Pe râul Timiș se află trei poduri foarte vechi, care seamănă foarte bine între ele: la Foeni, în actualul Banat românesc, la Modoș (Jaša Tomić) și la Șurian (Šurjan), în actualul Banat sârbesc. Documentele atestă că ele au fost construite în timpul Mariei Tereza, însă tradiția populară, la fel ca și în alte cazuri, le atribuie perioadei turcești.
Conform unei legende sârbești, beglerbegul Timișoarei, mergând pe drumul către Becicherecu Mare și Panciova, a constatat că Timișul nu putea fi trecut decât pe niște podețe din scânduri, foarte nesigure. De aceea, el a dat ordin unor meșteri să ridice două poduri în acea zonă. Sârbii localnici au solicitat însă ca numărul lor să fie de trei, cu trimitere la Sfânta Treime. Tolerant, beglerbegul a acceptat și meșterii s-au apucat de treabă. Însă ce construiau ziua se surpa noaptea (mitul balcanic întâlnit și în legenda meșterului Manole). Într-o noapte beglerbegul a văzut o lumină și a auzit un glas care îi spunea ca acele poduri să fie făcute în locurile în care vor fi găsite trei fete nefericite din dragoste. Lacrimile lor să fie adunate în trei cupe de aur, care să fie zidite în locuri secrete din viitoarele construcții, care în acest fel nu se vor mai surpa.
Beglerbegul a trimis oameni pe teren să caute cele trei fete, însă ei nu le-au găsit. Abia în ultima zi a termenului primit fetele s-au prezentat singure, povestindu-și necazurile. Lacrimile lor au fost strânse, iar podurile s-au putut construi în sfârșit. Apoi cei care cunoșteau secretul locurilor în care au fost zidite cele trei cupe și-au pierdut văzul și auzul, fetele au murit în scurt timp, iar cei trimiși să lămurească situația nu s-au mai întors la cei dragi.
Istoria Banatului 