Posts Tagged ‘Weidenthal’

Mircea Rusnac – Începutul activităţii turistice pe Semenic

28 noiembrie 2009

Una dintre cele mai frumoase zone turistice ale Banatului este cea a Munţilor Semenic. Deşi nu ating o înălţime impresionantă (1.447 m), aceştia se evidenţiază prin accesibilitate, peisaje pitoreşti şi prin posibilitatea practicării sporturilor de iarnă timp de multe luni în fiecare an. Blândeţea climei, cu influenţe mediteraneene, a determinat de timpuriu pe numeroşii turişti proveniţi atât din regiunea înconjurătoare, cât şi de la distanţe apreciabile, să îi viziteze, rămânând cu amintiri de neuitat şi cu dorinţa de a reveni.

În ciuda acestor lucruri, până la primul război mondial nu a existat practic un turism organizat pe Semenic. Pe vastul platou de peste 4.000 ha, situat între vârfurile Piatra Goznei, Semenic şi Piatra Nedeei, rătăceau în voie numai ciobanii cu turmele lor, venind de la stânele de pe valea Nergăniţei. De două ori pe an, la Sfântul Ilie (20 iulie) şi la Schimbarea la Faţă (6 august), ţăranii români din împrejurimi urcau la Baia Vulturilor pentru a se scălda în apele reci ale acesteia, în credinţa că ele aveau puteri miraculoase. În restul anului, aceiaşi ţărani mai ajungeau pe platou pentru a cosi fânul bogat care se întindea până pe culmi. În acele vremuri, apariţia câte unui turist iubitor al naturii era extrem de rară pe Semenic.

După 1911, în localităţile montanistice bănăţene s-au constituit cercurile turistice „Prietenii naturii”, însă nici aceştia nu au fost tentaţi de la început de vizitarea Semenicului. Primele lor călătorii vizau regiunea Dunării, cu Cazanele, Porţile de Fier şi insula Ada-Kaleh, sau Munţii Retezat, mult mai impunători. Nici cercul din Reşiţa, aflată la poalele Semenicului, n-a făcut excepţie în acest sens. Abia după 1920 preotul catolic Paul Fulda şi profesorul de matematică Bruno Windhager au început să orienteze tineretul către drumeţiile pe Semenic. Ultimul a creat o organizaţie de cercetaşi şi a construit, împreună cu aceştia, primul adăpost de pe culme. Tot el a acordat o mare atenţie potenţialului turistic al Gărânei, asociindu-se cu birtaşul Jakob Weinfurter din localitate în lansarea sporturilor de iarnă, în special a schiatului, în acea zonă mirifică.

Pe lângă tineret, Fulda şi Windhager au căutat să-i atragă şi pe muncitorii reşiţeni în activităţile turistice. Ei au ţinut prelegeri în acest scop în faţa „Comitetului de educaţie muncitorească”. În 1925, profesorul de germană Alexander Tietz a înfiinţat grupul denumit „Pasărea călătoare”, care căuta să impună modul civilizat de drumeţie şi îl asocia cu remarcabile realizări în domeniul cultural.

Un alt centru de pornire al turismului bănăţean a fost Oraviţa (nucleul acestuia fiind creat încă din 1892). Animator al acestui fenomen a fost acolo Ion Băiaş, care din 1930 începea să conducă drumeţi către Semenic. În anul următor, el a ridicat în apropierea izvoarelor Nergăniţei, pe terenul Comunităţii de avere, o primă colibă din scânduri, care avea două încăperi pentru turişti. În curând însă a donat-o ciobanului Băcilă din Borlovenii Noi.

Tot la îndemnul său, în 1933 i s-a asociat medicul orăviţean Gheorghe Runcan, cumpărând împreună două livezi de pe versantul din stânga al văii Goznei. Pe acel teren a început în toamnă zidirea primei cabane adevărate de pe Semenic, „Cabana lui Ion ăl mic” (adică Ion Băiaş), punându-se în acest fel bazele staţiunii.

În efortul lor de a „cuceri” Semenicul, aceşti pionieri ai turismului bănăţean au întâlnit în drumul către culme o serie de localităţi montane care aveau chiar ele însele un potenţial remarcabil în acest sens. De aceea, primele lucrări dedicate Semenicului şi obiectivelor sale turistice nu uitau să amintească de Văliug, de Gărâna sau de Brebu Nou, etape obligatorii în urcuşul către vârf.

Văliugul (Franzdorf) era descris în 1936 de inginerul Ion Păsărică drept o „liniştită staţiune climatică”, aflată la altitudinea de 645 m, la 20 km sud-est de Reşiţa. Climatul era „subalpin, fără vânturi şi un aer bine ozonat de întinsele păduri de brazi dimprejur.” El avea „căsuţe curate şi înşirate în ordine de o parte şi de alta a drumului principal şi care par că-ţi surâd de bucurie.” Pe teritoriul său curg atât râul Bârzava, cât şi pârâul Gozniţa. Populaţia era formată din românii băştinaşi, din „colonişti austriaci” şi din bufeni (olteni), emigraţi din cauza asupririi turceşti.

Şi Gheorghe Runcan menţiona Văliugul în 1947, când avea peste 2.500 de locuitori. Populaţia era majoritar românească (în special bufeni), existând şi puţini germani. „Frumoasa comună” deţinea restaurante, măcelării, brutării, prăvălii de coloniale, oficiu poştal, ocolul silvic al Societăţii U.D.R. cu un cămin propriu şi centrală telefonică. În apropiere se aflau barajul de la Breazova, înalt de 27 m, şi funicularul către vârful Semenicului. De asemenea, o serie de poteci urcau în direcţia muntelui.

Gărâna (Wolfsberg), la 36 km de Reşiţa, se afla, conform lui Păsărică, „în regiunea romantică şi plină de legende a Munţilor Semenicului, înconjurată din toate părţile de imenşi codri nepătrunşi încă de fiinţe omeneşti, în care fauna alternează cu flora cea mai bogată, reprezentată prin superbe exemplare de brazi şi fagi ce răspândesc efluvii îmbălsămate de răşină.” Altitudinea sa e de 1.000 m, iar locuitorii erau exclusiv germani. Era deja declarată drept „staţiune climatică”, dar nu deţinea încă sanatorii sau vile speciale. „Se găsesc însă numeroase case ţărăneşti, curate, văruite, împodobite cu diverse motive şi mobilate simplu, dar cu tot ce e necesar.” În 1936 continua să joace un rol important restaurantul lui Weinfurter, care servea vizitatorilor mese atât cu regim, cât şi fără.

De la gara din Slatina-Timiş, un autobuz parcurgea distanţa de 26 km până la Gărâna, pentru o taxă de 120 lei adulţii şi 60 lei copiii. La 10 minute distanţă de staţiune se afla un ştrand cu plajă, „lângă o minunată pădure de brazi.” Şi până acolo circula un autobuz „cu o taxă mică de dus şi întors.” Pe perioada verii, la Gărâna locuia medicul Luft Baran, originar din Viena şi stabilit la Reşiţa, fiind „la dispoziţia publicului.” Iarna aveau loc competiţii de schi şi săniuţe, atrăgându-i denumirea de „Sinaia Banatului”.

În 1947, se spunea că locuitorii Gărânei ar fi fost de fapt „de origine cehă, însă germanizaţi, cunoscuţi sub numele de «pemi» (bohemi).” Era un „iubit loc de vilegiatură.” Continua să domine marele restaurant şi hotelul lui Weinfurter, înconjurat de case particulare pentru oaspeţi, prăvălii, măcelării şi brutării.

Brebu Nou (Weidenthal) era amintit doar de Ion Păsărică, fiind situat „pe romantica şosea Timiş-Slatina-Reşiţa, lângă apa zburdalnicului râu Timiş.” Este situat la o altitudine crescătoare cu începere de la 900 m. Era locuit de 1.200 de germani, „care acum vorbesc cu toţii româneşte.” Era recomandat pentru bolnavii de nervi, de Basedov, catar pulmonar şi al căilor respiratorii şi de anemie, în schimb era contraindicat celor cu tuberculoză avansată.

Pe platoul Semenicului, o atracţie specială a exercitat-o dintotdeauna asupra turiştilor Baia Vulturilor (Adler Bad), un izvor de apă foarte rece (4-6 grade Celsius), având un diametru de cca. 4 m. Altitudinea la care se află este de 1.421 m. Conform legendei transmise de medicul Runcan, acolo „vulturii îşi scaldă puii lor şi de aceea ei sunt sănătoşi şi trăiesc mult.” De sărbătorile amintite mai sus, românii mergeau în procesiune acolo şi se îmbăiau. Conform lui Virgil Birou, citat de Runcan: „Cine se scaldă de şapte ori în Baia Vulturilor (numit mai nou Izvorul Tămăduirii), dacă e olog, se înzdrăveneşte, dacă e copil plăpând, se face băiat voinic, iar păcatele femeilor tot cu apa izvorului se duc.” Credinţa aceasta era foarte veche. În anii ’30, când Ion Băiaş şi preotul Miron Mănescu din Văliug au curăţat şi amenajat lacul, au găsit pe fund monede din 1740! Pe malul acestuia, Societatea U.D.R. a construit o mare cruce din fier cu înălţimea de 12 metri, având şi o clopotniţă. Ea atrăgea atenţia turiştilor care căutau lacul şi servea la oficierea slujbelor ţinute acolo de preotul din Văliug cu ocazia pelerinajelor ce aveau loc. 

În 1944-1945, la apelul preotului Mănescu şi prin concursul directorului general Alexandru Popp şi al soţiei sale, Societatea U.D.R. a construit în apropiere o frumoasă biserică din lemn, vizibilă din orice punct al platoului. Ea a fost sfinţită în 1946 de episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor. De asemenea, în 1945-1946 U.D.R.-ul a construit un funicular cu plecare din valea Goznei, la 3,5 km de Văliug, şi cu sosire pe culmea Semenicului, traseu pe care îl străbătea în 30-35 de minute. Funicularul a dispărut în timpul comunismului.

Conform statisticii medicului Gheorghe Runcan, în 1947 pe platoul Muntelui Semenic se aflau nu mai puţin de 18 cabane, cu câteva sute de locuri de cazare. Cea mai mare era Cabana U.D.R., cu 100-120 de locuri, dotată cu sală de joc, confort, telefon public, apeduct cu apă caldă şi rece, curent electric şi sobe de teracotă, fiind deschisă tot anul. Cabana Costeanu, pentru 40-45 de persoane, avea sală de mese, baie şi apă curentă. Cabana Lighezan, cu sală de mese, avea 20-25 de locuri. Cabana Societăţii pe acţiuni a muncitorilor din Reşiţa avea 25-30 de locuri. Pe lângă acestea, mai erau cabanele familiare: Dr. Gheorghe Runcan din Oraviţa, reşiţenii Gheorghe Vucu, I. Feher, Markovski, Alexandru Costeanu, Apeldauer, Zipfl şi I. Zima şi timişorenii Ion Negru, I. Nichici, Kohn, Dr. Marin şi Bandu, Dr. Galetaru şi Cârloabă, toate cuprinzând câte 3-4 camere.

O contribuţie importantă la dezvoltarea turismului pe Semenic au avut-o membrii Clubului turistic din Oraviţa, conduşi de Ion Băiaş şi de profesorul Ilie Rusmir. Ei au construit şoseaua dintre Prislop şi Semenic şi au amenajat o cabană, distrusă din păcate de un incendiu în 1942. Alţi promotori ai dezvoltării staţiunii au fost preoţii M. Mănescu şi E. Servou din Văliug, Alexandru Costeanu şi membrii Clubului sportiv U.D.R. din Reşiţa, dar în special inginerii Alexandru Popp şi Cornel Manciu, directori ai Societăţii, artizani ai construirii funicularului, a liniei telefonice şi a confortabilei cabane a U.D.R.-ului.

Stadiul la care ajunsese turismul de pe Semenic în 1947 era astfel descris de medicul Runcan: „Seara adeseori se organizează întruniri vesele, cu muzică şi dans la Cabana U.D.R., iar alteori se fac şezători în jurul focului de tabără, sub imensa boltă înstelată a cerului senin. Iarna se organizează diferite concursuri şi exibiţii sportive, iar în zilele calde şi senine, în bătaia soarelui de iarnă, şedinţe de helioterapie.”

În acest mod începuse să fie folosită staţiunea Semenic de bunicii şi părinţii noştri. Era desigur un start promiţător, ţinând cont că majoritatea staţiunilor din ţară s-au dezvoltat mult mai târziu. În schimb, Semenicul a decăzut, ajungând astăzi într-o stare de plâns. Încă din 1947 se trăgea un semnal de alarmă în acest sens: „Sper că aceste începuturi lăudabile vor fi susţinute şi în viitor cu aceeaşi ardoare şi chiar intensificate, pentru ca Semenicul să devină aşa cum merită, un centru turistic însemnat şi reputată staţiune climatică, constituind în acelaşi timp un important izvor de câştig pentru populaţia din împrejurimi.” Acest semnal de alarmă nu a fost auzit în deceniile ce au urmat. Semenicul a decăzut încet dar sigur, iar astăzi nu a mai rămas nici amintirea frumoaselor iniţiative din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Bibliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936; Gheorghe Runcan, Muntele Semenic, Oraviţa, 1947; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995.

Mircea Rusnac – Vechile familii din Weidenthal

7 noiembrie 2009

Fotografie de Hermann Heel

În anii 1827-1828, Camera aulică a Imperiului austriac a colonizat în munţii Semenic, în general la altitudini de 800-1.000 m, câteva sute de ţărani germani care proveneau din zona Klattau din Pădurea Boemiei. Datorită locului de provenienţă, ei au fost denumiţi „pemi” (Deutschböhmen), diferenţiindu-se astfel de celelalte ramuri ale germanilor din Banat, precum şvabii sau steierii. Iniţial ei au fost instalaţi în localitatea Sadova Veche de pe valea Timişului, unde au petrecut prima iarnă din Banat. Apoi au întemeiat localităţile Wolfsberg (Gărâna), Weidenthal (Brebu Nou), Lindenfeld şi Wolfswiese din Semenic şi Caransebeşu Nou, de asemenea pe valea Timişului. Wolfswiese a fost abandonată în scurt timp, iar pemii au continuat să trăiască în celelalte cinci aşezări. Numărul lor total nu a depăşit niciodată 3.000 de persoane.

Fiind înfiinţate de ei, aceste sate din regiunea montană aveau o populaţie compactă, exclusiv germană şi în mare măsură izolată de comunităţile majoritar româneşti din jur. De exemplu, Brebu Nou şi Gărâna formau o comună aparte, fără mari tangenţe cu localitatea cea mai apropiată, comuna româno-germană Văliug (Franzdorf). Lindenfeld făcea parte din comuna Buchin, dar nu avea legături cu satul românesc cel mai apropiat, Poiana. Nici Caransebeşu Nou, foarte aproape de oraşul Caransebeş (ulterior cartier al acestuia), nici Sadova Veche, lângă centrul de comună Slatina Timiş, nu interferau aproape deloc cu acestea.

Perioada comunistă a dat lovitura de graţie micilor şi izolatelor aşezări de pemi germani din Banat. Ele au cunoscut deportarea în Uniunea Sovietică la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi apoi discriminările de tot felul din cauza apartenenţei locuitorilor de naţionalitatea germană. Ruinarea vieţii lor economice, până atunci destul de înfloritoare, în ciuda mediului natural ingrat, paralel cu marele progres cunoscut în aceeaşi perioadă de Germania Federală şi de Austria, a instaurat definitiv în mentalul locuitorilor pemi ideea emigrării. Ea a început să fie pusă în practică în special din anii ’80 ai secolului al XX-lea, când Nicolae Ceauşescu a deschis calea repatrierii germanilor din România contra obţinerii de valută forte, şi s-a generalizat în primii ani de după revoluţia din decembrie 1989 (1990-1991), când practic această mică populaţie a dispărut din Banat. În 2009 satul Lindenfeld este complet părăsit, la Brebu Nou mai trăieşte un singur pem autentic, iar în celelalte localităţi (în special Gărâna) există câteva zeci de persoane de aceeaşi naţionalitate. Practic putem spune că istoria pemilor germani din Banat cuprinde numai intervalul 1827-1991.

Gărâna şi Brebu Nou au devenit localităţi turistice prin achiziţionarea multor case ale pemilor de către alţi locuitori din regiune, dornici de a le folosi ca locaţii de vacanţă. Între noii proprietari ai caselor sunt însă şi unele excepţii, precum germanul Gerd Ballas din Saarland. Acesta a achiziţionat o casă în Brebu Nou şi a folosit ocazia pentru a studia localitatea din punct de vedere istoric şi etnografic. Rezultatele strădaniilor sale au fost publicate pe site-ul http://www.brebu-nou.de, unde am găsit informaţii de real interes.

Între acestea se află şi lista vechilor proprietari dinainte de 1990 ai caselor din Brebu Nou, pe care îi redăm şi noi în ordine alfabetică. Este o încercare de a reaminti faptul istoric al existenţei pemilor.

Altmann 2, 14, 29, 60, 84, 98, 140, 148, 208
Bartl 177, 222
Birl 72
Blaschki 56
Brandl 223
Braun 96, 133A, 142, 165, 167, 173, 179, 211
Csikova 124
Duda 199
Eckert 147
Eckl 126, 130, 217
Fröhlich 66
Grassl 3, 181, 213
Gruber 13, 57
Grün 180
Hausner 11, 86, 109, 116, 183, 203
Hilbert 62
Hoffmann 186
Hrach 1
Irlweg 15, 145, 168, 216, 219
Karban 67, 151
Krall 207
Krapfl 6, 21, 51, 161
Kunz 113, 115, 160
Liebl 58
Liegl 103, 104
Markon 26, 111
Meingast 195
Meixensberger 210
Milotta 139
Muckenschnabel 146
Nagler 99
Neumayer 106, 164
Peschka 24, 64, 82, 150, 182
Richer 23
Rudlof 59, 121, 143, 197, 221
Scherbauer 17, 55, 71, 101, 144, 153, 170, 172, 189, 201
Schestak 19
Schliefsteiner 102
Schmidt 168A, 198
Spachholz 117
Stauber 20
Stuiber 119, 127, 139A
Stuiber-Krapfl 65
Tremmel 12, 25
Wosnek 212
Zangl 209
Zettel 27, 131, 162, 174
Zimmerer 28, 132, 218
Zipperer 110, 120, 166, 220.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 67 other followers