa, Rezultatele alegerilor…, p. 415-417.

14  Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, anexa.

15  Ion Popa, op. cit., p. 411-412.

 

 

Mircea Rusnac – Procesul conducătorilor partizanilor anticomunişti din Banat (1949)

17 iunie 2009

Problematica proceselor staliniste este de o complexitate deosebită în istoria noastră contemporană. Este vorba despre un fenomen specific secolului al XX-lea şi acelui tip de regim politic care îşi trage esenţa din concepţia lui Stalin. În perioada interbelică, în special în anii ’30, Uniunea Sovietică a fost zguduită de mii de asemenea procese, montate de N.K.V.D.-ul stalinist. După încheierea celui de-al doilea război mondial şi ocuparea ţărilor est-europene de către Armata Roşie, acestea au cunoscut, la rândul lor, fenomenul respectiv. Între ele s-a aflat, bineînţeles, şi România.

Primele procese staliniste au fost intentate unor adversari politici ai Partidului Comunist (Bolşevic). Este vorba despre procesele intitulate Afacerea din Şahtî (1928), Uniunea pentru eliberarea Ucrainei – S.V.U. (1930), Partidul muncitoresc-ţărănesc (1930), Prompartia – Partidul industrial (1930), Biroul unional al C.C. al P.M.S.D. (al menşevicilor) din Rusia (1931) etc. După invadarea celorlalte ţări de către armatele sovietice, asemenea procese au avut loc şi acolo. Au fost judecaţi şi condamnaţi astfel cardinalii unor biserici catolice, precum Štepinac în Croaţia (1946), Tiso în Slovacia (1947), Mindszenty (1949) şi Groesz (1951) în Ungaria etc., unii lideri politici necomunişti, precum Mihajlović în Iugoslavia (1946), Petkov în Bulgaria (1947), Maniu în România (1947) etc. Al doilea tip de procese staliniste era constituit din procesele intentate unor foşti lideri importanţi ai partidului comunist însuşi, răsturnaţi de la putere de adversarii lor. Au produs de exemplu multă oroare în lumea civilizată cele trei mari procese de la Moscova: Zinoviev-Kamenev (1936), Piatakov-Radek (1937) şi Buharin-Râkov (1938), în care foştii colegi ai lui Lenin mărturiseau cu propria gură că nu fuseseră toată viaţa decât nişte abjecţi „spioni imperialişti”. În ţările de democraţie populară asemenea procese abundau de asemenea în primii ani postbelici: Koçi Xoxe în Albania (1949), László Rajk în Ungaria (1949), Traicio Kostov în Bulgaria (1949), Rudolf Slańsky în Cehoslovacia (1952), Lucreţiu Pătrăşcanu în România (1954).

Multă vreme s-au purtat discuţii asupra unei întrebări obsedante: ce metode erau utilizate în pregătirea acestor procese mistificate şi cum se reuşea să se obţină de la inculpaţi exact „depoziţiile” care le erau cerute? S-a emis iniţial ipoteza că în locul acuzaţilor reali ar fi compărut în faţa tribunalului agenţi ai Securităţii, bine machiaţi şi special pregătiţi. Totuşi, această ipoteză a fost respinsă de toţi cei care au asistat la asemenea procese şi îi cunoşteau bine pe acuzaţi. Scriitorul sovietic Ilya Ehrenburg presupunea că acuzaţii vorbeau astfel sub influenţa unor preparate medicale, precum şi prin utilizarea împotriva lor a hipnozei şi a sugestiei. Unii autori occidentali credeau că se acţiona prin metode ideologice şi psihologice. „Dar principalul instrument de influenţare a majorităţii celor implicaţi în proces îl constituiau tortura şi maltratarea”, considera istoricul rus Roy Medvedev. În plus, continua el, „unora li se promitea nu doar că vor rămâne în viaţă, ci chiar că vor fi parţial liberi, că vor fi trimişi într-o muncă de partid, de stat sau economică în zone din Siberia şi Extremul Orient.” (1) Istoricul francez André Fontaine scria la rândul lui: „După asasinarea la Leningrad, la 1 decembrie 1934 – după toate aparenţele la ordinul lui Stalin însuşi –, a unuia dintre principalii colaboratori ai dictatorului, Serghei Kirov, epurarea (Cistka) se va transforma în teroare. Vor fi montate imense procese, în cursul cărora acuzaţii – pregătiţi prin metode psihologice deosebit de eficace – mărturiseau, rostogolindu-se în mocirlă, asemenea personajelor lui Dostoievski, crime de necrezut. Unul după altul, părinţii comunismului rus vor fi trimişi la moarte.” (2)

La sfârşitul anilor ’40, când fenomenul a fost extins şi asupra noilor ţări de democraţie populară, în Occident a început să se vorbească despre „serul adevărului”, despre „pilule de mărturisire”, despre „droguri de vinovăţie”, care le-ar fi fost injectate acuzaţilor pentru a-i determina să confirme orice crimă pe care ar fi imaginat-o anchetatorii. (3) Medicul francez Jean Delay nu ezita să se gândească la faptul că inculpaţilor li s-ar fi putut face chiar o operaţie a creierului: „Operaţia făcută nu în scopuri medicale, ci politice, ar face ca rezistenţa adeversarilor ireductibili să fie înfrântă şi ca ei să fie transformaţi în elemente conformiste.” (4) Problema nu a fost pe deplin elucidată nici astăzi, deşi este aproape cert faptul că torturile psihice au prevalat asupra celor fizice şi, prin măcinarea nervilor celor anchetaţi, aceştia ajungeau să semneze orice fel de declaraţii, pe care le confirmau ulterior în faţa tribunalului, de teama ca nu cumva torturile să fie repuse în aplicare.

Dar, după cum arăta Ion Raţiu, regimul comunist considera absolut suficient un asemenea tip de proces pentru a-şi legitima toate acuzaţiile aduse oponenţilor săi: „Astfel, se are multă grijă ca, formal, sentinţa să fie pronunţată doar după un proces lung şi detaliat. Faptul că presa lumii libere nu este acceptată nu are nicio importanţă. Procesul nu este pus în scenă pentru beneficiul lumii libere. Obiectivele sale primare sunt de a distruge posibilitatea creării oricărui mit în jurul celor ce trebuie eliminaţi din societate. Sub niciun chip ei nu trebuie să devină martiri. Ei au mărturisit. Li s-a oferit un proces onorabil. Au fost condamnaţi. Tribunalul a arătat clemenţă, dar în vederea vinei sale el trebuie eliminat. Poporul mărşăluieşte victorios spre construcţia noii societăţi. El nu se poate opri pentru a mai arunca o a doua privire acestui sărman ticălos. El a văzut adevărul prea târziu. Asta este ceea ce guvernul comunist vrea să fie crezut de către oameni.” (5)

O sugestivă ilustrare a acestor idei găsim în celebra biografie oficială a lui Stalin: „Victoriile socialismului, repurtate de partid, i-au făcut pe duşmanii poporului să turbeze şi mai mult. În 1937 au fost descoperite noi date asupra monştrilor din banda troţkisto-buharinistă de spioni, sabotori şi asasini în slujba serviciilor de spionaj ale statelor capitaliste. Procesele au arătat că aceste lepădături ale omenirii au urzit un complot împotriva lui Lenin, pe care intenţionau să-l aresteze, împotriva partidului, împotriva statului sovietic, chiar din primele zile ale revoluţiei din octombrie. Executând voinţa stăpânilor lor imperialişti, ei şi-au pus ca scop să distrugă partidul şi statul sovietic, să submineze apărarea ţării, să înlesnească intervenţia străină, să pregătească înfrângerea Armatei Roşii, dezmembrarea U.R.S.S., transformarea ei într-o colonie a imperialismului, restaurarea robiei capitaliste în U.R.S.S. Partidul şi puterea sovietică au zdrobit viesparele duşmanilor poporului. În raportul său Despre lipsurile în munca de partid, ţinut la plenara comitetului central din martie 1937, Stalin trasează un program precis de întărire a organelor de partid şi sovietice, un program de măsuri în vederea ascuţirii vigilenţei politice, şi lansează lozinca: «Să ne însuşim bolşevismul». Stalin a înarmat partidul pentru lupta împotriva duşmanilor poporului, l-a învăţat să smulgă masca de pe faţa lor.

Tribunalul sovietic a dezvăluit crimele monştrilor troţkisto-buharinişti şi i-a condamnat la moarte prin împuşcare. Poporul sovietic a aprobat nimicirea bandei troţkisto-buhariniste şi a trecut la treburile curente – la pregătirea alegerilor pentru Sovietul Suprem al U.R.S.S.” (6)

Un asemenea proces, care făcea tabula rasa cu prestigioasa tradiţie judiciară românească, a fost judecat de Tribunalul militar din Timişoara în zilele de 21-25 iunie 1949. Cei 12 inculpaţi erau conducători sau membri ai unor grupuri de partizani anticomunişti refugiaţi în munţii şi pădurile Banatului, de unde intenţionau să continue rezistenţa armată până la o eventuală eliberare a ţării noastre de sub ocupaţia sovietică cu ajutorul statelor democratice din Occident.

Mişcarea partizanilor anticomunişti din munţii României a constituit un caz aproape unic în Europa de răsărit supusă sovietizării forţate. Grupuri special instruite, conduse de ofiţeri de elită, au fost înfiinţate imediat după 23 august 1944, în speranţa prevenirii unei ocupaţii îndelungate a ţării. După instalarea prin forţă a guvernului procomunist Petru Groza la 6 martie 1945, mişcarea a început să ia amploare, atât cantitativ cât şi calitativ, prin ralierea unora dintre ofiţerii excluşi din armată pentru că erau ostili noului regim. În 1946, la intervenţia regelui Mihai, grupurile de rezistenţă de pe întreg cuprinsul ţării au fost incluse în Mişcarea Naţională de Rezistenţă, sub conducerea generalului Aurel Aldea, aflat în anturajul Palatului regal. La 7 noiembrie 1946, Partidul Naţional Ţărănesc îşi întemeia propriul cerc militar profesional, condus de vicepreşedintele partidului, Ion Mihalache, cu destinaţia de a coordona activitatea lor la nivel naţional. Dar după interzicerea partidului, în iulie 1947, mişcările s-au desfăşurat separat, activând răzleţ în Banat, în Făgăraş, în Bucegi, în Bucovina etc. Deşi nu au beneficiat de aproape niciun sprijin occidental efectiv, ele au rezistat asalturilor Securităţii până în anii 1956-1958, când ultimii luptători au capitulat. Demoralizarea lor a devenit generală în momentul înăbuşirii revoluţiei anticomuniste ungare din noiembrie 1956 de către tancurile sovietice, fără ca ţările occidentale să schiţeze măcar un gest de bunăvoinţă. Astfel se încheia eroica şi sângeroasa pagină scrisă în istoria ţării de luptătorii din Carpaţi.

Grupul celor 12 acuzaţi din procesul de la Timişoara era primul grup important capturat de autorităţile comuniste. Ei îşi începuseră activitatea mai intens din 1948, iar în februarie-martie 1949, Securitatea, mobilizând efective numeroase şi scotocind munte după munte, a reuşit să-i captureze. Anchetarea lor s-a prelungit până în iunie 1949, când procesul a putut fi instrumentat.

În actul de acuzare (referatul introductiv), care a fost întocmit de locotenent-colonelul magistrat Simion Stănescu, procurorul şef al Tribunalului militar Timişoara, erau nominalizaţi următorii acuzaţi: „Spiru Blănaru, născut în com. Grăeşti-Tecuci, avocat; Domoşneanu Petre, născut în com. Iablaniţa-Severin, comandor aviator în retragere; Vernichescu Aurel, născut în com. Vârciorova-Severin, fost arendaş de moşie, în trecut condamnat pentru deţinere ilegală de arme; Tănase Ion, născut în com. Bratovăeşti-Dolj, funcţionar particular; Popovici Gheorghe, născut în com. Sângeorgiu-Timiş-Torontal, comerciant de blănuri, fost condamnat pentru deţinere ilegală de arme; Ungureanu Teodor, născut în com. Petricani-Neamţ, comerciant; Smultea Gheorghe, din com. Teregova-Severin, chiabur; Puşchiţă Petru zis Liber, din com. Domaşnea-Severin, chiabur; Ghimboaşe Nicolae zis Micluţ din com. Teregova-Severin, chiabur; Puşchiţă Petre zis Mutaşcu din com. Domaşnea-Severin, comerciant, condamnat pentru sabotaj economic; Mariţescu Romulus zis Fert din com. Teregova-Severin, chiabur, condamnat pentru port ilegal de armă, şi Luminosu Gheorghe, născut în com. Fădimac-Severin, cârciumar. Toţi acuzaţii sunt arestaţi.” (7) Procesul a început în 21 iunie 1949, ora 9 dimineaţa. (8)

Completul de judecată a fost format din: preşedinte, locotenent-colonel magistrat Mihai Ştefănescu, membri: maior Ştefan Constantinescu, maior Constantin Constantin şi căpitan Mihail Goruneanu. În acel moment, acuzaţii aveau: Spiru Blănaru 30 ani, Domoşneanu 47 ani, Vernichescu 51 ani, Tănase 36 ani, Popovici 42 ani, Ungureanu 36 ani, Smultea 21 ani, Puşchiţă-Liber 34 ani, Ghimboaşe (sau Ghimboaşă) 48 ani, Puşchiţă-Mutaşcu 39 ani, Mariţescu 26 ani, Luminosu 35 ani. (9)

Capetele de acuzare enumerate împotriva lor erau:

„I. Acuzaţii au pus bazele unei organizaţii subversive-teroriste, înarmând pe membrii lor (sic!), instruindu-i în mânuirea armelor şi făcându-le o educaţie în spirit fascist.

II. Au creat şi întreţinut o stare de spirit dăunătoare muncii şi vieţii liniştite a populaţiei locale, prin lansarea de zvonuri alarmiste despre numărul şi armamentul bandelor lor, despre apropiata izbucnire a războiului, precum şi prin jefuirea şi ameninţarea populaţiei civile şi răspândirea de manifeste cu caracter şovin, rasist şi de îndemn la rebeliune.

III. Au pregătit şi executat acte teroriste ca: schingiuiri, asasinate şi atacuri înarmate etc.

IV. Acuzaţii au încercat să pregătească rebeliunea armată cu scopul de a doborî regimul de democraţie populară şi a restaura regimul de asuprire burghezo-moşierească.” (10)

În continuare, în actul de acuzare se mai preciza: „Acuzaţii au pregătit şi executat aceste acţiuni criminale şi datorită aţâţărilor şi calomniilor împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor cu democraţie populară, datorită instigărilor la război care abundă în emisiunile de radio ale ţărilor imperialiste, îndeosebi cele din U.S.A. şi Anglia.” (11) Procurorul nu uita să specifice şi faptul că Spiru Blănaru a fost legionar, la fel ca şi Domoşneanu, că Tănase a fost cuzist şi apoi membru al P.N.Ţ., această ultimă postură fiind împărtăşită şi de Vernichescu şi Ghimboaşe.

Spiru Blănaru este cel care a pus bazele unui grup de rezistenţă în munţii din jurul localităţii Teregova din judeţul Severin. Alt grup a fost condus de Vernichescu şi altul de Tănase, Ungureanu şi Popovici, ultimii acţionând în regiunea dintre Arad şi Timişoara. Aceştia au răspândit manifeste şi au conceput acţiuni de ocupare a unor instituţii publice. Al patrulea grup, tot în apropiere de Teregova, a fost condus de colonelul în retragere Ion Uţă (menţionat în actul de acuzare ca locotenent-colonel), din el făcând parte Puşchiţă-Mutaşcu. Toate aceste grupuri fuseseră formate în anul 1948. Alte grupuri mai mici erau conduse de Domoşneanu şi de notarul Gheorghe Ionescu din Teregova, fost membru al P.N.L. Cu timpul, aceste grupuri au colaborat între ele în lupta comună pe care o purtau, iar unele au ajuns mai târziu să fuzioneze.

Actul de acuzare preciza faptul că, pentru a-şi asigura conspirativitatea, membrii grupurilor depuneau un jurământ de credinţă. Ei erau înarmaţi cu mitraliere germane, precum şi cu pistoale şi alte arme, pe care reuşiseră să şi le procure prin cele mai diferite modalităţi. Erau ţinute în mod constant şedinţe, iar pentru cunoaşterea şi utilizarea armamentului se organizau exerciţii de tragere la ţintă. Ei trăiau permanent în ascunzişurile din munţii aflaţi în jurul localităţii Teregova. Procurorul avea grijă să menţioneze că „bandele” erau „foarte reduse ca număr, izolate şi urâte de populaţia muncitoare a satelor.” (12) Membrii lor răspândeau zvonuri despre numărul şi armamentul lor, ca şi despre izbucnirea apropiată a unui război între puterile occidentale şi U.R.S.S. Se preciza şi faptul că „acuzaţii terorizau nu numai populaţia civilă, dar încercau să intimideze şi autorităţile.” (13) Adevărul este că, de fapt, ei doreau să se răfuiască numai cu autorităţile şi că, dimpotrivă, relaţiile lor cu populaţia satelor din preajmă erau relativ bune, primind de la aceasta hrană şi ajutor. Iar prin manifestele pe care le împrăştiau „instigau populaţia la rebeliune.” (14)

Grupul condus de Ion Uţă l-a executat cu cruzime pe Lazăr Cernescu, „activist de frunte al organizaţiei de partid din com. Domaşnea”, (15) devenit celebru erou comunist, ulterior glorificat şi în poemul Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu. Grupul lui Blănaru l-a ucis pe muncitorul ceferist Cornel Novac din Teregova, apoi i-a răpit şi i-a ucis pe ţăranii Mihai Cherciu şi Gheorghe Munteanu, ambii înscrişi în P.M.R. În momentul descoperirii sale de către organele Securităţii, grupul lui Uţă a refuzat să se predea şi a deschis focul împotriva lor. În schimbul de focuri care a urmat, Uţă a fost ucis. La fel a procedat şi grupul lui Blănaru, care i-a rănit pe sublocotenentul Vasile Airoaei şi pe caporalii Ion Nedelcu şi Spiridon Coman, dintre cadrele Securităţii.

Scopul lor principal era de a răsturna regimul comunist şi de a crea condiţiile prielnice reuşitei acţiunii şi posibilităţii de a fi ajutaţi de către puterile occidentale. În planurile lor de operaţie erau prevăzute expres aceste lucruri. Uţă spera ca „dezlănţuirea primelor operaţii” să pornească prin următoarele metode: „Hărţuiala, guerila, operaţii de război civil.” (16) În luna martie 1949, ei preconizau să ocupe prin forţă instituţiile publice din cele mai importante oraşe bănăţene: Timişoara, Arad, Caransebeş, Lugoj şi Reşiţa.

Interogatoriile celor 12 acuzaţi, desfăşurate toate în ziua de 22 iunie 1949, departe de a edifica asupra adevăratei situaţii, produc nedumerire asupra cercetătorilor de peste timp ai stenogramelor puse în circulaţie de autorităţi numai pentru uzul intern al salariaţilor şi ostaşilor încorporaţi în cadrul Ministerului afecerilor interne, la fel cum au produs aceeaşi senzaţie, cu siguranţă, şi asupra contemporanilor. Maniera de desfăşurare a interogatoriilor, ca şi modalitatea de consemnare a lor în scris, sunt definitorii pentru un proces stalinist de tip clasic. Două mostre sunt, probabil, grăitoare în acest sens. Mai întâi, un extras din interogatoriul lui Spiru Blănaru:

„PREŞEDINTELE: Ce dispoziţiuni ai primit?

ACUZATUL: În a doua jumătate a lunii august 1948 am fost chemat prin legionarul Martin Moater să organizez echipe de şoc, formate din trei legionari dintre care un şef, să fie înarmate şi să fim pregătiţi pentru că probabil până la 15 sau 20 septembrie va izbucni un război între anglo-americani şi Uniunea Sovietică. Dacă nu va izbucni războiul, să organizez grupe legionare în munţi.” (17)

Interogatoriul luat lui Tănase:

„PREŞEDINTELE: Ce conţinut aveau manifestele?

ACUZATUL: Ca să provoace ura cetăţenilor contra regimului.

PREŞEDINTELE: S-a hotărât o dată pentru definitiva declanşare a acţiunii complotiste?

ACUZATUL: S-a hotărât data de 18-19 martie 1949, ca dată definitivă a declanşării acţiunii complotiste.” (18)

Astfel erau „lăsaţi” acuzaţii să-şi susţină apărarea! În acelaşi timp, ziarul oficial al C.C. al P.M.R., Scânteia, publica un fulminant articol de fond intitulat sugestiv Să strivim năpârcile!, în care limbajul specific stalinismului era ridicat la nivel de artă: „Cu inimile clocotind de ură, de revoltă, urmăresc oamenii muncii dezbaterile procesului de la Timişoara, unde se judecă banda subversivă-teroristă de trădători şi de ucigaşi. Iată acuzaţii: speculanţi, chiaburi, arendaşi expropriaţi, ofiţeri deblocaţi, legionari, foşti membri ai P.N.Ţ., cârciumari. Sunt reprezentanţi ai claselor exploatatoare pe care lupta poporului muncitor le-a alungat pentru totdeauna de la putere şi le dă lovituri din zi în zi mai grele. Turbaţi de furie că nu mai pot exploata şi jefui pe cei ce muncesc, înebuniţi (sic!) de ura ce le-o provoacă marile succese ale poporului muncitor în lupta sa pentru o viaţă mai bună, fără exploatatori, ei caută să lovească tâlhăreşte în cuceririle democratice ale poporului, în munca, avutul şi viaţa celor mulţi.” (19) În continuare, ziarul folosea cele mai năstruşnice etichetări la adresa inculpaţilor, scoase tot din cuprinzătorul arsenal stalinist. Câteva exemple: „aceşti ticăloşi înebuniţi de lăcomie şi ură”, „o mână de bandiţi”, „un pumn de tâlhari”, „această bandă nenorocită de tâlhari urâţi de popor”, „ascunşi ca fiarele în bârlogurile munţilor”, „puţini, slabi, dispreţuiţi şi urâţi de popor”, „duşmanii poporului” etc. (20) Activitatea lor, se pretindea, a stârnit fireasca reacţie a poporului: „De pretutindeni, din oraşe şi sate, se ridică în numele vieţii, al libertăţii şi al dreptăţii, asemenea unui val uriaş, glasul clocotitor de mânie al oamenilor muncii, cerând PEDEAPSA CU MOARTEA pentru ucigaşii fraţilor lor de luptă, pentru bandiţii care, aflaţi în slujba imperialiştilor, au cutezat să ridice mâna lor de ucigaşi împotriva oamenilor muncii şi a organelor statului.” (21)

Iar în finalul articolului se făcea un patetic apel la vigilenţă, adresat tuturor cetăţenilor ţării, cu ameninţările de rigoare: „Nu poate fi om al muncii căruia să nu-i fiarbă sufletul de ură în faţa ticăloşiei, a trădării, a crimelor săvârşite de aceşti reprezentanţi tipici ai claselor exploatatoare, care tocmai pentru că sunt înfrânte, deznădăjduite, dar electrizate de apelul la trădare şi crimă a (sic!) posturilor de radio imperialiste, recurg la asemenea acte disperate. Iată de ce vigilenţa şi ura de moarte împotriva duşmanului de clasă trebuie să devină PRIMA DATORIE PATRIOTICĂ A FIECĂRUI COMUNIST, A FIECĂRUI OM AL MUNCII. Să educăm masele cele mai largi ale poporului muncitor în spiritul vigilenţei de clasă, să fim mereu cu ochii în patru, preîntâmpinând şi zădărnicind uneltirile mârşave ale exploatatorilor. Să combatem fără cruţare orice manifestare a lipsei de vigilenţă, boala idioată a nepăsării. Să facem ca fiecare om care-şi iubeşte ţara, căruia îi e dragă pacea, liniştea familiei sale, libertatea, independenţa naţională, să se transforme într-un duşman neîmpăcat al zvonurilor războinice răspândite de uneltele trădătoare ale imperialiştilor. Să sprijinim din toate puterile autorităţile de stat, ajutându-le să descopere sau să zdrobească pe duşmanii patriei. SĂ TREMURE ÎN FAŢA MÂNIEI POPORULUI, a forţei statului de democraţie populară, acei ce cugetă măcar la asemenea fapte ticăloase, care se fac complicii şi gazdele bandiţilor. Să ştie că orice ticălos ce încearcă măcar să ridice mâna asupra poporului este strivit de forţa de neînvins a poporului muncitor. Să stârpim de pe faţa pământului bestiile care încearcă să stea în calea mersului înainte, spre fericire, spre socialism! SĂ STRIVIM NĂPÂRCILE!” (22)

În acest moment, acuzaţii puteau fi deja edificaţi asupra faptului că soarta lor era deja pecetluită. Aceeaşi concluzie o puteau trage şi asistând la interogatoriile luate martorilor de la proces, dintre care marea majoritate erau tot foşti membri ai grupurilor de partizani, iar în acel moment erau arestaţi şi supuşi aceloraşi proceduri ca şi acuzaţii aflaţi în boxă. Este vorba despre Gavrilă Miloş, Vichente Puşchiţă, Constantin Horeanu, Andrei Vădraru, Pavel Mihalcovici etc.

Tot din interogatoriile martorilor reies nume de conducători şi membri ai grupurilor, care nu fuseseră pomeniţi în actul de acuzare, fiind probabil ucişi sau încă de negăsit pentru autorităţi, cu scopul de a nu lăsa impresia că grupurile ar fi fost prea numeroase. Astfel de nume răzbat din depoziţiile martorilor. Aflăm, prin acest mijloc, despre alţi componenţi ai mişcării: Petru Duicu, Voica, Ghiţă Urdăreanu, Anculia, Mihai Moater, Iancu Baderca, Dumitru Mutaşcu zis Fus, Mircea Vlădescu, Pantelimon Irimescu, Gheorghe Cristescu, Nistor Duicu etc.

Un caz curios s-a petrecut în clipa audierii depoziţiei martorului Meilă Bădescu din Luncaviţa. Acesta povestea cum, mergând la o vânătoare de iepuri, a fost capturat de un grup condus de Puşchiţă-Mutaşcu. Cu acest prilej, a avut loc următorul dialog:

„PREŞEDINTELE: Mutaşcu, vezi că ai minţit? Ai spus că tu nu l-ai legat.

ACUZATUL MUTAŞCU: Nu-mi aduc aminte exact. Se poate.” (23)

Dar, recitind interogatoriul luat cu o zi înainte lui Puşchiţă-Mutaşcu, nu întâlnim niciunde o asemenea afirmaţie. Spre edificare, reproducem întregul pasaj referitor la episodul capturării lui Meilă Bădescu:

„PREŞEDINTELE: Pe ţăranul muncitor Bădescu Măilă (sic!) îl cunoşti?

ACUZATUL (Puşchiţă-Mutaşcu, n.n.): Da.

PREŞEDINTELE: Nu ştii că era fruntaş democrat acolo în comună?

ACUZATUL: Am auzit de el, dar nu l-am cunoscut.

PREŞEDINTELE: Recunoşti că împreună cu alţi membri ai bandei l-aţi (sic!) răpit pe acesta?

ACUZATUL: Da.

PREŞEDINTELE: Să trecem la altă chestiune.” (24)

În ciuda tuturor acestor inadvertenţe, procurorul a afirmat triumfător: „Sunt atâtea probe evidente la dosar din care reiese vinovăţia acuzaţilor, încât noi renunţăm la ceilalţi martori.” (25)

La interogatorii, acuzaţii au recunoscut, fireşte cu asentimentul anchetatorilor, un fapt real, şi anume acela că voiau să obţină răsturnarea regimului comunist şi de ocupaţie sovietică. În această privinţă, există numeroase recunoaşteri, consemnate astfel în „stenograma” procesului, redactată de autorităţi:

*

„Blănaru recunoaşte că el a organizat banda subversivă teroristă de sub conducerea sa în scopul răsturnării prin violenţă a regimului de democraţie populară şi că în întreaga ei acţiune criminală banda conta pe izbucnirea unui război între anglo-americani şi Uniunea Sovietică.” (26)

*

„PREŞEDINTELE: Şi scopul final al acţiunii care era?

ACUZATUL (Vernichescu, n.n.): Răsturnarea regimului şi constituirea unui regim capitalist.” (27)

*

„PREŞEDINTELE: Care era scopul final al constituirii acestei organizaţii, ce urmăreaţi dvs.?

ACUZATUL (Ungureanu, n.n.): Schimbarea guvernului şi înlocuirea lui.” (28)

*

„PREŞEDINTELE: Care era scopul urmărit de organizaţia aceasta subversivă?

ACUZATUL (Popovici, n.n.): Noi am vrut să facem acte de sabotaj şi de teroare.

PREŞEDINTELE: Împotriva cui?

ACUZATUL: Împotriva statului, împotriva actualului regim.” (29)

*

„PREŞEDINTELE: D-ta ştiai ce scop urmăreşte această organizaţie teroristă?

ACUZATUL (Puşchiţă-Mutaşcu, n.n.): Da. Răsturnarea regimului.

PREŞEDINTELE: Ce motive te-au determinat pe d-ta să intri în această organizaţie teroristă?

ACUZATUL: Făceam comerţ şi nu mi-a convenit regimul.” (30)

*

„PREŞEDINTELE: Care era scopul urmărit de banda aceasta teroristă condusă de dvs.?

ACUZATUL (Tănase, n.n.): Răsturnarea regimului actual.” (31)

*

Dacă ziua de 21 iunie a marcat prezentarea actului de acuzare, cea de 22 iunie luarea interogatoriilor tuturor celor 12 acuzaţi, iar cea de 23 iunie audierea depoziţiei martorilor, în 24 iunie procesul a continuat, metodic, cu citirea rechizitoriilor a doi procurori, cuvântul apărării şi ultimul cuvânt al acuzaţilor. Rechizitoriul procurorului locotenent-colonel Nicolae Constantinescu, reluând aproape nemodificat actul de acuzare, plus „revelaţiile senzaţionale” ale dezbaterilor de până atunci, începea astfel:

Domnule Preşedinte, domnilor judecători,

De două zile asistăm la judecarea acestor acuzaţi. Ei sunt vinovaţi de crime, care, prin cruzimea lor, prin primejdia socială, prin scopul urmărit ne arată încă o dată, că în perioada de trecere de la lumea veche şi nedreaptă la o lume nouă, a libertăţii, prosperităţii şi păcii, lupta între ce e vechi şi trebuie să dispară şi ceea ce e nou şi prinde viaţă puternică, nu scade, ci se înteţeşte.” (32) Aceasta era exact lozinca inventată de Stalin, conform căreia „pe măsură ce înaintăm către comunism, lupta de clasă se ascute tot mai mult.” Surprinde, totuşi, formula de adresare către instanţă, cunoscând faptul că în acei ani termenul „domn” era practic pus la index. Acesta a fost, de altfel, ultimul proces important înainte de 1989 când procurorii şi avocaţii s-au mai adresat completului de judecată cu apelativele „domnule” şi „domnilor”.

Pentru procurorul Constantinescu, acuzaţii erau într-un fel îndreptăţiţi să comită crimele grave de care se recunoscuseră a fi vinovaţi, deoarece ei prin definiţie nu erau altceva decât „reprezentanţi ai claselor exploatatoare, elemente din rândurile chiaburimii, foşti legionari şi membri ai P.N.Ţ.” (33) Crimele comise de ei erau „justificate” prin faptul că „amintesc ferocitatea fiarei fasciste şi a reacţiunii burghezo-moşiereşti, a duşmanilor poporului, ai păcii, libertăţii şi prosperităţii popoarelor.” (34) Şi lozincile continuau în acelaşi mod în privinţa „compoziţiei sociale” a acuzaţilor şi a „urei” lor împotriva „regimului nostru de democraţie populară.” (35)

Trecând imediat la „complicii” partizanilor, procurorul nu omitea să precizeze: „Ei căutau aderenţi şi printre anumite elemente şovine titoiste, din rândurile populaţiei sârbeşti din Banat. Astfel, acuzatul Popovici Gheorghe, unul dintre elementele de căpetenie ale acestei organizaţii subversive, primeşte delegaţie scrisă de la Tănase Ion de a organiza asemenea elemente.” (35) Rezultă de aici faptul că şi în părţile Banatului locuite de sârbi a fost organizată o rezistenţă asemănătoare cu cea prezentată aici, apărută în condiţiile declanşării puternicei rupturi dintre conducătorul comunist iugoslav Josip Broz Tito şi dictatorul lumii comuniste, Stalin. Aflată sub ocupaţie sovietică şi cu un regim în totalitate aservit Kremlinului, România, la fel ca toate celelalte state comunizate, a condamnat în termeni de o mare violenţă „schisma” titoistă, iar relaţiile tradiţional amicale dintre cele două ţări au fost puternic prejudiciate. În aceste condiţii, populaţia sârbească din Banat, la fel ca şi cea germană şi o mare parte a celei româneşti, a fost supusă unor represiuni aproape inimaginabile astăzi.

Şi rechizitoriul continua în acelaşi stil: „Ameninţări, agresiuni, jafuri, toate acestea nu ajung. Bandiţii încearcă să terorizeze ţărănimea muncitoare, pe fruntaşii democraţi din sate, prin asasinate, prin răpiri la drumul mare, urmate de omoruri, prin pânde în dosul arborilor, de unde trag în victime – cetăţeni paşnici, care înţeleg să-şi facă din plin datoria faţă de poporul muncitor şi de patria noastră liberă şi independentă, Republica Populară Română.” (37)

Trecând mai departe la înşiruirea crimelor comise de partizani, procurorul Constantinescu făcea referire şi la fapte despre care nu s-a pomenit nimic în actul de acuzare sau la interogatorii: „Banditul Uţă Ion pierde încrederea în doi din membrii bandei şi anume în Gladin Modest şi Bocletaru Petre şi dă dispoziţiuni ca aceştia să fie asasinaţi, unui grup de bandiţi, între care se găsea şi Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, crimă pe care aceştia o săvârşesc la locul numit Valea Căţelei, situat la 12 kilometri de Mehadia.” (38)

Referindu-se în continuare la capturarea acuzaţilor, procurorul dădea, printre rânduri, şi detalii involuntare despre puterea grupului şi despre faptul că era aprovizionat de populaţia din zonă: „În primul moment, teroriştii se retrag spre pădure, însă la instigarea lui Ghimboaşe Nicolae de a ataca organele autorităţii de stat, Blănaru şi Ionescu Gh. au dat ordin să se ocupe poziţii şi să se tragă asupra soldaţilor. Blănaru a luat conducerea bandei, aranjând membrii în dispozitiv, între care Ghimboaşe Nicolae, Smultea Gheorghe, Puşchită Petre zis Liber, Petre Anculia, toţi înarmaţi. Tot la ordinul lui Blănaru s-a deschis foc asupra organelor autorităţii de stat, el însuşi trăgând cu o mitralieră. Au fost arestaţi atunci acuzaţii Ghimboaşe Nicolae şi Smultea Gheorghe. Au căzut morţi Petre Anculia şi Urdăreanu Gheorghe. (Despre ceilalţi nu se pomeneşte nimic, n.n.). Din partea autorităţii de stat au fost răniţi grav: Airoaei Vasile, Nedelcu şi Coman Simion (sic!). Apoi teroriştii s-au retras şi au hotărât să se împartă în grupuri mai mici. Blănaru a rămas cu un grup sub conducerea lui. În seara de 10 martie 1949, când a coborât la adăpostul din apropierea comunei Feneş, de unde se aproviziona (subl. n.), a fost descoperit de organele de stat şi somat să se predea. Totuşi, nici de data aceasta nu s-a predat şi a tras toată încărcătura pistolului său, a încercat apoi să tragă cu un pistol mitralieră care însă n-a luat foc şi în sfârşit a aruncat o grenadă care nu a explodat. După aceea a fost prins şi arestat. Acuzatul Mariţescu, fugind singur, a reuşit să scape. După 2 săptămâni a fost şi el arestat.” (39)

Se observă de aici destul de clar că rezistenţa opusă de partizani numeroaselor trupe de armată şi Securitate concentrate împotriva lor a fost deosebit de tenace. În acţiunile lor a cântărit mult şi sprijinul remarcabil primit de la populaţia locală a satelor bănăţene (unde lotria, de altfel, are o îndelungată tradiţie), populaţie care era îngrozită de spectrul colectivizării, ce se profila tot mai ameninţător. Starea de spirit în rândurile populaţiei bănăţene era cu desăvârşire ostilă regimului proaspăt instalat la putere, cu sprijin extern. Nu rare au fost cazurile în acei ani când pe străzile sau în uzinele Timişoarei, Aradului, Reşiţei, erau scrise lozinci cerând răsturnarea regimului comunist şi plecarea trupelor sovietice din România. Populaţia rurală nu nutrea convingeri diferite. La Teregova, de exemplu, care a fost şi cel mai important centru al rezistenţei, se mai păstrează şi acum o Biblie străpunsă de gloanţele securiştilor în timpul cumplitelor lupte purtate împotriva partizanilor. Dar, ca o recunoaştere implicită a ostilităţii lor fundamentale faţă de comunism, locuitorii aşezărilor din Culoarul Timiş-Cerna (Cornereva, Teregova, Prigor, Iablaniţa, Slatina-Timiş etc.) au fost scutiţi de etapa colectivizării forţate, într-o ţară în care acest proces cuprinsese aproape totalul suprafeţelor arabile! (40)

Bineînţeles, procurorul a mai menţionat în rechizitoriul său şi următorul aspect: „La aceasta s-a adăugat şi propaganda de instigare a posturilor de radio-emisiune anglo-americane împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor de democraţie populară, dar mai ales propaganda de instigare la un nou război imperialist.” (41) Se mai preciza că acuzaţii care nu fuseseră capturaţi odată cu grupul lui Blănaru puseseră la cale chiar o „lovitură de stat, plănuită pentru luna martie 1949.” Între aceştia se numărau membrii grupurilor lui Tănase şi Vernichescu. Dar finalul a fost apoteotic pentru autorităţi: „Însă vigilenţa aparatului de stat, pus în slujba clasei muncitoare şi a întregului popor, înăbuşă la timp orice încercare de a produce dezordine.” (42)

Iar încheierea rechizitoriului procurorului Constantinescu arăta astfel: „Pentru parchetul Republicii Populare Române constituie o mândrie a demasca pe aceşti complotişti, schingiuitori şi asasini, de a cere justiţiei să li se aplice pedeapsa cea mai gravă. Iar pentru justiţia noastră populară, pentru d-voastră domnule preşedinte şi domnilor judecători, prilejul de a judeca şi condamna pe acuzaţii vinovaţi de complot împotriva Republicii Populare Române, de schingiuiri şi asasinate, de constituire în bande teroriste înarmate de tip fascist şi paramilitare, constituie de asemeni o mândrie, pentru că prin sentinţa ce veţi hotărî veţi da satisfacţie populaţiei muncitoare din această regiune a ţării şi întregului popor muncitor din ţara noastră, aplicând celor ce au uneltit cu arma în mână împotriva poporului şi a statului său popular, maximum de pedeapsă.” (43)

În ce măsură a convins procurorul Constantinescu pe judecătorii timişoreni? Cert este că rechizitoriul său n-a fost considerat că a acoperit în suficientă măsură solicitările parchetului. A urmat un al doilea rechizitoriu, pronunţat de locotenent-colonelul magistrat Simion Stănescu, mai scurt decât primul, dar folosind în exprimare exact acelaşi limbaj stalinist:

Domnule preşedinte, domnilor judecători,

Faptele criminale săvârşite de aceşti odioşi acuzaţi au fost dezvăluite în timpul dezbaterilor prin recunoaşterile acuzaţilor şi depoziţiile impresionante făcute de martori, ţărani muncitori din satele în care asasinii şi complotiştii şi-au executat crimele lor, încercând să-i sperie şi să-i abată din drumul lor de muncă şi luptă pentru o viaţă mai bună, pentru întărirea regimului nostru popular şi democratic.” (44) Concluzia cea mai gravă a rechizitoriului era subliniată astfel: „Aceste omoruri, aceste crime ordinare, această teroare dezlănţuită asupra cetăţenilor paşnici, avea (sic!) ca scop răsturnarea regimului de democraţie populară.” (45) În concluzie, procurorul Stănescu solicita Tribunalului militar condamnarea la pedeapsa capitală a tuturor acuzaţilor, cu o singură excepţie: „În numele tuturor oamenilor muncii cinstiţi din ţara noastră, în numele întregului popor muncitor, Parchetul militar, reprezentant al acestuia, vă cere să condamnaţi pe fiecare după faptele sale.

Cerem condamnarea la moarte a următorilor acuzaţi:

Spiru Blănaru, Domoşneanu Petre, Vernichescu Aurel, Tănase Ion, Popovici Gheorghe, Ungureanu Teodor, Smultea Gheorghe, Puşchiţă Petre zis Liber, Ghimboaşe Nicolae, Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, Mariţescu Romulus, iar lui Luminosu Gheorghe să-i aplicaţi maximum de pedeapsă prevăzută în articolul 209 partea III-a C.P.” (46)

În continuare, cuvântul a fost dat apărării. Apărarea a fost, teoretic, asigurată de membri ai Colegiului avocaţilor din Timişoara, numiţi din oficiu. Despre modul în care ei şi-au făcut datoria, sau au fost lăsaţi să  şi-o facă, se poate observa uşor din câteva exemple:

„După ce arată că procesul pune în discuţie infracţiunile cele mai grave pe care le prevăd legile Republicii Populare Române, avocatul Ghimicescu arată că acuzaţiile imputate lui Spiru Blănaru sunt în afară de dubiu, fiind recunoscute şi de inculpat, menţionând că poate exista oarecare discuţie în drept asupra încadrării juridice, în sensul că o parte din infracţiuni sunt aspecte implicate în legea 16/949 (…).

Trecând la celălalt acuzat pe care îl asistă, avocatul Ghimicescu arată că Vernichescu Aurel a recunoscut de asemenea starea de fapt a acuzaţiilor ce i se aduc, observaţiile în drept ale avocatului fiind asemănătoare celor făcute în cazul lui Spiru Blănaru.” (47)

„Avocatul Stoian Liviu, asistând pe Ghimboaşe Nicolae, arată că acuzatul este vinovat de faptele ce i se impută, dar el nu a fost decât un simplu membru al bandei. De asemeni, avocatul subliniază că numitul şi-a recunoscut de la început faptele comise.” (48)

„Ultimul reprezentant al apărării este av. Popovici Borislav, care asistă pe acuzatul Luminosu Gheorghe. D-sa analizează faptele lui Luminosu şi arată că acestuia i se cuvine o pedeapsă mai puţin aspră decât celorlalţi, deoarece şi delictele săvârşite de acest acuzat nu sunt la fel de grave ca crimele celorlalţi acuzaţi din boxă.

La sfârşit, av. Popovici Borislav ţine să sublinieze faptul că apărarea a avut toate posibilităţile şi înlesnirile pentru a-şi putea face datoria. Avocatul arată că, cu totul altfel se petrec lucrurile în Apus, unde tribunalele judecă pe acei care luptă pentru progres, iar avocaţii sunt puşi în imposibilitate de a le lua apărarea.” (49)

Relatând despre ultimul cuvânt al acuzaţilor, Scânteia menţiona următoarele: „Preşedintele întreabă apoi pe fiecare dintre acuzaţi, dacă în afară de apărarea dezvoltată de avocaţi, mai au ceva de spus în apărarea lor.

Covârşiţi sub povara probelor zdrobitoare aduse de acuzare, a depoziţiilor martorilor şi chiar a recunoaşterilor proprii, acuzaţii au încercat o ultimă viclenie.

Cei mai mulţi – ca fiorosul legionar Blănaru, ca cinicul Smultea, ca odiosul asasin Puşchiţă-Mutaşcu sau ca Domoşneanu Petre – încearcă să pară pocăiţi şi imploră mieros tribunalului să aibă în vedere «pocăinţa» lor.

Tănase Ioan a arătat că a fost «indus în eroare de zvonurile şi de ştirile aţâţătoare emise de posturile de radio Londra şi Vocea Americii».

Sala întreagă priveşte cu mânie şi cu un profund dezgust la aceşti perfizi duşmani de moarte ai poporului nostru muncitor.” (50)

Iar Scânteia de a doua zi publica Sentinţa în procesul bandei subversive-teroriste, pe care o reproducem în întregime mai jos:

„Tribunalul militar din Timişoara, deliberând în secret, în unanimitate de voturi a găsit vinovaţi pe Spiru Blănaru, Domoşneanu Petre, Vernichescu Aurel, Tănase Ion, Popovici Gheorghe, Ungureanu Teodor, Smultea Gheorghe, Puşchiţă Petre zis Liber, Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, Ghimboaşe Nicolae zis Micluţ, Mariţescu Romulus şi Luminosu Gheorghe, pentru faptele prevăzute în ordonanţa de trimitere în judecată şi în consecinţă, în numele legii hotărăşte:

Spiru Blănaru, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Domoşneanu Petre, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Vernichescu Aurel, condamnat la muncă silnică pe viaţă, confiscarea averii şi 5.000 lei amendă.

Tănase Ion, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Popovici Gheorghe, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii.

Ungureanu Teodor, condamnat la 20 ani muncă silnică, confiscarea averii şi 10.000 lei cheltuieli de judecată.

Smultea Gheorghe, condamnat la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, 5.000 lei amendă şi confiscarea averii.

Puşchiţă Petre zis Liber, condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, confiscarea averii şi 5.000 lei cheltuieli de judecată.

Ghimboaşe Nicolae zis Micluţ, condamnat la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi 5.000 lei amendă corecţională şi confiscarea averii.

Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Mariţescu Romulus, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare, confiscarea averii şi 5.000 lei amendă.

Luminosu Gheorghe, condamnat la 10 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională şi 20.000 lei amendă, drept cheltuieli de judecată.

Hotărârea a fost dată şi cetită în şedinţă publică în ziua de 25 iunie 1949, la orele 12.

Sala Tribunalului militar din Timişoara a fost plină până la refuz de oameni ai muncii, care au aplaudat îndelungat, exprimându-şi satisfacţia pentru sentinţa justiţiei populare”, încheia ziarul partidului relatarea. (51) Aşa sunt pedepsite nelegiuirile duşmanilor poporului, titra Scânteia din 28 iunie 1949, care decreta: „Tribunalul militar din Timişoara, aplicând legile Republicii Populare Române, a rostit sentinţa dreaptă, pe care au cerut-o şi pe care o aşteptau oamenii muncii din ţara noastră.” (52)

În întreaga ţară, dar mai ales în Banat, au fost organizate mari adunări care, încă înainte de încheierea procesului, solicitau imperativ tribunalului să-i condamne pe acuzaţi la moarte. Adunarea muncitorilor de la C.A.M. Timişoara adopta următoarea rezoluţie: „Bandiţii au uneltit împotriva vieţii noastre, au ucis muncitori şi ţărani muncitori, au vrut să ne împiedice să construim. În ţara nouă pe care o făurim nu e loc pentru asemenea bestii. Noi cerem să li se aplice cea mai aspră pedeapsă prevăzută de legile ţării, pedeapsa cu moartea.” (53) Iar adunarea muncitorilor de la uzinele „Oţelu Roşu” scria tribunalului: „Cerem cu toţii pedeapsa cu moartea pentru aceşti duşmani ai poporului muncitor.” (54) Totodată, Scânteia mai amintea: „Au cerut pedeapsa cu moartea pentru faptele şi planurile mârşave ale bandiţilor cei 1.400 muncitori de la Fabrica de ceramică din Jimbolia, cei 1.200 de muncitori de la fabrica timişoreană „Romitex”, miile de muncitori de la Uzinele Textile Arad, de la Industria Textilă Lugoj, au cerut-o studenţii bănăţeni ai facultăţilor de filologie, filosofie, psiho-pedagogie, istorie şi geografie de la Universitatea «C.I. Parhon».

În sute de mitinguri şi adunări care s-au ţinut în satele bănăţene, nenumăraţi ţărani săraci şi mijlocaşi au cerut cu îndârjire pedeapsa cu moartea pentru banda de legionari, speculanţi, chiaburi şi antonescieni în slujba agenturilor imperialiste. Izolaţi şi urâţi de mase în timpul sângeroasei lor activităţi, aceşti ticăloşi au fost de fapt judecaţi nu numai de completul tribunalului, ci şi de miile de oameni ai muncii pe care au crezut în nebunia lor că vor putea să-i terorizeze.” (55) Săptămânalul reşiţean Flamura Roşie adăuga la acestea: „Oamenii muncii de la Reşiţa, Anina, Secu, Ocna de Fier, Doman şi din celelalte sectoare ale U.D.R.N.-ului au cerut pedeapsa cu moartea pentru membrii bandei subversive teroriste.” (56)

În încheierea articolului său, organul central al P.M.R. făcea din nou apel la sporirea „vigilenţei” populaţiei: „Iar oamenii muncii, salutând cu satisfacţie sentinţa rostită de Tribunalul militar din Timişoara, trebuie să considere ca o datorie de frunte a lor ascuţirea vigilenţei. Căci cu cât mai puternice sunt loviturile pe care le primesc şi le vor mai primi duşmanii poporului muncitor, cu cât se înalţă mai trainice izbânzile oamenilor muncii, cu atât duşmanii înfrânţi, izolaţi, în deznădejdea lor plină de ură, caută să lovească mişeleşte pe la spate, aşa cum făceau bandiţii din munţii Teregovei.

Duşmanii trebuie să ştie că milioane şi milioane de ochi treji şi scrutători le urmăresc fiecare mişcare – şi că puterea poporului muncitor va zădărnici şi pedepsi aşa cum se cuvine orice nelegiuire!” (57)

În acest climat, soarta celor 12 condamnaţi, indiferent de pedepsele pe care le-au căpătat, era fără ieşire. La trei săptămâni după pronunţarea sentinţei de condamnare, în ziua de 16 iulie 1949, cei cinci condamnaţi la moarte de către tribunal (Spiru Blănaru, Petre Domoşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu) au fost ridicaţi din închisoarea de pe strada „Popa Şapcă” şi duşi în zona „Pădurea Verde” de la marginea Timişoarei, unde au fost împuşcaţi. Ceilalţi şapte primiseră condamnări la închisoare sau la muncă silnică. Cu toate acestea, curând după primele execuţii, la 2 august 1949, au fost ridicaţi şi ei şi asasinaţi în acelaşi loc. În certificatele de deces, care le-au fost întocmite abia în 1957, aceştia au fost trecuţi ca fiind victime ale feluritor boli (afecţiuni cardiace, insuficienţe circulatorii sau TBC pulmonar), toţi în aceeaşi zi şi aproximativ la aceeaşi oră! În acest mod era înţeleasă funcţionarea „justiţiei” de tip stalinist în Republica Populară Română!

După 44 de ani, în data de 16 iulie 1993, în parcul „Pădurea Verde” din Timişoara, cei 12 martiri ai rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Banatului au fost pentru prima oară comemoraţi în mod public, iar ulterior pe locul în care au fost executaţi, filiala Timişoara a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici a înălţat un impresionant monument în amintirea lor. Din acel an, în fiecare dată de 16 iulie vor fi comemoraţi luptătorii rezistenţei armate anticomuniste din Banat.

 

 

 

Note:

1 Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism. Consemnări istorice, Bucureşti, 1991, p. 165-166.

2 André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 102.

3 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 313.

4 Ibidem, p. 315.

5 Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 123.

6 Iosif Vissarionovici Stalin. Biografie, Bucureşti, 1950, p. 133-134.

7 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 8.

8 Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 26, ediţie specială din 23 iunie 1949.

9 Ibidem.

10 Culegere de materiale…, p. 8-9.

11 Ibidem, p. 9.

12 Ibidem, p. 11.

13 Ibidem.

14 Ibidem.

15 Ibidem, p. 12.

16 Ibidem, p. 13.

17 Ibidem, p. 14.

18 Ibidem, p. 19.

19 Scânteia, nr. 1.460 din 24 iunie 1949.

20 Ibidem.

21 Ibidem.

22 Ibidem.

23 Culegere de materiale…, p. 23.

24 Ibidem, p. 18.

25 Ibidem, p. 24.

26 Ibidem, p. 15.

27 Ibidem.

28 Ibidem, p. 16.

29 Ibidem.

30 Ibidem, p. 18.

31 Ibidem, p. 19.

32 Ibidem, p. 25.

33 Ibidem.

34 Ibidem, p. 26.

35 Ibidem.

36 Ibidem.

37 Ibidem, p. 27.

38 Ibidem.

39 Ibidem, p. 27-28.

40 Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 132.

41 Culegere de materiale…, p. 28.

42 Ibidem.

43 Ibidem, p. 29.

44 Ibidem.

45 Ibidem.

46 Ibidem, p. 30.

47 Ibidem.

48 Ibidem, p. 31.

49 Ibidem.

50 Scânteia, nr. 1.461 din 25 iunie 1949.

51 Ibidem, nr. 1.462 din 26 iunie 1949.

52 Ibidem, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

53 Culegere de materiale…, p. 34.

54 Ibidem.

55 Scânteia, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

56 Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 27 din 25 iunie 1949.

57 Scânteia, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

Mircea Rusnac – Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Banat (1945-1953)

17 iunie 2009

După 23 august 1944, când deveniseră evidente intenţiile Uniunii Sovietice de a impune un regim comunist în România, a fost declanşată o puternică reacţie de apărare din partea românilor. Participanţii la aceasta doreau izbucnirea unui conflict între anglo-americani şi sovietici, confundând de multe ori dorinţa lor cu o certitudine şi fără a lua în calcule adevăratele coordonate ale geopoliticii, determinate de înţelegerile de la Moscova, Teheran, Ialta şi Potsdam. Amăgiţi multă vreme cu ipotetica venire a americanilor, ei au încercat să realizeze o Mişcare Naţională de Rezistenţă, formată din militari şi civili, pe întreg teritoriul ţării.

Efectiv, mişcarea de rezistenţă împotriva ocupaţiei sovietice a început în România imediat după semnarea armistiţiului din septembrie 1944. Spontaneitatea rezistenţei s-a datorat faptului că opinia publică din România a fost dintotdeauna anticomunistă. Printre principalele cauze care au condus la declanşarea mişcării anticomuniste ar putea fi enumeraţi o serie de factori, între care un rol determinant l-a avut preponderenţa elementului ţărănesc, ca şi faptul că majoritatea muncitorilor şi a intelectualilor proveneau, la prima sau la a doua generaţie, tot de la ţară, ceea ce ilustra spiritul tradiţionalist şi conservator al poporului român. În istoria recentă a României, ţărănimea, înrolată în armată, a avut de două ori ocazia să se confrunte cu realitatea comunistă: prima dată, în 1917, cu prilejul revoluţiei bolşevice, în Moldova, când au fost dezarmate unităţile ruseşti, iar a doua oară, în 1919, în Ungaria, când a fost lichidat regimul lui Béla Kun. Pe lângă acestea, experienţa trăită în cel de-al doilea război mondial pe Frontul de est, unde au putut fi văzute pe viu consecinţele colectivizării şi pângărirea bisericilor, a fost decisivă. În plus, românii nu puteau uita faptul că Uniunea Sovietică le răpise două provincii, Basarabia şi nordul Bucovinei, ceea ce a conferit elan luptei celei mai mari părţi a populaţiei împotriva dominaţiei imperiului roşu. În urma celui de-al doilea război mondial, în conştiinţa românilor, „comunismul a fost asociat cu barbaria, durerea, sânge şi lacrimi.” (1)

În 1944, imediat după semnarea armistiţiului, au apărut primele forme de rezistenţă. În prima etapă, au luat parte la acestea elemente din populaţia rurală, din industrie, şcoli şi universităţi. Aceluiaşi ţel i s-au subordonat, din prima clipă, diferite grupe de militari. Primele acţiuni ale grupelor de rezistenţă au corespuns posibilităţilor şi necesităţilor de atunci, ducând treptat la o conturare a nucleelor de rezistenţă, la organizarea unei reţele a acestora, la păstrarea unui spirit de luptă în rândurile populaţiei, la recrutarea de noi elemente, mai ales dintre tineri. Importantă a fost păstrarea spiritului de rezistenţă în sânul populaţiei.

Tot în toamna anului 1944, mulţi militari s-au refugiat la familiile lor, luând asupră-le şi armamentul din dotare. Printre ei erau numeroşi ofiţeri cu concepţii anticomuniste. În plus, au existat dezertori de pe Frontul din apus, iar unii nici nu s-au prezentat la unităţile lor. Fiind urmăriţi de jandarmi, ei au luat calea pădurilor, devenind partizani, adică haiduci (care, în Banat, aveau o tradiţie îndelungată, fiind denumiţi de populaţie „hoţi” sau „lotri”).

Mai târziu, în faţa consolidării regimului comunist, după 1948, mişcarea de rezistenţă şi-a pierdut caracterul său romantic şi a luat forme corespunzătoare de luptă. Exista încă încrederea în sprijinul statelor occidentale, dar aceasta a slăbit apoi sub presiunea realităţilor, ceea ce a şi determinat crearea unui spirit de rezistenţă şi pregătirea în vederea unei acţiuni subversive pentru o perioadă îndelungată. „În pofida caracterului tot mai dur al violenţei şi a lipsei totale de reacţie externă, când orice speranţă de ajutor din afară pentru forţele de opoziţie se spulberase, se petrece o mutaţie în rezistenţă. Atunci lumea intrase într-un război care era din ce în ce mai rece şi până şi cei mai naivi se încredinţaseră că promisiunea nimănui Vin americanii! era perimată. În acel moment, în Carpaţi (cu precădere în Munţii Bucegi, Făgăraş, Cernei), în condiţiuni deosebit de vitrege, opozanţii regimului formaseră detaşamente de rezistenţă armată (…).

Probabil că cei care s-au retras în munţi pentru a organiza detaşamentele de luptă anticomuniste au mizat pe un război popular pentru răsturnarea regimului. El însă nu s-a pornit, iar aceste formaţii de rezistenţă n-au fost capabile să-l declanşeze, cu toate că starea de spirit predominantă era ostilă regimului.” (2)

Intensificarea procesului de colectivizare a împins în mişcarea de rezistenţă mulţi ţărani, izbucnind numeroase răscoale locale. Ţăranii sprijineau grupele de partizani cu mijloace de subzistenţă. În afara răscoalelor, adesea înăbuşite în sânge, au avut loc şi atacuri împotriva patrulelor de miliţieni, a unor funcţionari de partid locali, a denunţătorilor. Mulţi tineri ţărani au luat drumul munţilor. Dar, deşi acţiunile represive ale regimului se intensificau, ele afectau la început numai periferic mişcarea de rezistenţă. Era preferată organizarea în grupe mici, pe care represiunea le putea lovi mai puţin, ceea ce făcea să scadă şi numărul de victime. Cea mai mare parte dintre grupuri se refugiaseră în munţi.

În partea de sud a Banatului, Mişcarea Naţională de Rezistenţă l-a avut ca iniţiator şi organizator pe profesorul Filon Verca din Caransebeş, ajutat în acţiunile sale de organizaţiile regionale Frăţiile de cruce ale elevilor şi studenţilor. Primele lor acţiuni au constat din întocmirea planurilor de rezistenţă şi din procurarea armamentului necesar. Ei s-au retras în munţi, aflându-se sub urmărirea Siguranţei, care era pe punctul de a-i descoperi. (3) Această primă organizaţie anticomunistă, din anul 1945, îndrumată întâi de Filon Verca şi apoi de Teodor Roman zis Bubi, a constituit germenele mişcărilor care au urmat. Astfel, încă din 1945, în plasa Teregova, activa în această organizaţie avocatul Spiru Blănaru, unul dintre liderii marii mişcări din anii următori. (4)

Grupurile formate în 1948 în preajma Teregovei erau conduse de avocatul Spiru Blănaru, moldovean de origine, de colonelul în retragere Ion Uţă, fostul prefect al judeţului Severin, comandorul aviator în retragere Petre Domăşneanu din Iablaniţa („botezat” de autorităţi Domoşneanu) şi notarul Gheorghe Ionescu din Teregova. (5) Ei au răspândit de la început manifeste şi au conceput acţiuni de ocupare a unor instituţii publice. Cu timpul, aceste grupuri au colaborat între ele în lupta comună pe care o duceau, iar mai târziu au ajuns chiar să fuzioneze. Grupul lui Ion Uţă, care fusese şi comandant al Regimentului 17 Infanterie din Lugoj, se intitula Mişcarea de Rezistenţă Naţională. El a constituit în structuri militare toate organizaţiile din zona Teregovei, care aveau ca obiective: destrămarea instituţiilor nou-create, răsturnarea regimului comunist, critici la adresa guvernului, a cotelor, a acţiunilor poliţieneşti ale regimului, a abuzurilor noilor guvernanţi. Ei doreau şi sperau să revolte satele, să înarmeze oamenii, pentru ca, în legătură cu celelalte organizaţii din ţară şi cu sprijinul anglo-americanilor, să răstoarne regimul comunist şi să-i alunge pe ocupanţii sovietici, ceea ce era o utopie. Pentru atingerea acestui scop s-au unit toate forţele partidelor necomuniste: naţional-ţărănişti, liberali şi legionari. Din punctul de vedere al provenienţei sociale, componenţa acestor organizaţii şi grupuri „subversive” anticomuniste era foarte variată: elevi, studenţi, ţărani, ofiţeri şi subofiţeri, preoţi, jurişti, profesori şi meseriaşi. (6)

Pentru a-şi asigura conspirativitatea, membrii grupurilor depuneau un jurământ de credinţă. Ei erau înarmaţi cu mitraliere germane, precum şi cu pistoale şi alte arme, pe care reuşiseră să le procure prin cele mai diferite modalităţi. Erau ţinute în mod constant şedinţe, iar pentru cunoaşterea şi utilizarea armamentului se efectuau exerciţii de tragere la ţintă. Ei trăiau permanent în ascunzişurile din munţii şi pădurile de pe o arie largă din Banatul de sud. Membrii grupurilor de partizani răspândeau zvonuri despre numărul şi armamentul lor, desigur pentru a intimida autorităţile, ca şi despre izbucnirea apropiată a unui război între puterile occidentale şi Uniunea Sovietică. Relaţiile lor cu populaţia satelor din preajmă erau relativ bune, primind de la aceasta hrană şi ajutor. Uneori, după cum am arătat, împrăştiau şi manifeste, îndemnând populaţia la ridicarea generală împotriva regimului. (7)

Din vara lui 1948, Ion Uţă şi inginerul Aurel Vernichescu au pus bazele unei activităţi mai susţinute în această direcţie. Spiru Blănaru a fost contactat în a doua jumătate a lunii august 1948 de inginerul Teodor Roman zis Bubi, din conducerea organizaţiei partizanilor din Banatul de sud, care i-a cerut să creeze noi grupuri combatante. Acestea urmau să acţioneze la mijlocul lunii septembrie, când se credea că va izbucni un război între anglo-americani şi U.R.S.S. Domăşneanu a fost cooptat ulterior ca ajutorul lui Blănaru, iar mai târziu şi-a format o grupare proprie. În ianuarie 1949, grupul lui Blănaru s-a unit cu cel al lui Gheorghe Ionescu, care, la rândul lui, era în permanentă legătură cu Ion Uţă şi oamenii săi. În ceea ce îl priveşte, Aurel Vernichescu ţinea şi el legătura cu un alt grup, condus de Ion Tănase, Gheorghe Popovici şi Teodor Ungureanu, care acţiona în regiunea dintre Arad şi Timişoara. Ei îşi trimiteau reciproc emisari, comunicându-şi modul de organizare a grupurilor, precum şi un plan comun de acţiune, asupra căruia au căzut de acord. (8) Scopul lor principal era de a răsturna regimul comunist şi de a crea condiţiile prielnice reuşitei acestei acţiuni şi posibilităţii de a fi ajutaţi de către puterile occidentale. În planurile lor de operaţie erau prevăzute expres aceste lucruri. Uţă spera ca „dezlănţuirea primelor operaţii” să pornească prin următoarele metode: „Hărţuiala, guerila, operaţii de război civil.” În luna martie 1949, ei preconizau să ocupe prin forţă instituţiile publice din cele mai importante oraşe bănăţene: Timişoara, Arad, Lugoj, Caransebeş şi Reşiţa, (9) pentru a ridica apoi la luptă întreaga regiune.

Grupul lui Spiru Blănaru dispunea de două mitraliere germane: una provenită de la paraşutiştii legionari veniţi din Germania în anii 1944-1945, iar cealaltă de la Dragu Grozăvescu, care a dat-o spre folosinţă şi altor membri. Ei mai dispuneau şi de puşti Z.B., pistoale-mitralieră, pistoale de buzunar şi circa 10 grenade. (10)

Încă din 1945, Blănaru luase legătura cu Gavrilă Miloş, care era oficiant sanitar în comuna Domaşnea. Acesta ştia despre existenţa grupării respective, iar în decembrie 1947, la propunerea aceluiaşi Blănaru, el a acceptat să se înscrie în acea grupare. (11) În decembrie 1948, în organizaţia lui Ion Uţă a fost încadrat Gheorghe Luminosu. Uţă i-a dat însărcinarea să recruteze noi membri şi să colecteze bani şi îmbrăcăminte, cu speranţa că în primăvara viitoare urma să înceapă războiul. (12) Domăşneanu fusese urmărit de Securitate şi stătea ascuns de două săptămâni la Iablaniţa, unde   l-a găsit, la 12 noiembrie 1948, Gavrilă Miloş, care avea ordin să îl coopteze în organizaţie. El a devenit apoi locţiitorul lui Spiru Blănaru. Mai târziu, şi-a creat un grup propriu, cu care a operat în plasa Orşova. (13)

Grupul lui Uţă l-a exterminat cu cruzime, la 8 noiembrie 1948, pe muzicantul Lazăr Cernescu, activist P.M.R. din Domaşnea. Înainte de a-l ataca, partizanii îi scriseseră lui Lazăr Cernescu, cerându-i „să se lase de partid.” (14) Grupul lui Blănaru l-a ucis, tot în noiembrie 1948, pe ceferistul Cornel Novac din Teregova şi apoi i-a răpit şi ucis, la 22 februarie 1949, pe ţăranii Mihai Cherciu şi Gheorghe Munteanu, ambii înscrişi în P.M.R. În acel moment erau descoperiţi de Securitate. În schimbul de focuri care a urmat, în noaptea de 22-23 februarie 1949, grupul lui Blănaru i-a rănit pe sublocotenentul Vasile Airoaei şi pe caporalii Ion Nedelcu şi Spiridon Coman, dintre cadrele Securităţii. (15) Surse neverificate pretindeau că partizanii ar mai fi ucis un comunist, pe nume Davidescu. Ei ar mai fi trimis o scrisoare de avertizare şi Elenei Iova, preşedinta Uniunii Femeilor Democrate din satul Rusca. Apoi ea ar fi fost, de asemenea, ucisă, împreună cu colega ei, Floarea Dobre. Chiar şi soţia lui Lazăr Cernescu, Călina, ar fi primit, la rândul ei, un mesaj de ameninţare, în momentul în care a fost „propusă” ca deputat în Sfatul popular. Lazăr Cernescu fusese, de altfel, primul comunist din satul Rusca! (16)

La 3 februarie 1949, grupul lui Uţă a descoperit în rândurile sale doi trădători („studenţii” Modest Gladin şi Petre Bocletaru), pe care i-a executat la locul numit Valea Căţelei, la 12 km de Mehadia. (17) Membrii aceluiaşi grup au aruncat o grenadă în faţa casei plutonierului-major Ioviţă din Domaşnea, care a explodat, iar Romulus Mariţescu i-a trimis o scrisoare şefului de post din Teregova, plutonierul-major Pârjan, ameninţându-l cu exterminarea. (18) Chiar autorităţile comuniste trebuiau să recunoască următoarea realitate: „Membrii bandelor teroriste au pus la cale şi executat o serie de asasinate, alegându-şi victimele din rândul ţăranilor muncitori care în comunele lor activau în organizaţia de partid, în organizaţiile de masă sau în conducerea comunelor (…). Banda condusă de acuzatul Tănase Ion a plănuit să treacă la asasinarea unor conducători ai organelor autorităţii de stat, iar banda lui Blănaru şi Ionescu Gheorghe a încercat în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949 un atac armat în comuna Teregova-Severin.” (19) La 2 ianuarie 1949, patru membri ai grupului de la Teregova au capturat doi ţărani favorabili regimului, pe care i-au eliberat în schimbul promisiunii că în termen de cinci zile le vor procura o armă cu lunetă. Ei i-au bătut şi i-au dezbrăcat de haine şi pe Nistor Nemeş din Cornereva, pe Gheorghe Vulpeş, pe care l-au lăsat în pielea goală, pe Iancu Nemeş, căruia i-au luat şi banii, şi pe Petru Sisi. (20)

Împotriva lor, autorităţile au recurs la concentrări masive de trupe de represiune. Securitatea dispunea în acea perioadă de efective deosebit de mari, atât datorită nevoii regimului comunist de a se sprijini pe un organ represiv foarte dezvoltat, cât şi datorită limitării drastice a forţelor armate ale ţării prin articolul 11 al Tratatului de pace dintre România şi puterile aliate şi asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947. Articolul 12 al aceluiaşi tratat stipula: „Personalul armatei, marinei şi aviaţiei române, care depăşeşte efectivele respective îngăduite prin articolul 11, va fi licenţiat în termen de şase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului de faţă.” Iar articolul 13 adăuga: „Personalul, care nu face parte din armata, marina sau aviaţia română, nu va primi niciun fel de instrucţie militară, navală sau militară aeriană.” (21) Anexa II la acest articol definea astfel instrucţia militară: „Studiul şi practica folosirii materialului de război, conceput sau adaptat în mod special pentru scopuri militare, şi a dispozitivelor de instrucţie corespuntătoare; studiul şi executarea tuturor exerciţiilor sau manevrelor folosite în învăţământul sau practica evoluţiunilor executate de forţele combatante în luptă; studiul metodic, al tacticei, al strategiei şi al serviciului de stat-major.” (22) Era exact ceea ce făceau, în acei ani, în România, trupele de Securitate, în rândul cărora erau înrolaţi masiv tinerii incorporabili!

Pentru a se înteţi lupta împotriva partizanilor, oficialităţile au convocat şi numeroşi rezervişti, ceea ce a creat o anumită psihoză în rândurile populaţiei, aceasta fiind, se pare, şi intenţia regimului. De altfel, 90% din efectivele armatei române erau în acel moment concentrate în Banat, la graniţa cu Iugoslavia lui Tito. (23) Din ianuarie 1951, ca replică faţă de crearea N.A.T.O., Stalin determinase autorităţile comuniste române să încalce prevederile Tratatului de pace, trupele militare fiind mult sporite şi echipate masiv. (24) Au fost mobilizaţi mai ales muncitori din fabrici, pentru a se evita concedierea lor din cauza lipsei de materii prime. Se încerca, astfel, să se evite noi tulburări.

Sporirea numărului grupelor de rezistenţă, mai ales în cursul anilor 1949-1950, a dus la constituirea unor unităţi militare şi chiar a unor batalioane speciale, care operau în diferite regiuni ale ţării, între care, în primul rând, în Munţii Banatului şi în împrejurimile Reşiţei. (25) La începutul anului 1953 au fost constituite, la nivelul regiunilor, unităţi speciale pentru lupta împotriva partizanilor. În acest scop, erau predate cursuri de profil în şcolile militare. Ca un exemplu concret, împotriva lui Uţă şi a colegilor săi, încă în 1949, comuniştii introduseseră în munţi chiar şi armată sovietică. Ofiţerii sovietici se şi îndeletniceau, de altfel, cu pregătirea batalioanelor mobile de asalt. (26)

Cum era de aşteptat, în anii care au urmat, numărul partizanilor a fost continuu redus de asprimea iernilor, de dublarea sau triplarea efectivelor de Miliţie şi Securitate, de înmulţirea agenţilor provocatori. Mulţi dintre ei au pierit în primii ani, alţii au fost prinşi, mai ales când se adăposteau în sate din cauza bolilor. Alţii au renunţat la luptă şi au încercat să se reintegreze în viaţa civilă. Au fost ajutaţi prin procurarea de acte false. Unii au reuşit să rămână ascunşi chiar pentru perioade mai îndelungate.

Fiind încercuiţi de Securitate la vârful Pietrele Albe de pe Semenic, Spiru Blănaru şi Gheorghe Ionescu, la îndemnul lui Nicolae Ghimboaşă zis Micluţ din Teregova, dăduseră ordin să se ocupe poziţii şi să se tragă asupra securiştilor. Blănaru a luat comanda grupului, aranjând membrii în dispozitiv, între care erau Nicolae Ghimboaşă, Gheorghe Smultea din Teregova, Petre Puşchiţă zis Liber din Domaşnea şi Petre Anculia, toţi înarmaţi. Ghimboaşă şi Smultea au fost capturaţi, iar Anculia şi Gheorghe Urdăreanu au fost ucişi în luptă. Ceilalţi s-au retras în pădure şi   s-au împărţit în grupuri mai mici. Spiru Blănaru a fost capturat lângă Feneş, unde venise să se aprovizioneze, la 10 martie 1949, iar Romulus Mariţescu după două săptămâni. (27) Un grup de 12 partizani au fost judecaţi de către Tribunalul militar din Timişoara în zilele de 21-25 iunie 1949. Cinci dintre ei au fost condamnaţi la moarte (Spiru Blănaru, Petre Domăşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu zis Fert), iar ceilalţi la închisoare sau muncă silnică pe termen lung. Ei au fost însă executaţi, indiferent de pedeapsa primită, în două serii, în zona „Pădurea Verde” de la marginea Timişoarei. (28)

Procesul acesta din iunie 1949 a fost intens mediatizat în presa regimului, care spera să descurajeze alte acţiuni asemănătoare de rezistenţă. În timpul desfăşurării procesului, în Banat activiştii şi propagandiştii partidului au convocat mari adunări „populare”, care condamnau în moţiuni energice activitatea organizaţiilor de partizani. Scânteia menţiona astfel de adunări la fabrica C.A.M. din Timişoara, la uzinele „Oţelu Roşu”, la Fabrica de Ceramică din Jimbolia, la „Romitex” Timişoara, la Uzinele Textile Arad şi Industria Textilă Lugoj, precum şi la studenţii bănăţeni ai facultăţilor de filologie, filosofie, psiho-pedagogie, istorie şi geografie de la Universitatea „C.I. Parhon” din Bucureşti. (29) Săptămânalul Flamura Roşie din Reşiţa apărea într-o ediţie specială dedicată exclusiv procesului, (30) iar în numărul următor menţiona adunările „oamenilor muncii” de la Reşiţa, Anina, Secu, Doman şi Ocna de Fier. (31)

Dar cum decurgeau anchetele Securităţii în acei ani? Iată cum şi le amintea comunistul Herber Zilber, care avusese şi el ocazia să le cunoască pe propria piele: „Pentru a evita glonţul, am învăţat în prealabil pe de rost toate elucubraţiile pe care eu, ceilalţi inculpaţi şi martorii falşi am fost obligaţi să le scriem în cursul aşa-zisei anchete din 1952-1954. Apoi le-am debitat timp de cinci ore în faţa Tribunalului suprem al Forţelor armate, instanţa supremă a justiţiei populare.” (32) Dar ce însemna aceasta? „Mi-am adus aminte ce au declarat Kamenev şi Buharin, Zinoviev şi Rakovski, Traicio Kostov, Rajk şi Slański, apoi am scris un roman foileton similar – o sinteză a celor citite -, dar cu nume româneşti. Am declarat că am fost agent de Siguranţă, spion anglo-american, complotist, asasin şi trădător. N-am pregetat să declar că am vrut să răspândesc ciuma în cartierele muncitoreşti, că am organizat inflaţia şi am sabotat stabilizarea, că am cedat Banatul Iugoslaviei printr-un acord semnat cu Moşa Pijade ş.a.m.d.” (33) La aceasta trebuie adăugat şi faptul, deloc fără importanţă, că, între anii 1950 şi 1955, prezidiul Marii Adunări Naţionale nu a acordat aproape nicio graţiere condamnaţilor la pedeapsa capitală!

Câţiva ţărani, membri ai grupului lui Spiru Blănaru, arestaţi în 1949 în Munţii Banatului, au fost închişi la Gherla, unde, nemaiputând suporta regimul inuman de detenţie, s-au spânzurat. (34)

La începutul lunii februarie 1949, masivul grup de la Teregova, după luptele grele purtate cu trupele de Securitate, a hotărât să se împartă în grupări mai mici şi să se deplaseze înspre alte zone. Astfel, colonelul Ion Uţă s-a retras prin pădurile din hotarul Pârvovei şi de acolo spre Borlovenii Noi, pe valea Brezoviţei de la poalele Semenicului, în speranţa că va scăpa de urmărirea Miliţiei şi a trupelor de Securitate. Grupul, format din opt persoane, în frunte cu colonelul Uţă, a fost găzduit câteva zile la coliba lui Iosif Puiu din Pârvova. De acolo, au trecut la sălaşul lui Dionisie Careba din Borlovenii Noi, lângă apa Ţerovei. Locul nefiind însă îndeajuns de ferit, ei  i-au cerut lui Dionisie Careba să-i conducă la un loc mai ascuns, anume la coliba lui moş Meilă Careba de pe valea Brezoviţei, unde erau depozitate multe arme şi muniţii. În drum spre noul adăpost, Ion Uţă îi înjura pe americani, spunând că „şi cu roaba ar fi ajuns, dacă aveau de gând să vină.” (35) După ce au stat trei zile în noul ascunziş, ei l-au trimis pe Andrei Vădraru la Mehadica, după alimente şi noi informaţii. Dar acesta i-a trădat, anunţând postul de Miliţie din sat. Ca urmare, în noaptea de 7-8 februarie 1949, coliba în care locuiau a fost înconjurată de numeroase trupe de Securitate şi, după un dur schimb de focuri de o oră şi jumătate, ea a fost cucerită, iar colonelul Uţă a fost ucis, refuzând să se predea, după ce trăsese cu mitraliera până la ultimul cartuş. Au mai pierit tot atunci gazda, moş Meilă Careba, şi încă un partizan, anume Ilie Voica din Domaşnea. Partizanul Mircea Vlădescu a fost rănit şi capturat, iar alţii câţiva (între care Dumitru Mutaşcu zis Fus din Verendin şi Iancu Baderca din Mehadia) au reuşit să fugă în munţi. În urma acestei acţiuni în forţă a fost lichidat grupul dârzului şi neînfricatului luptător anticomunist, colonelul Ion Uţă. Ca urmare a acestui fapt, au mai fost arestaţi şi condamnaţi Dionisie Careba, pentru că fusese călăuza partizanilor, şi Petre Borchescu din Borlovenii Noi, pentru că le dăduse alimente şi ziare. (36)

Un alt grup a sosit în Munţii Almăjului la începutul lunii martie 1949, venind tot dinspre Teregova. Era format din notarul public Gheorghe Ionescu din Teregova, economistul Vasile Văluşescu din Prigor, studentul Petru Bejan din Pădureni şi Iancu Ghimboaşă, ţăran din Teregova. Ei au pătruns pe valea Putnei, care era bine cunoscută de Vasile Văluşescu. În vara anului 1949, lor li s-au alăturat Emil Purdelea şi Iosif Pitic din Gârbovăţ, care erau urmăriţi de Miliţie încă din primăvară. Cerând să fie primiţi în organizaţia din Teregova condusă de Gheorghe Ionescu, ei au depus un jurământ de credinţă cu mâna pe Biblie, spunând: „Jur credinţă organizaţiei – cei ce trădează să fie împuşcaţi.” (37) Timp de doi ani, acest grup a peregrinat prin pădure, de la stână la stână. În octombrie 1949, şi-au săpat în pământ un adăpost la locul numit Povârnata din Munţii Almăjului, format din două camere şi un depozit de lemne de foc. Au captat în cameră apa unui izvor, iar fumul de la sobă ieşea la 120 m distanţă, printr-o scorbură. (38) Iarna anilor 1949-1950 au petrecut-o în acest adăpost. Dar în toamna anului 1950, hăituiţi, s-au despărţit şi au fost prinşi, rând pe rând. Vasile Văluşescu a fost arestat acasă, la Prigor, la 15 octombrie 1950, unde, deşi stătea ascuns într-un beci, a fost trădat de o prietenă. Iosif Pitic a fost ucis într-o încăierare cu Miliţia, iar Emil Purdelea a fost capturat. La fel, au fost capturaţi şi Gheorghe Ionescu şi Iancu Ghimboaşă, chiar la Teregova. Ei au fost condamnaţi de Tribunalul militar din Timişoara la pedeapsa cu moartea, respectiv 10 ani privaţiune de libertate, pentru delictul de „uneltire împotriva ordinii publice.” (39)

Grupul lui Gheorghe Ionescu a fost aprovizionat cu alimente de mai multe familii din zona Almăjului, precum: Toma Rotariu şi Ion Rotariu din Prigor, Ion Ţăranu din Putna şi Milă Zamela din Borlovenii Vechi. Pentru aceste fapte, au fost arestaţi şi condamnaţi: Ion Rotariu la patru ani de închisoare şi Milă Zamela la trei ani închisoare. (40)

În acei ani, erau menţionate şi sabotaje în industrie, cauzate, în primul rând, de situaţia economică deosebit de critică din România. Chiar ziarul Scânteia consemna în cursul anului 1953 acte de sabotaj la fabrici din Arad, Hunedoara, Cluj. (41) Tot în vara lui 1953 erau semnalate şi grupuri formate din dezertori din armată, asemenea cazuri consemnându-se, de exemplu, în garnizoanele din Arad, Timişoara, Turnu Severin etc. Ei atacau magazinele săteşti şi cooperativele, fiind sprijiniţi de populaţia de la sate. (42) Totodată, grupuri asemănătoare de partizani mai acţionau şi în alte zone ale Banatului de sud, ca de pildă la Oraviţa-Ciclova sau pe valea Bistrei.

Încă din 1948, în raza comunei Mehadica începuse să activeze grupul condus de Sfârloagă. (43) Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă din Domaşnea acţiona în special în preajma localităţilor Rusca, Domaşnea, Cornereva şi Borlovenii Vechi. Grupul lui era constituit atât din localnici, cât şi din mehedinţeni refugiaţi. Ei atacau magazine, locuinţe ale unor colaboraţionişti cu regimul aflat la putere, precum şi sedii ale unor posturi de Miliţie. Unul dintre conducătorii acestui grup a fost mehedinţeanul Nicolae Ciurică, originar de lângă Baia de Aramă. Acesta fusese încă din 1945 om de legătură al colonelului Ion Uţă, refugiat pe atunci în zona din preajma localităţii Cornereva. El avea o serie întreagă de astfel de oameni de legătură, care îi asigurau totodată şi alimentarea. În iulie 1950, în comuna Sacu, doi dintre aceştia, Nicolae Ciurică şi Ion Avram din localitate, au fost prinşi de doi miliţieni în casa ultimului. Ciurică a reuşit să evadeze de sub escortă, care îl ducea către închisoarea din Craiova, sărind din tren în zona Poarta-Teregova. De acolo, a mers la partizanii lui Sfârloagă, aflaţi atunci pe muntele Olanu. (44)

În noaptea de 1 noiembrie 1950, a avut loc o confruntare la Domaşnea, când casa lui Gheorghe Badiu a fost încercuită de circa 400 de militari şi trupe de Securitate. În casă se aflau, pe lângă gazdă, Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă, Nicolae Ciurică şi fierarul Meilă. Ei fuseseră vânduţi de Stasia, o femeie care până atunci îi aprovizionase permanent. Ciurică menţiona: „N-a fost singura care ne ajuta. Majoritatea localnicilor ţineau cu noi, voiau să rezistăm. Prea puţini erau pe atunci dornici de comunişti.” (45) Gheorghe Badiu şi Meilă s-au predat, dar Sfârloagă şi Ciurică au reuşit să fugă. Ciurică a trecut pe la Lacul Cerbului şi a ajuns la familia Urdăreanu din Cornereva. În aceeaşi seară a plecat în Munţii Godeanu, unde i-a regăsit pe partizani, care peregrinau dintr-un loc într-altul: „Noi nu eram niciodată în acelaşi loc. Iarna asta eram în Retezat, iarna următoare în altă parte, pentru că în timpul verii adăpostul putea fi descoperit. În iarna aceea am iernat sub Ţarcu, la izvoarele Hidegului.” (46) Ciurică l-a reîntâlnit pe Sfârloagă în apropiere de Feneş, într-un sălaş. În seara următoare, ei s-au reîntors la Domaşnea, luând legătura cu Pătru Armeni, care le-a comunicat faptul că armata se retrăsese. Seara l-au atacat pe maiorul Zoltan Kling, comandantul Securităţii din Lugoj, care pleca de la Teregova la Herculane. Acesta, însă, a reuşit să scape.

Adăpostul din iarna anilor 1950-1951 a fost în Munţii Ţarcu: „Adăpostul era o cazemată în pământ, cu lemn pus deasupra şi locuri de ieşire, locuri camuflate. În adăpost aveam toată aprovizionarea pe patru-cinci luni: cartofi, carne, brânză, sare, făină. Dacă aveam cartofi şi brânză, rezistam toată iarna. După ce intram la adăpost, nu mai ieşeam până primăvara, doar scurt, în jur, şi numai când stătea să ningă. Şi apa, de multe ori, o băgam la adăpost, pentru că apa era controlată. Împrospătam apa, tăiam lemne şi le aduceam numai când stătea să ningă, seara, apoi ningea peste noapte şi ni se acopereau toate urmele.” (47) De două ori, grupul a fost surprins în timpul iernii în astfel de adăposturi, dar reuşea să scape prin ieşirile camuflate. O dată fusese la Steierdorf, către Valea Almăjului, iar a doua oară la Nera, când grupul cuprindea 70 de membri, dintre care 22 erau numai din Teregova. (48) În 1951, grupul a atacat cinci miliţieni pe Semenic, luându-le muniţia, dezarmându-i şi legându-i.

Tot în 1951, la sălaşul lui Ilie Urdăreanu, Securitatea a capturat doi membri ai grupului lui Sfârloagă, care stătuseră ascunşi într-o groapă anume săpată şi bine mascată aproape trei luni. Dispuneau de arme automate, muniţie şi grenade. Armamentul şi-l procurau din rezervele abandonate în munţi, în timpul celui de-al doilea război mondial. (49)

Grupul lui Sfârloagă l-a ucis pe invăţătorul Dumitru Gorgan din Mehadica în seara zilei de 13 decembrie 1948. (50) Ei au răpit-o şi pe Anastasia Benghia din Domaşnea, cea care îi trădase, au torturat-o şi au   ucis-o. La 22 mai 1951 au atacat satul Cănicea de lângă Domaşnea, jefuind magazinul cooperativei, iar după o săptămână, satul Borlovenii Vechi. De acolo au răpit câţiva colaboraţionişti, pe care i-au dus, sub ameninţarea automatelor, în pădure, către Muntele Mic. Acolo, unul dintre ei, Iosif Imbrescu, a fost legat de un stejar şi împuşcat. (51)

După această ultimă acţiune, şeful Miliţiei regiunii Severin, maiorul Viorel Tăurescu (ulterior general, şef al Inspectoratului judeţean Timiş al Ministerului de interne), a dat imediat alarma. Întregul efectiv pregătit pentru acţiunile de urmărire şi scotocire în vederea capturării ori a nimicirii partizanilor s-a îndreptat către Munţii Semenic. „Potrivit planului dinainte conceput, efectivele aflate în acel moment în mai multe puncte apropiate de locul unde fusese semnalată banda, au început deplasarea operativă, simultană şi concentrică, pentru a-i încercui pe răufăcători, înainte ca ei să ajungă în masivul muntos, mai greu accesibil.” (52) Grupa călare de la Bozovici, condusă de sergentul Virgil Păsărică, a traversat pădurea de la poalele Muntelui Mic, iar restul efectivului, dispus în mai multe eşaloane, a urcat către izvoarele pârâului Nera, pentru a constitui un semicerc, de unde să înceapă scotocirea. În momentul în care maiorul Viorel Tăurescu instala trupele în poziţiile stabilite, sergentul Virgil Păsărică a fost împuşcat mortal de partizani. (53) Deşi unii dintre ei au fost capturaţi, atunci sau mai târziu, alţi partizani au izbutit să fugă, fiind hăituiţi în continuare de oamenii Securităţii. Aceştia, deghizaţi în ciobani sau tăietori de lemne, organizau pânde şi capcane pentru a descoperi ascunzişurile fugarilor. În scurt timp, grupul a fost aproape în întregime capturat. Doar Sfârloagă, în învălmăşeala ultimei lupte, a reuşit să se furişeze în desişul pădurii. Pentru capturarea sa a acţionat un grup de ofiţeri, între care Vasile Rednic, Ioan Pop, Constantin Popescu şi alţii, care au declanşat „zile şi nopţi de pândă, supravegheri, investigaţii.” (54) Apropiindu-se iarna, se aşteptau ca Sfârloagă să nu rămână în munţi, ci să caute adăpost într-un sat. Vasile Rednic a descoperit că la Sadova Nouă, comuna Slatina-Timiş, la peste 25 km de Domaşnea, Sfârloagă avea un cunoscut cu care făcuse armata. Deghizat în pădurar, el l-a acostat pe acesta pe uliţă, iar acesta l-a trădat pe Sfârloagă, care era          într-adevăr ascuns la el în beci. Sub casă exista o galerie anume săpată, pe unde el putea pleca până în grădină, care era, la rândul ei, la câţiva paşi de pădure. Trei securişti au încercuit beciul, dar Sfârloagă nu s-a predat viu, ci a utilizat armamentul de care dispunea. Securiştii au ripostat aruncând grenade, care l-au răpus. (55)

Ciurică a fost arestat abia în 1954, la Cornereva, la locuinţa familiei Urdăreanu. A fost condamnat la 25 ani muncă silnică, pentru „organizaţie subversivă şi teroare.” A fost eliberat după zece ani, în 1964. (56)

Ca o recunoaştere implicită a ostilităţii lor fundamentale faţă de comunism, locuitorii a numeroase aşezări din Culoarul Timiş-Cerna şi alte zone apropiate din sudul Banatului (Cornereva, Teregova, Prigor, Iablaniţa, Slatina-Timiş etc.) au fost scutiţi de calvarul colectivizării forţate. (57) Cu toate acestea, Dan Deşliu, în celebrul său poem proletcultist Lazăr de la Rusca, avea tupeul să scrie, referindu-se la ţăranii bănăţeni: „Creşte mare, creşte zid / Dragostea pentru partid, / Care-ndrumă, care-nvaţă / Pentru pace, pentru viaţă.” (58)

Grupurile de la Teregova au cunoscut o puternică influenţă şi în localităţile de pe Valea Almăjului, unde, după cum s-a văzut, ele se retrăseseră în momentele critice. Acolo, rezistenţa anticomunistă şi acţiunile de partizani au fost organizate de localnici încadraţi în organizaţii anticomuniste. La rândul lor, membrii grupărilor de la Teregova şi Domaşnea, în frunte cu însuşi colonelul Ion Uţă, găsindu-şi adăpost în satele almăjene, precum şi în Munţii Almăjului şi Semenic, au stimulat şi acţiunile din acele locuri. (59)

Organizaţia anticomunistă din Valea Almăjului se formase încă din vara anului 1948, fiind condusă de profesorul de istorie din Bozovici, Doru Blaj, care urmărea să se integreze într-o organizaţie bănăţeană comună, împreună cu cei din Teregova şi din alte părţi, de Traian Blaj, fostul prefect al Poliţiei din Oraviţa, şi de avocatul Cornel Costea din Bocşa Montană. Organizaţia lor era una de tip piramidal, astfel încât numai şefii direcţi se cunoşteau între ei. În organizaţie erau înscrişi ca membri locuitori din toate satele almăjene. La Bănia, jurământul de credinţă a fost luat de către preotul Pavel Bogoevici, în biserică, pentru membrii din Bănia şi Gârbovăţ. Un membru de bază a fost şi croitorul Traian Şchiopu din Bozovici, în a cărui locuinţă a fost ţinută cea mai importantă şedinţă a organizaţiei, din vara anului 1948. Cu acest prilej, s-a propus contactarea organizaţiilor din Teregova, pentru a se realiza unitatea luptei anticomuniste. În acest scop, a fost trimis la Teregova tânărul Gheorghe Brebu, care s-a întâlnit în clădirea Ocolului silvic cu fiii preotului Coriolan Buracu şi cu Ileana Văluşescu din Prigor. Nu au ajuns însă la înţelegere, deoarece Florin Buracu spunea că, fiind urmăriţi pretutindeni, momentul nu era bine ales. (60)

Organizaţia anticomunistă din Almăj avea ca scop înarmarea populaţiei. Acţiunea trebuia să înceapă la Oraviţa, prin atacarea garnizoanei militare şi sustragerea de armament şi muniţie. Acest obiectiv nu a putut fi însă realizat, deoarece au fost descoperiţi şi au început arestările. Printre membrii organizaţiei se numărau: Traian Şchiopu, Ion Ciocu, Ion Chetrinescu, Mircea Cârmaciu, Alexandru Eva, Ilie Rusmir; elevii: Petru Micicoi, Ion Micicoi, Viorel Pistrilă, Petru Craia, Gheorghe Brebu; ţăranii: Alexandru Puia, Alexe Bodrilă, Vichente Albu, Novac Albu, Damaschin Căpăţână, Petru Pitic, Dănilă Ciortuz; preoţii: Pavel Bogoevici, Coriolan I. Buracu, Tiberiu Suta, Alimpe Aldescu; secretarul Comunităţii de avere din Bozovici, Nicolae Craia; tâmplarul Nicolae Popişte etc. (61)

Pentru o coordonare a organizaţiei, a venit de la Bocşa şi Traian Blaj, în toamna anului 1948. El a stat la Bănia şi la Bozovici. Fiind urmăriţi, Traian Blaj şi Ion Chetrinescu, cronicar la Poliţia din Oraviţa, au încercat să se ascundă în punctul Zăbăl de pe valea Minişului. Ei au fost însă descoperiţi pe drum şi arestaţi. Au urmat arestările lui Doru Blaj la Anina, a preotului Pavel Bogoevici, a lui Alexandru Puia, Alexandru Craia şi Petru Craia. Traian Şchiopu, arestat în octombrie 1948, a fost condamnat la patru ani închisoare, dar a executat cinci ani. Părintele Bogoevici, condamnat la un an şi jumătate, a executat doi ani. Alexe Bodrilă, Gheorghe Brebu şi Damaschin Căpăţână, speriaţi, s-au retras în Munţii Almăjului în decembrie 1948, stând ascunşi acolo până în iarna următoare. Între timp, Damaschin Căpăţână a fost ucis de Miliţie. Transfugii nu au fost însă trădaţi de populaţia Almăjului, care i-a aprovizionat şi i-a ascuns. În acest sens, Traian Şchiopu declara: „Oamenii erau de partea noastră, nu ne-au trădat. Credeam că se va termina repede cu acest regim, cu sprijinul Occidentului şi al americanilor – care   ne-au înşelat aşteptările.” (62) Preotul Coriolan I. Buracu a fost arestat în casa părintească de la Prigor, în ziua de 14 decembrie 1948, la fel ca şi alţi membri ai organizaţiei, despre care aflaseră organele de Securitate şi Miliţie din Oraviţa. El a fost condamnat la un an de către Tribunalul militar din Timişoara, iar în 1951 a fost dus pentru încă un an la Canal. (63)

Au mai fost arestaţi elevii Mihai Buracu din Prigor şi Nicolae Băcilă din Lăpuşnicu Mare, pentru că făcuseră parte din Frăţiile de cruce şi Mănunchiul de prieteni, organizaţii „subversive” legionare, care îşi propuneau să educe tinerii în spiritul moralei creştine şi anticomuniste. Mihai Buracu, fiul cunoscutului luptător pentru limbă şi neam, Coriolan I. Buracu, era elev la Liceul „Traian Doda” din Caransebeş, fiind arestat în ultima zi de cursuri, 9 iunie 1949. A fost condamnat la doi ani de închisoare şi a făcut cinci ani. Nicolae Băcilă, elev la Şcoala normală din Timişoara, a fost arestat în aceeaşi zi. A fost condamnat tot la doi ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale (articolul 209 din Codul Penal), executând trei ani şi fiind apoi deportat pentru alţi doi ani la Nehoiu-Buzău, în Munţii Vrancei. Totodată, patru familii din Lăpuşnicu Mare au fost deportate în Bărăgan, pentru motivul că erau înrudite cu liderul social-democrat Eftimie Gherman, care reuşise să fugă în Occident. (64)

Referitor la rezistenţa din Almăj, Pavel Panduru scria: „În acele clipe grele pentru poporul român, locuitorii Almăjului şi-au dovedit din plin atitudinea anticomunistă şi antirusească, prin opoziţia faţă de noile autorităţi sub diferite forme.” (65) De exemplu, tinerii satelor cântau cu multă îndrăzneală următoarele versuri:

                   „Foaie verde lemnu’ mic,

                   Am trăit în Semenic

                   Fără casă, făr’ nimic,

                   Cu capul pe rădăcină,

                   Cu carabina în mână.

                   Fără perină la cap,

                   Cu rucsac şi automat,

                   Fără perină la spate,

                   Cu rucsac şi cu grenade.

                   Automat, să nu mă minţi,

                   Când trag, tu să te aprinzi!” (66)

În adăpostul din pădurea în care locuia, Aurel Vernichescu, unul dintre conducătorii rezistenţei de la Teregova, a fost vizitat, în februarie 1949, de Ion Tănase, care i-a comunicat faptul că gruparea sa pregătea organizarea unei revolte la Timişoara şi Arad. Ulterior, şi alţi emisari ai acelui grup l-au vizitat pe Vernichescu, ţinându-l la curent cu evoluţia situaţiei şi cu planul de pregătire a răscoalei. Aceştia i-au cerut să-şi constituie o organizaţie proprie, cu care să ocupe simultan oraşele Lugoj, Caransebeş şi Reşiţa. (67) Ei au stabilit împreună să intercepteze căile de comunicaţie care legau valea Timişului până la Ariniş, creând ulterior posibilitatea ocupării Caransebeşului. Insurecţia era prevăzută pentru data de 18-19 martie 1949. (68)

Grupul din Arad şi Timişoara era condus la Arad de fostul gardian public Teodor Ungureanu, care ţinea legătura cu conducătorii de la Timişoara, Ion Tănase şi Barna. Ion Tănase, împreună cu avocatul Bugariu, întocmiseră planul de ocupare a Aradului. Ordinul de ocupare a sosit de la Timişoara în seara de 17 martie 1949, când Bugariu a adunat 11 oameni, cărora le-a citit ordinul. Acesta prevedea ocuparea instituţiilor şi arestarea conducătorilor şi a autorităţilor. (69) Arme şi ajutoare urmau să sosească tot de la Timişoara. Gheorghe Popovici avea misiunea, la Timişoara, de a recruta noi membri în organizaţie, de a procura arme şi de a le depozita la el acasă. Astfel, el a devenit unul dintre conducătorii grupului. La locuinţa sa erau depozitate patru pistoale, un pistol automat şi 15-16 grenade, iar în prăvălia sa erau păstrate manifestele adresate populaţiei, aduse de Constantin Voichiţă. (70) Popovici a scris, după dictarea lui Ion Tănase, un plan de atacare a instituţiilor militare şi civile din Timişoara, Arad şi Caransebeş. Gheorghe Popovici, împreună cu Ion Tănase şi Gheorghe Szabó, trebuiau să fie la comandament în momentul declanşării operaţiunilor. Manifestele au fost şapirografiate şi multiplicate de aceiaşi Ion Tănase şi Gheorghe Popovici. (71) Tănase era comandantul organizatoric al grupării. Ei aveau legături chiar şi la Bucureşti, cu Ştefan Florescu.

O puternică rezistenţă s-a resimţit şi în sânul populaţiei sârbeşti din Banat, după rezoluţia Biroului informativ (Cominform) din iunie 1948, prin care era excomunicat Tito. În acest sens, Liubomir Stepanov consemna: „O parte din membrii Consiliului executiv (al Uniunii Asociaţiilor Culturale Democratice Slave din România, n.n.) nu a fost de acord cu însuşirea forţată a rezoluţiei I.B.-ului, iar la întrunirile organizate de către P.M.R. în satele noastre, membri ai conducerii Uniunii explicau oamenilor noştri injusteţea campaniei duse împotriva Iugoslaviei şi s-au postat alături de poziţia P.C.I. Concomitent, Miloş Todorov şi Boja Stanoievici au ajuns la concluzia să se delimiteze de rezoluţia adoptată anterior, redactând chiar o anti-rezoluţie, pe care au trimis-o la semnat tuturor membrilor Consiliului executiv de prin satele noastre. Acest document a ajuns, datorită trădării, în mâinile organelor de partid. Întregul Consiliu executiv a fost arestat şi dus la interogatoriu la comitetul regional al P.M.R.” (72) De altfel, şi gruparea lui Ion Tănase şi Teodor Ungureanu stabilise legături, prin Gheorghe Popovici, cu rezistenţa sârbească. (73) Popovici a primit de la Tănase o delegaţie scrisă în această privinţă.

În zona Munţilor Arinişului din nordul judeţului Caraş, primul grup de partizani a fost condus de Ion Arăngeanu din Remetea-Pogănici, fiind format din Ion Şubă şi Ioviţă, din acelaşi sat. Alţi luptători, solitari, erau Ion Jura din Fârliug şi Beg din Dezeşti, care creau unele probleme jandarmilor. Într-o confruntare cu jandarmii, Ioviţă a fost împuşcat mortal, iar Ion Şubă rănit şi capturat. Ion Arăngeanu a reuşit să fugă în satul Visag, apoi în satul Bărbosu, unde s-a aliat cu Văcărescu din Lugoj, care era tot un partizan urmărit de jandarmi. Încercând să revină acasă, Arăngeanu a fost ucis de jandarmii care îl pândeau. Mai târziu, ucigaşul a fost, la rândul lui, omorât de Văcărescu, pe şoseaua dintre Remetea-Pogănici şi Lugoj.

Un luptător solitar era, în aceeaşi zonă, Ion Jura din Fârliug, trădat însă de soţia sa şi împuşcat de plutonierul Popovici. Şi plutonierul Popovici a fost ucis, de soldatul Muşat din Dezeşti, care dezertase din unitatea sa militară de la Lugoj. Moartea lui Jura a sporit nemulţumirea populaţiei din preajmă.

După falsificarea de către comunişti a rezultatelor alegerilor din noiembrie 1946, în satul Duleu a fost format un grup din Iosif Cireşan, Gheorghe Bulgăr, Petru Pau şi Ion Franţ zis Gruia. Ei au luat legătura cu Ion Boldureanu din Herendeşti, care avea bune relaţii cu grupurile lui Uţă şi Domăşneanu, precum şi cu un căpitan de la magazia de armament din Lugoj şi cu plutonierul-major Ursu, angajat la aceeaşi magazie, care îi aproviziona şi pe cei sus-menţionaţi. Iosif Cireşan l-a atras în grup şi pe Ion Laţcu zis Chera din Remetea-Pogănici, care începuse lupta în comuna Ezeriş, unde l-a împuşcat mortal pe un comunist venit să adune cotele. Acesta a cerut să fie adus şi prietenul său, Ion Dârloni din Sacoşu Mare. Împreună au preluat comanda grupului, în toamna anului 1947. Alte grupuri, mai mici, se formaseră tot pe atunci la Zorlenţu Mare (sub conducerea doctorului Vuc) şi la Bocşa Montană (sub conducerea lui profesorului de muzică Câlniceanu).

Grupul Chera-Dârloni a devastat casa comunistului Petru Băndăşilă zis Vesa din Valea Mare, care luase pentru stat tot grâul ţăranilor din acea localitate. Ca urmare, populaţia a prins curaj şi nu a mai predat cotele şi impozitul, spărgând chiar magazia în care depozitase Băndăşilă grâul strâns. „În acea vreme, perceptorii şi colectorii nu au mai intrat în satele Duleu şi Valea Mare.” (74) Grupul a devastat apoi notariatul din comuna Valeapai, condus de Nicolae Turcu, al cărui secretar, Pavel Liuba, era agent al Securităţii. Chiar unii oameni ai autorităţilor au trecut de partea acestui grup, precum paznicul de câmp Gheorghe Bandu zis Burda, care îi găzduise pe Chera şi pe Dârloni şi îi prevenea când se apropiau trupele de Securitate. Acesta chiar i-a avertizat că satul Duleu va fi cercetat de un batalion de Securitate, comandat de căpitanul Tomescu. Ca urmare, grupul  s-a retras în pădurile din preajma Bocşei, la locul numit Smida. Acolo au bătut patru comunişti care exploatau nişte muncitori forestieri, fără a-i îmbrăca acceptabil şi trăgându-le bani din salarii. Speriaţi, şefii de post din comunele Vermeş (Crainic) şi Fârliug (Moşoarcă) au transmis partizanilor că ei nu vor activa contra lor. Singur, şeful din Valeapai (plutonierul Pigui) se dovedea zelos.

Următorul atac a fost dat asupra cooperativei de consum din satul Bărbosu, luându-se bocanci şi ţigări, căci se apropia iarna. Ion Laţcu zis Chera şi Ion Drăgan, fost primar la Ictar, l-au bătut pe comunistul Laţcu, venit la Duleu să organizeze însămânţările de toamnă. Acesta şi-a predat carnetul de partid secretarului de celulă, Alexandru Virag. Perceptorul Florescu şi secretarul Pavel Liuba, veniţi să ridice impozitele de la Duleu, au fost şi ei bătuţi de Chera, secondat de Ion Trăilă şi Iosif Laţcu, care le-au luat banii, hainele şi armele. La fel a păţit şi doctorul de circumscripţie Grigorescu, care îl numise pe Chera „bandit”.

În continuare, Chera şi Dârloni au încercat din nou să ia legătura cu Ion Uţă, Domăşneanu, Spiru Blănaru şi Vernichescu, plecând pe direcţia Ezeriş-Soceni. La Soceni, împreună cu un grup din localitate, comandat de Petru Lăutaş, au atacat postul de jandarmi, luând arme şi uniforme. „A fost cea mai grea lovitură dată comuniştilor, iar vestea despre ea s-a dus peste tot în Banat. Iar credinţa oamenilor creştea, ei aşteptând să se întâmple o importantă schimbare.” (75) Ajunşi la Domaşnea, ei au contactat grupurile amintite prin bătrânul Groza, cerându-le să lupte împreună. Dar Uţă şi Domăşneanu nu au acceptat, deoarece grupurile lor erau atacate pretutindeni de batalioane ale Securităţii, aflându-se într-o stare critică. Ca urmare, ei s-au reîntors prin păduri, eliberând nişte soldaţi pedepsiţi la un an de muncă forestieră pentru că au întârziat din concediu o zi-două. Grupul a revenit la Duleu, la sălaşul lui Iosif Laţcu. Acolo a avut o ciocnire cu securiştii căpitanului Tomescu, care nu au reuşit însă să captureze niciun partizan. El i-a arestat pe soţia şi cei doi copii ai lui Chera, dar acesta a dus un bilet la poarta comandamentului de care aparţinea Tomescu, la Reşiţa, ameninţându-l că va zbura în aer cu întreaga sa familie. După două zile, familia lui Chera a fost pusă în libertate (toamna anului 1948).

În faţa pericolului ca noi concentrări de securişti să ameninţe satul, la avertismentul dat de Gheorghe Bandu, grupul a hotărât să se retragă în pădurile Buziaşului, la un pădurar văr cu Dârloni, unde a stat un an. Alţii stăteau la sălaşele lui Ion Vâgă din Valeapai şi Iosif Laţcu. Alţi doi securişti au fost bătuţi pe drumul dintre Ramna şi Duleu. În hainele lor a fost găsit un bilet informativ, în care scria: „Cei mai reacţionari oameni din satul Duleu sunt următorii: Cireşan Iosif, Pau Petru, Bulgăr Gheorghe.” Semna acelaşi Pavel Liuba, informator al Securităţii. (76)

Şi în alte localităţi din zonă au avut loc acte de revoltă. În Vermeş, colectorul Venghi a fost omorât într-o noapte, motiv pentru care a fost arestat Loga Ledăru. Acesta nu a recunoscut nimic şi a fost bătut până a murit. În Valeapai, tânărul Ion Vâgă l-a înjunghiat pe odiosul colector Forghici, „spaima Banatului”, fiind apoi bătut şi închis la Gherla. Satele Duleu şi Valea Mare nu au plătit dările timp de doi ani. (77)

Autorităţile erau preocupate cu lichidarea grupurilor Uţă-Domăşneanu-Blănaru-Vernichescu, concentrând împotriva lor mari forţe de Securitate, şi urmând ca abia după aceea să atace decisiv grupul Chera-Dârloni. Ca urmare, Chera şi Dârloni, preveniţi, s-au despărţit în două grupuri separate, mai mici. Dârloni a plecat către pădurile Buziaşului şi Chera a rămas în împrejurimile Duleului, împreună cu alţi doi partizani. Este vorba despre Mihai Durcă, originar din comuna Dolheşti, judeţul Baia, care fusese condamnat la 10 ani muncă silnică şi care evadase în noaptea de 15-16 decembrie 1948 din penitenciarul din Caransebeş, şi de Iosif Bela, din comuna Moreni, judeţul Prahova, eliberat de curând din acelaşi penitenciar, după cum susţineau autorităţile. Ei deţineau asupra lor următorul armament: un pistol-mitralieră „Deimler”, un pistol-mitralieră sovietic „PP5”, o armă Z.B., un pistol automat „Mauser”, şase grenade şi un sac de muniţie. După alte informaţii, Durcă şi Bela erau soldaţi dezertori şi nu evadaţi din penitenciar. (78)

Chera şi ceilalţi doi au fost încercuiţi în Valea Mare la 16 februarie 1949 de către securiştii comandaţi de Onescu (din Herendeşti), Cozma şi Crainic (de la Vermeş), Moşoarcă (din Fârliug) şi Stoica (din Bocşa Montană). Lupta finală s-a dat la locuinţa lui Petru Damian de la marginea satului dinspre Fârliug. După o noapte de neîncetate schimburi de focuri, securiştii au mai cerut şi au mai primit ajutor de la batalionul mobil de Securitate din Caransebeş, care dispunea de mitraliere şi de puşti-mitralieră, din rândul acestuia evidenţiindu-se în mod deosebit sergentul-major Gheorghe Popa, conform unei adrese a Direcţiunii Regionale a Securităţii din Timişoara. (79) Gheorghe Bandu, auzind împuşcăturile, a plecat spre Sacoşu Mare, ca să-l găsească pe Dârloni, în speranţa că Chera va fi despresurat. El însă nu l-a găsit pe Dârloni, care a ajuns abia după patru zile. Cu o zi înainte, Chera, singur în cameră, se împuşcase pentru a nu cădea viu în mâinile securiştilor. Tot ce putuseră să facă foştii săi colegi ca să-l ajute a fost să împiedice sosirea trupelor de Securitate de la Lugoj, care era cel mai apropiat oraş. Sosiseră, în schimb, cu maşinile, cele de la Caransebeş.

Chera a murit îmbrăcat în haine militare cu gradul de căpitan. El a ars înainte notele informative primite de la locuitori, pentru ca aceştia să nu fie arestaţi şi condamnaţi. Cu el au murit şi cei doi membri ai grupului său care l-au susţinut în această ultimă confruntare cu Securitatea. (80) Moartea lui Chera s-a datorat în special trădării comise de Ion Gârboni zis Buzan, care s-a ascuns apoi de frica partizanilor.

Dârloni, după ce a mai rămas un timp la Duleu, în casa lui Gheorghe Bulgăr sau în podul bisericii, s-a refugiat în toamna anului 1949 la un sălaş din pădurea Buziaşului. Proprietarul sălaşului era, însă, informator al Securităţii din Timişoara. Într-o seară, securiştii, încercuind sălaşul, i-au capturat pe cei doi colegi ai lui Dârloni, dar acesta a tras un foc de armă şi a fugit în pădure. Ion Franţ, unul dintre cei capturaţi, bătut de securişti, şi, bineînţeles, Buzan, au început să dezvăluie numele membrilor grupului Chera-Dârloni, astfel încât au fost operate primele arestări, la Duleu. Arestaţii au fost judecaţi de Tribunalul militar din Timişoara, dar, prin strădaniile avocatului Oprea, au fost încadraţi la drept comun şi nu la politici. Cu dificultate, delegatul satului, Alexandru Virag, la insistenţele lui Iosif Cireşan, consimţise să le elibereze adeverinţe de bună purtare şi că nu au făcut politică în partidele „istorice”. Au fost condamnaţi astfel: Viorel Crăciunel din Chevereşu Mare la patru ani; Ion Vancea din Valeapai, Petru Lăutaş din Soceni şi Creţu Rusu din Vermeş la câte trei ani; alţi 13 acuzaţi la câte şase luni, iar Ion Franţ din Duleu a fost omorât în bătaie la anchetă. (81) Mulţi alţii, care ajutaseră grupul cu alimente şi cu informaţii, nu au putut fi dovediţi. Cei cu pedepse de trei şi patru ani au fost duşi la Gherla. După doi ani a fost prins şi arestat şi fostul primar din Vermeş, Ion Rusu, şi, probabil, cel din Ictar, Ion Drăgan.

Dârloni şi colegul său Achim Burcă au mai rezistat circa doi ani, după care, din motive necunoscute, s-au despărţit. Dârloni s-a retras din nou spre satul său natal, Sacoşu Mare, iar Burcă – la Biniş. În pădurea din apropiere a şi fost găsit, mort, în 1952. Dârloni s-a ascuns la un văr al său, care era informator. Într-o noapte, securiştii l-au încercuit din nou, rănindu-l şi capturându-l după ce încercase să fugă în pădure. L-au dus la spitalul din Timişoara până şi-a revenit, apoi l-au anchetat. Neputând obţine nimic de la el, l-au adus înapoi în Sacoşu Mare, unde l-au executat, în 1952, cu un glonţ în ceafă. (82)

Membrii grupului Chera-Dârloni au fost: Iosif Cireşan (Duleu), Ion Boldureanu (Herendeşti), Ion Drăgan (Ictar), Iacob Rusu (Vermeş), Viorel Crăciunel (Chevereşu Mare), Ion Vancea (Valeapai), Achim Burcă (Valeapai), Petru Pau (Bărbosu), Achim Buică (Bărbosu), Ion Franţ, Achim Balcu, Iosif Laţcu, Petru Laţcu, Ion Trăilă, Petru Cireşan, Ion Vasi, Ion Laţcu, Martin Groza, Ion Smolean, Petru Pau, Gheorghe Bulgăr, Ion Bandu, Ion Gârboni, Maria Căprariu, Iuliana Bulgăr, Elisabeta Teodorescu, Traian Foale (toţi din Duleu), Ion Laţcu zis Chera (Remetea-Pogănici), Ion Dârloni (Sacoşu Mare) şi Petru Lăutaş (Soceni). (83)

Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Banat oferă cercetătorului de peste timp o imagine mai reală a modului în care populaţia regiunii a făcut cunoştinţă cu noul regim adus dinafară şi care a atins cote de teroare şi opresiune neatinse până atunci în istoria noastră. Se cuvenea demult să se spulbere impresia că Banatul ar fi asistat cu braţele încrucişate la pierderea libertăţii şi la instaurarea tiraniei. Mişcarea de partizani descrisă pe scurt în paginile de faţă arată care a fost adevărata reacţie a locuitorilor, reacţie de care nu se mai poate face abstracţie în cercetarea noastră istorică.

 

 

Note:

1  Alexandru Popescu, Lumea rezistenţei anticomuniste româneşti, în Magazin istoric, nr. 9/1997, p. 29.

2    Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 386-387.

3    Pavel Panduru, Rezistenţa anticomunistă în Valea Almăjului, în Almăjul, an. III, nr. 2-3, aprilie-septembrie 1997, p. 24.

4    Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 14.

5    Mircea Rusnac, Procesul partizanilor anticomunişti din Banat (1949), în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 420-421.

6   Pavel Panduru, op. cit., p. 24.

7   Mircea Rusnac, op. cit., p. 421.

8   Culegere de materiale…, p. 9-10.

9   Mircea Rusnac, op. cit., p. 421.

10  Culegere de materiale…, p. 10.

11  Ibidem, p. 20.

12  Ibidem, p. 19.

13  Ibidem, p. 17.

14  Vera Hudici, Azi la Rusca, în Femeia, an. XI, nr. 11, 1958, p. 6.

15  Mircea Rusnac, op. cit., p. 421.

16  Vera Hudici, op. cit., p. 7.

17  Mircea Rusnac, op. cit., p. 426.

18  Culegere de materiale…, p. 11.

19  Ibidem, p. 12.

20  Ibidem, p. 24.

21 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, România şi Conferinţa de pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, 1978, p. 327.

22  Ibidem, p. 340.

23  Alexandru Popescu, op. cit., p. 30.

24  C. Cristescu, Ianuarie 1951: Stalin decide înarmarea României, în Magazin istoric, nr. 10/1995, p. 15-23.

25  Alexandru Popescu, op. cit., p. 31.

26  Iosif Cireşan Loga, Rezistenţa anticomunistă din Munţii Arinişului (1947-1949), Timişoara, 1997, p. 28.

27  Mircea Rusnac, op. cit., p. 426.

28  Ibidem, p. 430.

29  Scânteia, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

30  Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 26, ediţie specială din 23 iunie 1949.

31 Ibidem, nr. 27 din 28 iunie 1949.

32  Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Bucureşti, 1991, p. 183-184.

33  Ibidem, p. 183.

34  Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, 1990, p. 59.

35  Pavel Panduru, op. cit., p. 25.

36  Ibidem; Emilian Pavel Jurma, „Am fost partizan în Munţii Banatului”, în Magazin Renaşterea bănăţeană, Timişoara, nr. 7, august 1994, p. 96.

37  Pavel Panduru, op. cit., p. 25.

38  Ibidem.

39  Ibidem.

40  Ibidem.

41  Alexandru Popescu, op. cit., p. 30.

42  Ibidem.

43  Alexiu Gorgan, Emoţia recunoştinţei, în Magazin istoric, nr. 8/1974, p. 97.

44  Emilian Pavel Jurma, op. cit., p. 96.

45  Ibidem.

46  Ibidem, p. 97.

47  Ibidem.

48  Ibidem.

49  Mihai Grozavu, S-a întâmplat cândva în Munţii Banatului, în Magazin istoric, nr. 5/1974, p. 61.

50  Alexiu Gorgan, op. cit., p. 97.

51  Mihai Grozavu, op. cit., p. 62.

52  Ibidem.

53  Ibidem, p. 63.

54  Ibidem.

55  Ibidem.

56  Emilian Pavel Jurma, op. cit., în loc. cit., nr. 9, octombrie 1994, p. 76.

57  Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 132.

58  Vera Hudici, op. cit., p. 7.

59  Pavel Panduru, op. cit., p. 24.

60  Ibidem, p. 25.

61  Ibidem.

62  Ibidem, p. 28.

63  Ibidem.

64  Ibidem.

65  Ibidem.

66  Ibidem.

67  Culegere de materiale…, p. 22.

68  Ibidem, p. 15.

69  Ibidem, p. 16.

70  Ibidem.

71  Ibidem, p. 19.

72  Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 20.

73  Mircea Rusnac, op. cit., p. 425.

74  Iosif Cireşan Loga, op. cit., p. 13.

75  Ibidem, p. 22.

76  Ibidem, p. 27.

77  Ibidem, p. 28.

78  Idem, Rezistenţa din Munţii Arinişului a continuat, ms.; Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului în documente, selecţia documentelor şi îngrijirea ediţiei: Miodrag Milin, Bucureşti, 2000, p. 193-195.

79 Iosif Cireşan Loga, Rezistenţa anticomunistă din Munţii Arinişului, p. 194.

80  Ibidem, p. 32.

81  Ibidem, p. 35-36.

82  Ibidem, p. 37.

83  Ibidem, p. 37-38.

Mircea Rusnac – Mărturii privind amploarea mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat

17 iunie 2009

În istoriografia română de după decembrie 1989, cercetarea mişcării de rezistenţă armată desfăşurată în majoritatea zonelor ţării în primii ani de după instaurarea puterii comuniste prin intervenţia directă a Moscovei a devenit o temă predilectă. Cu cât a fost mai puţin posibil să se amintească acest subiect până în 1989, cu atât s-a bătut monedă în privinţa lui de atunci încoace. S-a scris şi se scrie în continuare mult despre mişcarea de partizani, cu accent de cele mai multe ori pe laturile senzaţionale ale activităţii lor, unele lucrări considerându-i aproape nişte eroi legendari, asemănători cu cavalerii medievali prin peripeţiile lor vitejeşti sau sentimentale, altele, dimpotrivă, nediferenţiindu-i prea mult de nişte simpli bandiţi sau, în cel mai bun caz, haiduci fugari şi nestatornici, adică exact aşa cum îi trata propaganda comunistă din perioada contemporană cu ei. Nici Banatul nu face excepţie de la această regulă.

Adevărul este, ca întotdeauna, undeva la mijloc. Partizanii şi mişcarea lor nu trebuiesc nici idealizaţi, dar nici subestimaţi. Că ne place sau nu, existenţa lor nu poate fi negată, cu plusurile şi minusurile ei, reprezentând un episod important al istoriei noastre recente. Ei au avut calităţi şi defecte, la fel ca orice oameni, unele fiind poate mai accentuate de condiţiile foarte grele în care îşi duceau existenţa. În această privinţă nu trebuie să fim prea pretenţioşi faţă de ei. Altceva vrem să subliniem în momentul de faţă. Faptul că nu trebuie să ne lăsăm orbiţi de cantitatea scrierilor despre mişcarea de partizani, care poate eclipsa adeseori calitatea acestei mişcări. De exemplu, proporţional, putem aprecia că despre partizanii anticomunişti din Banat s-a scris mai puţin şi, în consecinţă, se şi cunoaşte mai puţin, decât despre alţi partizani din alte regiuni ale ţării. Astfel, cele mai cunoscute nume de conducători ai partizanilor anticomunişti din România au devenit Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuţoiu şi Ion Gavrilă Ogoranu, care au acţionat în zonele Muscelului, Făgăraşului şi Bucegilor. Ei sunt menţionaţi şi în lucrarea unui prestigios istoric britanic, Dennis Deletant, care nu le acordă, totuşi, decât trei pagini, notând, dezamăgit, că şi acestea erau „mici grupuri de partizani.” (1) În schimb, despre partizanii din Banat, Deletant trece câteva rânduri în notele capitolului respectiv (intitulat, totuşi, Rezistenţa armată), (2) pline şi acelea de inexactităţi, tocmai din cauza absenţei surselor de documentare. Un alt analist al perioadei, român de această dată, nu pomeneşte nimic despre mişcarea de partizani în lucrarea sa dedicată guvernării lui Gheorghiu-Dej. (3)

Este cea mai clară dovadă a faptului că istoria mişcării de rezistenţă anticomunistă a fost abordată totalmente neprofesionist până acum şi încă nu s-a reuşit nici pe departe o încadrare a ei în contextul general, intern şi internaţional, în care aceasta îşi desfăşura existenţa. Nu există până acum nici măcar o idee de ierarhizare a amplorii pe care au luat-o mişcările de rezistenţă din diferitele regiuni ale ţării, astfel încât fiecare îşi închipuie că gruparea despre care cunoaşte cele mai multe amănunte (cantitativ) a fost şi cea mai puternică din ţară (calitativ).

În ceea ce ne priveşte, în cele câteva studii pe care le-am dedicat până acum complicatei mişcări de rezistenţă anticomunistă din Banat, (4) am evitat să o raportăm la mişcările din celelalte regiuni, tocmai pentru a nu recurge la comparaţii pripite, făcute în necunoştinţă de cauză. Lipsind, după cum s-a văzut, o posibilitate de evaluare a amplorii fenomenului la scara întregii ţări, nu ne rămâne decât să o analizăm la nivel regional, beneficiind, din fericire, în cazul Banatului, de rezultatele unei asidui munci de documentare întreprinse de unii inimoşi cercetători. Ne referim în special la remarcabilul efort depus de regretatul ziarist Ion Hurtupan, care a publicat acum câţiva ani un serial de 40 de episoade intitulat Rezistenţa armată în Caraş-Severin, în săptămânalul Timpul gugulanului, supliment al ziarului reşiţean Timpul, reunit ulterior într-o carte apărută la editura cu acelaşi nume. El a realizat o documentare vastă, convingătoare, în spirit gazetăresc, dar fără a pune accent asupra senzaţionalului, lucru pe care îl considerăm calitatea de bază a serialului. Singura problemă a fost legată de inconsistenţa unei analize istorice a fenomenului, care să redea în cadru general dimensiunea pe care acesta a îmbrăcat-o. Vom încerca, în cele ce urmează, concentrând cele mai importante date oferite de articolele lui Hurtupan, să aşezăm mişcarea de partizani anticomunişti din Banat pe locul care i se cuvine la scară naţională. Menţionăm doar, de la început, că vom apela aici pe cât posibil numai la aspectele demne de menţionat din scrierile lui Hurtupan, fără a ne mai referi, decât accidental şi dacă este numai strict necesar, la fapte şi evenimente pe care le-am mai amintit cu alte ocazii. Faptele prezentate aici nu fac decât să completeze ceea ce am mai scris până acum.

În primul rând, trebuie precizat că fenomenul rezistenţei anticomuniste din Banat a început din toamna anului 1944, imediat după ce regiunea şi ţara au fost ocupate de trupele sovietice. În acea perioadă războiul sovieto-german mai continua încă, nu departe de frontierele noastre, astfel încât această mişcare a apărut în strânsă legătură cu contextul extern. Germania avea tot interesul să întreţină în spatele frontului sovietic o mişcare de rezistenţă, cu multiple implicaţii în mersul operaţiunilor. De aceea, imediat după 23 august 1944, cetăţenii români aflaţi în Germania, cu precădere legionari refugiaţi acolo după rebeliunea eşuată din ianuarie 1941, au fost folosiţi în acord cu interesele germane din acel moment. Orientarea lor politică îi determina, de asemenea, să acţioneze împotriva dominaţiei sovietice şi a pericolului comunist, care încă de pe atunci ameninţa să cuprindă şi România.

În câteva luni cât a mai durat războiul, germanii au efectuat în Banat cel puţin patru paraşutări cu scopul menţionat, dintre care trei cuprindeau şi efective umane. Prima dintre ele, efectuată în munţii din preajma Domaşnei, cuprindea un grup format din şase persoane, între care Iosif Găvăgină, originar din comuna Doclin, încă doi bănăţeni din judeţul Timiş, Nicolae Târziu şi Pintilie Ţinţoiu, precum şi un tânăr radiotelegrafist german berlinez, Johann, care provenea din Kriegsmarine. Ei s-au ascuns la coliba unui anume moş Pătru de la Domaşnea, situată în vecinătatea Porţii Orientale. Grupul acesta avea de îndeplinit misiuni informative în favoarea Wehrmacht-ului şi de sabotaj împotriva transporturilor militare sovietice pe calea ferată şi şosea către front. În consecinţă, grupul condus de Iosif Găvăgină s-a angajat imediat după sosire în lupta anticomunistă, prin mijloacele specifice muncii organizatorice şi informative.

Cea de-a doua paraşutare germană a fost cea a grupului condus de profesorul Filon Verca, originar din Petroşniţa, cuprinzând cinci persoane, între care Ion Chirilă din Ciuchici, Ion Carapantea din Lugoj, Nicu Bălănescu din Bucureşti şi încă o persoană, care s-a deplasat în regiunea sa natală. Transportarea lor a început la 9 decembrie 1944, la orele 5, trebuind ca în acea noapte să aterizeze la Teregova, în Munţii Semenic sau pe Muntele Mic. În cele din urmă au ajuns tocmai la Bunila, în judeţul Hunedoara, Munţii Poiana Ruscăi. În consecinţă, au fost nevoiţi să parcurgă o distanţă de 130 km prin munţi şi păduri, ducând cu ei un aparat de radioemisie-recepţie, armament şi muniţia aferentă. Containerul în care se găseau armamentul şi muniţia destinate înarmării formaţiunilor legionare a fost îngropat în acel loc unde au aterizat, în Munţii Poiana Ruscăi. Conţinutul său, reprezentând 40 kg dinamită, 20 kg mine, cinci pistoale-mitralieră cu muniţie, haine civile şi alte lucruri, a fost adus abia după cinci luni la Domaşnea, cu ajutorul unei căruţe. (5)

Trebuie precizat aici faptul că fiecare grup de partizani anticomunişti avea un areal de activitate, mai mare sau mai mic, situat, bineînţeles, în jurul locului lor de obârşie, acolo unde aveau rude şi oameni de încredere, care îi aprovizionau cu hrană, îmbrăcăminte, arme, muniţii şi le furnizau informaţiile necesare în desfăşurarea acţiunilor lor. Aceştia constituiau aşa-zisele grupuri de sprijin, care aveau de multe ori o importanţă la fel de mare ca şi cea a partizanilor înşişi, fiind, în consecinţă, trataţi de noul regim aproape fără discernământ.

Filon Verca a mai solicitat germanilor, prin staţia de radioemisie a lui Johann, încă două paraşutări, care au avut loc în perioada imediat următoare. Cea de-a treia în ordine cronologică, după cele cuprinzând grupurile Găvăgină şi Verca, s-a efectuat pe islazul satului Rusca din comuna Teregova, către muntele Ţarcu. Ea nu avea de această dată echipaj uman, ci conţinea doar containere în care se aflau: o mitralieră, o puşcă-mitralieră, pistoale-mitralieră germane, grenade, benzi cu cartuşe şi cartuşe pentru pistoalele-mitralieră primite, pistolete cu muniţia aferentă, alimente, bani, echipament, medicamente etc. Iar a patra oară, pe lângă noi cantităţi de arme, muniţii, alimente şi bani, au fost paraşutate şi două persoane, aproximativ în aceeaşi zonă, însă fără semnalizare prealabilă de la sol. În consecinţă, frigul fiind extrem de pătrunzător şi zăpada mare, cei doi legionari au murit îngheţaţi înainte de a putea să îşi găsească colegii. (6)

După cum relata după mulţi ani Filon Verca, bunurile paraşutate de germani la Bunila au fost aduse de acolo şi îngropate în locul Racoviţa, pe malul Timişului, lângă Caransebeş, aproape de casa lui moş Dragu Grozăvescu. Cele paraşutate mai târziu au fost adăpostite în vecinătatea Ruscăi. Unul dintre membrii echipei lui Găvăgină, avocatul Nicolae Târziu, care cunoştea toate aceste locuri de depozitare, a predat bunurile Siguranţei şi apoi a început să îşi trădeze colegii. Filon Verca susţinea că tot acesta a sabotat şi cea de-a patra paraşutare, făcându-se astfel vinovat de decesul celor doi legionari îngheţaţi în munţi. (7) Au mai fost, se pare, şi alte câteva paraşutări germane în Munţii Banatului, dar de o importanţă mai redusă.

Prima etapă a mişcării de rezistenţă din Banat a luat sfârşit în primăvara anului 1945. Războiul mondial s-a încheiat prin capitularea Germaniei naziste, deci legionarii paraşutaţi au rămas fără susţinători dinafară. În ţară, sovieticii impuneau la 6 martie 1945 guvernul procomunist condus de Petru Groza. Noul regim a aplicat un vicleşug, propunând legionarilor un acord prin care aceştia urmau să înceteze rezistenţa lor făţişă şi să predea tot armamentul şi muniţiile. Guvernul se angaja, în schimb, să elibereze pe toţi legionarii arestaţi, unii de pe vremea lui Antonescu, iar pe cei sosiţi în ţară clandestin după 23 august 1944 să îi încadreze în viaţa civilă. Prin acest acord, ambele părţi nu urmăreau de fapt altceva decât să câştige timp. În urma încheierii sale, în întreaga ţară, mişcarea de rezistenţă a legionarilor faţă de noul regim a încetat aproape complet. Situaţia a fost similară şi în Banat, unde Filon Verca a predat o parte din armamentul de care dispunea, restul ascunzându-l în două locuri diferite, care vor fi însă şi ele descoperite ulterior de către autorităţi, în urma trădării lui Nicolae Târziu.

Acordul a rămas valabil în linii mari până după alegerile din 1946, apoi guvernul a început să treacă la arestarea legionarilor. Filon Verca a fost arestat la 3 august 1947, chiar în ziua în care trebuia să se căsătorească. Motivele arestării erau propaganda legionară printre elevii din Caransebeş şi activitatea subversivă. A fost dus la Siguranţa din Timişoara, apoi la închisoarea Curţii Marţiale de pe strada „Popa Şapcă”, în aşteptarea unui proces din care putea să se aleagă cu o condamnare de cel puţin 20 ani. Împreună cu alţi doi camarazi însă, Verca a reuşit să evadeze din închisoare şi să fugă pe muntele Nemanu Mare, unde a stat ascuns un timp, alcătuind un nou grup de rezistenţă armată din câteva persoane apropiate. (8)

Fiind însă iarăşi arestat, chiar pe Nemanu Mare, Filon Verca a ajuns din nou la Securitatea din Timişoara, fiind preluat de maiorul Aurel Moiş. Temerar, a reuşit să evadeze încă o dată, din celula nr. 10 din incinta Securităţii, la 22 august 1948. Între timp, mişcarea de rezistenţă luase o mare amploare în întregul Banat. Verca s-a refugiat în apropiere de localitatea sa natală, Petroşniţa, tot pe culmile Nemanului Mare. Acolo i-a întâlnit pe Spiru Blănaru, pe care l-a împuternicit cu conducerea mişcării legionare din zona de sud a judeţului Severin, pe Petre Domăşneanu şi pe Zaharia Marineasa, împreună cu alţi membri ai grupurilor legionare înarmate de la Iablaniţa şi Teregova. Colonelul Ion Uţă tocmai lansase un apel de unificare a tuturor grupurilor înarmate din zonă sub comanda sa, în vederea răsturnării regimului comunist. Discutând acest apel, cei patru fruntaşi legionari menţionaţi l-au respins, deoarece Uţă îi prigonise în perioada lui Antonescu, când fusese prefectul judeţului Severin. (9) Unitatea mişcării a avut de suferit prin acest act, dar el a ţinut mai mult de veleităţile de şefi ale diferitelor personalităţi ale rezistenţei, acestea lăsând pe plan secundar vechile lor orientări politice. Astfel, se poate spune cu certitudine că numeroasele organizaţii de partizani bănăţeni nu au ajuns niciodată să se combată între ele, ci au colaborat de cele mai multe ori, având în vedere situaţia identică în care se aflau şi scopul comun al luptei pe care o duceau. În acest context, trebuie să le recunoaştem legionarilor meritul de a fi trecut cu vederea persecuţiile la care fuseseră supuşi în trecut de alte forţe politice şi abţinerea lor de la orice încercare de răzbunare, întreaga energie a tuturor fiind canalizată împotriva regimului comunist.

Înţelegând că prezenţa sa în zonă era nu numai inoportună, ci şi periculoasă pentru el şi pentru cei din jurul său, profesorul Filon Verca a trecut graniţa, însoţit de alţi legionari, în septembrie 1948, în Iugoslavia pe la Comorâşte, pentru a se întâlni la Viena cu Horia Sima şi a pregăti, după cum se spera cu sprijin occidental, alte acţiuni, mai ferme şi mai eficiente, în vederea răsturnării regimului comunist. (10) Lucru care nu avea să se întâmple. Însă nu din vina românilor.

Trebuie precizat faptul că, încă înainte de alegerile din noiembrie 1946, legionarii îşi reactivaseră vechile grupări din Teregova, Iablaniţa, Petroşniţa, Caransebeş, Cuptoare, Lugoj, cele de pe valea Bistrei etc., o bună parte dintre membrii acestora înarmându-se şi pregătind riposta armată care urma a fi dată la momentul oportun, până atunci ei rămânând în deplină conspirativitate şi evitând orice fel de ciocniri cu organele puterii de stat. Între timp, ei adunau, pe lângă armamentul paraşutat de germani, şi alte arme şi muniţii de la populaţie, depozitându-le la loc sigur în Munţii Banatului şi în diferite adăposturi, sălaşe şi case particulare. Ei au fost în acea perioadă de început a rezistenţei cei mai activi şi cei mai bine organizaţi din acest punct de vedere. Din 1947, când comuniştii au încălcat acordul încheiat cu ei şi au început să-i aresteze, Spiru Blănaru a preluat conducerea lor zonală şi a plecat în munţi pentru a organiza rezistenţa. (11)

La rândul lor, naţional-ţărăniştii au început şi ei să se organizeze şi să se înarmeze, cu începere din 1945-1946, în special la Domaşnea, Rusca, Cornereva şi altele. Conducerea acestor organizaţii a fost preluată de către colonelul Uţă, care a luat şi el calea codrilor din toamna lui 1947, după începerea arestărilor declanşate de desfăşurarea procesului Maniu. (12) Mişcarea de rezistenţă a fost, la început, sprijinită şi de către inginerul Alexandru Popp, directorul uzinelor din Reşiţa, care ar fi urmat să susţină, conform versiunii comuniste, săparea unui tunel pe sub sediul Adunării Deputaţilor din Bucureşti, aceasta urmând a fi aruncată în aer la prima întrunire a deputaţilor comunişti, după care ar fi trebuit să aibă loc declanşarea revoltei populare şi răsturnarea regimului comunist. (13) Planuri romantice şi utopice, desigur. Inginerul Popp, arestat şi judecat în 1948, a rămas în închisoare timp de 16 ani, deşi era considerat chiar şi de comunişti drept cel mai bun specialist din Europa. (14)

Din acest moment, importanţa legionarilor în cadrul mişcării partizanilor a început să fie contrabalansată de alţi participanţi, cu sau fără o orientare politică clară. Dintre aceştia, se detaşează în mod evident figura colonelului Ion Uţă, despre care Ion Hurtupan scria: „Prin concepţia pe care o avea despre lupta de rezistenţă armată anticomunistă, despre politică şi acţiune, prin cultura şi rigoarea sa, ca şi prin programul ce includea o tactică şi o strategie de politician şi militar de carieră, colonelul Ion Uţă a fost, poate, cel mai de temut adversar din Banat pentru regimul comunist. Altfel nici nu s-ar explica concentrarea de forţe militare operative şi mai ales de informaţie şi diversiune, mobilizate de Securitate în vederea lichidării cât mai rapide a acestui grup, care a căzut mult prea devreme şi înainte ca acesta să fi acţionat aşa cum era programul său.” (15) Deşi, trebuie menţionat totuşi, că grupurile conduse de Spiru Blănaru şi de comandorul aviator Domăşneanu au dat luptele de cele mai mari proporţii şi cele mai înverşunate împotriva Securităţii.

În afară de mijloacele menţionate mai sus, aceste grupări mai procurau armament şi prin sustragere din trenurile militare staţionate în diferite gări situate în aria lor de activitate, din unele depozite şi chiar din unităţi militare, de la unele posturi de jandarmi din comune, din vehicule de transport rutier etc. Cele mai eficiente atacuri asupra trenurilor militare au fost date de locuitorii din satul Cănicea. (16) Ca urmare, partizanii dispuneau de un armament având o provenienţă extrem de diversă: românească, germană, dar şi sovietică! În ultimii ani ai mişcării de rezistenţă, când procurarea de armament şi mai ales de muniţie era tot mai dificilă, s-au folosit mai mult puştile de tip Z.B., pentru care încă se mai găseau cartuşe la locuitori, care le foloseau la vânătoare şi braconaj.

De timpuriu, partizanii anticomunişti au avut confruntări armate sângeroase cu organele represive ale regimului. În acei ani, armata ţării era extrem de slăbită prin prevederile Tratatului de pace încheiat cu puterile aliate şi asociate la Paris la 10 februarie 1947 şi prin excluderea din cadrele active a celor mai capabili ofiţeri. În anii 1945-1946 mai existaseră în conducerea armatei personalităţi de mare caracter şi, totodată, de un deosebit curaj, care luau frecvent atitudine faţă de nedoritul curs al evenimentelor care avea loc. Un exemplu în acest sens l-a constituit generalul Radu Bâldescu, comandantul Corpului 6 armată cu sediul la Timişoara. În această calitate, cu ocazia unei inspecţii efectuate la Regimentul 5 roşiori de la Lugoj, el a dat dispoziţii ca „educaţia politică” să se facă numai o oră pe zi şi l-a pedepsit pe comandantul secund al unităţii de Educaţie, Cultură şi Propagandă cu zece zile de arest şi mutare disciplinară pentru lipsă de tact. (17) Iar la 19 martie 1946, cu ocazia altei inspecţii la Regimentul 6 artilerie, a ordonat ca în acea zi să nu se mai ţină orele de educaţie politică, pe motivul că „nu este nevoie de educaţie în armată. În trecut se făcea educaţie, nu acum. Educaţia de azi a dus la destrămarea armatei. Dacă la data de 23 august 1944 armata avea educaţia de azi, ostaşii nu ar fi luptat contra Germaniei. Noi trebuie să ne formăm conştiinţa naţională în baza politicii din trecut… Să menţineţi ideile trecutului, că datorită lor am realizat România Mare. Să nu împrumutaţi ideologiile străine… Cei care critică prin ziare etc. armata de ieri sunt renegaţi şi trădători… vor rămâne în vânt.” (18) Tot cu acel prilej, generalul Bâldescu şi-a manifestat nemulţumirea pentru că în unitate era „prea mult roşu peste tot, numai Stalin prin tot locul, iar regele nicăieri. Să nu se mai ţină cărţi la Colţul ostaşului. Să dăm ostaşilor numai cărţi despre ştiinţa românească şi personalităţile româneşti. Pe noi nu ne interesează ştiinţa altor state.” (19)

Acest comportament demn şi plin de curaj al generalului Radu Bâldescu a stârnit reacţii deosebit de favorabile în rândul subalternilor săi. Căpitanul Bucurescu aprecia: „Nimeni nu a venit până astăzi să ne vorbească româneşte ca domnul general Bâldescu.” Căpitanul Predescu afirma: „Pandurii (cei din divizia „Tudor Vladimirescu”, n.n.) sunt vopsiţi, ei fac educaţie comunistă.” Iar soldatul Cihodaru se bucura: „S-a terminat de acum cu educaţia…” (20)

Raportul organului E.C.P. din 10 iunie 1946 mai consemna: „Câţiva ofiţeri din regiment (6 artilerie, n.n.), influenţaţi de elemente reacţionare locale, au manifestat contra regimului actual, iar unul dintre ei a scos ochii de pe tablourile d-lui dr. Petru Groza şi generalissimului Stalin, pentru care dl. Lucasievici, comandantul Reg. 6 artilerie, le-a cerut pedepsirea şi darea în judecata Curţii marţiale. Dl. general Bâldescu nu a fost de acord. Le-a dat pedepse minimale, pe unii i-a iertat, pedepsind dimpotrivă mai aspru pe comandantul regimentului şi pe ajutorul comandantului pentru E.C.P.” (21) El evita să participe la sărbătorile noului regim, precum 6 martie, 1 mai sau 7 noiembrie.

În timpul altei inspecţii, la Regimentul 4 transmisiuni, generalul Bâldescu apreciase că „suntem o ţară ocupată.” (22) Nu este de mirare că la 9 august 1946 autorităţile comuniste îl treceau pe comandantul Corpului 6 armată în „cadrul disponibil”, iar peste un an în rezervă şi în 1948 îl arestau. Nu de astfel de ofiţeri avea nevoie noul regim.

La 23 ianuarie 1949 era constituit la Timişoara un Comandament unic de Jandarmerie şi Securitate, care urma să coordoneze întreaga operaţiune de luptă împotriva partizanilor anticomunişti. El s-a format pe baza ordinului nr. 11.816 din 21 ianuarie 1949 al generalului-locotenent de Securitate Gheorghe Pintilie (nume real Pantiuşa Bodnarenko), comandantul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, adresat Direcţiei Generale de Securitate Timişoara, cu trimitere şi către organele de Securitate judeţene din Lugoj şi zonale din Caransebeş, care trebuiau să conlucreze perfect. (23) Nou-formatul comandament unic a şi dislocat cele două batalioane puse la dispoziţia sa în două garnizoane menite să „îmbrăţişeze zona şi să facă posibilă intervenţia lor în timp util”, conform raportului acestuia din 27 ianuarie. (24) Batalionul 5 era instalat la Caransebeş, iar Batalionul 9 la Orşova, ambele cât mai aproape de epicentrul „evenimentelor”.

Ion Uţă era originar dintr-o comună din judeţul Gorj, de pe valea Amaradiei. El şi-a reunit la început oamenii în grupuri mici de câte trei-patru persoane, care se adăposteau pe la sălaşele sătenilor din Cornereva, Rusca, Domaşnea, Cănicea, Cornea, Bogâltin, Globurău, Mehadica, Verendin, Luncaviţa etc. Tactica adoptată de Uţă viza realizări cât mai importante cu oameni cât mai puţini. El nu a folosit, din această cauză, mulţi luptători în acţiunile sale. Armamentul grupului său provenea dintr-un depozit militar german situat la aerodromul din Luncaviţa, pe care sovieticii nu reuşiseră să îl descopere. În plus, prin oamenii pe care îi avea în continuare la diferite unităţi militare din Caransebeş, Lugoj, Timişoara sau Reşiţa, ofiţeri şi subofiţeri activi, Uţă se aproviziona şi cu armament şi muniţie utilizate de armată, de Miliţie şi Securitate. (25)

Pentru a da lovitura de graţie temutului adversar, Securitatea a introdus un informator propriu în rândurile grupului lui Uţă, care a comunicat toate locurile de adăpost ale acestuia, precum şi oamenii de legătură din grupul de sprijin. Acest trădător era Andrei Vădraru. El a fost cel care a adus oamenii Securităţii la sălaşul lui Meilă (Mihăilă) Careba de pe dealurile Brezoviţei de lângă Borlovenii Noi, la 8 februarie 1949, ora 6,45, sub conducerea maiorului Ciorpaciu. Doi dintre membrii grupului, adică Dumitru Mutaşcu zis Fus şi Petre Muşătescu, au reuşit să fugă la apariţia securiştilor, luându-şi cu ei şi armele. În schimb, surprinşi în interiorul sălaşului, Meilă Careba, Pantelimon Irimescu şi Mircea Vlădescu au fost răniţi, iar Ion Uţă şi Ilie Voica au fost ucişi cu rafale de gloanţe trase de către grupa de securişti condusă de sublocotenentul Iacob Boscu. (26) Trupurile neînsufleţite ale lui Uţă şi Voica au fost transportate la Domaşnea şi expuse în centrul comunei, spre luare-aminte, ca pe vremea răscoalelor medievale.

Grupul lui Uţă cuprindea 35 partizani, precum şi 23 persoane de sprijin, care au suferit condamnări pentru acest fapt, din Domaşnea, Rusca şi Cornea. Cei rămaşi necunoscuţi autorităţilor nu intră în aceste cifre. Din documentele descoperite de Securitate asupra lui Uţă s-a tras îndreptăţita concluzie că acesta voia să constituie un Bloc Naţional prin unirea tuturor forţelor interne care se opuneau comunismului şi cu sprijin occidental, în vederea înlăturării prin forţă a regimului. După uciderea sa, unii dintre foştii membri ai grupului, precum Ion Duicu, Petre Duicu sau Sfârloagă, au format organizaţii proprii, care i-au continuat lupta. (27)

O importanţă la fel de mare în cadrul mişcării de rezistenţă anticomuniste din Banat a avut-o grupul lui Spiru Blănaru, din care făceau parte membri din Teregova, Domaşnea, Feneş, Slatina-Timiş, Prigor etc. Împotriva lor, Securitatea a folosit chiar şi aviaţia militară de la Caransebeş, în misiuni de observaţie aeriană şi de urmărire. (28)

După lupta dintre Securitate şi acest grup de la Pietrele Albe din 22-23 februarie 1949 şi pierderea urmei a aproximativ 25 de partizani, deşi fusese scotocit întregul masiv al Semenicului dintre Teregova şi Brebu Nou, locotenent-colonelul de Securitate Koloman Ambruş, şeful Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului Timişoara, întocmea la 2 martie 1949 un raport către Direcţia Generală a Securităţii Poporului din Bucureşti, în care aprecia: „Acţiunea de urmărire a bandiţilor s-a soldat cu un rezultat negativ, reuşind să dispară şi trupa nu a mai putut lua contact cu banda.” (29) Securitatea a considerat lupta de la Pietrele Albe ca o înfrângere şi a luat, în consecinţă, măsuri riguroase de urmărire a partizanilor pe un areal foarte larg, incluzând zonele Teregova, Domaşnea, Rusca, Cornereva, Mehadia, Băile Herculane, Slatina-Timiş etc. În aceste localităţi şi în jurul lor au fost aduse trupe de Securitate-intervenţii, formaţiuni militare de infanterie, vânători de munte, aviaţie din Bacău, Braşov, Sibiu, Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Craiova, Turnu Severin. De pe aerodromul militar din Caransebeş erau utilizate, din nou, avioane de observaţie. (30)

La rândul lor, şi partizanii au resimţit şocul cumplitei încleştări de la Pietrele Albe. După aceasta, grupul s-a despărţit în două grupări mai mici, una condusă de Gheorghe Ionescu, care a plecat la sălaşul lui Iancu Ghimboaşă din Rătcoanea, loc situat în apropierea Luncaviţei, iar cealaltă sub conducerea lui Spiru Blănaru, care s-a retras spre muntele Ţarcu, deasupra de Feneş, în locul numit Târşitură. (31) Hotărârea în acest sens a fost chiar a lui Blănaru, care l-a îndrumat pe Gheorghe Ionescu către Orşova, Băile Herculane, Iablaniţa şi Almăj, în timp ce el rămânea cu oamenii lui în zonă, datorită asprimii iernii, cu zăpadă deosebit de mare. Acolo a şi fost capturat de Securitate.

În raportul Comandamentului unic din Timişoara nr. 30.257 din 14 martie 1949 către Ministerul afacerilor interne, semnat de generalul-maior Ion Băjenaru şi de maiorii Aurel Moiş de la Securitatea din Timişoara şi Zoltan Kling de la Securitatea din Lugoj, era descrisă capturarea de la Feneş a lui Spiru Blănaru. Localitatea fusese încercuită de trupele Securităţii, care nu au mai permis nimănui să plece din casă. Trei plutoane comandate de căpitanul Gheorghe Mihălceanu au atacat sălaşele de pe Cracu Farcului, la doi km sud-est de Feneş, fiind ucişi acolo partizanii Ioan Caraiman din Feneş şi Ioan Berzescu din Teregova şi capturaţi Spiru Blănaru, Martin Copăceanu şi Ianăş Grozăvescu din Teregova, Petru Puşchiţă zis Liber şi Vichente Puşchiţă zis Liber din Domaşnea. (32)

O ultimă încercare de rezistenţă a unor partizani din grupul lui Spiru Blănaru, între care Iovan Berzescu şi Horia Smultea, a avut loc la 13-14 martie 1949 pe dealul Tomnatica din apropierea Teregovei, după care     s-au dispersat. Acest grup s-a bucurat de o susţinere deosebită din partea locuitorilor, cuprinzând grupuri mari de sprijin la Teregova, Domaşnea, Luncaviţa, Feneş, Armeniş şi Cornea. (33)

Notarul Gheorghe Ionescu îşi formase propriul grup în lunile noiembrie şi decembrie 1948, membrii cooptaţi atunci depunând şi un jurământ în casa lui Ilie Ghimboaşă zis Micluţ din Teregova, în faţa preotului paroh Alexandru Nicolici, jurământ care avea conţinutul următor: „Jurăm că vom lupta, cu arma în mână, împotriva comunismului şi a ocupanţilor sovietici, atât cât ne va sta în putinţă, până la înlăturarea comunismului şi alungarea ocupanţilor sovietici din patria noastră. Aşa să ne ajute Dumnezeu!” (34) Dar, în ciuda măsurilor de conspirativitate luate pentru acest moment, totuşi jandarmii din Teregova au reuşit să aresteze doi membri ai grupului nou-format, anume pe agricultorul Gheorghe Ionescu şi pe Moise Anculia. În aceste condiţii, s-a făcut apel la ajutorul grupului lui Spiru Blănaru, care a sosit aducând o puşcă-mitralieră şi explozibil. Încărcătura explozibilă a fost detonată chiar în curtea postului de jandarmi din Teregova, iar cei doi arestaţi au fost eliberaţi. Blănaru a tras şi asupra clădirii postului câteva rafale de intimidare, pentru ca jandarmii să nu iasă afară până la încheierea operaţiunii.

Din acest moment a început strânsa colaborare dintre cele două grupuri, care au fuzionat în pădurea din zona Tomnatica, spre culmile Semenicului. Acolo partizanii au stat o vreme pe la sălaşele teregovenilor, fiind coordonaţi în comun de Blănaru, Ionescu şi, într-o perioadă, şi de Domăşneanu. Ei erau aprovizionaţi cu cele necesare de sătenii care aveau sălaşe în acea zonă. Membrii grupului nu aveau voie să meargă acasă şi nici să ţină legătura cu cei din comună, pentru a fi evitată infiltrarea în rândurile lor a agenţilor Securităţii sau trădarea. În acelaşi timp, Blănaru şi Ionescu le făceau partizanilor educaţie morală, constând din însuşirea unor reguli de conduită morală şi religioasă, reguli de comportament în societate şi de cunoaştere a legislaţiei. (35)

Grupul a aflat că doi comunişti din Teregova, Gheorghe Munteanu şi Mihai Cherciu, luau cu forţa bunuri din casele cetăţenilor pentru a le folosi ei, iar la batoze luau aproape tot grâul. Cei doi au fost capturaţi de partizani  pe dealul Cerbu, pe când se întorceau în comună cu o căruţă de fân. Fiul lui Gheorghe Munteanu, care era cu ei, a fost lăsat liber, iar el a anunţat Securitatea. Încolţiţi, partizanii i-au împuşcat pe cei doi şi    s-au retras către Pietrele Albe, unde a urmat cunoscuta luptă cu Securitatea, încheiată nedecis. După luptă, ei s-au retras în locul numit Ciula, aproape de Brebu Nou, unde au înnoptat. A doua zi au peregrinat spre Dealu Poienii, către Teregova, apoi la sălaşul lui Ion Ciorei situat în locul Coşuştea, unde au aşteptat ca armata să se retragă pe valea Timişului. A urmat despărţirea în cele două grupuri mai mici existente înaintea fuzionării. (36)

Gheorghe Ionescu a mai rezistat aproape doi ani, împreună cu Iancu Ghimboaşă, locuind în cea mai mare parte a timpului la sălaşul acestuia din locul Rătcoanea din vecinătatea Luncaviţei. În perioadele critice se refugiau şi către Almăj, colaborând cu partizanii răzleţi care mai activau acolo. Ei au fost capturaţi la sălaşul amintit în urma trădării fiicei lui Ghimboaşă. (37)

Un alt grup, cel condus de învăţătorul Zaharia Marineasa, s-a desprins chiar mai devreme, încă din primăvara lui 1948, din grupul lui Spiru Blănaru. Marineasa a ales această cale deoarece era foarte strict urmărit de organele represive comuniste pentru a fi arestat. El a reuşit, de altfel, împreună cu oamenii săi, să scape din mai multe capcane întinse de acestea. Acest grup a fost cel care a inaugurat, în Banat, seria ciocnirilor deschise cu Securitatea, în august 1948, pe peronul gării din Băile Herculane, în momentul când Marineasa şi mai mulţi membri ai grupului se întorceau de la o întâlnire avută cu comandorul Domăşneanu la o casă a acestuia aflată pe un deal din apropiere. Chiar atunci pe peron se aflau circa 150-200 de călători care aşteptau trenul către Caransebeş. Între ei erau amestecaţi şi securişti, care i-au somat pe partizani să se predea. Atunci Marineasa a scos din traistă un pistol-mitralieră, cu care a tras o rafală în sus, punându-i pe fugă pe urmăritori. Până când aceştia au revenit, partizanii dispăruseră, la rândul lor. Cu acest prilej, s-a remarcat prin curaj soţia lui Domăşneanu, Eugenia, care a solicitat securiştilor să nu se lege de călătorii nevinovaţi care aşteptau trenul. Ca urmare a acestui fapt, ea a fost arestată după puţin timp, eveniment care l-a determinat şi pe Domăşneanu să ia drumul munţilor. (38)

Grupul Marineasa a activat în special în regiunea Orşovei până la Iablaniţa, având locuri de retragere şi de adăpost şi în Munţii Almăjului. Adăpostirea şi aprovizionarea oamenilor se făceau la diverse sălaşe şi stâne. Acest grup armat s-a mai numit şi Grupul Cerna sau Organizaţia de Rezistenţă Anticomunistă Cerna. Membrii săi erau: Ştefan Dumitrescu, Ioan Petchescu, Toma Mărăşescu, Gogu Spătaru Băcilă, Gheorghe Popovici, Ion Ismană, Ion Tomescu, Pavel Ciucur, Alexandru Dorobanţu, Cornel Lăcătuş, Alexandru Domăşneanu, Ilie Vulpeş, Ion Dârpeş, Ştefan Mătăsaru, Ion Talpeş, Ion Spătaru, Moise Popescu, Ion Ghilezan, Nely Miulescu Domăşneanu, Cristian Rudolf, Lazăr Miuţescu, Mugurel Şimianu, Ilie Ciucurel, Gheorghe Stoicovici, Ion Costescu, Nicolae Ţăranu, Aurel Chera, Ilie Mărăscu, Gheorghe Mărăscu, Ion Bulbucan, Gheorghe Domşescu, Petre Balovici, Dumitru Petchescu, comandorul Petru Domăşneanu, Gheorghe (Gogu) Cristescu, Tică Artimescu şi Ilie Domăşneanu. Grupul mai beneficia şi de aportul a două grupuri de sprijin, unul condus de învăţătorul Nicolae Târziu din Iablaniţa, având în componenţa sa membri din Mehadia, Petnic, Plugova, Băile Herculane, Topleţ şi Orşova, iar celălalt de mecanicul Păun Stolojescu din Cuptoare. Grupul a fost însă devreme dispersat, Marineasa fiind arestat în noiembrie 1948 şi deţinut timp de 21 ani în închisorile comuniste. (39)

Supravieţuitorii grupului Marineasa, în frunte cu comandorul Domăşneanu, au intrat în noiembrie 1948 în organizaţia lui Spiru Blănaru, până în ianuarie 1949. După această dată, la sfatul lui Blănaru, Domăşneanu s-a retras cu câţiva partizani din nou în plasa Orşova, de unde urma să acţioneze pe o întinsă suprafaţă, incluzând Almăjul, valea Cernei şi a Belarecăi, urcând adeseori în Munţii Cernei, Munţii Mehedinţiului şi parcurgând întreaga zonă muntoasă din Mehedinţi şi Gorj, găsind cu acest prilej şi în zona din nordul Olteniei numeroşi susţinători şi oameni de încredere. (40) Grupul era format din Gogu Cristescu din Plugova, Constantin (Tică) Artimescu din Mehadia, Gheorghe Danilescu şi Dumitru Buşulescu, ambii din Valea Bolvaşniţa, Ilie Domăşneanu din Petnic etc. Grupul de sprijin care i-a fost de cel mai mare ajutor lui Domăşneanu a fost tot vechiul grup de sprijin al lui Marineasa, cel condus de învăţătorul Nicolae Târziu din Iablaniţa, născut în Luncaviţa. (41)

Grupul Domăşneanu urmărea să captureze la Băile Herculane pe capii regimului comunist care veneau în staţiune la tratament balnear (este vorba de Ana Pauker, Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici sau Gheorghe Gheorghiu-Dej). Teohari Georgescu, ministrul de interne, a fost cel mai aproape să cadă răpus de gloanţele partizanilor, ceva mai sus de vechea centrală electrică a staţiunii din apropierea actualului hotel „Roman”. În prealabil, Gogu Cristescu, înarmat cu un pistol-mitralieră, a pătruns în centrala telefonică din Băile Herculane, unde lucra nepoata sa, în timp ce afară patrulau neîncetat miliţienii şi jandarmii. Cristescu a solicitat informaţii sigure privind persoanele din conducerea ţării care urmau să sosească la Băile Herculane sau în regiunea înconjurătoare. El mai primea informaţii şi de la soţul nepoatei sale, Constantin Bărbulescu, care era şeful serviciului de transmisiuni speciale de la oficiul din Orşova, cu care se întâlnea pe o potecă retrasă, situată deasupra actualului restaurant „Grota Haiducilor”. (42)

În noiembrie 1948, conducătorii comunişti ai plasei Orşova, căreia îi fusese mutată reşedinţa la Mehadia, pentru a nu fi prea aproape de frontiera cu Iugoslavia lui Tito, aveau o petrecere în sala singurului local din comună. La un moment dat, din două direcţii opuse, în sală au pătruns Petre Domăşneanu şi Gogu Cristescu, cu pistoalele automate gata de tragere. Ei au şi tras în aer pentru intimidare, apoi i-au pus pe ştabi să ridice mâinile la ceafă, după care Domăşneanu le-a ţinut o cuvântare moralizatoare în care le arăta că slujeau un regim nedrept, făcând o politică impusă de sovietici şi servind prin aceasta nişte cauze străine de neamul românesc. În continuare, el a comandat băutură pentru oamenii săi, plătind-o integral barmanului, spre surprinderea tuturor. După care a părăsit localul, lăsându-le celor prezenţi o deosebită impresie de curaj şi demnitate. (43)

Cu toate aceste acte de vitejie, Domăşneanu a fost prins în noaptea de 7-8 februarie 1949 la un sălaş din apropierea satului Valea Bolvaşniţa, împreună cu Gheorghe Danilescu şi Dumitru Buşulescu, care proveneau amândoi din acea localitate. Era aceeaşi fatidică noapte în care cădea răpus şi colonelul Uţă. Atunci toate localităţile din zonă fuseseră încercuite cu ajutorul batalioanelor de Securitate şi a militarilor de la alte arme (aviaţie, infanterie, vânători de munte etc.), care au fost mobilizaţi în întreg Culoarul Timiş-Cerna şi pe Valea Almăjului. (44)

Această ofensivă generală survenea la doar câteva zile după constituirea Comandamentului unic de la Timişoara, prin care Securitatea punea pe prim-planul activităţii sale combaterea partizanilor anticomunişti. Aceasta se făcea, bineînţeles, în concordanţă cu dispoziţiile primite de diriguitorii comunişti români de la comanditarii lor sovietici. Moscova dispunea, de altfel, de informatori chiar în conducerea Partidului Muncitoresc Român, precum Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu sau Miron Constantinescu, care trimiteau rapoarte referitoare la cele mai diverse probleme. De exemplu, în august-septembrie 1948, Moscova a fost ţinută la curent în privinţa divergenţelor ivite între Bucureşti şi Belgrad în urma atacurilor „tovărăşeşti” ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Vasile Luca la adresa lui Josip Broz Tito şi a echipei sale. Totodată, în octombrie acelaşi an, Alexandru Moghioroş a prezentat „Centrului” (în original şi traduse în limba rusă) manifestele răspândite la Reşiţa de „Mişcarea Naţională de Rezistenţă – Pentru Patrie şi Rege”. (45) Era tocmai perioada de apogeu a activităţii partizanilor anticomunişti din Banat.

Un alt material dens, extrem de documentat, pregătit de „organele speciale” ale regimului comunist de la Bucureşti şi având, deci, un caracter „strict secret”, a ajuns la Moscova la 29 martie 1949, tot prin bunăvoinţa lui Iosif Chişinevschi, intitulat Unele aspecte privind activitatea imperialiştilor americani şi englezi în ţara noastră. Între „agenţii imperialişti” reclamaţi „Centrului” moscovit prin acest material se întâlneau generalul Aurel Aldea, Iuliu Maniu, grupul Auschnitt-Popp din conducerea uzinelor din Reşiţa şi sioniştii sprijiniţi de Israel. (46)

Inginerul Aurel Vernichescu a avut şi el un rol important în desfăşurarea luptei anticomuniste. Fruntaş naţional-ţărănist, el era urmărit de Siguranţă după alegerile falsificate din noiembrie 1946, aflându-se la un pas de a fi arestat. Într-o perioadă a stat ascuns în localitatea sa natală, Vârciorova. Tot atunci era urmărit şi colonelul Uţă, avertizat chiar la Lugoj de un jandarm din Cârpa că s-a primit o circulară prin care se cerea arestarea grabnică a lui Uţă pentru „port ilegal de armă şi uniformă”. A doua zi, Uţă şi avocatul Ion Târziu au ajuns la Vârciorova, întâlnindu-se acolo cu Vernichescu şi cu tânărul Miron Ivănescu, care refuzase să depună jurământul militar pe steagul roşu. Din acel loc, Uţă şi Târziu au plecat la Rusca, Domaşnea, Cornea, Teregova, Mehadica, Verendin şi celelalte comune, pentru activarea formaţiunilor naţional-ţărăniste şi pregătirea lor de luptă împotriva regimului comunist. (47)

Vernichescu şi Ivănescu s-au retras pe la diferite sălaşe şi chiar într-un bordei săpat în pădure. Ei ţineau legătura cu Uţă prin brigadierul silvic Nicolae Vornic din Vârciorova, care avea sectorul la Rusca. Presă şi informaţii primeau de la învăţătorul Ioan Udrea de la şcoala din localitate şi de la jandarmul în termen Constantin Jumanca zis Gin de la Cârpa. În luna martie 1949, grupul Vernichescu a fost contactat de trimişii lui Ion Tănase, fostul căpitan de contrainformaţii din Timişoara, respectiv Voichiţa şi Brahonschi, pentru a organiza de comun acord declanşarea unei revolte populare pe văile Timişului şi Sebeşului odată cu cea preconizată în Timiş şi Arad. Întâlnirea a avut loc în casa lui Nicolae Stângu zis Picicu din Vârciorova, care era unul din oamenii de legătură ai lui Vernichescu. În vremea aceea, Vernichescu şi Ivănescu locuiau într-un bordei din pădurea Dosu Mare, spre Muntele Mic, iar aprovizionarea şi informarea le-o făceau Picicu şi Niţu Pascu zis Raicu. (48)

Motivele pentru care trimişii lui Ion Tănase l-au căutat pe Vernichescu au fost următoarele: cu doar câteva zile în urmă, Spiru Blănaru a fost capturat de Securitate, cu o lună şi ceva mai devreme fusese omorât Uţă pe dealurile Brezoviţei şi fusese capturat Domăşneanu, mai demult a fost arestat şi Marineasa, iar Gheorghe Ionescu se retrăsese într-un loc ferit din sudul Banatului şi legătura cu el nu mai putea fi refăcută în acel moment. La întâlnire au luat parte Vernichescu, Iovănescu, Ioan Udrea, Brahonschi şi Voichiţa. Ei au căzut de acord să declanşeze simultan o revoltă populară în judeţele Timiş, Arad şi Severin, trebuind în acest scop să fie mobilizată populaţia sătească, iar partizanii urmând să aibă misiuni de organizare şi conducere a luptei. Brahonschi şi Voichiţa urmau să se ocupe de procurarea armamentului şi a muniţiei necesare. Udrea a primit misiunea de a organiza mobilizarea şi pregătirea oamenilor în vederea intrării lor în acţiune la data fixată (18 martie). (49)

Udrea, ajutat de Iosif Tocaci din Turnu Ruieni, se pregătea să trimită către Caransebeş o mulţime de ţărani din Borlova, Turnu Ruieni, Zerveşti, Zlagna, Dalci etc. Numai din Vârciorova se pregăteau să pornească spre Caransebeş circa 150 de ţărani pentru a pune stăpânire pe principalele instituţii ale statului, ca şi pe telefoane şi gară, în scopul alungării comuniştilor de la putere. (50) Armamentul promis nu a mai sosit însă, venind în schimb camioane cu trupe de Securitate înarmate, iar un avion de cercetare survola zona. Vernichescu şi restul grupului s-au refugiat în pădurea din apropiere. Satul a fost înconjurat şi controlat riguros de securişti, fiind arestaţi 50 de locuitori din Vârciorova. (51)

A doua zi a fugit şi învăţătorul Ioan Udrea, când a aflat că era căutat de maiorul Zoltan Kling. El s-a ascuns mai întâi în podul grajdului unui ţigan de la marginea satului, unde a rămas trei zile în fân. Apoi s-a ascuns chiar la el acasă, în cuptorul de pâine din bucătărie. În cele din urmă a fugit şi el în pădure, ca şi jandarmul Constantin Jumanca.

Aurel Vernichescu a fost prins la 15 mai 1949, când voia să intre la el în casă după mâncare. În preajma casei se afla un grup de securişti care pândeau permanent sosirea lui. Ivănescu a fost prins abia peste un an, la un sălaş de la locul numit Vâlcele. Udrea şi Jumanca au stat în bordeiul de la Dosu Mare până la 7 martie 1950, când au fost arestaţi, executând apoi 14 ani de închisoare. (52)

După anihilarea tuturor organizaţiilor anticomuniste amintite până acum, Securitatea nu a mai avut de înfruntat decât grupări de importanţă mai redusă, cu excepţia celei a lui Sfârloagă, care a rezistat până în anii 1953-1954. La 12 decembrie 1948, partizanii lui Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă au arborat pe faţada clădirii Sfatului popular din Mehadica drapelul regal al României Mari şi tabloul regelui Mihai. Înspăimântaţi de posibilele urmări ale acestei grave ofense la adresa regimului comunist, salariaţii de la primărie au încercat să dea jos tabloul şi drapelul, însă acest lucru era imposibil în acel moment, deoarece partizanii trăgeau asupra oricui ar fi încercat să ajungă până la ele. Seara, ei au continuat să tragă foc încrucişat pe deasupra Mehadicăi, pentru a-i intimida pe cei care ar mai fi încercat să se atingă de steag sau de tablou. Pe întuneric, învăţătorul Dumitru Gorgan şi soţia sa au mers la marginea comunei, pe o uliţă dosnică, pentru a vedea ce se întâmplă. Acolo se aflau câţiva partizani care trăgeau focuri de armă în sus, iar Gorgan s-a apropiat de ei, probabil pentru a-i întreba ceva. Atunci a fost împuşcat mortal, deoarece ei credeau că voia să tragă în ei cu un revolver. Totuşi, în aceeaşi noapte, secretarul provizoriu al primăriei, Achim Grozav, a reuşit să dea jos, cu multe riscuri, tabloul şi drapelul, dispărând apoi pentru mult timp din comună pentru a nu fi găsit de partizani. (53)

După ce, în noiembrie 1950, au încercat un atentat, nereuşit, asupra lui Zoltan Kling, cei doi conducători ai grupului, Sfârloagă şi Nicolae Ciurică, l-au capturat pe activistul de partid Miroslav Juca, şeful Exploatării de feldspat din Armeniş, în apropiere de Teregova. Ei l-au dus pe acesta la o colibă părăsită din zona învecinată, unde l-au silit să îşi înghită, filă cu filă, carnetul roşu de membru al Partidului Muncitoresc Român. Apoi i-au dat drumul, dar numai după ce a jurat că nu va mai face niciun rău. Aşa a şi făcut în continuare, îndreptându-se spre biserică şi spre credinţa în Dumnezeu. (54)

Un alt episod din activitatea acestui grup a fost asasinarea trădătoarei Anastasia Benghia (Stasia) zisă Soaţ, fosta soţie a partizanului Gheorghe Urdăreanu, care murise în lupta de la Pietrele Albe. Ea a chemat în noiembrie 1950 Securitatea la Domaşnea pentru a-i captura pe Sfârloagă şi Ciurică, dar aceştia au reuşit să fugă din încercuire. În continuare, ea umbla făţiş cu Securitatea prin sate, îmbrăcată şi în uniforma acesteia, participând la prinderea partizanilor pe care îi cunoştea, ca şi a oamenilor din grupul de sprijin, în întreaga iarnă a anilor 1950-1951. În urma acţiunilor ei, 20 de persoane au fost capturate de Securitate. Ca urmare, într-o seară din aprilie 1951, Sfârloagă şi Ion Bălică din Văliug au răpit-o de acasă, ducând-o la o stână de pe dealul Băută, către Rusca. Acolo au tăiat-o pe corp cu briceagul, punând pe tăieturi sare şi ţuică tare, astfel încât a murit în chinuri. Astfel era răzbunată trădarea. (55)

Probabil că tot despre grupul lui Sfârloagă aflaseră şi diplomaţii americani din România. În 1950, legaţia Statelor Unite de la Bucureşti alcătuia un raport în care evidenţia faptul că existau dovezi clare despre activitatea grupărilor organizate ale rezistenţei anticomuniste din România, şi în special din Banat. Astfel, se consemna că activau mai multe grupuri care operau de-a lungul frontierei cu Iugoslavia, dintre care unul atacase un convoi militar sovietic şi omorâse 42 de soldaţi ruşi! (56) Informaţii despre mişcarea de rezistenţă anticomunistă proveneau şi de la refugiaţii care treceau frontiera cu Iugoslavia. Cei care ajungeau pe această cale în Occident relatau în mod frecvent oficialităţilor americane, britanice şi iugoslave despre sprijinul pe care îl primiseră de la grupările clandestine care operau în Banat, în apropierea graniţei, între Oraviţa şi Timişoara. Asemenea dovezi au convins Oficiul pentru coordonare politică (OPC) american despre supravieţuirea unei rezistenţe active în România, care era capabilă să utilizeze în mod eficient eventualul sprijin material care ar fi fost primit din Occident. (57)

În această privinţă, se poate afirma cu certitudine faptul că, în afara celor câteva paraşutări efectuate de germani în lunile premergătoare încheierii celui de-al doilea război mondial, partizanii anticomunişti din Banat nu au mai primit niciun fel de sprijin concret din Occident. În ciuda intensei propagande radiofonice, care îndemna permanent la întărirea rezistenţei, democraţiile occidentale nu au ajutat cu nimic concret la aceasta. În special Uţă, dar şi ceilalţi conducători ai rezistenţei armate anticomuniste din Banat, aşteptaseră cu înfrigurare cel mai mic semn de susţinere. Acesta nu a venit însă, şi la jumătatea anilor ’50 puternica rezistenţă bănăţeană era complet îngenuncheată. Înăbuşirea de către trupele sovietice a revoluţiei anticomuniste maghiare din octombrie-noiembrie 1956, din nou fără ca occidentalii să acorde cel mai mic ajutor insurgenţilor, a pus capăt oricărei speranţe de succes a vreunei asemenea încercări în România. Mişcarea de partizani, împreună cu toate momentele tumultuoasei sale existenţe, intra definitiv în istorie. Acolo unde trebuie să i se acorde locul cuvenit.

 

 

 

Note:

1    Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc 1948-1965, Iaşi, 2001, p. 176.

2    Ibidem, p. 182.

3    Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Bucureşti, 1998, passim.

4    Mircea Rusnac, Procesul partizanilor anticomunişti din Banat (1949), în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 417-432; Idem, Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Banat (1945-1953), în loc. cit., nr. 16/II, 2003, p. 371-394.

5    Ion Hurtupan, Rezistenţa armată în Caraş-Severin, serial publicistic în Timpul gugulanului, Reşiţa, 1998-1999, episoadele intitulate Mişcarea legionară, în nr. din 10 aprilie 1998, şi Paraşutări în sprijinul partizanilor bănăţeni, în nr. din 16 octombrie 1998 (în continuare, vom menţiona numai titlul episodului şi data apariţiei).

6    Mişcarea legionară, 10 aprilie 1998.

7    Paraşutări în sprijinul partizanilor bănăţeni, 16 octombrie 1998.

8    Mişcarea legionară, 10 aprilie 1998.

9    Ibidem.

10  Ibidem.

11  Principalele grupuri înarmate din România, 24 aprilie 1998.

12  Ibidem.

13  Ibidem.

14  Magazin istoric, nr. 7/2002, p. 82.

15  Principalele grupuri înarmate din România, 24 aprilie 1998.

16  Arme şi muniţii, 1 mai 1998.

17  Petre Otu, Generalul Radu Bâldescu, în Magazin istoric, nr. 4/1998, p. 41.

18  Ibidem.

19  Ibidem, p. 41-42.

20  Ibidem, p. 42.

21  Ibidem.

22  Ibidem.

23  Organizarea şi planul de luptă al Securităţii, 8 mai 1998.

24  Ibidem.

25  Grupul de partizani condus de colonelul Ioan Uţă, 29 mai 1998.

26  Ibidem.

27  Ibidem.

28  Grupul de partizani condus de avocatul Spiru Blănaru, 22 mai 1998.

29  Organizarea şi planul de luptă al Securităţii, 8 mai 1998.

30  Grupul de partizani condus de avocatul Spiru Blănaru, 22 mai 1998.

31  Ibidem.

32  Organizarea şi planul de luptă al Securităţii, 8 mai 1998.

33  Ibidem.

34  Grupul de partizani condus de notarul Gheorghe Ionescu, 4 septembrie 1998.

35  Ibidem.

36  Ibidem.

37  Ibidem.

38  Grupul de partizani condus de Zaharia Marineasa, 15 mai 1998.

39  Ibidem.

40 Grupul de partizani condus de comandorul maior Petre Domăşneanu, 17 iulie 1998.

41  Ibidem.

42  Ibidem.

43  Ibidem.

44  Ibidem.

45 Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, 1996, p. 154.

46  Ibidem, p. 154-155.

47  Grupul armat din Vârciorova, condus de ing. Aurel Vernichescu, 31 iulie 1998.

48  Ibidem.

49  Ibidem.

50  Ibidem.

51  Ibidem.

52  Ibidem.

53 Mijloace de tortură şi intimidare a populaţiei, folosite de Securitate, 14 august 1998.

54  Grupul de partizani Sfârloagă-Ciurică, 25 septembrie 1998.

55  Ibidem.

56  Elizabeth Hazard, Războiul rece a început în România, în Magazin istoric, nr. 8/1996, p. 58.

57  Ibidem.

 

 

 

Mircea Rusnac – Rezistenţa anticomunistă din Banat pe Internet

17 iunie 2009

Internetul oferă numeroase posibilităţi de documentare şi de cercetare a celor mai diverse fenomene pentru specialiştii interesaţi, ca şi pentru publicul larg. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă tematica mişcării de rezistenţă anticomunistă din România, în general, şi din Banat, în special. Am încercat o sintetizare a unora dintre cele mai reprezentative site-uri care acoperă această problematică, cu comentarii proprii menite a corecta aprecierile sau aserţiunile care s-au dovedit exagerate sau chiar necorespunzătoare. În orice caz, cu toate plusurile şi minusurile inerente oricăror lucrări pe asemenea temă complexă, contribuţiile prezentate mai jos vin să întregească bibliografia vastei mişcări de partizani, care suscită un interes crescând, şi explicabil, din partea a numeroşi istorici şi scriitori.

 

Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România 1944-1962 (1)

 

 

Autorul prezintă pe scurt cele mai reprezentative grupări de rezistenţă armată din fiecare regiune a ţării în parte. Conform mărturiei sale introductive, a identificat 19 centre de rezistenţă armată anticomunistă din România, pe care le-a aranjat în ordinea cronologică a apariţiei. În cadrul fiecărei zone, grupurile de partizani au fost enumerate tot în ordinea apariţiei. El menţionează că s-a străduit să stabilească durata existenţei acestora, identificând conducătorii, numărul componenţilor şi un scurt istoric al faptelor.

                   Potrivit clasificării lui Adrian Brişcă, Banatul ocupă poziţia a doua, după Bucovina, în ordinea cronologică a apariţiei mişcării de rezistenţă, având şi cea mai lungă durată, respectiv din 1947 până în 1962. Aici putem aduce o primă corectură textului său, deoarece rezistenţa anticomunistă şi antisovietică din Banat a debutat încă din toamna anului 1944, imediat după 23 august, când au fost paraşutate din Germania grupurile legionare ale lui Iosif Găvăgină şi Filon Verca, împreună cu armamentul aferent. Brişcă enumeră în cadrul mişcării de rezistenţă bănăţene 12 grupuri de partizani. Primul este cel al colonelului Ion Uţă (mai 1947 – noiembrie 1949), autorul referindu-se, însă, în realitate, şi la grupurile lui Ion Duicu şi Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă, care l-au continuat pe acesta după uciderea colonelului, până în 1954. Mici erori sunt strecurate şi aici, de pildă că Ion Uţă ar fi fost prefectul judeţului Severin în 1943-1944, când de fapt el a ocupat această funcţie în 1941-1943, imediat după înfrângerea rebeliunii legionare. De aici şi explicaţia faptului, menţionat de autor, că „Spiru Blănaru i-a respins propunerea de a-şi uni forţele împotriva duşmanului comun.” Al doilea este grupul lui Aurel Vernichescu (mai 1947 – martie 1949). Prezentarea acestuia este corectă, menţionând că „în februarie 1949 a fost contactat de Ioan Tănase din Timişoara, care i-a cerut să intervină cu partizanii săi în noaptea de 18/19 martie 1949 spre a bloca circulaţia auto şi pe calea ferată prin trecătoarea Armeniş, înlesnind astfel reuşita răscoalei populare pentru eliberarea oraşelor Timişoara, Arad, Lugoj şi Caransebeş. Informată din timp, Securitatea i-a arestat cu o zi mai înainte pe conducătorii mişcării, printre care şi pe Aurel Vernichescu.”

                   Grupul al treilea în viziunea lui Adrian Brişcă este cel al lui Spiru Blănaru (vara 1947 – martie 1949). Este menţionată încălcarea pactului secret dintre legionari şi comunişti împotriva partidelor istorice din decembrie 1945 de către cei din urmă, din vara anului 1947, după lichidarea Partidului Naţional Ţărănesc. Este menţionat atacul dat în comun de grupările lui Spiru Blănaru şi Gheorghe Ionescu la 12-13 ianuarie 1949 asupra postului de jandarmi de la Teregova (în fapt, deja fusese creată Miliţia), soldat cu eliberarea unui partizan arestat (în realitate, au fost doi). Se precizează că împotriva lor au fost aduse trupe din batalioanele de Securitate de la Cluj şi Oradea, având loc lupta de la Pietrele Albe, unde „ţărăniştii şi legionarii luptă alături, eroic, dar sunt copleşiţi şi se împrăştie”. Grupul al patrulea este cel al lui Nicolae Popovici şi Nicolae Doran (1948-1950), format de asemenea din legionari. Se repetă greşeala prezentă şi în alte lucrări, potrivit căreia Doran ar fi lucrat la Biroul de Siguranţă Reşiţa, când el de fapt a lucrat la Oraviţa. Este amintită confruntarea cu jandarmii (de fapt, miliţieni) de la Mehadica, din toamna anului 1948.

                   Al cincilea grup, denumit Partizanii României Mari, a acţionat în septembrie 1948 – martie 1949. Este vorba de interesanta grupare a lui Ion Tănase, care nu a activat în munţi, ci în oraşele Timişoara şi Arad. Este menţionată difuzarea de către aceasta a mii de manifeste şapirografiate la Bucureşti, Arad şi Timişoara, ca şi plănuirea ocupării celor patru oraşe bănăţene în noaptea de 18-19 martie 1949, cu precizarea că: „La data stabilită, trebuiau atacate şi ocupate întreprinderile şi instituţiile din localităţile respective, în primul rând sediul Direcţiei Regionale a Securităţii Timişoara, precum şi sediile Securităţilor judeţene. Procurarea armamentului şi muniţiei era un obiectiv prioritar. Nu a fost neglijată atragerea ţărănimii la acţiune, prin formarea de nuclee de răsculaţi care să atace oraşele dinspre exterior. De altfel, alegerea datei pentru rebeliune corespundea cu ziua când se ţineau târgurile în oraşe.” Mai este amintită şi ramificaţia acestei grupări de pe şantierul Salva-Vişeu, care intenţiona să-i asasineze pe Ana Pauker şi Vasile Luca cu ocazia vizitei acestora din 6 martie 1949. Se mai specifica şi faptul că în subordinea organizaţiei lui Tănase mai erau grupurile studenţilor de la Politehnica şi Medicina din Timişoara, care erau „bine organizate”. Al şaselea era grupul comandorului Petre Domăşneanu (1948-1949). El a fost o vreme locţiitorul lui Spiru Blănaru, despărţindu-se ulterior de acesta şi formându-şi un grup propriu de şase partizani. Ei nu au stat însă doar la Iablaniţa până la arestare, cum spune Brişcă, ci au activat în întreaga plasă Orşova, reuşind un atac de senzaţie la Mehadia, care pe atunci era reşedinţa plasei.

                   Grupul al şaptelea era cel al lui Gheorghe Ionescu din Teregova (1949-1950). Acesta era doctor în drept şi teologie, căpitan în rezervă şi notar în Teregova. Nu era însă membru al P.N.Ţ., cum crede Brişcă, ci al P.N.L. Grupul său a luat fiinţă la 1 ianuarie 1949, cand mai mult de 50 de membri au depus jurământul în faţa preotului din sat (Alexandru Nicolici). Aici se afirmă corect că doi membri, şi nu unul, au fost în curând arestaţi, fiind interogaţi cu metode brutale. Ei au mărturisit tot ce ştiau, înainte de a fi eliberaţi de colegii lor în colaborare cu grupul lui Spiru Blănaru. Împreună au susţinut şi confruntarea armată cu Securitatea de la Pietrele Albe. Brişcă spune: „Acolo s-a înscris o pagină de glorie în rezistenţa anticomunistă. Comandantul a fost Gheorghe Ionescu, ajutor de comandant a fost Spiru Blănaru, agent de legătură Roşeţ Tudor, echipa de mitralieră Spiru Blănaru şi două ajutoare, echipa de intervenţie lt. Vasile Văluşescu şi două ajutoare, 5 echipe din 1+3 oameni. Doi partizani au fost ucişi, iar alţi doi au fost prinşi. Ceilalţi s-au împrăştiat în ordine, fiind acoperiţi de cei patru. Securiştii au avut doi ofiţeri, un plutonier şi un ostaş răniţi. Partizanii au refăcut echipele de luptă şi au rezistat până în anul 1954.” Gheorghe Ionescu şi-a format în curând un nou grup, împreună cu Vasile Văluşescu, Emil Purdelea şi alţi trei partizani, în Almăj, se cuvine a fi menţionat.

                   Sunt amintite apoi, în câteva cuvinte, următoarele grupuri bănăţene: dr. Emilian Wuc din Zorlenţu Mare (în fapt, se numea Ionel Vuc), Petre Ambruş (1949-1950), care acţiona în regiunea muntelui Vârful Bătrân din nordul judeţului Severin, cel al fraţilor Blaj (1948), despre care nu se aminteşte că au activat la Oraviţa şi în Almăj, şi grupul Ioan Târziu (1947-1954), format din avocatul Târziu şi prietenul său Ivănescu, refugiaţi în pădurile din Munţii Poiana Ruscăi. Nu se spune că aceştia erau de fapt continuatorii grupării lui Aurel Vernichescu. În sfârşit, şi este un merit al autorului, nu a fost uitat „ultimul partizan din România”, Ion Banda (1962). Acesta însă nu a fost împuşcat „în luptă cu Securitatea”, care în realitate nu a reuşit niciodată să îl găsească, ci de doi braconieri din Cornereva, după ce fusese sprijinit de consătenii săi din Rusca timp de 13 ani.

                   Dincolo de micile şi inerentele inadvertenţe, prezente de altfel în mai toate lucrările referitoare la aceste subiecte, analiza lui Adrian Brişcă are marele merit de a fi acordat Banatului locul care i se cuvine în cadrul mişcării de rezistenţă anticomunistă din România. Aici mişcarea de rezistenţă a avut cea mai îndelungată perioadă de existenţă, fiind, mai ales la început, şi cea mai puternică de pe teritoriul ţării, susţinând câteva confruntări extrem de dure cu autorităţile, care aveau sarcina de a o anihila înaintea lichidării altor mişcări similare din ţară. În acest context, se cuvine a fi menţionat faptul că în Banat au activat mult mai mult decât 12 grupuri de rezistenţă, inclusiv unele importante precum grupul Chera-Dârloni din Munţii Arinişului, grupurile fraţilor Duicu, cele de la Glimboca, Sălbăgel, Rugi etc.

 

Studiul nesemnat, intitulat Rezistenţa armată anticomunistă din România (2)

 

                        Acest studiu, făcând în special trimitere la mărturiile orale ale foştilor participanţi la mişcarea de partizani care au supravieţuit până în zilele noastre, acordă un spaţiu mult mai modest Banatului, dând prioritate grupurilor din Făgăraş, Muscel sau Bucovina. Din partea bănăţenilor, se face referire doar la mărturia lui Vasile Văluşescu, prezentat drept „din grupul Teregova, Banat” (fusese în grupul lui Gheorghe Ionescu, care conducea doar una dintre numeroasele organizaţii anticomuniste din zona Teregovei), potrivit căreia acesta a avut pe frontul de Răsărit revelaţia a ceea ce însemna comunismul. Reproducem declaraţia lui Văluşescu: „Majoritatea celor care au fost cu mine în Rusia credeau că mizeria care o-ntâlneau e datorită războiului. Eu am stat de vorbă cu mulţi cetăţeni de acolo. Şi mi-am dat seama că acest dezastru e cauzat de regimul comunist care a stăpânit la ei. Şi am ajuns să-mi dau seama că suntem în aceeaşi situaţie. Şi asta m-a făcut să iau calea munţilor, in-di-fe-rent care va fi rezultatul! Lucru clar: preferam moartea vieţii care ni se oferea!!” Către finalul studiului mai este inserată şi o a doua mărturie a lui Văluşescu, ca un exemplu al faptului că „puţini au fost cei care au căzut întâmplător în mâinile Securităţii, fără a fi trădaţi”. El venise acasă la părinţi doar pentru câteva ore, însă locuinţa era demult supravegheată. Mărturia privind modul cum a fost arestat sună în felul următor: „Aveam un adăpost foarte bine aranjat. N-am putut să stau în acest adăpost, pentru că era mucegăit, şi am intrat în clipa în care ei băteau la uşă. Dar el era aşa aranjat, că atuncea când închid uşa acelui chepeng (acel adăpost era sub sufrageria noastră), dintr-o nebăgare de seamă covorul s-a prins între uşa chepengului şi duşumea. Când au intrat înăuntru, şi-au dat seama că sunt acolo. Mi-am dat seama şi eu că nu mai există altă soluţie. Am ieşit şi am fost dus la Caransebeş.”

                   Concluzia trasă de acest studiu, mai modest din punctul de vedere al sintetizării informaţiilor, dar având meritul că a folosit propriile declaraţii ale foştilor partizani, era că “speranţa pe care partizanii, prin simpla lor existenţă, o întreţineau în rândul populaţiei era ultima redută în faţa comunizării României.” Într-adevăr, impactul psihologic exercitat de mişcarea de rezistenţă anticomunistă atât asupra populaţiei, pe de o parte, cât şi asupra autorităţilor, de cealaltă, a fost cel puţin la fel de important ca şi acţiunile propriu-zise întreprinse.

 

Atanasie Berzescu, Grupul de rezistenţă armată împotriva comunismului din comuna Teregova, Banat, 1948-1949 (reprodus din Gazeta de Vest din august 1992, consemnat de Nicolae Niţă) (3)

 

                   Este un izvor extrem de important, reprezentând mărturia reprodusă ad-litteram a fostului partizan Atanasie Berzescu din Teregova. Informaţiile prezentate de acesta sunt extrem de importante. Astăzi, datele prezentate în acest document sunt bine cunoscute de cercetătorii mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat şi din România, însă în momentul publicării lor pentru prima oară, în 1992, ele marcau un adevărat punct de pornire în acest domeniu extrem de complex. Acum suntem chiar în măsură de a corecta unele informaţii prezentate aici, deformate probabil din cauza trecerii atâtor ani din momentul derulării faptelor. În primul rând, nu se mai poate susţine azi, cum făcea autorul în introducerea mărturiei sale, că la Teregova ar fi funcţionat o singură organizaţie de rezistenţă, din care ar fi făcut parte şi Spiru Blănaru, şi Petre Domăşneanu, şi Gheorghe Ionescu, şi colonelul Ion Uţă. Este fapt demonstrat că acesta din urmă, deşi, cum spune şi Berzescu, „nu a vrut grup separat”, nu a fost în realitate niciodată într-un grup comun cu ceilalţi conducători. De altfel, nici Domăşneanu şi nici Ionescu nu au rămas prea mult timp laolaltă cu Spiru Blănaru, primul despărţindu-se de acesta înainte de lupta de la Pietrele Albe, iar cel de-al doilea, forţat de împrejurări, după această luptă.

                   Autorul relatează amănunţit atacul dat asupra Postului de Miliţie din Teregova (pe care însă îl confundă cu Primăria), când s-au folosit grenade şi o mitralieră. „Toţi ostaşii şi jandarmii au fugit care-ncotro, împreună cu ofiţerii de pază. Partizanii au intrat în Primărie şi au eliberat pe cei doi arestaţi.” El însuşi făcea parte din grupul de sprijin, care s-a mobilizat pentru a-i ajuta, aprovizionându-i cu arme şi alimente: „Zilnic se făcea drum în pădure, pe căi ocolite. Unul câte unul, cei din comună se duceau în grupul lui Spiru Blănaru.” El a făcut acest lucru la 23 ianuarie 1949, pe dealul Tomnatica, la 7 km de Teregova şi la 15 km de Slatina-Timiş. „În toate comunele din jur se înstăpânise o atmosferă grea. Un neastâmpăr ne cuprinsese pe noi toţi, care ne angajaserăm în luptă. Era multă speranţă şi nestrămutată credinţă că vom birui. Toţi ne rugam şi nădăjduiam în mai bine. Cale de întoarcere nu mai aveam. Lupta împotriva comunismului trebuia dusă chiar cu preţul vieţii. Simţeam cu toţii că moartea ne dădea târcoale. Noi eram puţini. Ei erau mulţi. Stalin, prin armata lui, era în spatele lor. Noi, cei puţini, aveam credinţa în Dumnezeu şi misiunea noastră de a apăra credinţa, neamul şi ţara.”

                   Arestarea sa s-a produs la 25 ianuarie 1949, fiind ridicat de Securitate chiar de la catedră, la Slatina-Timiş. După câte ştia el, grupul refuza să răspundă la provocările Securităţii şi să dea un atac frontal, preferând să se retragă spre graniţa cu Iugoslavia. Doar dacă ar fi fost atacaţi, ar fi răspuns prin luptă. Este apoi redată componenţa grupului lui Spiru Blănaru de la începutul lunii februarie 1949, acesta cuprinzând 21 de membri din Teregova, 4 din Domaşnea şi 2 din Feneş. Grupul de sprijin era format din 22 de membri din Teregova, 4 din Rusca şi 2 din Feneş. Pe o listă separată erau menţionaţi cei şase membri activi ai grupului Spiru Blănaru care mai trăiau în 1992, şi care se adăugau celor 27 care erau morţi. Aceştia şase erau: Petru Berzescu-Berda, Ion Berzescu-Berda, Gheorghe Ivănici şi Nicolae Ciurică din Teregova, Anişoara Horescu din Domaşnea şi Vasile Văluşescu din Prigor. Lor li se mai adăugau cei aflaţi încă în viaţă din grupul de sprijin, respectiv 18 din Teregova şi 5 din Domaşnea. Alţi luptători, morţi, proveneau din Teregova, Feneş, Armeniş, Domaşnea, Luncaviţa, Cornea, Plugova şi Caransebeş.

                   Berzescu a avut onestitatea de a aminti şi existenţa anterioară a altui grup, cel al lui Zaharia Marineasa, care a şi înfruntat „primele ciocniri armate” cu autorităţile, la Băile Herculane, dar nu „la începutul anului 1948”, cum afirma el, ci în luna august a acelui an. Totodată, el adăuga: „Cei din grupul respectiv au scăpat de pedeapsa capitală, întrucât nu era apărută legea de condamnare la moarte.” Sunt enumeraţi 18 membri ai acestui grup, cu precizarea că au fost mai mulţi. Un adevăr este şi faptul că: „Deşi aceste grupuri au căzut pe rând, la intervale de timp, ele au făcut parte din aceeaşi organizaţie, şefii şi majoritatea membrilor fiind vechi prieteni şi camarazi.” El este valabil pentru legionari şi exclude cazul grupului colonelului Ion Uţă, cu care legionarii, şi în primul rând Spiru Blănaru, nu voiau să se contopească.

                   Deşi preciza mai sus că fusese arestat încă din 25 ianuarie 1949, Berzescu povesteşte lupta de la Pietrele Albe la persoana întâi plural, ca şi cum ar fi luat parte la ea. Chiar dacă nu a fost aşa, informaţiile sunt foarte interesante şi ele provin, dacă nu din experienţa personală, în mod sigur din cea a colegilor săi. Partizanii se aşezaseră în linie de apărare, iar securiştii au deschis focul mai întâi asupra flancului stâng al grupului. Atacul a fost însă respins cu ajutorul mitralierei de care dispuneau partizanii, unde acţionau fraţii Ion Berzescu-Berda (trăgător) şi Petru Berzescu-Berda (încărcător), sub conducerea lui Spiru Blănaru. „Au căzut mulţi morţi de partea Securităţii”, este convingerea lui, deşi autorităţile nu au recunoscut în total decât trei răniţi. Atunci atacul a fost reorientat asupra flancului drept, unde  s-a făcut o breşă, pierind doi partizani. Apropiindu-se seara, „grupul a făcut o manevră de retragere organizată, derutând Securitatea prin susţinerea retragerii cu foc continuu de către centrul de apărare a liniei de luptă. Lupta a durat până târziu în noapte. Securitatea era hărţuită din toate părţile de grupuri de câte trei partizani. În adâncul nopţii, partizanii au reuşit să scape de urmărire. Se aşteptau la un alt atac, mai bine pus la punct.” O nouă eroare apare cu ocazia menţionării lui Domăşneanu ca participant la bătălia de la Pietrele Albe. Acesta se despărţise de câteva luni de grupul lui Spiru Blănaru şi la ora bătăliei era deja în mâinile Securităţii, după ce fusese capturat împreună cu aproape toţi oamenii săi la Valea Bolvaşniţa. Nici Gheorghe Ionescu nu a plecat spre Orşova după luptă, ci spre Almăj. Interesant că şi Berzescu, exprimând punctul de vedere al partizanilor, considera că Securitatea fusese înfrântă la Pietrele Albe, deşi partizanii au fost cei care au fugit în cele din urmă de la locul bătăliei, lăsând doi morţi şi doi prizonieri. Documentele emise de conducerea Securităţii, publicate şi ele în ultimii ani, tratau de asemenea bătălia de la Pietrele Albe drept o înfrângere. În această privinţă, opiniile celor două tabere coincideau, în ciuda situaţiei de pe teren. În cel mai bun caz, judecând din perspectiva partizanilor, se poate spune că lupta s-a terminat nedecis. Victoria lor era însă mai degrabă una de ordin moral, constând în faptul că marea lor majoritate au reuşit să scape teferi din încleştare. Pentru Securitate era o înfrângere faptul că, deşi mobilizase efective impresionante, a ratat deplorabil obiectivul anihilării întregului grup şi s-a ales doar cu doi prizonieri de mai mică importanţă.

                   Lupta de la Pietrele Albe a fost urmată de cea de la Târşitura de lângă Feneş, unde Spiru Blănaru, din nou încolţit, a organizat un alt dispozitiv de apărare, dar acum dispunea de mult mai puţini oameni, întrucât grupul se despărţise pentru a rezista mai bine, iar Securitatea îşi consolidase efectivele în întreaga zonă. A fost ucis în luptă Ion Caraiman, iar Spiru Blănaru a fost rănit la picior. Ceilalţi doi membri prezenţi, Petru Berzescu şi Iacob Cimpoca, au reuşit să se retragă, trăgând cu armele. Spiru Blănaru a fost capturat şi dus la Securitatea din Caransebeş. Contrar altor mărturii, Atanasie Berzescu susţine că „nu a încercat nici o sinucidere cu grenada”. În timpul luptei de la Feneş, fuseseră urmăriţi şi de aviaţie. Ceilalţi au fost prinşi la Teregova şi Domaşnea. O ultimă încercare de rezistenţă a avut loc din partea lui Iovan Berzescu I şi Horea Smultea, la 13 şi 14 martie 1949, pe dealul Doranie, spre nord-est de Teregova, căzând amândoi în luptă. Altă greşeală: „Cei care au scăpat de urmărire au ajuns în grupul Uţă.” Uţă era mort la acea dată, iar grupul său decimat. Supravieţuitorii ambelor grupuri  s-au reunit, unii sub conducerea lui Ion Duicu, alţii sub cea a lui Nistor Gărbin. În sfârşit, Berzescu mai face o afirmaţie care deocamdată nu a fost confirmată şi de alte surse şi nu poate fi luată în considerare decât simbolic: „În analele O.N.U., ei (partizanii) sunt menţionaţi de către ministrul de externe al U.R.S.S. (Molotov sau Vâşinski? Schimbarea s-a produs în acel an) ca:  «bandiţii de pe dealurile Teregovei, care luptă împotriva comunismului».”

                  

Nicolae Niţă, Martirii ne veghează din ceruri, cap. 5 (4)

 

                   Lucrarea lui Nicolae Niţă se referă la partizanii de provenienţă legionară care au activat în rezistenţa armată anticomunistă de pe întreg teritoriul ţării. Un pasaj destul de scurt, raportat la lungimea totală a textului, face referire la organizaţiile legionare de rezistenţă din Banat, conduse de Filon Verca şi de Spiru Blănaru. Deşi „încropite în pripă”, noile organizaţii au putut supravieţui grupându-se în jurul celor vechi, „cu tradiţie de-acum”, cum le numea avocatul Spiru Blănaru, şeful partizanilor legionari din Banatul de sud. Autorul aminteşte faptul că în momentul declanşării arestărilor masive de legionari „de la începutul lunii mai 1948” (în realitate, din 15 mai), organizaţia legionară din Banat era condusă de Filon Verca. Este citată şi lucrarea memorialistică a acestuia, intitulată Paraşutaţi în România vândută (rezistenţa română 1944-1948), vol. I, apărută la Madrid, în anul 1987. Filon Verca fusese arestat la 10 iulie, fiind închis la sediul Securităţii din Timişoara. De acolo, el a reuşit să evadeze la 22 august, refugiindu-se în sudul Banatului (de fapt, în comuna sa natală, Petroşniţa), „unde încercase să formeze o grupă de rezistenţă”. Relatarea lui Nicolae Niţă continuă astfel: „Nevoit în cele din urmă să fugă peste graniţă, lasă comanda lui Spiru Blănaru, căruia, prin legionarul Teodor Roman, îi transmite ordinul de a trece la organizarea de grupe de rezistenţă armată.” Conform acestui autor, „grupa de rezistenţă” a lui Spiru Blănaru s-ar fi constituit abia la începutul lunii octombrie 1948, după care „Spiru Blănaru începuse lupta, băgând groaza în trupele Securităţii…” Totuşi, „planul unei revolte generale în Caransebeş în martie 1949 eşuase…” Trebuie precizat că acest plan nu avea nici o legătură cu Spiru Blănaru, care activa mult mai la sud, în zona Teregovei şi a Semenicului. Planul de ridicare generală la revoltă a bănăţenilor fusese elaborat de gruparea din Timişoara şi Arad, condusă de Ion Tănase, fiind ulterior asociată şi cea a inginerului Aurel Vernichescu, care trebuia să acopere zona Caransebeşului. Lupta de la Pietrele Albe şi anihilarea ulterioară a organizaţiei lui Spiru Blănaru sunt descrise astfel: „În 22 februarie, partizanii interceptaseră doi agenţi ai Securităţii trimişi ca momeală şi sunt la rândul lor descoperiţi. În luptele care au loc în acea noapte la Corcanul, în apropiere de Teregova, doi dintre partizani cad în luptă; alţi doi sunt capturaţi în viaţă, restul dispersându-se în păduri. Comandorul Domăşneanu şi alţi cinci partizani sunt şi ei prinşi. Puţin după aceea, numeroasele efective ale trupelor Securităţii trimise în zonă reuşesc să descopere în apropiere de Teregova, în seara zilei de 12 martie 1949, alţi doi partizani: Spiru Blănaru şi Romulus Mariţescu. Spiru Blănaru luptă până la ultimul său glonţ, fiind capturat în viaţă, după ce în prealabil încearcă să se sinucidă cu ultima grenadă rămasă, dar care nu se aprinde să explodeze. Mariţescu era capturat şi el în seara zilei următoare…” Cu aceasta, fragmentul privitor la mişcarea de rezistenţă din Banat a luat sfârşit.

                   Comentarii: cei doi agenţi ai Securităţii nu au fost doar „interceptaţi”, ci şi executaţi de partizani. În acel moment, erau descoperiţi de securiştii alertaţi de fiul unuia dintre cei doi, pe care partizanii îl lăsaseră să plece. Luptele, evident, nu au avut loc la Corcanul, ci la Pietrele Albe, denumire sub care sunt acum cunoscute de către întreaga istoriografie a mişcării de partizani. Şi aici este repetată aserţiunea conform cărora la Pietrele Albe ar fi luptat şi comandorul Domăşneanu, care se despărţise de Spiru Blănaru din decembrie 1948 şi fusese capturat la Valea Bolvaşniţa încă din 7-8 februarie 1949, pe când lupta de aici a avut loc la 22-23 februarie. Întregul său grup era format din şase membri, dar nu toţi au fost capturaţi odată cu Domăşneanu, ci numai patru. Spiru Blănaru n-a fost apoi descoperit de Securitate „în apropiere de Teregova”, ci la Feneş. Lângă el se aflau mai mulţi partizani, nu doar Romulus Mariţescu. Chestiunea tentativei sale de a se sinucide „cu ultima grenadă rămasă” este, după cum s-a văzut şi aici, destul de controversată. În rest, totul e perfect…

 

Marius Oprea, Pişa-ne-am pă mormântul lor (portrete de securişti), extras din revista „Tiuk!” (5)

 

                        Marius Oprea schiţează, folosind toate informaţiile cunoscute până la această oră, portretul securistului Aurel Moiş, vânătorul de partizani din Munţii Banatului. Până în prezent, nu se cunosc nici data naşterii şi nici dacă şi când Moiş a decedat. Biografia sa este însă una exemplară pentru un securist pur-sânge. El provenea din vechea Siguranţă, iar din 1946 era şeful Biroului de Siguranţă din Chestura de Poliţie Timişoara. „A condus începând din 15 februarie 1949 operaţiunile de capturare a grupului Spiru Blănaru, în urma atacului pe care acesta l-a dat asupra postului de Poliţie de la Teregova.” Tot el a condus în vara anului 1949 intensele acţiuni de reprimare a mişcărilor ţărăneşti din judeţele Arad şi Bihor. Într-un „studiu informativ” pe care l-a redactat probabil chiar el la 12 august 1949, se solicita ca participanţii la răscoale „să fie executaţi”, iar împotriva lor „să se întrebuinţeze focul, urmărindu-se lichidarea capilor acestor bande”. În acest scop, din fiecare localitate participantă la răscoale „se vor ridica capii acestor acţiuni (în lipsă, familiile acestora) şi câte 10-15 familii de chiaburi, afirmaţi ca duşmani ai poporului.” El mai sublinia, totodată, cu justificată mândrie, că „în timpul operaţiunilor au fost executaţi în regiunea Oradea 16 chiaburi, iar în regiunea Arad 12 chiaburi.” Conform unor mărturii ale foştilor deţinuţi politici, Moiş îşi manifesta sadismul la anchete: „îşi va face o nedorită faimă prin bătutul la tălpi al arestaţilor”. Întrunind asemenea „calităţi”, el a fost promovat în 1952 în funcţia de şef al Direcţiei Generale de Securitate Timişoara, succedându-i acolo nu mai puţin funestului său camarad Koloman Ambruş, care a fost transferat la Braşov. Şi el va ajunge la Braşov, fiind numit la sfârşitul anului 1953 şeful Securităţii de acolo. Transferarea celor doi satrapi de la Timişoara la Braşov nu a fost deloc întâmplătoare, ea având loc „datorită experienţei dovedite în lupta împotriva grupurilor de rezistenţă din munţi, prin eliminarea partizanilor bănăţeni, în vederea anihilării grupului Gavrilă din Munţii Făgăraşului.” În realitate, deşi cei doi gealaţi, împreună cu companionul lor Zoltan Kling, şeful Securităţii judeţului Severin de la Lugoj, dăduseră lovituri catastrofale organizaţiilor de rezistenţă anticomunistă din Banat, aceasta era, în 1953, departe de a fi fost „eliminată” complet. Este cunoscut cazul grupului condus de Gheorghe Beg la Zorlenţu Mare, care a rezistat 10-11 ani, până în 1958-1959, sau al solitarului Ion Banda de la Rusca, „ultimul partizan din România”, care nu a fost niciodată descoperit sau capturat de Securitate, fiind ucis de doi braconieri de la Cornereva abia în 1962.

                   Obţinând „mari succese” în lupta împotriva partizanilor făgărăşeni prin capturarea a 13 dintre ei, iar dintre aceştia, şase fiind executaţi, Moiş a fost avansat, în 1957, fiind detaşat la Direcţia de Informaţii Externe. Mai târziu, a fost trecut în cadrul armatei, fiind „recompensat prin trimiterea sa ca ataşat militar la ambasada R.P.R. din Republica Federală Germania”. O biografie exemplară de brută care a fost în stare să calce peste cadavre pentru a parveni în funcţii cât mai înalte şi a-şi manifesta servilismul faţă de regimul inuman adus la noi de tancurile puterii ocupante. Poate un plus de curaj s-ar fi cuvenit lui Marius Oprea pentru a menţiona un fapt nu lipsit de importanţă, anume că întreaga triadă a marilor zbiri securişti din Banat din perioada stalinistă, care au însângerat regiunea prin crimele lor abominabile, respectiv Koloman Ambruş, Aurel Moiş şi Zoltan Kling, erau de aceeaşi naţionalitate: evrei. Aceasta nu reprezintă nici pe departe o tentativă de culpabilizare a etniei respective, însă adevărul trebuie spus cu curaj pentru a se evita repetarea unor fenomene la fel de reprobabile precum cele din România anilor ’50. În acei ani, un mare număr de indivizi declasaţi şi sadici, adevărate otrepe, indiferent de naţionalitatea pe care o aveau sau de zona socială din care proveneau, au comis crime abominabile împotriva umanităţii, reprezentate în acest caz de poporul român în ansamblu, care a avut de îndurat suferinţe fără precedent în istoria sa. Republica Populară Română nu putea avea o ambasadă în Republica Federală Germania pentru simplul motiv că relaţiile diplomatice între cele două ţări au fost stabilite abia în 1967, când statul român avea deja titulatura de Republica Socialistă România (din 1965). Despre Moiş se mai poate spune doar că, pe la mijlocul anilor ’90, mai trăia liniştit la Bucureşti, beneficiind de o pensie grasă acordată de statul de drept. După cum era de aşteptat, declara tuturor celor cu care avea de a face că nu îşi mai amintea nimic din perioada în care fusese mare vânător de partizani anticomunişti în munţii României.

                   Cât despre titlul ales de autor, orice comentariu ar fi de prisos.

 

 

 

Note:

1    http://www.miscarea.net/Brisca.htm

2    http://miscarea.net/rezistenta.html

3    http://pages.prodigy.net/nnita/rezisten.htm

4     http://www.miscarea.net/martirii_ne_vegheaza4.html

5    http://www.tiuk.reea.net/5/31.html

Mircea Rusnac – “Al doilea nivel” al mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat

17 iunie 2009

Până acum ne-am străduit să prezentăm situaţia şi evenimentele petrecute în zona mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat, care a îmbrăcat, putem spune astăzi cu toată certitudinea, o dimensiune la nivel naţional. Puternicele grupări care au creat atâtea probleme autorităţilor comuniste au făcut faima regiunii, plasând-o pe un loc de frunte în rezistenţa acelor ani. Însă meritul bănăţenilor nu se opreşte aici. Rezistenţa anticomunistă bănăţeană a avut atât o amploare la nivel naţional, cât şi o profunzime remarcabilă în sânul societăţii regiunii. Grupările de care ne-am ocupat până acum reprezintă doar primul nivel al mişcării. În continuare, vom face o incursiune în ceea ce am numit „al doilea nivel” al acesteia, cel aflat de multe ori în umbra primului, dar fără de care nu ne îndoim că nu ar fi putut exista nici celălalt. Este vorba de multe alte grupări care acţionau în acei ani în Banat, aparent de o mai mică importanţă, dar care, puse alături de cele prezentate până acum, ne vor demonstra că în Banat rezistenţa anticomunistă a fost aproape un fenomen de masă, că ea s-a manifestat adesea până la nivelul omului de rând, aflat singur în calea greutăţilor.

Chiar într-o sinteză informativă a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului din 21 octombrie 1948 se recunoştea că „în acţiunea de «partizanat», dusă în strânsă colaborare cu organizaţiile subversive, fugarii politici coboară adeseori de la munte, făcând în satele vizitate propagandă antiguvernamentală.” (1) Într-adevăr, acest al doilea nivel al rezistenţei cuprinde mai puţine fapte eroice decât primul, în special din cauza faptului că acesta era compus din grupuri mai puţin consistente numeric şi mai slab organizate decât grupările mari. De multe ori, grupurile celui de-al doilea nivel cuprindeau în primul rând fugari din faţa represiunii comuniste şi mai puţin luptători încercaţi.

De multe asemenea mini-grupări sau doar tentative de grupări mai putem afla acum unele informaţii doar din documentele autorităţilor. Astfel, de exemplu, la 12 septembrie 1948, Secretariatul general pentru trupe al Direcţiei Regionale de Securitate din Timişoara semnala prezenţa unei organizaţii care se intitula Partizanii lui Tito, în pădurea din zona comunelor Vărădia şi Mercina. (2) Membrii acesteia vor fi fost desigur sârbi. Tot în sudul Banatului mai era prezentă şi o altă organizaţie, intitulată Mişcarea Naţională de Rezistenţă pentru Patrie şi Rege, care a lansat un manifest la 8 octombrie 1948, adresat muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor, ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor. În textul acestui manifest, căderea comunismului era considerată ca fiind iminentă. (3)

Tot în 1948 era semnalat un mic grup de partizani, la origine legionari, în zona de nord a judeţului Severin, sub conducerea doctorului Petre Ambruş. El era constituit din cinci membri, care au acţionat până în 1950 în regiunea muntelui Vârful Bătrân din acea zonă. (4)

În privinţa legionarilor, trebuie să precizăm din nou că, imediat după terminarea războiului, conducătorii P.C.R. au încheiat cu aceştia un acord secret de colaborare, incluzându-i şi pe cei paraşutaţi din Germania în ultimele luni. S-a decretat că aceia care au deţinut arme şi le vor preda nu vor fi pedepsiţi în niciun fel. În consecinţă, mulţi legionari şi-au predat armele, dar alţii totuşi nu au făcut-o. Însă o relativă acalmie în relaţiile dintre comunişti şi legionari s-a menţinut până la alegerile din noiembrie 1946. Imediat după desfăşurarea şi „câştigarea” lor, arestările au reînceput în rândurile legionarilor. Tot atunci s-au mărit şi cotele impuse ţăranilor la cereale, carne şi lapte, ca şi impozitele. Toate acestea au concurat la închegarea unei tot mai largi opoziţii făţişe, care a început să se organizeze din 1947.

Un grup constituit în special din legionari a fost cel condus de Doran şi Popovici, despre care există relatări mai amănunţite. După cum relata un fost membru al grupării, Avram Gîru, Nicolae Doran, originar din comuna Ciclova Română, revenea din armată la încheierea războiului şi deja de atunci intenţiona să înfiinţeze o organizaţie de rezistenţă împreună cu vechii săi colegi din Frăţia de cruce: Nicolae Caragea, Ilie Dancea şi Avram Gîru. Însă Doran voia să urmeze cursurile unei facultăţi de drept la fără frecvenţă şi pentru aceasta trebuia să îşi găsească un loc de muncă. Astfel, el a devenit agent de Poliţie la Biroul de Siguranţă din Oraviţa. Din acest post, el era în măsură să cunoască toate acţiunile care urmau a fi întreprinse împotriva rezistenţei. (5) În 1945 au evadat de la Aiud Nicolae Popovici şi Alexandru Dobrin, care s-au alăturat şi ei grupului.

În 1947, după falsificarea alegerilor, un mare număr de legionari, atât localnici (din Ciclova Montană, Ciclova Română, Oraviţa, Comorâşte, Cacova, Mercina, Răcăjdia, Ciuchici, Rusova, Nicolinţ, Socolari, Slatina-Nera şi Anina), cât şi veniţi din Bucureşti şi Timişoara,     s-au întrunit la Peştera Rolului, sub conducerea lui Popovici. A doua zi, întregul grup s-a deplasat în zona dintre Crivina şi valea Minişului, apoi componenţii săi s-au retras la casele lor, în aşteptarea declanşării acţiunilor. (6)

În 14-15 mai 1948, autorităţile comuniste au trecut la arestarea masivă a tuturor legionarilor din ţară. Aflând despre aceasta, ca şi despre faptul că şi el însuşi se afla pe listă, Doran a dezertat din serviciu şi şi-a anunţat colegii de organizaţie, fugind împreună cu ei. Aveau şi armament pregătit din vreme. Ei s-au retras în pădurile din dreptul localităţilor Ciclova Română, Ciclova Montană, Potoc, Socolari, Răcăjdia şi înspre zona Bozoviciului (iulie 1948). Conform datelor autorităţilor, grupul cuprindea opt membri, şi chiar acestea recunoşteau că ei nu au comis nici jafuri şi nici acte de terorism. (7) Popovici se deplasa adeseori la Bucureşti, unde ţinea legătura cu Ştefan Florescu zis Puiu, (8) care făcea parte dintr-o grupare legionară de rezistenţă. (9)

În noaptea de 22-23 august 1948, gruparea lui Doran a fost atacată în apropiere de Oraviţa de organele de Siguranţă. Doran a ripostat acestui atac, ordonând deschiderea focului. În confruntare a fost ucis partizanul Brindescu, originar din Timişoara. Autorităţile au avut pierderi mai grele, fiind ucis plutonierul-major Ioan Ion din Comandamentul teritorial Caraş, şi rănit la picior sublocotenentul Raichici. (10) În continuare, în păduri au rămas efectiv doar şapte membri ai grupului, respectiv Nicolae Doran, Nicolae Caragea, Ilie Dancea, Gheorghe Stoia, Pavel Cotârlă (toţi din Ciclova Română), Nicolae Popovici (din Bucureşti) şi Ion Chirilă (din Ciuchici). (11)

Popovici şi Chirilă vor fugi în curând la Timişoara, unde primul a fost împuşcat mortal de Securitate în cursul unei operaţiuni desfăşurate în decembrie 1948. Tot atunci, Chirilă a fost capturat şi condamnat la 20 ani de închisoare. (12) După cum susţinea Avram Gîru, toate aceste lovituri se datorau trădării lui Alexandru Dobrin, datorită căruia şi alţi numeroşi partizani au fost arestaţi. Doran a mai rămas cu un grup de doar trei oameni: el, Caragea şi Dancea, cu care a continuat să activeze în jurul Oraviţei şi Reşiţei.

În ianuarie 1949, micul grup a avut o nouă confruntare cu securiştii, lângă sălaşul lui Nicolae Penţa de la Răcăjdia, care îi trădase după ce a fost prins. Au participat la luptă soldaţi din Batalionul de intervenţie al Securităţii, împreună cu securiştii de la Oraviţa. După schimbul de focuri,   s-au înregistrat patru soldaţi morţi şi mai mulţi răniţi. În realitate, securiştii s-au împuşcat între ei, deoarece erau dispuşi în careu cu scopul de a prinde la mijloc micul grup de partizani. (13) Aceştia au profitat de derută, reuşind să scape din încercuire.

Grupul peregrina acum prin localităţile Ciclova Română, Ilidia, Socolari, sau prin bordeie săpate în câmp în timpul verii. A reuşit să fie infiltrat în rândurile Securităţii Gheorghe Suru din Ilidia, care îi informa asupra mişcărilor acesteia. (14) Ilie Dancea l-a împuşcat mortal pe Andrei Ilia, informator al Securităţii. După aceasta, Securitatea şi-a intensificat acţiunile de lichidare a grupului.

La 24 noiembrie 1949, Gîru a fost arestat la Cluj, unde făcea armata, şi dus la Timişoara, fiind anchetat de însuşi colonelul Moiş. A fost condamnat la 8 ani, iar Penţa, arestat şi el, la 7. Alte 12 persoane au primit între unu şi patru ani. Caragea a fost capturat la 27 octombrie 1949, fiind rănit în casa lui Nicolae Murgu din Ilidia. Au mai scăpat numai Doran şi Dancea. A urmat un nou val de arestări în localităţile din jurul Oraviţei. (15)

Doran şi Dancea s-au ascuns acasă la avocatul  Martin Bălan din Răchitova, care fugise iniţial în Iugoslavia, dar fusese returnat de grănicerii sârbi. Cum însă securiştii nu au fost înştiinţaţi de sârbi despre returnarea lui, nu îl mai căutau, astfel încât el stătea ascuns acasă împreună cu cei doi partizani. Dar în iarna anilor 1950-1951, ei au fost trădaţi de Petre Novăcescu din Ciclova Montană. Au fost arestaţi toţi trei în ianuarie 1951. Întregul grup care mai rămăsese a fost judecat de către Tribunalul militar din Timişoara, fiind condamnaţi astfel: Nicolae Doran şi Ilie Dancea la moarte, Nicolae Caragea şi Pavel Andrei la câte 20 de ani, Gheorghe Suru, Ion Andrei şi Gheorghe Băieşu la câte 12 ani, Nicolae Murgu la 5 ani şi alţii între doi şi patru ani. După trei zile, primii doi au fost executaţi. Caragea a supravieţuit în închisoare până la graţierea din 1964. (16)

Membrii acestui grup au fost: Nicolae Doran, Nicolae Popovici, Ilie Dancea, Nicolae Caragea, Nicolae Gîru, Avram Gîru, Pavel Cotârlă, Vasile Martin, Vasile Măran, Pavel Brânzei, Maxim Pârcea, Vichente Dancea, Pavel Andrei, Cornel Lazăr, Nicolae Zarcula, Nicolae Irimia, Adam Măran, Nicolae Murgu, Gheorghe Stoia, Ştefan Luca, Valeriu Lazăr, Ion Andrei, Constantin Coniac, Luca Damaschin, Ioan Botişan, Paul Cojan, Dica Paul Botoş, Strein Olaru, Octavian Botoş, Puiu Roşu, Ion Chirilă şi Nicolae Penţa. (17)

Grupuri mai mici, tot de factură legionară, au mai existat şi la Mercina şi la Comorâşte. (18) La Comorâşte exista, de altfel, şi o filieră legionară de trecere a frontierei, utilizată de exemplu de Filon Verca la părăsirea de către acesta a României.

Profesorul Filon Verca, legionar refugiat în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost paraşutat la 9 decembrie 1944 la Bunila, în judeţul Hunedoara, împreună cu alţi cinci oameni: Nicu Bălănescu din Bucureşti, Ion Chirilă din Ciuchici, Ion Carapantea din Lugoj, Tismănaru şi încă unul rămas anonim. Ei aveau ca sarcini, în prima fază, informarea germanilor privind mişcările de trupe sovietice către front şi asupra diferitelor probleme militare, economice sau politice, iar în a doua fază, sabotarea trenurilor care se îndreptau spre front şi întreruperea cât mai îndelungată a circulaţiei. Ei dispuneau de arme şi muniţii, pe care le-au depozitat în zona Racoviţa din Caransebeş. Şi Filon Verca a stat ascuns în aceeaşi zonă, la moş Dragu Grozăvescu. Împreună cu Ion Chirilă, el a depus eforturi susţinute în vederea reorganizării mişcării legionare din judeţul Severin şi a nucleelor sale înarmate. Au fost contactaţi în acest scop Ion Constantin, comandantul legionar al regiunii, şi Teodor Roman zis Bubi, care va juca un rol important în activitatea legionară din zonă. Totodată, din ianuarie 1945 au mai fost solicitate, şi s-au mai primit, încă două sau trei paraşutări din Germania, conţinând armament, bani şi alimente. Prin urmare, au fost constituite grupurile înarmate din Iablaniţa, Băile Herculane, Teregova, Domaşnea, Caransebeş etc. (19)

Au fost tot atunci contactaţi viitorii conducători ai marii mişcări de partizani din următorii ani: Domăşneanu, Marineasa, Spiru Blănaru etc., în vederea stabilirii strategiei şi tacticii de luptă. Dar, după încheierea războiului, a intervenit pactul de neagresiune dintre comunişti şi legionari. În virtutea acestuia, armamentul paraşutat, depozitat până atunci de legionari lângă Domaşnea, a fost predat autorităţilor.

În decembrie 1945, Verca a devenit profesor la liceul Traian Doda din Caransebeş, unde a şi constituit o organizaţie legionară de tineret. În vara lui 1947, după ruperea pactului de către comunişti, el a fost arestat la Petroşniţa, însă a reuşit curând să evadeze. Reîntors la Petroşniţa, Verca a format un grup împreună cu Ion Brânzei, Nicolae Cristoi, Pătru Grozăvescu, Nicu Bălănescu şi Spiru Blănaru, retrăgându-se pe vârful Nemanu Mare, unde s-au adăpostit în colibe şi bordeie. Ei străbăteau zone întinse, pentru a reface rezistenţa legionară. Apoi Verca a fost din nou prins, în urma trădării pădurarilor Şoanda şi Madincea din Goleţ. După numeroase şi chinuitoare anchetări, el a reuşit să evadeze a doua oară, la 23 august 1948, din celula nr. 10 aflată la subsolul clădirii Securităţii din Timişoara. (20)

În clandestinitate, a organizat o ultimă întâlnire cu Spiru Blănaru, Domăşneanu şi Gogu Cristescu, apoi a trecut prin Comorâşte în Iugoslavia, iar de acolo în Occident. Cu el au mai plecat Alexandru Câlniceanu şi Petre Indrieş, ambii din Reşiţa, şi moldoveanul Vasile Simian. (21)

Un caz asemănător oarecum cu al lui Filon Verca s-a petrecut şi în zona Aradului. Acolo a fost paraşutat de către germani în iarna anului 1945 Gligor Cantemir, care mai târziu şi-a organizat o tabără pe muntele Drocea de lângă Gurahonţ. Şi el şi-a întrerupt activitatea în perioada pactului dintre comunişti şi legionari din 1945-1947. Din 1947, el s-a ascuns în păduri sau pe la cunoştinţe, însoţit de alţi legionari, care fugeau şi ei de teama arestărilor. În urma raziei din noaptea de 14-15 mai 1948, Siguranţa a descoperit evidenţa tuturor legionarilor din judeţ. Totuşi, Cantemir nu va fi arestat decât în noaptea de 20-21 decembrie 1948 în comuna Cil. În 1949    s-au desfăşurat două procese, în care au fost judecaţi un total de 40 de partizani şi sprijinitori arădeni. Dar organizaţia creată de Cantemir a continuat să activeze până în noiembrie 1952. Ea a avut ciocniri cu Securitatea în comuna Iosaş în august 1949, apoi la 4 noiembrie 1950 şi 28 mai 1952. În aceste lupte purtate în Munţii Zarandului şi în Munţii Codrului au fost ucişi partizanii Ioan Jurcuţa, Iulian Hagea, Ioan Luluşa, Pavel Dobre şi alţii. (22)

Alt grup a fost înfiinţat în zona Aradului de legionarul Adrian Mihuţiu, originar din comuna Măderat. Pentru a evita arestarea din mai 1948, şi el a peregrinat prin satele judeţului, unde a constituit un grup de luptători împotriva comunismului format din aproximativ 70 de membri. Apărându-se de asalturile Securităţii, grupul lui Mihuţiu a avut nu mai puţin de cinci confruntări armate cu aceasta, ucigând un securist şi rănindu-i pe mulţi alţii. Conducătorul grupului a fost prins abia la 17 noiembrie 1956, în urma trădării unui văr de-al său. Ca urmare, au fost arestate în total 69 de persoane, care au fost judecate în 1957 în trei loturi de către Tribunalul militar Cluj în deplasare la Timişoara. Adrian Mihuţiu şi Pavel Suciu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava, deşi ministrul arădean Avram Bunaciu le promisese comutarea pedepsei. (23)

În aceeaşi zonă a mai activat, în 1948, grupul de rezistenţă anticomunistă condus de Valer Şirianu, cu un efectiv de circa 105 membri. Între componenţii acestui grup se remarcau generalul Baloşiu, colonelul Rădulescu, dr. Boieriu, preotul Tiberiu Dârlea, subofiţerul Ion Ardelean şi Sabin I. Sas din Târnova, judeţul Arad. Profesorul Ion Blăgăilă din Arad a creat în 1949 o organizaţie paramilitară constituită din 38 de persoane, în majoritate ţărani, intitulată Mişcarea Naţională de Eliberare. Începând din luna august 1951, membrii acestei organizaţii au fost capturaţi de Securitate, fiind judecaţi de către Tribunalul militar din Timişoara. Ei au primit pedepse variind de la muncă silnică pe viaţă la 15 ani temniţă grea. (24)

În urma lichidării puternicelor grupări din zona Teregovei, acolo au mai rămas numeroşi partizani, care s-au regrupat în organizaţii de mai mică importanţă, dar care au creat şi în continuare destule probleme autorităţilor. Astfel, grupul fraţilor Ion, Nistor şi Petru Duicu din Domaşnea (naţional-ţărănişti) s-a constituit încă din 1947, după care a fuzionat cu grupul colonelului Uţă. Dar în iarna anilor 1948-1949 ei s-au despărţit iarăşi de grupul lui Uţă, deoarece atunci se primiseră informaţii potrivit cărora Securitatea se găsea în apropierea locului în care se aflau ei, respectiv la sălaşul lui Iosif şi Dumitru Pârvan din pădurea Bozoviciului. Împreună cu consătenii lor Petru Românu şi Gheorghe Cristescu, aceştia s-au ascuns în casa lui Atanasie şi Ilie Lozici din Domaşnea, dorind să afle noi informaţii. Dar fiind înştiinţaţi despre prezenţa a numeroase trupe militare în zonă, grupul fraţilor Duicu s-a deplasat către Cornereva, unde s-a aprovizionat cu alimente. Apoi au ajuns pe vârful Cozia din apropiere, unde s-au ascuns până în primăvara lui 1949, însoţiţi şi de alţi aderenţi la mişcare. (25) Aceştia erau: Nicolae Lalescu, Nistor Armaş zis Gărbin, Ion Izbaşa zis Daba, Ion Duicu (toţi din Cornereva), Stelian Berbecaru (Buzău), pe parcurs mai adăugându-li-se şi alţii. Ei au rămas necunoscuţi Securităţii, deoarece ziua stăteau la casele lor, participând numai la operaţiuni nocturne. Acest grup utiliza tot pe sprijinitorii grupului lui Uţă. Grupul a avut numeroase confruntări cu trupele de Securitate, care au înregistrat mari pierderi în morţi şi răniţi. (26)

Ei au acţionat foarte energic, atacând deseori autorităţile şi pe colaboratorii acestora. La 28 martie 1948, au organizat un atentat asupra primarului din Domaşnea, care însă nu a reuşit. La 3 octombrie 1948, în locul numit Podul lui Scot, situat între Rusca şi Cornereva, au incendiat maşina în care se afla sublocotenentul de Securitate Vasile Hasberger din Caransebeş, aruncând o grenadă sub roţile acesteia. Totuşi, cei doi securişti aflaţi în maşină au scăpat cu viaţă. (27) Tot acest grup a participat la executarea informatorului Securităţii Lazăr Cernescu din Rusca (la 8 noiembrie 1948) şi l-a lichidat pe activistul comunist Simion Raescu din Luncaviţa (la 20 iulie 1949). În toamna lui 1949, grupul fraţilor Duicu şi-a construit adăpostul pentru iarnă în locul numit Bantă de lângă Domaşnea, adăpost dotat cu un cuptor, o lampă cu petrol şi o mare cantitate de alimente, asigurate de părinţii celor trei fraţi. (28) Eventualele deplasări pentru noi informaţii erau efectuate noaptea de către întregul grup, compus atunci din şapte membri, folosind şi parolele necesare.

La 30 ianuarie 1950, grupul Duicu a fost atacat în propriul adăpost de către trupele Securităţii. În lupta declanşată cu acest prilej, Ion Duicu şi Gheorghe Cristescu au fost împuşcaţi mortal, Petru Duicu, Petru Românu şi Nicolae Lalescu au fost capturaţi, iar Nistor Duicu şi Stelian Berbecaru au reuşit să fugă. Capturat şi el curând, Berbecaru a fost judecat în noiembrie 1950 de către Tribunalul militar din Timişoara, condamnat la moarte şi executat. (29) Petru Duicu a „scăpat” cu o condamnare de 25 ani de muncă silnică, după ce încercase să se spânzure în timpul anchetării. (30)

Arealul parcurs de acest grup fusese aproximativ acelaşi ca şi al grupului colonelului Uţă: Munţii Semenic, Almăj, Baia de Aramă, Munţii Mehedinţiului, Cernei, Ţarcu, Gugu, Godeanu, Olanu.

Singurul dintre cei trei fraţi care scăpase din încercuire, Nistor Duicu, i-a regăsit pe Victor Curescu şi pe alţi foşti componenţi ai grupului lui Uţă, reunindu-i apoi într-un nou grup condus de această dată de el. Este vorba despre Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă din Domaşnea, Ion Caraiboţ din Luncaviţa, Dumitru Mutaşcu, Victor Curescu şi Gheorghe Şărăngău din Verendin, Ioan Baderca, Pavel Vădraru, Gheorghe Baderca şi Iosif Baderca din Mehadica, Gheorghe Stănescu din Mărăşeşti, judeţul Mehedinţi, Nicolae Ciurică din Titirleşti, acelaşi judeţ, Ion Bălică din Văliug, plus alţii aflaţi la casele lor şi care luau parte numai la atacurile nocturne. Grupurile de sprijin rămâneau aceleaşi ca în vremea lui Uţă şi Ion Duicu.

În august 1952, ei au fost trădaţi de moş Ţuruc, socrul lui Curescu, fiind imediat atacaţi de forţe mari de Securitate la Cornereva, la sălaşul lui Nistor Cernescu, unde Nistor Duicu a murit în luptă, iar Curescu a fost capturat, judecat şi executat. (31) În prealabil mai avusese loc o luptă a acestui grup cu Securitatea, la sfârşitul lui februarie 1952, în zona Răşchie de lângă Lăpuşnicu Mare. Atunci fusese rănit Gheorghe Şărăngău, însă el a continuat să tragă până când ceilalţi partizani au reuşit să îl recupereze. (32) Şi mai devreme, prin lunile mai-iunie 1951, partizanii lui Nistor Duicu făceau antrenamente de tragere la ţintă cu arma în Munţii Semenicului, fiind auziţi de un brigadier silvic, care a chemat Securitatea. Ei au fost încercuiţi, fiind rănit Ion Caraiboţ, dar partizanii au contraatacat cu pistoale automate şi grenade, recuperându-l pe acesta în cele din urmă. Încercând apoi să se apropie de frontieră pentru a trece în Iugoslavia, ei au fost atacaţi în zona Verendinului, spre Mehadica, unde le-au fost împuşcaţi caii. Nicolae Ciurică a rămas atunci încercuit, dar a fost şi el recuperat de partizani. (33)

În 1950, grupul lui Nistor Duicu a atacat o căruţă cu care călătoreau numeroşi miliţieni către Luncaviţa, fiind împuşcat mortal plutonierul-major Cornel Subu, iar ceilalţi fiind răniţi. (34)

După moartea în 1952 a lui Nistor Duicu, supravieţuitorii grupului său se vor regăsi în organizaţia condusă de Sfârloagă.

Alţi foşti partizani ai lui Uţă şi Ion Duicu au format grupul condus de Nistor Armaş zis Gărbin din Cornereva. Ei se ascundeau în zona acestei comune, în căutare de adăpost, hrană şi informaţii. Iniţial, în 1948, ei făcuseră parte din grupul lui Ion Duicu. Este vorba despre Nistor Armaş zis Gărbin, Ion Duicu zis Ujei, Nicolae Lalescu (toţi din Cornereva), Ion Izbaşa şi Horia Izbaşa (ambii din Cănicea). După uciderea lui Ion Uţă, Ion Duicu îşi împărţise oamenii în două grupuri, în vederea iernării şi a viitoarelor confruntări pe care le aveau de susţinut. Grupul lui Gărbin a fost atacat de Securitate la 7 martie 1949 la sălaşul lui Pavel Laitin de pe Cracul Stânei. În acel atac, Horia Izbaşa a fost ucis, dar Gărbin, deşi rănit, a reuşit să fugă. În acel moment, grupul ajunsese să numere zece oameni. Curând va fi ucis şi Gărbin, fiind împuşcat de către şoferul postului de Miliţie din Cornereva, Nica, în timp ce stătea de vorbă cu doi consăteni. Supravieţuitorii grupului său de partizani aveau să se reîntoarcă în gruparea lui Ion Duicu. (35)

În zona Teregovei au mai existat şi alte grupuri mici de partizani, dar care au avut o existenţă efemeră. Astfel, în toamna anului 1949 activa un grup format din Moise Anculia, Ion Caraiboţ şi Dumitru Mutaşcu, primul fiind arestat la 6 ianuarie 1950 într-un bordei construit de el însuşi. Un alt grup, constituit din Ion Grozăvescu, Martin Copăcean şi Horia Smultea, a fiinţat o singură zi, ei fiind imediat arestaţi. Grupul lui Gheorghe Ivănici, Iacob Cimpoca şi Ilie Ghimboaşă a rezistat ceva mai mult, circa trei luni etc. (36) Aceste grupuscule erau preocupate mai degrabă de problema propriei supravieţuiri şi de amenajarea unor adăposturi, de regulă în locuri greu accesibile şi situate în apropierea unor surse de apă. Aprovizionarea lor se făcea din ce în ce mai greu, din cauza numeroaselor razii şi controale întreprinse de autorităţi atât în interiorul localităţilor, cât şi în împrejurimile acestora.

Încă din 1946, opera un grup în localitatea Sălbăgel, condus chiar de primul primar comunist al comunei, Serafim Mustaţă, care fugise în pădure. El stătuse o vreme acasă la el, într-un adăpost, apoi pe la diverse locuinţe şi sălaşe din Ştiuca, Scăiuş, Honorici, Satu Mic, Zorlencior şi Obiţa. În grupul format de el se mai aflau Mihuţ din Zorlencior, Mihai Hlobel din Scăiuş, Ghera din Remetea-Pogănici şi încă doi rămaşi anonimi, din Obiţa şi Zgribeşti, ultimul decedând mai târziu în închisoarea din Timişoara. Chiar în 1946 grupul a avut o confruntare cu Jandarmeria la locuinţa lui Gheza de la Ştiuca. Atunci Mustaţă a şi fost capturat, executând în continuare 18 ani de închisoare, de unde a ieşit în 1964 aproape orb. Hlobel şi Ghera au fost răniţi, dar primul a reuşit să scape şi să se ascundă, alăturându-se apoi grupului de la Rugi. (37)

Grupul Mustaţă se ocupase cu jefuirea magazinelor săteşti din Dragomireşti, Scăiuş, Dezeşti, Remetea-Pogănici, Zorlenţu Mare etc. Alimentele procurate în acest mod erau depuse la diferite sălaşe situate între Dragomireşti şi Zorlenţu Mare. Membrii săi nu au comis nicio crimă, deşi erau înarmaţi. Prezenţa acestui grup avea mai mult un rol psihologic, reuşind de multe ori să tempereze zelul colectorilor, perceptorilor şi activiştilor comunişti din zonă. (38)

În ziua de Paşti a anului 1947 a avut loc o bătaie între numeroşi locuitori ai comunei Rugi şi activiştii comunişti care îi trimiteau la însămânţările de primăvară. În noaptea următoare au venit acolo trupe ale Jandarmeriei din Caransebeş, arestând trei cetăţeni şi ducându-i la Primăria comunei. În zori, ei au fost eliberaţi. În acest timp însă, fiii lor plecaseră în păduri, adăpostindu-se la sălaşuri şi bordeie improvizate în locurile Dârna şi Ruget, unde au stat până în primăvara anului 1948. Este vorba despre Martin Rada, Toma Tantu şi Martin Guia. Treptat, în jurul lor s-au adunat mai mulţi alţi fugari: dr. Ionel Vuc şi Ioan Beg din Zorlenţu Mare, Nicolae Cristoi şi Ion Brânzei din Caransebeş, Nicolae Achim din Ruginosu şi Augustin Stoican din Ohabiţa. Ei au depus jurământul de credinţă, conceput de preotul Pavel Bilcă, la sălaşul lui Petru Tantu. În anii 1948-1949, acestui grup i s-au mai alăturat Ion Bălică din Văliug, Martin Daia din Soceni, Ion Albu din Obiţa şi Mihai Hlobel din Scăiuş. Grupul avea o componenţă politică eterogenă, fiind format din naţional-ţărănişti, liberali şi legionari, şi s-a destrămat datorită neînţelegerilor asupra unui mod comun de acţiune. Legionarii Vuc, Beg şi Hlobel se vor retrage la Zorlenţu Mare, unde au format un grup propriu, iar Bălică va ajunge în grupul lui Uţă. (39)

În continuare, grupul din Rugi a rămas numai cu cei trei membri de la început, împreună cu preotul Bilcă. Grupul de sprijin era mai numeros, fiind compus din: Petru Ilca, Ion Rada, Petru Tantu, Toma Gogoaşă, Dimitrie Chera, Lazăr Minescu, Vasile Minescu (toţi din Rugi) şi Augustin Stoican (din Ohabiţa). Ei dispuneau de două pistoale automate „Oriţa”, un pistol tip „Mauser”, un pistol tip „Parabellum”, două pistoale sovietice, muniţia necesară acestora, două lăzi cu grenade defensive şi carabine Z.B. O mare parte a grenadelor şi muniţiei fusese procurată de Martin Rada. Zona lor de acţiune se situa între Zorlenţu Mare, Obârşia Văii, Zăganu, Bradul Moşului, Brebu Nou, Văliug, Lindenfeld, Buchin, Caransebeş. Unul dintre sprijinitorii acestui grup era Bujor Popovici din Poiana, prieten cu primul ministru Petru Groza şi deputat în Marea Adunare Naţională! El i-a aprovizionat pe partizani cu alimente, băutură şi bani. (40)

Partizanul Martin Guia a fost ucis după un conflict cu sătenii, aţâţaţi de securişti. O altă luptă avusese loc cu jandarmii la o cazemată din locul Dârna. Atunci partizanii au aruncat o grenadă, după care conflictul s-a aplanat. Jandarmii au cerut să nu se mai arunce cu grenade, lăsându-i în schimb pe partizani să părăsească locul. Ei şi-au luat cât au putut din alimente şi au plecat la cazemata din locul Porumbăţ. Aceasta era construită din piatră şi dispunea de un izvor şi de un WC interior. În acea cazemată, partizanii au fost încercuiţi de securişti la 2 februarie 1949, cei trei predându-se fără a opune rezistenţă. Arestaţi, ei au fost anchetaţi foarte dur, în spiritul vremurilor. Totuşi, deoarece nu li se puteau imputa fapte prea grave, au fost eliberaţi în aprilie 1951, dar au fost rearestaţi la 8 septembrie 1953, când s-a descoperit că fuseseră în legătură şi cu alte grupuri de partizani bănăţeni. Chiar şi atunci, au fost condamnaţi la pedepse de până la cinci ani, deoarece nu aveau la activ crime sau distrugeri. (41)

„Grupul glimbocenilor” avea o denumire oarecum improprie, întrucât din el făceau parte şi partizani din localităţile Marga, Ferdinand, Ohaba-Bistra şi Crâşma. La hora satului din seara de Sfântul Ioan (7 ianuarie 1948), Avram Mâţu zis Brangiu din Glimboca a strigat în repetate rânduri „Trăiască regele!”, care tocmai abdicase, apoi a rupt portretul Anei Pauker. După aceasta, fiindu-i teamă de represalii din partea autorităţilor, a fugit şi el în pădure. Timp de aproape doi ani a stat ascuns în jurul localităţii Var. La câteva luni după el, a fugit şi Ion Murariu, care avea de ispăşit o pedeapsă de câteva luni la închisoarea din Caransebeş. El avea asupra lui o armă de vânătoare. Ulterior, grupul a crescut prin sosirea lui Moise Roi şi Gheorghe Mădincea din Ohaba-Bistra, V. Pamfil din Crâşma şi Mihai Beg din Marga. Toţi locuiau într-un bordei, fiind ajutaţi cu alimente de Ion Ghiaur, Nicolae Ghiaur, Luţă Moisescu şi alţii.

După un timp, Pamfil şi Mădincea s-au predat de bunăvoie Securităţii, ultimul fiind lăsat liber, ca momeală pentru prinderea celorlalţi. Apoi s-au mai predat Roi şi Beg. Acesta din urmă reuşise anterior să îl ucidă pe primarul comunei Marga, lovindu-l cu o piatră în cap. Totuşi, şi el a fost lăsat liber condiţionat, pentru a ajuta autorităţile să-i captureze pe Mâţu şi Murariu.

În martie 1950, aceştia au pătruns într-o seară în postul de Miliţie din Glimboca, unde l-au împuşcat pe plutonierul Lampă şi l-au rănit pe primarul Alexandru Crâsnic. Deşi Securitatea a ocupat imediat Glimboca cu trupe, cei doi nu se mai aflau acolo. Mâţu era înarmat cu un pistol automat cu 32 de cartuşe, iar Murariu cu o carabină Z.B. Ei s-au retras în pădurea Obârşia Gogenii, făcându-şi acolo o colibă, după care au stat într-un bordei în locul numit La Drapel, lângă un izvor, de unde scoteau apa cu o găleată legată cu funia. Bordeiul era bine camuflat şi se situa amplasat     într-un loc greu accesibil. Aici cei doi au locuit din toamna anului 1950 până în martie 1951. Erau aprovizionaţi cu mâncare de Matei Crâsnic, Pavel Sorinca, Moise Mateoni şi Ion Maier. Curând, Mateoni a fost arestat şi anchetat de autorităţi, împreună cu Rusalin Maier. Însă cel care avea să divulge locul ascunzişului lui Mâţu a fost Ion Maier, după ce a fost torturat timp de o săptămână de Securitatea din Caransebeş. (42)

Securiştii i-au capturat pe Mâţu şi Murariu la 13 martie 1951, împreună cu armamentul pe care îl aveau. Judecaţi de către Tribunalul militar din Timişoara, ei au fost condamnaţi la moarte şi împuşcaţi la „Pădurea Verde”. Ceilalţi membri ai grupului au primit pedepse mai uşoare. (43)

Acest grup a avut şi el mai ales un efect psihologic prin prezenţa sa, atât asupra populaţiei din zonă, care se simţea încurajată să reziste presiunilor regimului comunist, cât şi asupra numeroaselor trupe de Miliţie şi armată concentrate acolo, care se simţeau permanent în nesiguranţă.

Tot la Glimboca mai era menţionată o altă grupare anticomunistă, într-un raport din 4 februarie 1949 al maiorului Aurel Moiş către locotenent-colonelul Koloman Ambruş. Ea era formată din Teodor Român, Constantin Munteanu şi Nicolae Bălănescu şi fusese deja lichidată de autorităţi. (44)

În pădurile din Munţii Poiana Ruscăi s-au refugiat, după ce s-au înarmat, avocatul Ioan Târziu şi prietenul său Ivănescu, fiind urmăriţi de autorităţile comuniste. Ei au fost nevoiţi să se deplaseze până în zona Munţilor Mehedinţiului. În 1954, Ivănescu a căzut în luptă cu Securitatea. (45)

Şi în zona Văii Almăjului mai fiinţa în 1950 o grupare, formată iniţial din trei membri (Emil Purdelea, Iosif Pitic şi Damaschin Catană), peregrinând în preajma localităţilor Şopotu Nou, Şopotu Vechi, Gârbovăţ, Bănia, Rudăria şi Dalboşeţ. Ei beneficiau însă de sprijinul a numeroşi „găzduitori, informatori şi alimentatori” din regiune, cum se exprimau autorităţile. (46) Printre aceştia erau enumeraţi: Iosif Purdelea, Sofia Pitic şi Ioan Străin din Gârbovăţ şi Dănilă Roşcovanu din Borlovenii Noi. Se consemna faptul că, în aprilie 1949, Emil Purdelea trăsese un foc de armă, rănind un membru de partid, iar în iulie 1949, fiind surprinşi pe când dormeau de patrula postului de Miliţie din Dalboşeţ, membrii grupului au ripostat, trăgând din nou focuri de armă, cu care au rănit un miliţian şi un caporal. Tot cu acea ocazie, din rândul partizanilor a fost ucis Damaschin Catană. (47) Ei erau înarmaţi cu grenade, un pistol „Oriţa”, o armă de vânătoare şi o armă Z.B.

După capturarea notarului Gheorghe Ionescu de către Securitate la 1 octombrie 1950, foştii membri ai grupului său din Almăj au avut următoarea soartă: Emil Purdelea şi Iosif Pitic au fost împuşcaţi mortal la 6 octombrie 1950, în apropierea localităţii Gârbovăţ. Petre Bejan a fost prins la 7 octombrie 1950 în preajma comunei Rodna Veche, judeţul Năsăud. Locotenentul Vasile Văluşescu şi Francisc Nimu au fost capturaţi şi ei în zona Caransebeşului la 16 octombrie 1950, iar a doua zi li s-a adăugat, în aceeaşi regiune, şi Dumitru Zoica. (48)

În acelaşi an 1950 activa, în zona comunelor almăjene Prigor, Borlovenii Noi, Borlovenii Vechi şi Putna, şi gruparea condusă de inginerul Aurel Ignea, formată din Dumitru Hânda, Nicolae Măciucă şi Matei Verindeanu. Între găzduitorii acestora, autorităţile îl identificaseră numai pe Ion Sârbu din Prigor. Grupul dispunea de un pistol automat „Deimler”. Membrii săi nu acţionau făţiş împotriva comuniştilor, ci stăteau doar ascunşi prin păduri, autorităţile bănuind că ei ar fi fost în legătură cu gruparea lui Purdelea. (49)

Tot în Valea Almăjului, prin vara anului 1950 mai peregrinau şi unii partizani solitari, supravieţuitori ai vechilor grupări decimate de autorităţi, între aceştia numărându-se Vasile Văluşescu, în zona Prigor-Putna, sau Iosif Budescu, în zona Dalboşeţ-Moceriş. (50)

În 1948, medicul generalist Ionel Vuc din Zorlenţu Mare, care studiase la Strasbourg şi care era aderent al Mişcării legionare, a fugit în pădure pentru a nu fi arestat. În perioada următoare, a stat ascuns pe la diferiţi cetăţeni, care îl adăposteau şi îl ajutau, deoarece el era un medic foarte bun. Dar fiind mereu încolţit de Securitate, el a trebuit să locuiască în sălaşele şi ascunzătorile de pe Dealul Codrului. Printre sprijinitorii lui se aflau Ioan Beg şi Gheorghe Drăgan din Zorlenţu Mare şi Mihai Hlobel din Scăiuş, care atacaseră un magazin din Fârliug şi pe urmă fugiseră şi ei în pădure. Aceştia se ascundeau împreună cu Vuc pe dealurile Codrului şi Ezerişului, unde aveau un bordei săpat în pădure. Până în 1950, ei au avut numeroase ciocniri cu Securitatea.

Grupul condus de Vuc se pregătea să acţioneze în cazul izbucnirii unui război între sovietici şi anglo-americani. El dădea lupte numai când era atacat de Securitate, precum în 1949, pe Dealul Codrului, sau la 6 decembrie 1950, când au fost capturaţi Vuc şi Drăgan, ca şi sprijinitorul Martin Bugărin. Atunci au mai rămas în libertate numai Beg şi Hlobel. Aceştia vor avea confruntări mai numeroase cu Securitatea. Ei dispuneau de pistoale automate germane, Z.B.-uri, pistolete şi grenade. În 1954, în locul numit Groapa Murgii, partizanii au fost încercuiţi de Miliţia din Zorlenţu Mare. Atunci Beg a aruncat o grenadă, ucigându-l pe ajutorul şefului de post. (51) În 1956, încolţiţi din nou de Securitate, Hlobel a fost ucis, dar Beg, rănit, a reuşit să scape. El a fost în fine capturat la 17 decembrie 1958, fiind trădat de sprijinitorul Lazăr Orăşanu.

Arealul de acţiune al acestui grup se situa între Zorlenţu Mare, Ezeriş, Cornuţel, Rugi, depresiunea Brebu şi dealurile Socenilor. Grupul de sprijin era format din Ion David, Floarea Miloş, Martin Dimcea şi Dumitru Ciuciună din Zorlenţu Mare, Petru Ştefoni, Maria Cata şi Ion Cata din Ezeriş şi Simion Bugărin din Delineşti. (52)

Dr. Vuc a fost judecat la Caransebeş şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. El a fost eliberat în 1964, în stare de nebunie, murind în 1967. Tot atunci, Gheorghe Drăgan a fost condamnat la 10 ani închisoare. În 1959 a fost însă rejudecat, cu urmări tragice.

Procesul membrilor grupului condus după capturarea lui Vuc de către Beg a avut loc la garnizoana din Timişoara în zilele de 21 şi 22 mai 1959, în faţa unui complet de judecată format din: maior Augustin Fechete, căpitan Emil Pop, maior Ioan Comşa, maior Ioan Boantă şi căpitan Ioan Lucaci. Procuror a fost maiorul Constantin Ovessa. (53) La 11 iunie 1959 au fost condamnaţi la moarte de către Tribunalul militar al Regiunii a III-a Militare Cluj: Ioan Gheorghe Beg, Nicolae Ioan Cioca, Gheorghe Drăgan şi Martin Bugărin zis Labău, toţi din Zorlenţu Mare. Ei au fost executaţi la penitenciarul din Arad la 29 septembrie 1959. (54) Împreună cu ei mai fusese condamnat la moarte şi Ioan Cata zis Păianu din Ezeriş, însă acestuia i-a fost comutată pedeapsa la temniţă grea pe viaţă prin decretul nr. 365 din 21 septembrie 1959 al prezidiului Marii Adunări Naţionale. El a fost eliberat din puşcărie la graţierea generală din 1964. (55) Au mai fost condamnaţi la detenţie în acelaşi proces: Petre Crina zis Borduz, Dumitru Ciuciună, Floarea Miloş, Petru Ştefoni, Ioan David zis Nicavuc, Gheorghe Beg, Circea Dimcea zis Noilă, Martin Dimcea zis Momac, Maria Drăgan şi Simion Bugărin. (56) În momentul execuţiei, Beg avea 48 ani, Cioca 61, Drăgan 50 şi Bugărin 52. (57)

După eliberarea sa din detenţie, unde fusese trimis pentru că activase în grupul Chera-Dârloni, Iosif Cireşan Loga a revenit în 1954 acasă, în satul Duleu, unde a găsit numeroase probleme. Sărăcia bântuia satele, iar perceptorii şi colectorii rechiziţionau pentru cote şi supracote toate produsele ţăranilor, cărora nu le mai rămânea nimic. În consecinţă, s-a organizat un nou grup de rezistenţă în zona Munţilor Arinişului, care acţiona în noile condiţii existente atunci. Acest grup era format din: Iosif Cireşan, Gheorghe Bulgăr, Petru Pau, Ion Vasi, Petru Cireşan, Ion Trăilă, Iosif Laţcu, Ion Smolean şi Ion Vancea. Toţi aceştia mai făcuseră parte din grupul Chera-Dârloni din 1947-1949 şi toţi făcuseră puşcărie ulterior. Acesta era un grup care se baza pe încrederea reciprocă dintre membrii săi. (58)

Mai târziu a fost cooptat în grup şi Gheorghe Vasi, care refuza să se înscrie în colectiv. Membrii grupului nu se adunau niciodată toţi în acelaşi loc. Principalul lor mod de acţiune era incendierea avutului ştabilor comunişti din zonă, fără ca Securitatea să-i poată descoperi. Activitatea mai serioasă a acestui grup a început din anul 1958, când presiunea exercitată asupra ţăranilor pentru a se înscrie în colectiv s-a accentuat.

În raionul Reşiţa, satul Duleu rămăsese ultima localitate necolectivizată. Atunci el a fost transferat în raionul Gătaia (1960), apoi în raionul Lugoj, în cadrul comunei Visag (1961). De la Lugoj au venit echipe de bătăuşi care îi forţau pe ţărani prin diverse metode să semneze cererile de înscriere în colectiv. În replică, grupul de rezistenţă a atacat cu pietre, în martie 1961, clădirea şcolii vechi, unde erau adunaţi zbirii din localitate, şi  i-au spart geamurile. Au fost imediat arestate şase persoane bănuite a fi implicate în eveniment, dar ele au trebuit să fie eliberate din lipsă de probe, deşi fuseseră bătute de securistul Baba de la Lugoj. (59)

În 1961 a fost înfiinţat şi colectivul de la Duleu. Curând după aceea, a fost incendiată într-o noapte gospodăria maiorului Petru Bulgăr, şi nu a sărit niciun sătean să îl ajute să stingă focul. La fel a păţit şi secretarul de partid, Victor Semenescu. Cei bănuiţi de aceste fapte erau „chiaburii” din sat şi nu partizanii! De aceea, ei şi-au continuat isprăvile, incendiind şi pădurea din Munţii Arinişului, unde nu li se mai permisese locuitorilor să pătrundă în niciun fel. Imediat după colectivizare au ars şi căpiţele de fân din lunca râului Pogăniş. Dar toate acestea erau mai degrabă acte de sabotaj, decât acţiuni directe, după cum recunoştea însuşi Iosif Cireşan. (60)

Erau atacaţi uneori paznicii de câmp, noaptea, pentru ca ţăranii să poată fura din porumbul colectivului. Oricum, ştabii furau mai mult, încât s-au îmbogăţit! Preşedintelui colectivului din sat, Petru Măduţ, i-a fost incendiat de asemenea avutul. La Doclin au fost incendiate grajdurile colectivului de acolo. Cele mai multe astfel de sabotaje le făceau Gheorghe Vasi, Iosif Laţcu şi Ion Vasi, care mai târziu au fugit din sat. Mai ales Gheorghe Vasi, fiind urmărit, se tot ascundea în perioada 1965-1970. Fiind persecutaţi membrii familiei sale, el s-a răzbunat, incendiind nutreţul lui Ionel Smolean, din rândul autorităţilor. Alte lovituri mai dădea Iosif Laţcu, care apoi se retrăgea la Reşiţa. Ambii au fost bătuţi foarte tare la anchete, încât din aceasta li s-a tras sfârşitul. (61)

După trecerea satului Duleu la raionul Lugoj, la Sfatul popular era preşedinte Nicolae Gurgu, iar secretar era Păun Jăg. Perceptorul se numea Gheorghiţă, iar colectorul – Bălăban, aceştia fiind consideraţi de Iosif Cireşan drept „adevăraţi criminali, încât nu au avut suflet de om, ci de câine turbat.” (62) Ei îi constrângeau pe ţărani să intre în colectiv cu ajutorul bătăii şi aduceau pentru aceasta şi o echipă de bătăuşi de la Securitatea din Lugoj, în frunte cu sus-pomenitul Baba. Printre cei care au fost bătuţi de aceştia se numărau: Petru Tomescu, Martin Groza, Ion Laţcu, Gavrilă Groza, Petru Cireşan, Ion Inăşel etc. Conform mărturiei locuitoarei Ana Schuldi, fostul mare proprietar din localitate Aurel Crista a fost omorât în bătaie de secretarul de bază (de celulă) Ion Ivănescu, care l-a călcat cu picioarele pe burtă şi i-a rupt toate organele interne. Familia nu a avut curaj să se plângă nimănui pentru acest fapt. Castelul lui Crista a devenit sediul C.A.P.-ului din sat, acum fiind Căminul cultural din Duleu. (63)

Tot acolo, Dumitru Cocoş, deşi era membru de partid, a refuzat să se înscrie în colectiv. A fost şi el bătut şi forţat să semneze cererea, fiind şi dat afară din partid. Dar el a refuzat în continuare să lucreze la colectiv, preferând să muncească la o carieră de piatră şi apoi clopotar la biserică. În acest mod, el a revenit la calea credinţei. (64)

În final ne vom referi la „ultimul partizan din România”, cum este acum unanim considerat Ion Banda zis Milescu, din satul Rusca. (65) Acesta fusese partizan încă în grupul lui Uţă şi apoi în cel al lui Ion Duicu. Dar după o vreme el s-a despărţit de aceştia, nefiind de acord cu modul dur de pedepsire a comuniştilor, activiştilor şi trădătorilor, pe care aceştia îl practicau. Banda a rămas totuşi în relaţii amicale cu ceilalţi partizani. Se adăpostea la sălaşele din jurul Ruscăi şi al Cornerevei. Ulterior, şi-a săpat bordeie în regiunea muntoasă. Avea destulă experienţă, deoarece intrase în mişcarea de partizani încă din 1946, la Rusca, într-un grup care număra atunci peste 20 de membri. (66) Neputând să-l captureze din cauză că era ajutat şi adăpostit de săteni, Securitatea i-a arestat fiul. Fiindcă Banda tot nu se preda, fiul său a fost „lăsat” să evadeze, împreună cu informatorul Ion Gavrilă, în speranţa că fiul îi va conduce pe complicii lui Gavrilă la adăpostul tatălui său. Nu s-a întâmplat lucrul acesta, dar fiul lui Banda a divulgat totuşi, fără să-şi dea seama, o serie de oameni de legătură, care au şi fost arestaţi la 31 august 1950. Este vorba despre Petru Ghera, Paşan Nicoară, Mihai Stepănescu, Petru Gherga, Ion Banda zis Jurjulescu, Ianăş Gherga şi Ion Matica. Dar Benda tot nu a putut fi prins. (67)

Până la final, Securitatea nu a reuşit niciodată să dea de Ion Banda. El a mai trăit solitar în pădure până în 1962, rămânând la acea dată singurul partizan din întreaga Românie! De la el se găseau mereu mesaje înscrise cu cuţitul pe scoarţa copacilor, cu următorul cuprins: „Banda trăieşte!”, „Banda nu va muri niciodată!”, „Banda se va răzbuna!”, „Trăiască regele Mihai!” etc. (68) În cele din urmă va fi ucis, însă nu de autorităţi, ci în condiţii nu prea clare, dar se pare că făptaşii erau nişte braconieri din Cornereva, despre care el ştia destule lucruri şi care se temeau că, în caz că va fi capturat de Securitate, îi va deconspira şi pe ei. (69) În acest mod a luat oficial sfârşit istoria mişcării de partizani împotriva comunismului din Banat şi din întreaga Românie.

 

 

 

 

 

 

Note:

1   Dorin Dobrincu, Rezistenţa armată anticomunistă la începutul „republicii populare”, în Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998, p. 212.

2    Ibidem, p. 213-214.

3    Ibidem, p. 214.

Ibidem, p. 222; Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România 1944-1962, www.miscarea.com/Brisca.htm

5    Mărturia lui Avram Gîru, consemnată de Iosif Cireşan Loga, Rezistenţa din Munţii Banatului, ms.

6    Ibidem.

7  D. Oberşterescu, Aspecte ale rezistenţei anticomuniste din Munţii Banatului, în Banatica, Reşiţa, nr. 15/II, 2000, p. 278.

8    Dorin Dobrincu, op. cit., p. 222.

9    Ibidem, p. 230.

10   Avram Gîru, op. cit.; D. Oberşterescu, op. cit., p. 278.

11   Ion Hurtupan, Grupul de partizani Doran-Popovici din Caraş, condus de Nicolae Doran, în Timpul gugulanului din 18 septembrie 1998.

12   Avram Gîru, op. cit.; Dorin Dobrincu, op. cit., p. 222.

13   Avram Gîru, op. cit.

14   Ibidem.

15   Ibidem; D. Oberşterescu, op. cit., p. 278.

16   Avram Gîru, op. cit.

17   Ion Hurtupan, op. cit.

18   Iosif Cireşan Loga, Rezistenţa din Munţii Arinişului a continuat, ms.

19   Ion Hurtupan, Contribuţia lui Filon Verca la mişcarea de partizani, în loc. cit. din 13 noiembrie 1998; Filon Verca, Paraşutaţi în România vândută. Mişcarea de rezistenţă 1944-1948, Timişoara, 1993, passim.

20   Ion Hurtupan, op. cit.

21   Ibidem.

22   Adrian Brişcă, op. cit.

23   Ibidem.

24   Ibidem.

25  Gabriela Bicu, Mărturii orale despre rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului, în Banatica, Reşiţa, nr. 15/II, 2000, p. 268.

26   Ion Hurtupan, Grupul de partizani condus de „Popa” Ion Duicu, în loc. cit. din 3 iulie 1998.

27   Gabriela Bicu, op. cit., p. 268-269.

28   Ibidem, p. 269.

29   Ibidem.

30   Ion Hurtupan, op. cit.

31  Idem, Grupul de partizani condus de Nistor Duicu, în loc. cit. din 10 iulie 1998; Gabriela Bicu, op. cit., p. 269.

32   Ion Hurtupan, op. cit.

33   Ibidem.

34   Gabriela Bicu, op. cit., p. 269.

35   Ion Hurtupan, Grupul de partizani „Gărbin” din Cornereva, în loc. cit. din 24 iulie 1998.

36   Gabriela Bicu, op. cit., p. 271.

37   Ion Hurtupan, Grupul de la Sălbăgel, în loc. cit. din 7 august 1998.

38   Ibidem.

39   Idem, „Bandiţii din Rugi…”, în loc. cit. din 23 octombrie 1998.

40   Ibidem.

41   Ibidem.

42   Idem, Grupul de partizani din Glimboca – „Grupul glimbocenilor”, în loc. cit. din 12 iunie 1998.

43   Ibidem.

44  Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului în documente, selecţia documentelor şi îngrijirea ediţiei: Miodrag Milin, Bucureşti, 2000, p. 177.

45   Adrian Brişcă, op. cit.

46   Gabriela Bicu, op. cit., p. 280.

47   Ibidem.

48   Adrian Brişcă, op. cit.

49   Gabriela Bicu, op. cit., p. 280.

50   Ibidem, p. 284.

51   Ion Hurtupan, Grupul armat din Zorlenţu Mare (Dr. Vuc – Beg), în loc. cit. din 26 iunie 1998.

52   Ibidem.

53  Liliana Bocu, Victor Lungu, Transformarea adversarului politic în delincvent de drept comun la Tribunalul militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 347.

54   Ibidem, p. 343-344.

55   Ibidem, p. 346; Ion Hurtupan, op. cit.

56   Liliana Bocu, Victor Lungu, op. cit., p. 351-352.

57   Ibidem, p. 343-344.

58   Iosif Cireşan Loga, op. cit.

59   Ibidem.

60   Ibidem.

61   Ibidem.

62   Idem, Lupta partizanilor din Munţii Arinişului, ms.

63   Ibidem.

64   Ibidem.

65   Adrian Brişcă, op. cit.

66   Ion Hurtupan, O „evadare” şi o urmărire ca în filme după un partizan singuratic, în loc. cit. din 28 august 1998.

67   Ibidem.

68   Idem, Primarul Teregovei împacă lupul cu capra şi varza, în loc. cit. din 30 octombrie 1998.

69   Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului, p. 16-17.

Mircea Rusnac – Răscoala anticomunistă a ţăranilor arădeni din anul 1949

17 iunie 2009

Mijloacele prin care populaţia României a reacţionat faţă de instaurarea regimului represiv comunist au fost foarte diverse. În zonele de deal şi de munte, unde pădurile ocupau suprafeţe întinse, locuitorii au ales să recurgă la mişcarea de partizanat, care în Banat a fost extrem de puternică şi a acoperit arii întinse. În schimb, în zona de câmpie situaţia era mai grea, deoarece locuitorii nu aveau pădurea în apropiere, pentru a se putea ascunde la nevoie, atunci când greutăţile ajungeau să depăşească limita suportabilului. Din acest motiv, mişcările protestatare au fost ceva mai rare în zonele de câmpie. Totuşi, şi acolo nemulţumirile se acumulau şi nu de puţine ori ele ajungeau să îmbrace forme violente. Aşa a fost cazul puternicei răscoale ţărăneşti din judeţele Arad şi Bihor din vara anului 1949.

La sfârşitul lunii iulie şi în primele zile ale lunii august 1949, ţăranii din zece localităţi din zona Aradului au iniţiat şi au participat la o revoltă populară, generată de practicarea unor cote aberante de către regimul comunist, constând în confiscarea grâului direct de la batoze. Aceste localităţi erau: Ateaş, Apateu, Berechiu, Chereluş, Gurba, Moţiori, Sintea Mare, Şepreuş, Şiclău şi Şomoşcheş. (1) În acea vară, oamenii se întorceau acasă plângând, cu căruţele aproape goale, doar cu 10-12 saci de grâu rămaşi pentru sămânţă. (2) Ei ştiau că de atunci înainte aveau să trăiască doar cu mălai şi cu mămăligă. Tot în acea perioadă, celebra plenară a C.C. al P.M.R. din martie 1949 deschisese calea către colectivizarea agriculturii, perspectivă care nu putea decât să-i neliniştească pe ţărani. De altfel, în rândurile acestora fuseseră deja operate masive arestări şi deportări, pentru a fi deschis drum liber colectivizării, iar pământul şi bunurile celor arestaţi şi deportaţi au constituit baza materială a viitoarelor gospodării colective.

Revolta la care ne-am referit a izbucnit mai întâi la Ucuriş, în judeţul Bihor, şi s-a extins în satele dinspre Arad, la Şepreuş, apoi la Cermei, Şomoşcheş şi Berechiu, dar şi spre Tinca, în satele bihorene Batăr, Talpoş, Tăut şi altele. Dar primele semne de nemulţumire apăruseră mai demult. Astfel, în comuna Berechiu agitaţiile începuseră încă din 28 iulie, însă fără a lua forme violente. La Şomoşcheş, deja la 23 iulie, peste 200 de locuitori au semnat o cerere întocmită de Ioan Sas de a nu se mai preda cotele, iar de a doua zi ei au început să o şi aplice. (3)

Tot în perioada imediat anterioară izbucnirii răscoalei, în zonă fuseseră împrăştiate manifeste de către o organizaţie de partizani care activau în judeţele Arad şi Timiş-Torontal, care cuprindea şi preoţi catolici. (4) Autorităţile bănuiau că această organizaţie era în legătură cu profesorul timişorean Nicolae Grivu, care la rândul său avea contacte cu notarul Gheorghe Ionescu, conducătorul cunoscutului grup din Teregova, ambii fiind liberali. Un manifest asemănător mai fusese lipit şi pe clădirea Primăriei din comuna Hitiaş, judeţul Timiş-Torontal. (5) Şi foştii membri şi simpatizanţi ai Partidului Naţional Ţărănesc îşi intensificau activitatea, conform mărturiilor oficiale.

La 28 iulie, în Berechiu au intrat doi ţărani călare din comuna Talpoş, judeţul Bihor, care au luat legătura cu localnicii, îndemnându-i să organizeze rezistenţa împotriva măsurilor luate de guvern referitoare la treieriş şi colectare, susţinând că doar o opoziţie de masă va putea avea efect şi sorţi de izbândă. (6)

Revolta a izbucnit simultan la Berechiu, Apateu, Şepreuş şi Şomoşcheş în 31 iulie 1949, atingând punctul culminant la Şomoşcheş. La Berechiu, populaţia adunată în număr mare scanda următoarele lozinci: „Vrem pâine şi nu mălai!”, „Vrem libertate!”, „Trăiască regele Mihai!”, „Trăiască Iuliu Maniu!”, „Trăiască regele Carol al II-lea!”, „Jos comuniştii!”. (7) În aceeaşi zi, în comună s-au constituit grupuri înarmate cu ciomege şi pietre, care l-au atacat pe secretarul biroului de plasă Ineu al P.M.R. şi l-au bătut, conform raportului redactat de locotenent-colonelul Koloman Ambruş de la Securitatea din Timişoara la 4 august pentru Direcţia Generală a Securităţii Poporului din Bucureşti. Câteva grupuri înarmate din această comună au încercat să ajungă până la Şomoşcheş, aflat la 3 km. distanţă, pentru a extinde răscoala şi acolo, dar au fost oprite de grăniceri şi de securişti. Ţăranii s-au mobilizat şi au ieşit în întâmpinarea unui camion cu miliţieni, obligându-i pe aceştia să intre în localitate numai după ce erau dezarmaţi. Populaţia era foarte înfuriată şi striga lozinci insultătoare la adresa regimului, a partidului şi a conducătorilor acestuia. A fost căutat pentru a fi linşat preşedintele Sfatului popular din comună, Iustin Cârlig, care a fugit în ultimul moment cu un camion. (8)

În aceeaşi zi, şi la Apateu s-au constituit grupuri înarmate cu ciomege, furci şi arme de foc, care i-au bătut pe învăţătorul şi pe notarul din comună, care căutaseră să liniştească spiritele. (9) Locuinţele celor doi au fost devastate, la fel ca şi clădirile Primăriei şi ale Şcolii primare, dându-se foc la o parte din mobilier şi la întreaga arhivă. Se strigau şi acolo aceleaşi lozinci „huliganice”, după expresia lui Ambruş, ca şi la Berechiu. (10)

Pe la orele 21, când miliţienii s-au apropiat de comuna Apateu, au început să se tragă clopotele bisericii în semn de alarmă. Populaţia comunei a început să manifesteze împreună cu femeile şi copiii, iar la marginea satului o echipă de şase oameni înarmaţi cu furci, ciomege şi cu o armă Z.B. au aşteptat camuflaţi sosirea miliţienilor. Când au luat contact cu aceştia, ei au început să fluiere şi mulţimea a răspuns cu fluierături şi cu focuri dese de armă Z.B. Cei şase au fost capturaţi împreună cu arma pe care o aveau asupra lor. Miliţienii s-au retras apoi sub acoperirea armelor, deoarece era întuneric şi nu dispuneau de forţă suficientă pentru a pătrunde în sat. (11)

La Şepreuş, ziua de 31 iulie a cunoscut aceleaşi adunări, lozinci şi dezordini. Adunarea populaţiei s-a făcut şi aici prin tragerea clopotelor, la fel ca în vremea lui Horia şi a lui Avram Iancu. Grupurile înarmate cu ciomege, furci şi arme de foc au devastat cooperativa comunei, ferma de stat, au incendiat sediul Sfatului popular, arzând întreaga arhivă, au tăiat firele telefonice, la fel ca în Apateu şi în Berechiu, au dezarmat şi au bătut o patrulă călare de trei miliţieni şi au format posturi permanente în jurul satului pentru a împiedica intrarea autorităţilor comuniste. (12) La ferma de stat au fost ucişi trei ştabi pe care răsculaţii i-au găsit acolo, un al patrulea fiind grav rănit. Delegatul de la judeţeana P.M.R., Balazs, care se afla în comună, a dispărut, ascunzându-se în altă parte. (13)

La Şomoşcheş, grupurile constituite, înarmate la fel ca şi cele din restul satelor răsculate, au incendiat arhiva Primăriei şi au rupt firele telefonice. În toate cele patru localităţi se trăgeau clopotele bisericilor ca semnal de a se trece la rezistenţă. (14) Tot la Şomoşcheş a venit să aplaneze conflictul însuşi preşedintele Sfatului popular judeţean Arad, Petre Bele. Dar cum a înţeles acest ştab de frunte al partidului să se comporte? La reclamaţiile ţăranilor că nu au ce mânca din cauza cotelor pe care trebuiau să le achite, Bele le-a răspuns cu neruşinare: „Duceţi-vă pe islaz şi paşteţi iarbă!” (15) Răspunsul semăna foarte mult cu cel dat de către primarul comunei Ucuriş, Teodor Cotuna, care avea două clase primare, ţăranilor din comuna pe care o conducea: „Mâncaţi prune şi castraveţi ca să puteţi strânge cureaua!” (16)

La Şomoşcheş, reacţia populaţiei faţă de Petre Bele a fost extrem de violentă. Imediat ce a coborât din maşină pentru a „lămuri” populaţia cu privire la treieriş şi colectări, el a fost bătut şi trântit la pământ, putând fi cu mari greutăţi salvat de către însoţitorii săi şi transportat la spitalul din Arad. (17) În continuare, populaţia adunată în mijlocul comunei a depus un jurământ că nu va preda cotele, iar dacă o persoană va încălca acest jurământ, ea urma să fie judecată de către ceilalţi.

Autorităţile au reacţionat extrem de rapid şi cu maximă duritate pentru înăbuşirea acestei răscoale. În după-amiaza zilei de 1 august 1949, batalionul de grăniceri din Radna a intervenit, restabilind ordinea în comunele Şomoşcheş, Apateu şi Berechiu. În comuna Şepreuş au acţionat 40 de miliţieni şi 40 de grăniceri, având loc schimburi de focuri şi fiind răniţi doi grăniceri. În celelalte comune nu s-a tras niciun foc. În comuna Şepreuş au fost arestaţi 57 de locuitori, fiind executaţi pe loc Mihai Iancicău de 50 ani, Teodor Pârvu de 36 ani, Ioan Stana de 66 ani şi Ioan Pârvu, cu vârstă neprecizată de autorităţi. În comuna Şomoşcheş au fost arestaţi 49, fiind executaţi pe loc Ioan Faur de 54 ani şi Gheorghe Margine de 43 ani. În comuna Apateu au fost arestaţi 22 şi executaţi pe loc Simion Stana de 28 ani, Ioan Mangu de 34 ani şi Petru Moţ de 53 ani. În comuna Berechiu au fost arestaţi 19, fiind executat pe loc Gheorghe Ilonca de 20 ani. (18) Cadavrele celor executaţi în văzul întregii comunităţi au fost expuse în stradă, fiind lăsate acolo timp de două zile şi două nopţi, cu interdicţia de a nu se apropia nimeni de ele, nici măcar să le acopere. Familiile celor executaţi, cuprinzând un total de 33 persoane, au fost evacuate din cele patru comune. (19)

În noaptea de 3-4 august 1949 au mai fost împuşcaţi doi ţărani din Apateu, pe motivul că ar fi încercat să fugă de sub escortă. Este vorba despre Aurel Moţ de 23 ani şi Gheorghe Maliţa, cu vârsta neprecizată. (20) La 11 august, a fost ucis şi fugarul Mihai Haiduc din Berechiu, tot cu vârstă neprecizată, care stătea ascuns în porumb de frica autorităţilor. (21) În acest fel, numărul total al victimelor din judeţul Arad se ridica la 13.

Un număr de 10 arestări au fost efectuate şi în Moţiori, (22)  numărul total al arestaţilor ridicându-se la 157 de oameni din cinci comune. La 3 august, din gara Cermei a plecat un tren de deportaţi către Bărăgan. (23)

Aurel Moiş întocmea la 12 august un „studiu informativ”, solicitând ca participanţii la răscoală „să fie executaţi”, iar împotriva lor „să se întrebuinţeze focul, urmărindu-se lichidarea capilor acestor bande.” În acest scop, din fiecare localitate participantă la răscoale „se vor ridica capii (sic!) acestor acţiuni (în lipsă, familiile acestora) şi câte 10-15 familii de chiaburi, afirmaţi ca duşmani ai poporului.” El mai sublinia, totodată, cu justificată mândrie, că „în timpul operaţiunilor au fost executaţi în regiunea Oradea 16 chiaburi, iar în regiunea Arad 12 chiaburi.” (24) Cifrele erau doar provizorii, întrucât s-a văzut că au mai fost ucişi oameni ca urmare a acestor răscoale şi în zilele de după înăbuşirea lor.

Unele persoane deportate din aceste localităţi au fost duse cu trenul în regiunea Constanţa, în diferite localităţi, unde au primit domiciliu forţat. Lor nu li s-a permis să ia nimic cu ele, în afara hainelor pe care le aveau. Ajungând la destinaţie, au fost repartizate tot la ţărani înstăriţi (aşa-zişi „chiaburi”), care, văzându-le cum arătau, s-au îngrozit, înscriindu-se de bunăvoie în colectiv, de frică să nu păţească nenorociri asemănătoare. (25)

Astfel, răscoala s-a limitat la perimetrul acestor comune. Când s-a încercat extinderea ei către est, spre Craiva-Mărăuş, preotul de acolo a ascuns cheile bisericii. Peste câteva ore a venit la el un grup de tineri, printre care era şi fiul său, care doreau să dea alarma trăgând clopotele. Ei spuneau că „a început revoluţia la Ucuriş şi vine şi la noi.” (26) Preotul însă a refuzat să le dea cheile. Prin acest fapt, aici s-a limitat extinderea răscoalei, mai ales că veneau zvonuri despre represaliile necruţătoare şi despre morţii de pe stradă din comunele învecinate.

După liniştirea satelor, care au fost pedepsite atât de nemilos, colectarea cerealelor a continuat ca şi înainte. Confiscarea grâului s-a făcut foarte uşor, direct la batoze, însă porumbul era deja recoltat de ţărani şi se afla în podurile caselor. De aceea, Comitetul judeţean de colectare a trimis în fiecare sat câte doi muncitori de la întrprinderile arădene. S-au format comisii din câte cinci persoane: doi muncitori, doi delegaţi ai Primăriei şi în mod obligatoriu şi preotul satului, care mergeau din casă în casă cu munca de lămurire, pentru ca ţăranii să dea şi porumbul de bunăvoie şi explicând că ţara avea sarcini de îndeplinit de pe urma războiului. Cei care au refuzat să predea porumbul au fost şi ei arestaţi şi catalogaţi drept „duşmani ai poporului”, după cum îşi amintea peste ani preotul din Gurba, Iosif Stoica, participant la aceste comisii de tristă faimă. (27)

În acest mod, distrugerea ţărănimii s-a făcut sistematic, prin teroare, arestări, procese, închisori şi deportări. Au fost loviţi mai întâi ţăranii mai înstăriţi, adică cei mai harnici şi mai buni gospodari. Urmările acestor fapte se resimt şi astăzi.

În încheiere, vom face apel la o altă mărturie, foarte interesantă, în legătură cu aceste răscoale, aparţinându-i fostului partizan cărăşean Iosif Cireşan Loga. Deţinut în lagărul de la Peninsula, acesta a fost coleg de suferinţă cu câţiva ţărani participanţi la ele, printre care Ioan Sas, Petru Scrob şi Toader din Şomoşcheş. Ei i-au relatat că se răsculaseră pentru a nu mai da grâu, apoi îi alungaseră pe toţi zbirii de la Primărie şi au instalat un primar dintre ţărani, au alungat securiştii şi au baricadat toate căile de acces către sat. Acolo ei au fost stăpâni pe situaţie timp de trei zile, conform relatării acestor participanţi. Armata de la Arad a intervenit cu tunuri şi tancuri, ţăranii fiind fără arme, doar cu securi, furci şi coase. Ei au apărat baricadele, punând în faţă femeile şi copiii, pentru ca armata să nu tragă. Totuşi, armata a tras în plin în urma ordinelor procurorului Mihai Ştefănescu, iar tancurile au trecut peste baricade. Au fost împuşcaţi atunci laolaltă bărbaţi, femei şi copii, care au fost socotiţi toţi drept capi ai răscoalei. Timp de trei zile nu a avut nimeni voie să îi ridice sau să îi îngroape. Fiind vară, miroseau şi veneau muştele pe ei. Alţi ţărani au fost arestaţi şi pedepsiţi de Tribunalul din Timişoara la ani grei de puşcărie, fiind trimişi la canal sau în alte lagăre de exterminare. Ioan Sas din Şomoşcheş, cel care întocmise lista cu ţăranii care nu mai voiau să achite cotele, avea caninii extraşi cu cleştele pe viu ca să spună cine i-a organizat. (28)

Ca o ironie a soartei, procurorul Ştefănescu, cel atât de zelos odată, ajunsese şi el în lagărul de la Peninsula, împreună cu o parte dintre victimele sale, cazul nefiind deloc neobişnuit în anii stalinismului. Când el  s-a întâlnit întâmplător în lagăr cu ţăranul Toader din Şomoşcheş, nu l-a recunoscut pe acesta. Toader i-a oferit o bucată de pâine, pe care Ştefănescu a mâncat-o imediat. Atunci Toader i-a spus că el i-a dat pâine, iar Ştefănescu îi dăduse lui nouă ani de puşcărie şi dăduse ordin armatei să tragă în ţărani şi în copiii lor. Ca urmare, Dumnezeu l-a pedepsit, a conchis Toader. Ştefănescu a pus capul în pământ şi nu a mai zis nimic. Doar oamenii din brigada lui de muncă spuneau că el nu vorbea nimic cu nimeni, iar noaptea nici nu se culca, ci se plimba prin baracă. (29)

 

 

 

Note:

1    Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România 1944-1962, http://www.miscarea.net/Brisca.htm

2    Steliana Breazu, „Am fost martor la revoltele ţărăneşti din judeţul Arad” – anul 1949, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 693.

3    Teodor Stanca, Răscoalele ţărăneşti din 1949 din judeţul Arad, reflectate în documentele organelor de represiune, în loc. cit., p. 677.

4    Ibidem, p. 678.

5    Ibidem.

6    Ibidem, p. 677.

7    Ibidem, p. 676.

8    Ibidem, p. 675-676.

9    Ibidem, p. 676.

10  Ibidem.

11  Ibidem, p. 675.

12  Ibidem, p. 677.

13  Ibidem, p. 675.

14  Ibidem, p. 677.

15  Steliana Breazu, op. cit., p. 694.

16  Steliana Breazu, Eleonora Criste, Revolta ţărănească anticomunistă de la Ucuriş-Bihor din anul 1949, în loc. cit., p. 697.

17  Teodor Stanca, op. cit., p. 675, 677.

18 Ibidem, p. 679-680.

19  Ibidem, p. 680.

20  Ibidem, p. 684.

21  Ibidem, p. 683.

22  Adrian Brişcă, op. cit.

23  Ibidem.

24  Marius Oprea, Pişa-ne-am pă mormântul lor (portrete de securişti), http://www.tiuk.reea.net/5/31.html

25  Steliana Breazu, Eleonora Criste, op. cit., p. 700.

26  Steliana Breazu, op. cit., p. 695.

27  Ibidem.

28  Iosif Cireşan Loga, Lupta partizanilor din Munţii Arinişului, ms.

29 Ibidem.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 69 other followers