Mircea Rusnac – Istoria învățământului special din Banat

Inginerul Gheorghe Moldovan a predat mulți ani în învățământul special timișorean, după care, folosind experiența acumulată, a scris o serie de cărți valoroase despre trecutul acestui tip de învățământ, atât de puțin cunoscut, dar în același timp având o tradiție foarte îndelungată în regiunea Banat. Utilizând lucrările pe care ni le-a pus cu generozitate la dispoziție, vom putea înțelege mai bine modul în care învățământul special s-a dezvoltat de-a lungul timpului în această regiune.

Încă în anii 1503-1508, timișoreanul Pelbárt Ladislau, singurul autor de incunabule născut pe teritoriul României actuale, preciza că „în cazul defectelor de vorbire, există o diferență categorică între deficiența anatomică și deficiența funcțională.” El a pus bazele concepției conform căreia „surdomuții nu vorbesc pentru că nu aud.” Acesta era un adept al teoriei conform căreia „de multe ori surdomutitatea are și alte cauze, în afara celor anatomice.” Precizările sale reprezintă prima concepție științifică referitoare la natura și cauzele surdomutității.

La începutul anului 1836, educarea surdomuților a devenit o sarcină a școlilor. Au fost înființate școli particulare. De asemenea, în același an au apărut școlile pentru surdomuți de la Bozovici și Biserica Albă, localități situate pe teritoriile Regimentelor grănicerești.

Școala de la Biserica Albă a funcționat până în anul 1853. În cadrul ei, învățătorii lucrau individual cu elevii, fiind găsiți la început numai doi surdomuți. Învățătorii erau însă angajați ai statului. În toamna anului 1838, Comanda Generală a Învățământului Grăniceresc din Banat a stabilit ca Școala Normală din Iasenova, de lângă Biserica Albă, să pregătească viitorii învățători și în metodica educării surzilor.

În acei ani, un învățământ bănățean destinat deficienților de auz nu s-ar fi realizat dacă nu se exercita o presiune în acest sens din partea administrației imperiale. Un document din 1 aprilie 1836 precizează clar: „Instruirea tuturor surdomuților din Monarhia Imperiului Austriac.” Aceasta demonstrează intențiile iluministe ale Vienei pentru educarea tuturor tinerilor de vârstă școlară.

În 1838, când copiii surdomuți Pavel Velcotă din Dalboșeț și Mihăilă Loghin din Lăpușnicu Mare erau trimiși la Bozovici, școala de surdomuți de acolo exista și era cunoscută în întreaga zonă. Existența Școlii de Surdomuți de la Bozovici a fost legată de persoana învățătorului Michael Hoffmann. Cel puțin până în anul 1849, la Bozovici a funcționat prima școală de surdomuți de pe teritoriul de astăzi al României. În acea perioadă, în Ungaria mai exista numai Institutul de Surdomuți din Vácz, iar în Transilvania, Școala Privată de la Dumbrăveni.

Între anii 1837-1844, pentru educarea surzilor din Bozovici a activat învățătorul Thomas Staschek. El a absolvit Școala Normală din Panciova. La Bozovici era folosit un manual în limba germană intitulat Gândirea intelectuală și învățarea limbajului, cu aplicații la învățătura religioasă și morală și la viață, editat la Viena în 1836. Din el se poate deduce metoda folosită la Bozovici. Este cel mai vechi manual de metodică destinată educării copiilor surzi care a fost în mod sigur utilizat pe teritoriul actual al României.

În 1848 există informații despre ființarea unei școli pentru orbi la Orșova Veche, după ce în 1846 apăruse și una la Bozovici.

În 1862 a avut loc în Banat un al doilea eveniment legat de educația surdomuților. Glausz József, fost profesor la Institutul de Surdomuți din Viena, a fost delegat la o școală romano-catolică din Vârșeț care pregătea viitori învățători, unde a predat noțiuni specifice pedagogiei surzilor. Din punct de vedere teoretic, absolvenții școlii din Vârșeț erau pregătiți să se încadreze într-o școală de specialitate. Dar în zonă neexistând pe atunci nicio școală de surdomuți, cursurile au rămas fără efect.

La recensământul efectuat în 1890, în Banat erau 1.441.923 de locuitori, dintre care 4.526 handicapați (0,31%), adică un handicapat din 318 cetățeni. Dintre aceștia, un număr de 1.295 erau surdomuți, 1.447 orbi, 673 cu debilitate mintală ușoară și 1.808 cu debilitate mintală gravă.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-lea, în Timișoara au funcționat patru forme de învățământ special: pentru surdomuți, pentru corectarea defectelor de vorbire, pentru orbi și pentru debili mintali. Inițiatorul acestora a fost învățătorul de etnie germană Karl Schäffer, originar din Beșenova Nouă (1841-1912).

Schäffer a lucrat din toamna anului 1863 la Școala Elementară din Timișoara-Iosefin. El se specializase la Viena în educarea surdomuților. Primul său elev a fost Steiner Móritz, pe care îl educa în particular. Însă puțini părinți își permiteau angajarea unui profesor particular specializat în educația surdomuților.

La 1 octombrie 1885 a fost deschisă Școala Particulară de Surdomuți din Timișoara. Directorul ei era Karl Schäffer, alături de care se mai aflau doi învățători: Ottrubay Adám și Elias Jakab. În toamna lui 1889 a fost înființată școala profesională de surdomuți, care în 1893 a devenit Institutul de Surdomuți al Orașului Timișoara. Aici erau înscriși și elevi din afara Timișoarei, având un internat și o școală profesională. În 1897 a primit clădire proprie.

În anul școlar 1910-1911 la Institut existau opt clase separate cu opt profesori diferiți. Numărul total al elevilor era de 104. Corpul profesoral avea 16 cadre cu diplomă pentru învățământul surdomuților. După pensionarea lui Schäffer din 1906, director a devenit Zádor Endre. În 1931 cel de-al treilea director era Gheorghe Atanasiu. Iar în 1951 instituția a fost transformată în Școală Profesională Specială destinată surdomuților.

În 1885 s-a înființat Școala de Surdomuți din Arad. Printre filantropii de seamă ai acesteia trebuie amintită împărăteasa Elisabeta (Sissi), care în anul 1895 a donat 30.000 de coroane pentru ajutorarea copiilor surdomuți săraci.

Institutul de Surdomuți din Timișoara a decretat în 1900 obligativitatea învățământului surzilor pe raza sa de jurisdicție, aceasta fiind prima măsură de acest fel din Ungaria de atunci și din România de astăzi, iar la 23 aprilie 1909 a primit Medalia de Aur la Expoziția Școlilor Speciale de la Londra.

Asociații ale surzilor s-au constituit la Arad în 1913 și la Timișoara în 1914. Ele se intitulau „de cultură și ajutorare”. Ofereau cu dobândă unele ajutoare financiare și se ocupau cu organizarea diferitelor manifestări relaxante (baluri) și distractive (excursii), maialuri, concursuri etc. În Banat, spre deosebire de Vechiul Regat, existența unui astfel de institut era considerată o mândrie pentru orașul respectiv, autoritățile locale prezentându-l fiecărui oaspete important care venea în localitate. În perioada interbelică, la Timișoara au fost și elevi din județele Arad, Bihor, apoi și din Transilvania, Muntenia, Moldova și Dobrogea. După cum reiese dintr-un anuar editat de Institutul de surdomuți din Timișoara în anul școlar 1930-1931, acesta avea 71 de elevi înscriși, care proveneau din următoarele regiuni: Banat (27 elevi), Ardeal (20), Țara Românească (15), Basarabia (1), Moldova (4), Dobrogea (2) și doi elevi erau orfani, neavând domiciliu. Această situație a continuat pe toată durata perioadei interbelice.

Directorul Institutului, Gheorghe Atanasiu, afirma că în 1935 Banatul avea 2.500 de surdomuți, 600-800 de orbi și 4.000 de deficienți mintali. Pentru aceștia existau: un Institut de surdomuți la Timișoara cu 100 de locuri, un Institut de orbi adulți la Arad cu 40 de locuri și un Institut de debili mintali la Ineu, județul Arad, cu 130 de locuri.

La 10 august 1921, primarul Timișoarei, Cornel Grofșorean, a încercat să desființeze școala de surdomuți, dorind preluarea de către Primărie a celor două imobile în care aceasta își desfășura activitatea. Ministerul Instrucțiunii s-a opus. Atunci Primăria a anulat fondurile de întreținere a acestora. Directorul Zádor Endre, care conducea școala din 1906, a obținut fonduri ministeriale, până când Primăria a fost obligată să asigure întreținerea școlii. Primăria a acordat jumătate din spațiul deținut de școală Gimnaziului maghiar de fete, situație care s-a păstrat până în anul 1938.

În 1932, directorul Gheorghe Atanasiu din Timișoara, cu aprobarea Ministerului Sănătății, a înființat un Laborator medico-pedagogic. Acesta a funcționat până la sfârșitul anilor 1950. Primul manual școlar pentru elevii surdomuți a fost editat la Timișoara în 1931. Autorul său era același Gheorghe Atanasiu. În 1932 a apărut la Timișoara primul manual de religie pentru elevii surdomuți, autor fiind Zsutty Adalbert. În 1933 a fost editată și o Biblie pentru copiii surdomuți din clasele superioare.

În anii 1898-1899, la Școala de surdomuți din Timișoara a fost amenajată o sală separată pentru bâlbâiți. În 1904 a apărut logopedia timișoreană. Cursurile pentru vindecarea defectelor de vorbire au ținut cinci ani școlari. Timișoara a fost al doilea oraș al României actuale, după Arad în 1891, în care s-au organizat activități logopedice. Cursurile au fost închise în anul 1908. Abia după cel de-al doilea război mondial, la Timișoara s-au înființat centre de logopedie, atât independente, cât și pe lângă spitale.

În anul 1900, la Timișoara a apărut prima carte de logopedie tipărită pe teritoriul de astăzi al României. Autor era Roboz József, titlul ei fiind Ce este bâlbâiala și cum poate fi ajutată? Era mai degrabă o broșură. Din cauza faptului că a fost scrisă în limba maghiară, ea a rămas necunoscută autorilor români ulteriori din domeniu. Însă a fost prima lucrare de specialitate tipărită în părțile noastre.

În luna mai 1904, timișoreanul Anton Seiler a donat bani pentru înființarea unui institut destinat orbilor, independent de cel de surdomuți. Acesta avea să fie deschis la 25 martie 1905. În perioada interbelică, directorul său a fost Ioan Artene. Însă după cel de-al doilea război mondial întreaga activitate din acest domeniu a fost reorganizată.

Tot Karl Schäffer a avut și inițiativa înființării unui institut pentru debilii mintali. În anul școlar 1907-1908, într-o casă închiriată din cartierul Elisabetin a fost înființată o clasă compusă din șase elevi debili mintali, învățătorul lor fiind Stanczel János de la Institutul de Surdomuți. Însă după acest an experimentul nu a mai fost continuat. În anul 1904 a fost înființat amintitul Institut pentru Debili Mintali de la Ineu, care ființează și astăzi.

Schäffer a dorit să transforme Timișoara într-un mare centru al învățământului special, însă nu a reușit decât parțial. Învățământul pentru debili mintali a avut numai un caracter meteoric, cursurile pentru corectarea defectelor de vorbire au durat numai patru ani și nouă luni, Institutul de Orbi a rămas la o capacitate mică. Numai Institutul de Surdomuți s-a dezvoltat și a constituit un model pentru alte orașe.

Acestea sunt principalele idei pe care le-am desprins din lucrările lui Gheorghe Moldovan, unde bineînțeles că pot fi găsite mult mai detaliat. Lucrările pe care le-am utilizat sunt următoarele:

Gheorghe Moldovan, Începuturile învățământului special în Timișoara, Ed. Politehnica, Timișoara, 2007.

Gheorghe Moldovan, Istoria învățământului bănățean pentru surdomuți, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2010.

Gheorghe Moldovan, Emilia Hauszar, Prima carte de logopedie tipărită în România Timișoara -1900, Ed. Politehnica, Timișoara, 2012.

Gheorghe Moldovan, Literatura surdologică în România interbelică, Ed. Politehnica, Timișoara, 2015.

Gheorghe Moldovan, Învățământul orbilor în Banat la jumătatea secolului al XIXlea, în Morisena, nr. 4/2018, pp. 12-13.

Gheorghe Moldovan, Învățământul deficienților din prima jumătate a secolului XIX, în Ardeal și Banat, Ed. Politehnica, Timișoara, 2019.

Gheorghe Moldovan, Educarea surdomuților în România de la primele preocupări până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Ed. Politehnica, Timișoara, 2019.

%d blogeri au apreciat: