Posts Tagged ‘judete Banat’

Mircea Rusnac – Confruntări politice şi electorale in judeţele bănăţene în anul 1946

17 iunie 2009

„Un guvern liber ales, în oricare din aceste ţări, va fi un guvern antisovietic, ceea ce eu nu voi admite.” (1) Astfel îi răspundea Stalin preşedintelui Statelor Unite, Harry Truman, cu ocazia Conferinţei de la Potsdam (iulie 1945), când acesta propusese examinarea posibilităţii ca şi în ţările Europei răsăritene să aibă loc alegeri libere şi corecte. Iar cu trei luni mai devreme, tot Stalin îi declarase lui Tito, aflat în vizită la Moscova: „În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi.” (2)

Aceste două afirmaţii sunt definitorii pentru istoria de 45 de ani a jumătăţii răsăritene a continentului european. Între ţările ocupate de trupele sovietice la finele celui de-al doilea război mondial şi obligate astfel, fără a li se cere părerea, să adopte sistemul comunist, s-a aflat şi România. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a plasat România în tabăra inamicilor Germaniei naziste şi a facilitat ocuparea integrală a teritoriului ţării de către Armata Roşie. Duritatea acestei ocupaţii, care se va prelungi pe o perioadă de 14 ani, a fost resimţită dureros de populaţia şi de economia ţării. Un puternic şoc a produs noua realitate şi în regiunea de sud-vest a României, în Banat, cu atât mai mult cu cât aici nu mai fusese cunoscută nicio ocupaţie rusească pe parcursul întregii istorii.

În Banat, trupele sovietice au pătruns în lunile septembrie-octombrie 1944, după scurte ciocniri cu unităţile Wehrmacht-ului în retragere. Deşi autorităţile locale şi populaţia le-au organizat o primire binevoitoare, în speranţa unui comportament pe măsură al noilor veniţi, dezamăgirile nu au întârziat să se producă. Despre pătrunderea sovieticilor în judeţul Caraş, unul dintre liderii din acea perioadă ai social-democraţiei reşiţene, Georg Hromadka, avea să-şi amintească: „Primele tancuri sovietice ajung la Reşiţa. În cadrul unei serbări de bun-venit în cinstea unor unităţi ruseşti de infanterie, se declanşează unele fricţiuni, cauzate de «eliberatori», care inoportunează soţiile muncitorilor prezenţi. Soţiile minerilor din Steierdorf-Anina sunt siluite, trăind momente groaznice când intră ruşii în localitate.” (3) Între timp, mii de locuitori, în special de naţionalitate germană, părăsiseră Banatul odată cu unităţile Wehrmacht-ului, înţelegând că viitorul lor aici devenea, datorită noii conjuncturi, mai mult decât nesigur. Acelaşi Hromadka consemna: „Familii germane din Oraviţa şi din Steierdorf-Anina fug, lăsându-şi averea vraişte. Ei se alătură coloanelor de fugari alcătuite de şvabii bănăţeni, care se retrag înspre nord-vest.” (4) Nici în Banatul iugoslav, unde Armata Roşie pătrunsese de asemenea, situaţia nu era mult diferită. După datele oficiale ale regimului titoist, acolo soldaţii sovietici comiseseră 1.219 violuri, dintre care 111 violuri cu omor, şi 1.204 cazuri de jaf cu vătămare. (5) Iar despre prezenţa aceloraşi „eliberatori” în zona Oraviţei, o călugăriţă anonimă, refugiată de la Iaşi, nota: „Ruşii rămaşi aci în popas îs mulţi şi-s răi (…). Toate casele din jurul nostru îs pline de ei. Foiesc pe străzi. Sunt agresivi. Tot oraşul e răvăşit de ei. Jefuiesc pretutindeni. Năpustesc în case particulare cu revolverul întins, cerând să li se dea rachiu şi spirt.” (6)

În aceste condiţii, revenirea la o viaţă normală era imposibilă. Deşi erau practic autorii loviturii de stat de la 23 august 1944 şi ai noului curs al istoriei noastre, într-un moment când nu mai exista nicio altă soluţie, regele Mihai şi conducătorii Partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal vor constata curând că situaţia ţării devenise îngrijorătoare. Supunând ţara unui jaf de mari proporţii, noii ocupanţi au avut suficiente motive de a intensifica această „activitate” în judeţele bănăţene, cu atât mai mult cu cât acestea se numărau printre cele mai bogate. Bucurându-se până atunci de o relativă prosperitate economică şi de un echilibru social-politic stabil, Banatul mai întrunea şi o altă calitate, anume aceea că, fiind un mozaic etnic, lingvistic şi confesional, a izbutit totuşi să evite orice fel de dispută majoră pe asemenea teme. La recensământul efectuat în 1930, aici trăiau în bună înţelegere români (54,4%), germani (23,7%), maghiari (10,4%), sârbi şi croaţi (4,3%), ţigani (1,9%), cehi şi slovaci (1,5%), evrei (1,2%), bulgari (1,1%), ucrainieni (0,4%), ruşi (0,2%) şi alte naţionalităţi (0,9%). (7) Noile evenimente vor marca însă profund regiunea şi în ce priveşte aceste aspecte.

Partidele tradiţionale ale ţării (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.), întrunind împreună aproape unanimitatea opţiunilor electoratului, au încercat să îşi reia activitatea normală, bazându-se pe repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923, care asigura cadrul unei vieţi politice democratice. În acest sens, la 1 septembrie 1944, Iuliu Maniu trimitea o circulară organizaţiilor judeţene ale P.N.Ţ., solicitându-le reluarea activităţii legale, pe care fuseseră nevoite să o întrerupă începând din 1938. Circulara preciza următoarele:

„1 Preşedinţii organizaţiilor judeţene vor proceda de îndată la întrunirea şedinţei plenare a comitetelor judeţene şi vor reîntregi aceste comitete în ce priveşte locurile vacante prin cooptare de noi membri ai comitetelor.

2 Preşedinţii organizaţiilor locale şi judeţene vor lua măsurile necesare pentru constatarea şi verificarea membrilor vechi şi pentru înscrierea de noi membri, în conformitate cu dispoziţiunile statutare.

3 Comitetele locale, comunale şi orăşeneşti, comitetele de sectoare în municipii şi comitetele judeţene vor intra imediat în funcţiune.

4 Preşedinţii organizaţiilor judeţene vor face pregătirile prealabile pentru convocarea congreselor judeţene ale Partidului Naţional Ţărănesc.

5 Programul Partidului Naţional Ţărănesc rămâne în fiinţă.

Comitetul central executiv al partidului va pregăti pentru congresul partidului modificările şi amendamentele ce se impun.

6 Statutele Partidului Naţional Ţărănesc rămân în fiinţă şi sunt a se observa cu stricteţe.” (8)

Pe această bază, s-au reconstituit rapid, încă din septembrie 1944, şi organizaţiile judeţene Arad, Timiş-Torontal, Severin şi Caraş ale P.N.Ţ., care se numărau printre cele mai puternice şi mai sigure ale acestui partid. Organizaţiile judeţene aveau foruri conducătoare similare celor de la centru, adică delegaţie permanentă, preşedinte, casier, secretar, cercuri de studii şi organizaţii auxiliare specifice, precum: de tineret, muncitori, femei, profesori, avocaţi, medici, militari în rezervă etc., adăugându-li-se câte un birou judeţean, alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi casier. Existau, de asemenea, organizaţii ale P.N.Ţ. de oraşe, comune şi sate, toate fiind subordonate organizaţiilor judeţene. Acestea, la rândul lor, depindeau de una dintre cele două organizaţii regionale, a Vechiului Regat sau a Ardealului şi Banatului. Preşedintele acesteia din urmă era Mihail Popovici, care în acelaşi timp era şi vicepreşedinte al partidului. Conducerea centrală a P.N.Ţ. era exercitată de comitetul central executiv şi de delegaţia permanentă, având un preşedinte (Iuliu Maniu), doi vicepreşedinţi (Ion Mihalache şi Mihail Popovici), trei secretari generali (Nicolae Penescu, Virgil Solomon şi Ion Hudiţă), iar din iulie 1946, şi trei secretari generali adjuncţi (Virgil Veniamin, Corneliu Coposu şi Nicolae Pascu). Această structură bine pusă la punct oglindeşte dimensiunile partidului şi puternica susţinere populară de care se bucura acesta.

Printre liderii marcanţi ai P.N.Ţ. se numărau şi doi bănăţeni. Este vorba despre Sever Bocu (născut la Şiştarovăţ în 1874), fostul organizator al legiunilor de voluntari de la Kiev din 1917 şi ministru al Banatului în 1930, şi despre Aurel Leucuţia (născut la Călacea în 1895), fostul secretar al Consiliului Naţional Român din Transilvania şi Banat în 1918. Preşedinţii organizaţiilor judeţene bănăţene ale partidului erau: Sever Bocu (Timiş-Torontal), Iustin Marşieu (Arad), Emil Ghilezan (Severin) şi Maxim Radovan (Caraş). Aderenţa lor populară în regiune era în afară de orice discuţie. Nici chiar muncitorii nu dădeau curs repetatelor apeluri ale comuniştilor de a-şi manifesta ostilitatea  faţă de partidele „istorice” prin mitinguri şi demonstraţii. Am mai menţionat şedinţa organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a Frontului Naţional Democrat (grupând aliaţii P.C.R.): când comuniştii au cerut scoaterea la demonstraţii de stradă a „zeci de mii de oameni”, delegaţii P.S.D. au ripostat că „muncitorimea s-a plictisit de demonstraţii” şi că „elanul de luptă al muncitorilor a scăzut”, astfel încât demonstraţia nu a mai avut loc. (9) În schimb, la chemarea partidelor „istorice”, populaţia Timişoarei a participat la marea demonstraţie promonarhică şi anticomunistă din 8 noiembrie 1945, prilejuită de onomastica regelui Mihai, şi desfăşurată concomitent cu marea demonstraţie de la Bucureşti şi cu cele din alte mari oraşe ale ţării.

Adus la putere cu spijinul tancurilor sovietice la 6 martie 1945, guvernul procomunist al lui Petru Groza a trecut la represiuni imediate împotriva P.N.Ţ. şi P.N.L., considerate ca adversari deosebit de periculoşi. Ele au fost cvasi-interzise până în ianuarie 1946, când în urma hotărârilor luate de Conferinţa de la Moscova a marilor puteri (Statele Unite, Marea Britanie şi U.R.S.S.), li s-a permis din nou să activeze în vederea desfăşurării unor alegeri „libere şi corecte”. Despre felul cum decurgea „reorganizarea” P.N.Ţ., va menţiona mai târziu secretarul său general, Nicolae Penescu: „Noi începeam reorganizarea partidului, care fusese interzis (…) de guvernul Groza cu începere din 6 martie 1945. Aveam cadre sigure şi reprezentative pentru a conduce lupta electorală. Mihail Popovici, vicepreşedinte al partidului şi preşedinte al organizaţiei regionale din Transilvania, supraveghea reorganizarea partidului din această regiune. Eu însumi, secretar general al partidului, făceam vizite la organizaţiile judeţene din restul ţării. Numeroşi tineri veneau către noi, căci noi le ofeream un spirit democratic, progresist, decis la apărarea libertăţilor individuale şi a independenţei ţării. Participând la congresele organizaţiilor noastre judeţene, puteam informa cadrele locale ale partidului despre situaţia internă şi internaţională. Totodată, partidul era bine structurat şi combativ, ceea ce le displăcea comuniştilor şi începea să-i îngrijoreze până la a-i aduce la agresiuni violente (…). Bande înarmate, protejate de poliţie şi de unităţile militare sovietice, încercau să împiedice reuniunile noastre. Pretutindeni ei întâmpinau rezistenţa şi reacţia nu doar a partizanilor noştri, ci a populaţiei, care alerga în sprijinul lor.” (10)

Astfel, în primăvara anului 1946, au avut loc congrese şi conferinţe ale organizaţiilor judeţene din Banat ale P.N.Ţ. De asemenea, într-o campanie de conferinţe, au fost abordate noile perspective ale luptei politice şi a fost stabilită atitudinea pe care organizaţiile judeţene urmau să o adopte în cadrul acestei lupte. La întrunirile menţionate, participanţii erau puşi la curent cu problemele imediate ale ţării şi cu sarcinile care stăteau în faţa Partidului Naţional Ţărănesc. Vorbind la o adunare în Arad, Aurel Leucuţia a subliniat faptul că, în confruntarea electorală care va urma, nu mai are „importanţă dacă votezi pe cutare sau cutare partid, unul mai bun sau altul mai puţin bun. Acum este vorba de ceva hotărâtor. Nu este vorba de a alege un guvern pe un an, doi sau trei, ci un regim social pentru o mie de ani.” (11) Iar conform unei informări primite de guvern de la un agent al comuniştilor, în februarie 1946, în întrunirea de la Lugoj, Sever Bocu ar fi cerut: „Să se constituie «liste negre» ale tuturor românilor din Banat care    s-au înscris, dau concursul sau simpatizează cu P.C.R. Aceşti români vor trebui să dispară la un moment oportun. Cu acest prilej, s-a propus ca, înainte de a se trece la măsuri împotriva celor proscrişi, să li se pună în vedere ca «în termen de 10 zile să se lepede de P.C.R. ca de satana».” (12) La rândul său, Emil Ghilezan, preşedintele organizaţiei judeţene Severin, proclama fără reţinere, la congresul acestei organizaţii din 31 martie 1946: „singura soluţie (este) venirea la guvern a P.N.Ţ.” (13) Tot după informaţiile comuniştilor, membrii partidelor de opoziţie ar mai fi hotărât, în întrunirile lor, „ruperea fără cruţare a tuturor manifestelor P.C.R., oriunde s-ar afla lipite, defăimarea activităţii guvernului, şi în special a P.C.R., pe tema lipsei de alimente, a speculei şi a bursei negre; întreţinerea unei atmosfere defăimătoare la adresa guvernului şi a P.C.R., instituirea unor premii, care să fie înmânate în mod discret celor mai merituoşi luptători împotriva guvernului dr. Petru Groza.” (14)

În cadrul numeroaselor întruniri ale opoziţiei, care se şi bucurau de o participare consistentă din partea populaţiei, erau strigate şi scrise lozinci democratice, promonarhice şi anticomuniste, precum: „Regele, Brătianu, Maniu”; „Maniu şi Brătianu”; „Jos Groza”; „Jos guvernul”; „Jos comuniştii”; „Vrem pâine albă, jos cartelele” etc. (15) Erau însă numeroase şi momentele când agenţi ai guvernului, cum am arătat, se infiltrau în rândul participanţilor, încercând să provoace panică şi dezordini. Iată ce transmitea şefilor săi unul dintre aceştia: „De câte ori s-a strigat «trăiască guvernul Groza», sala a huiduit vehement şi a cerut scoaterea respectivilor din sală.” (16)

O altă formă de luptă politică o reprezentau tipărirea şi răspândirea de manifeste. În cuprinsul lor se arăta că P.N.Ţ. dorea „un muncitor liber, care să nu schimbe pe patronul particular cu statul”. Partidul se declara categoric „împotriva confiscării fără despăgubire a averilor”, pentru „încurajarea elementelor distincte”, pentru „dirigismul economic” al statului, dar acestea doar prin „încurajarea iniţiativelor private, iar nu împiedicarea şi desfiinţarea lor”. Totuşi, fiind un partid declarat de centru-stânga, P.N.Ţ. admitea: „În măsura în care interesul economic şi social o va impune, vom proceda la naţionalizarea marilor întreprinderi, în care iniţiativa privată lipseşte, ori este insuficientă.” (17)

Confruntările politice erau agravate de situaţia economică determinată de cauzele expuse mai sus, ca şi de unele abuzuri şi ilegalităţi practicate de noul regim pe cale de a se instaura. La 1 februarie 1946, prefectura judeţului Caraş a luat „măsuri urgente pentru raţionalizarea consumului de pâine, carne şi alte alimente”, distribuirea lor urmând „să se facă pe bază de cartelă”. Tot atunci se mai hotăra că primăriile oraşelor judeţului „vor proceda urgent la constatarea persoanelor care posedă stocuri de făină sau sunt şi producători. Acestora le vor retrage numaidecât cartelele de pâine.” (18) De altfel, hrana de bază a populaţiei în acea vreme devenise mălaiul. (19)

O nouă şedinţă a prefecturii judeţului Caraş, din 28 iunie 1946, stabilea: „nu se admite nicio întrunire politică în aer liber, în târguri şi căi de comunicaţie în judeţ fără aprobarea prefectului”, pretextându-se că această măsură era luată „pentru evitarea incidentelor în campania electorală”, şi „să se intervină pe lângă partidele politice din gruparea guvernamentală să desemneze reprezentanţi ai lor în toate comunele, care să semnaleze organelor administrative şi jandarmereşti pe toţi deţinătorii de arme clandestine”. (20) În acelaşi sens, la 9 iulie, inspectorul general administrativ al circumscripţiei a XII-a Timişoara, M. Novac, îi cerea prefectului judeţului Caraş, Vasile Ionescu, că „pentru punerea în lucrare” a hotărârii privind „preîntâmpinarea incidentelor în campania electorală, veţi raporta şi Ministerului Afacerilor Interne Cabinet, cerând ratificarea.” (21) Acest fapt s-a şi petrecut la 20 iulie, răspunsul afirmativ parvenind pe 4 septembrie.

La rândul lor, comuniştii şi aliaţii lor din Blocul Partidelor Democratice, constituit la 17 mai, recurgeau foarte des la mijloace violente împotriva partidelor de opoziţie. La 25 iulie 1946, comitetul electoral judeţean Caraş al B.P.D. cerea prefectului lista tuturor funcţionarilor de stat din judeţ, pe care să fie indicat „dacă susnumiţii activează pe terenul politic şi, în cazul afirmativ, în favoarea cărui partid.” (22) La această solicitare presantă, prefectul răspundea prompt: „Noi am luat o serie de măsuri administrative contra celor pe care i-am cunoscut că activează contra democratizării acestui judeţ”, dar, dacă liderii B.P.D. constatau totuşi „că sunt unii care nu sunt demni de a face parte dintr-un aparat de stat democratic, vă rugăm a ne comunica pentru a cerceta şi lua măsurile necesare.” (23)

Pe lângă aceste practici, s-a trecut în mod direct la agresarea şi împrăştierea întrunirilor electorale ale opoziţiei. De cele mai multe ori, adunările electorale ale P.N.Ţ. şi P.N.L. erau împrăştiate cu strigăte de „Trăiască Stalin!”, la care nu mai putea riposta nimeni. Toate aceste lucruri îndreptăţeau afirmaţia făcută de Nicolae Penescu: „Pretutindeni unde noi încercam să organizăm reuniuni ale conducătorilor locali naţional-ţărănişti, eram violent atacaţi. Partidul nostru era, pe bună dreptate, considerat ca adversarul numărul unu al comunismului…” (24)

S-a ajuns până acolo, încât în mod frecvent aveau loc devastări ale sediilor partidelor de opoziţie, arestări ale membrilor acestora, bătăi, răniri şi chiar asasinate. Unicul cotidian al Partidului Naţional Ţărănesc care primise autorizaţie de apariţie, Dreptatea, publica des informaţii despre asemenea fapte, comise la nivelul întregii ţări. Nici în Banat situaţia nu era diferită. La 21 februarie, Dreptatea relata un grav incident petrecut la Timişoara, la 22 februarie era consemnat altul la Arad, iar la 6 martie altul la Reşiţa (unde fusese distrusă o tipografie particulară, care avusese curajul să imprime manifeste naţional-ţărăniste). La 10 martie un nou incident era consemnat la Arad etc. Este de la sine înţeles faptul că acestea erau numai evenimentele de o extremă gravitate, care ajungeau până la ziarul partidului.

În acele zile, cea mai tragică problemă abordată în paginile Dreptăţii a fost agresiunea săvârşită de o bandă înarmată, formată din adepţi ai guvernului, la Arad. Numărul din 22 februarie 1946, sub titlul În plină serie de asasinate… Ororile fenediste de la Arad. Care este atitudinea guvernului?, relata atacul produs cu câteva zile mai devreme (la 16 februarie) asupra sediului Partidului Naţional Ţărănesc din localitate. Grupul pro-guvernamental a pătruns în sediu şi, după ce l-a devastat, a maltratat pe membrii partidului care se aflau acolo, în frunte cu dr. Alexe Boţioc, vicepreşedintele organizaţiei judeţene a P.N.Ţ. Aflând despre aceste fapte, însuşi preşedintele partidului, Iuliu Maniu, îi scria doctorului Iustin Marşieu, preşedintele organizaţiei judeţene Arad: „Agresiunea săvârşită în contra clubului nostru şi contra distinşilor noştri prieteni din Arad ne-a revoltat în cea mai mare măsură. Ea constituie nu numai un act inuman, care nesocoteşte toate regulile unei lupte civilizate, dar sfidează în mod evident şi hotărârile de la Moscova, şi angajamentele luate de guvern şi de marile puteri că acele hotărâri vor fi respectate.” Iar Aurel Leucuţia îi transmitea aceluiaşi Iustin Marşieu: „Adânc impresionat de barbaria nemaipomenită, te rog să comunici prietenilor noştri toată admiraţia mea pentru devotamentul arătat în lupta pentru triumful democraţiei. Asemenea metode sunt de esenţa dictaturilor fasciste şi vom face totul pentru a le elimina din viaţa noastră publică.” (25)

Un protest vehement împotriva acestor fărădelegi a ridicat în guvern şi dr. Emil Haţieganu, ministrul care reprezenta Partidul Naţional Ţărănesc: „Cu acest prilej, consemna ziarul amintit, d-sa a înfăţişat guvernului fotografiile celor maltrataţi, cât şi declaraţiile martorilor. După aceea, d. ministru Haţieganu a cerut ca agresiunea de la Arad să fie anchetată de o comisie ministerială.” (26) Dar este de la sine înţeles faptul că guvernul Groza a refuzat să ia orice fel de măsură reparatorie în această chestiune.

Cazurile de agresiuni pomenite fiind de o extremă gravitate, au determinat şi convocarea, la 23 februarie, a biroului P.N.Ţ. În comunicatul publicat se menţiona: „S-au discutat agresiunile săvârşite de către elemente comuniste, sub indiferenţa protectoare a organelor poliţiei, la Arad, Timişoara, Bucureşti (filatura Dacia), ale căror victime au fost nu numai membri ai partidului, dar şi alţi numeroşi cetăţeni. S-a luat, de asemenea, în cercetare toată acţiunea de terorizare a funcţionarilor publici, care sunt siliţi să se înscrie în partidele din F.N.D., afiliate partidului comunist. În sfârşit,  s-a discutat suprimarea oricărei libertăţi în viaţa sindicală, datorită impunerii alegerii pe faţă a organelor de conducere sindicală.

Biroul constată că agresiunile şi toate procedeele mai sus arătate fac parte dintr-un sistem cu care se urmăreşte, în fapt, împiedicarea manifestării politice a Partidului Naţional Ţărănesc şi suprimarea libertăţilor cetăţeneşti. Această acţiune este contradictorie angajamentelor pe care guvernul şi le-a luat faţă de cele trei mari puteri aliate şi care stau la baza recunoaşterii sale de către acestea. Partidul Naţional Ţărănesc face răspunzător guvernul de toate urmările acestor acţiuni! Declară că va da cea mai deplină satisfacţiune familiilor victimelor violenţelor comuniştilor şi organelor poliţiei şi va pedepsi la timpul său cu cea mai mare rigoare pe cei vinovaţi de aceste agresiuni şi ilegalităţi. Facem apel la toţi cetăţenii să reziste şi să facă zid în jurul Partidului Naţional Ţărănesc.” (27)

Dar ultimul act al dramei de la Arad abia urma să se consume. Numărul Dreptăţii din 8 martie 1946 apărea îndoliat, cu chenar negru, anunţând moartea, la 5 martie, a doctorului Alexe Boţioc în urma maltratărilor la care fusese supus cu ocazia atacului menţionat. Acelaşi număr al ziarului reproducea şi un mesaj al lui Iuliu Maniu către doamna Boţioc, în care se afirma: „Cutremurat şi indignat până în adâncul sufletului de tragicul sfârşit al distinsului nostru prieten, iubitul dv. soţ, vă rog să primiţi întreaga noastră simpatie şi cele mai simţite condoleanţe pentru durerea ce v-a lovit. Revoltătoarea agresiune a sălbaticului tumult fenedist, a cărui jertfă a fost decedatul, a indignat toată lumea civilizată, şi l-a consacrat de martir al libertăţii noastre naţionale. Memoria lui va fi eternă şi justiţia imanentă divină va da satisfacţie tuturor celor care suferă pentru umanitate şi drepturile ei.” (28)

Peste alte două zile, înmormântarea acestui fruntaş bănăţean al P.N.Ţ. a prilejuit o importantă manifestare a dorinţei populaţiei de a se elimina asemenea fapte din viaţa noastră politică. Ziarul Dreptatea titra pe prima pagină: Aradul în doliu. Populaţia arădană a condus la locul de veci pe Dr. Alexe Boţioc, victima agresiunii fenediste. 15.000 cetăţeni au urmat cortegiul. Delegaţiile tuturor organizaţiilor P.N.Ţ. din Ardeal şi Banat au adus un ultim salut defunctului. Iar într-un alt articol, intitulat Concluzia unei sângeroase minciuni, apărut în acelaşi ziar, se sublinia: „Bandiţi înarmaţi au pătruns în clubul naţional-ţărănist din Arad, unde au asasinat pe d-rul Alexe Boţioc, în vârstă de 68 de ani, venerabil bătrân care în viaţa lui nici n-a fost la Atelierele Griviţa, n-a fost nici ministru, nici comandant de jandarmerie sau poliţie, n-a avut niciun amestec direct în întâmplările de acum 13 ani din capitală. Iată unde duce calomnia ziarelor fenediste: la găsirea unor pretexte pentru uzul ciminalilor iresponsabili.” (29) O nouă mare demonstraţie promonarhică şi anticomunistă a fost organizată la Arad de partidele din opoziţie la 10 mai, cu ocazia sărbătorii naţionale a României din acel moment, când demonstraţii similare au mai avut loc şi la Bucureşti, şi în alte numeroase localităţi.

În luna iulie, cu ocazia unei şedinţe a delegaţiei permanente a tineretului universitar naţional-ţărănesc, a luat cuvântul şi vicepreşedintele partidului, Ion Mihalache. Cu acest prilej, el s-a referit şi a luat atitudine publică, pentru prima dată în România aflată sub ocupaţia trupelor sovietice, împotriva masivelor deportări de populaţie germană, inclusiv din Banat, în Uniunea Sovietică, ce avuseseră loc în anul precedent în virtutea conceptului de „vină colectivă”. El a spus: „Populaţia germană reprezintă, precum am văzut, 4,40 la sută (din totalul populaţiei, n.n.). Nu se ştie precis dacă cifra rămâne exactă, în urma deportărilor făcute cu voia şi fără voia ei. Înainte de război, populaţia germană era liniştită, paşnică, leală şi bine gospodărită (…). Astfel, astăzi ni se par exagerate măsurile luate împotriva saşilor şi şvabilor, care au rezistat hitlerismului, refuzând să se înscrie în Grupul Etnic German.” (30) Aceasta a fost una dintre cele mai convingătoare precizări de atitudine ale liderilor opoziţiei din acei ani. În privinţa atitudinii comuniştilor faţă de aceeaşi problemă, ea era într-un fel sintetizată, de exemplu, de secretarul judeţean Caraş al P.C.R., Mihai Dalea, care se adresa astfel în preziua deportărilor, transmiţând cuvântul de ordine al comitetului central al partidului, conducătorilor antifascişti germani, întruniţi la Casa Muncitorească din Reşiţa: „Mergeţi! Cu toţii. Şi primii, voi veţi merge. Dincolo să le spuneţi apoi celorlalţi: Priviţi! Asta am făcut-o noi! Ceea ce am distrus, tot noi trebuie să reconstruim. Acum.” (31)

O nouă adunare a opoziţiei din judeţul Arad, de această dată în comuna Hălmagiu, era relatată în ziarul Dreptatea la 27 iulie. La întrunirea ţăranilor desfăşurată în acea localitate au participat şi doi lideri marcanţi ai P.N.Ţ., Aurel Leucuţia şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Vorbind la adunare, Leucuţia a spus: „Ideea comunistă, încadrată într-un stat naţional, poate să îşi aibă justificarea într-un stat mare industrial, dar ţăranului român nu i se potriveşte. Iată pentru ce d-voastră, în aceste alegeri, trebuie să vă daţi seama că, de astădată, nu este vorba de o simplă alegere de guvern, ci este vorba de reforma care poate schimba structural viaţa de până acum a poporului român. Trebuie să vă gândiţi dacă vreţi să schimbaţi această rânduială cu una nouă, pe care nu o cunoaşteţi şi pe care vă va fi greu să o răsturnaţi pe urmă.” În continuare, a vorbit şi Niculescu-Buzeşti: „Partidele care nu au curajul de a-şi mărturisi adevăratele lor intenţiuni, cum este Partidul Comunist Român, recurg la diferite mijloace pentru a înşela. Aceste mijloace trebuiesc demascate, pentru ca să ne putem da seama despre adevăratele scopuri sub care se ascund lozinicile de suprafaţă (…). Abia după aceea, când va fi prea târziu, vor ieşi la iveală adevăratele intenţiuni ale Partidului Comunist Român. Să nu ne lăsăm, deci, amăgiţi şi să nu cădem în cursa ce ne este întinsă. Trebuie să fim cu toţii convinşi că partidul comunist urmăreşte realizarea integrală a scopurilor sale, pe care, din motive de oportunism, caută să le camufleze acum prin diferite mijloace.” (32)

În cea de-a doua jumătate a anului 1946, campania electorală   s-a desfăşurat cu o intensitate neobişnuită. Pentru a putea face faţă din punct de vedere financiar extraordinarei ofensive lansate de partidele din B.P.D., opoziţia a recurs la sprijinul unor mari unităţi industriale româneşti, care nu au simţit, dimpotrivă, nicio atracţie pentru guvernul „reprezentanţilor clasei muncitoare”. Acest fapt a devenit şi mai evident după scindarea, la 10 martie 1946, a Partidului Social Democrat între adepţii participării la alegeri pe liste comune cu B.P.D. şi cei ai participării pe liste separate. Ultimii, în frunte cu preşedintele P.S.D., Constantin Titel Petrescu, au fondat Partidul Social Democrat Independent, care, în Banat, s-a bucurat de cel mai larg sprijin din partea muncitorilor industriali. Astfel, nu este de mirare faptul că sursele de informaţii ale comuniştilor au aflat că Societatea „Reşiţa” a acordat opoziţiei sume care depăşeau „cu mult” sutele de milioane (desigur, în condiţiile cumplitei inflaţii din acel an). O serioasă subvenţionare a primit opoziţia şi de la „Nădrag-Călan”, şi de la alte mari societăţi industriale, încă prospere pe atunci. (33) Nu mai trebuie să amintim, fireşte, că guvernul nu beneficia, în interiorul ţării, de niciun astfel de susţinător.

O altă problemă deosebit de complexă, odată cu apropierea datei alegerilor, a devenit înscrierea cetăţenilor cu drept de vot în listele electorale. Prin grija guvernului şi a reprezentanţilor săi în teritoriu, s-a recurs în mod direct la eliminarea de pe aceste liste a tuturor aderenţilor cunoscuţi ai partidelor de opoziţie (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I.). Dovada o aducea istoriografia comunistă, care publica următoarele cifre: până la 10 septembrie 1946, 80% din numărul total al membrilor P.N.Ţ. nu fuseseră înscrişi în listele electorale. La Bucureşti situaţia era şi mai proastă, căci nici 10% dintre ei nu se bucurau de acest „privilegiu”. (34) Mari frământări se vor isca din această cauză şi în judeţele bănăţene.

La 28 august, în judeţul Caraş erau înscrişi pe listele electorale 50% dintre alegătorii care se bucurau în mod legal de acest drept. (35) Operaţiunea de înscriere urma să se încheie la 15 septembrie! Cu toate acestea, prefectul Vasile Ionescu raporta cu optimism inspectorului general M. Novac: „Raportul de forţă dintre Bloc şi opoziţie este de 60% pentru Bloc” (B.P.D., n.n.). (36) Nu prea impresionat, inspectorul general îi cerea la 2 septembrie: „Luaţi măsuri de urgentarea întocmirii listelor electorale, care trebuiesc afişate în ziua de 16 septembrie a.c.” (37) După ce listele au fost bine „aranjate”, prefectul Ionescu raporta din nou la 16 septembrie că „procentajul înscrişilor faţă de îndreptăţiţi” era de „90-95% pe judeţ”. (38)

Ştiri alarmante despre neregulile produse au început să circule în rândurile populaţiei. Aflând, în aceste condiţii, despre modalitatea de întocmire a listelor, organizaţia judeţeană Caraş a P.N.Ţ. (sub semnăturile preşedintelui dr. Maxim Radovan şi secretarului prof. Ilie Rusmir) trimitea prefectului la 12 septembrie 1946 o adresă cu numărul 167/1946, având următorul conţinut: (39)

„Domnule Prefect,

Fiind informaţi de organizaţiile noastre locale, cât şi de alţi cetăţeni ai judeţului nostru, că organele D-voastră subalterne din judeţ au întocmit liste şi registre electorale numai în creion, până la sosirea unei comisii trimise de organele B.P.D.-ului, care ar avea menirea să cenzureze aceste liste electorale, având drept scop să elimine din registrul electoral anumiţi membri ai partidelor care nu fac parte din B.P.D.

Mai mult, suntem informaţi că această cenzură în unele comune s-a şi executat.

Cum D-voastră sunteţi şeful responsabil al administraţiei locale din acest judeţ, şi încredinţat că prin primarii şi notarii comunelor să compuneţi registrele şi listele electorale pentru viitoarele alegeri de deputaţi, cu onoare Vă rugăm să binevoiţi a Vă sesiza de această plângere a noastră şi a lua toate măsurile de urgenţă ca unii alegători din judeţul nostru să nu fie eliminaţi de pe listele electorale, interzicând totodată imixtiunea B.P.D.-ului în compunerea listelor electorale.

Ţinem, însă, să Vă atragem atenţiunea că pentru toate abuzurile, care se comit în legătură cu listele electorale, Partidul Naţional Ţărănesc de sub şefia D-lui Iuliu Maniu înţelege să Vă facă personal răspunzător, în calitate de prefect al judeţului Caraş.”

Cum nu a fost emis niciun răspuns la aceste semnalări de nereguli, iar între timp, comisia trimisă de B.P.D. îşi îndeplinise cu succes „misiunea”, organizaţia judeţeană Caraş a P.N.Ţ. (sub semnăturile aceloraşi) revenea, la 23 septembrie, cu o nouă adresă către prefect (cu numărul 170/1946), având conţinutul următor: (40)

„Domnule Prefect,

Ca urmare a adresei noastre Nr. 167/1946, avem onoarea a Vă comunica că în bună parte listele electorale din judeţul Caraş au fost cenzurate de organele B.P.D.-ului şi au fost şterşi de pe liste nu numai alegătorii trecuţi pe tabloul nedemnilor, ci şi alţi alegători, care s-au prezentat la Primării pentru a fi introduşi în listele electorale.

În ziua de 15 (septembrie, n.n.), în câteva comune Primăriile au fost închise şi n-au primit cereri de înscriere în liste.

În ziua de 16 sept. a.c., în multe comune listele n-au fost afişate conform legii şi în altele, dacă au fost afişate, n-au fost semnate de notari şi primari şi nici procesul verbal de afişare nu era afişat.

Vă semnalăm aceste procedee, neuzitate în moravurile noastre politice, pentru a lua măsuri în consecinţă şi a Vă reaminti că D-voastră sunteţi organul tutelar, care răspundeţi singur pentru aceste ilegalităţi, care lovesc în legile aduse de guvern şi principiile elementare democratice.”

Pe această adresă, însuşi prefectul judeţului a notat cu propria mână: „Se va răspunde că afirmaţiile din adresă nu corespund adevărului, întrucât listele electorale au fost întocmite şi afişate conform dispoziţiunilor legale. V. Ionescu.” (41) Ca urmare, la 25 septembrie era expediat răspunsul oficial al prefecturii la cele două sesizări ale conducerii judeţene a P.N.Ţ., numerele 167 şi 170/1946. În cuprinsul lui se preciza: (42)

„La adresele D-voastră Nr. 167 şi 170/1946, înregistrate sub Nr. 6644/1946, avem onoare a Vă comunica următoarele:

Registrele electorale se întocmesc, în conformitate cu art. 14 din legea Nr. 560/Monitorul Oficial Nr. 161/1946/, din oficiu sau la cererea celor îndreptăţiţi. În consecinţă, primăriile – în baza art. 71 din aceeaşi lege – au făcut publicaţiuni arătând populaţiei că până la data de 16 septembrie 1946 se vor întocmi listele electorale. Cum nu toată populaţia s-a prezentat să ceară înscrierea în listele electorale, s-a procedat la înscrierea din oficiu. La înscrierea alegătorilor în listele electorale s-au putut face erori sau omisiuni, însă toate acestea – de altfel prevăzute de lege – se pot înlătura prin aplicarea dispoziţiunilor art. 16 din susmenţionata lege.

În orice caz, nu s-a putut comite nicio omisiune acolo unde cei interesaţi au cerut înscrierea în listele electorale şi, dacă Dvs. aveţi cunoştinţă despre astfel de cazuri, Vă rugăm a ni le semnala şi nu a generaliza presupuse abuzuri, când ele nu s-au comis.

Copia listelor electorale a fost afişată în fiecare comună la 16 septembrie 1946, despre care fapt populaţia a putut şi poate lua cunoştinţă, iar cei interesaţi pot face cereri de înscriere sau contestaţii în termenul prevăzut de lege.

Dacă D-voastră aveţi de reclamat unele cazuri concrete, Vă rugăm a face aceste reclamaţiuni, însă în niciun caz nu admitem insinuări prin generalizare cu intenţii de ameninţare. Prefect, Vasile Ionescu.”

O nouă adresă, mult mai virulentă, sosea la prefectură la 28 septembrie. Ea era redactată de data aceasta de Octavian Furlugeanu, preşedintele organizaţiei judeţene Caraş a Partidului Naţional Liberal, şi aborda aceeaşi delicată problemă: (43)

„Domnule Prefect,

Zvonurile ce anticipau campania de samavolnicii, patronată de oficialităţi, pentru falsificarea alegerilor, se concretizează zi de zi.

Atât timp cât cele auzite se reduceau la valoarea unui «zvon» nu m-am sesizat, nădăjduind totuşi că un elementar simţ de etică şi de prudenţă va face oficialitatea să se menţină în afara unor atari acţiuni compromiţătoare.

Scontam cele arătate, bazându-mă pe simţul de răspundere şi pe instinctul de conservare al celor ce azi reprezintă oficialitatea, iar în viitor nu vor plăti greşelile decât ca simpli particulari.

Cu regret sunt nevoit să constat că previziunile mele sunt dezminţite. Organele Dvs. subalterne, uitând că atribuţiunile lor sunt puse în slujba întregei Naţiuni, s-au angajat pe panta periculoasă a mistificărilor, favorizând o minoritate.

Sfidând interesele generale şi încălcând însăşi legea electorală ce poartă girul actualului regim, cei vizaţi desfăşoară o activitate ilegală şi abuzivă, ocrotiţi fiind de supravegherea nu numai tolerantă, dar chiar încurajatoare a oficialităţii.

Astfel, din diferite puncte ale judeţului, mi se semnalează faptul că listele electorale au fost întocmite în creion, dând astfel posibilitatea unor arbitrare modificări.

Cazul concret al unor asemenea nereguli e de găsit de pildă în plasa Bocşa, unde notarul Manciu, dublat de agitatori ca Anţilă, Andrei şi alţii, membri ai B.P.D., şi-au permis să cenzureze listele electorale, ştergând cu sutele pe alegătorii membri ai partidelor de opoziţie.

Astfel, de pildă, în Vermeş, Ramna, Biniş, Doclin, numărul celor şterşi se cifrează la câteva sute în fiecare comună, atingând ca proporţii un indice de 65-70% din numărul total al alegătorilor.

Atari procedee, în afară de discreditarea şi mai desăvârşită a regimului, ce patronează aceste ilegalităţi, nu au putut decât să îndârjească şi să producă agitaţii în sânul populaţiei respective.

În clipa de faţă, repetatelor mărturisiri de revoltă din partea populaţiei le-am opus sfatul meu de a aştepta soluţia legală a oficialităţii.

Ţin să precizez însă, că pe viitor nu-mi pot lua răspunderea pentru faptele celor neîndreptăţiţi, în ipoteza că Dvs. nu veţi interveni pentru curmarea acestui sistem de flagrantă încălcare a legii.

În această situaţie, pentru toate samavolniciile ce se comit în legătură cu listele electorale, Partidul Naţional Liberal, de sub preşedinţia Domnului C.I.C. Brătianu, vă socoteşte pe Dvs., în calitate de Prefect şi şef al administraţiei din acest judeţ, personal răspunzător.

În nădejdea că autoritatea şi simţul Dvs. de răspundere vor putea din nou să înscăuneze domnia legii în locul abuzului şi al bunului plac, vă rog să primiţi asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.”

Vigilent, prefectul nu a dat curs acestor solicitări. Dimpotrivă, când inspectorul general administrativ de la Timişoara i-a cerut, la 11 octombrie, să-i comunice „numărul contestaţiilor depuse de opoziţie şi câte au fost soluţionate” în privinţa înscrierilor pe listele electorale, (44) prefectul Ionescu îşi făcea un titlu de glorie în a arăta cât de intransigent se manifestase. În acest scop, el răspundea a doua zi, 12 octombrie:

                   „opoziţia a depus

                   a) pe judeţ       1.416

                   b) la Oraviţa       172

                        total            1.588 (contestaţii, n.n.)

                   au fost soluţionate

                   a) pe judeţ          171

                   b) la Oraviţa         19

                        total                190 (contestaţii, n.n.)”

Rezultă din aceste cifre că prefectura a „rezolvat” un procentaj de 12,07% din contestaţiile depuse în judeţ, 11,04% la Oraviţa şi un total de 11,96% de contestaţii ale opoziţiei. Astfel, o mare parte din electoratul tradiţional al vechilor partide, cunoscut de autorităţi prin constanţa şi stabilitatea sa, a fost lipsit, fără vreo justificare legală, de un drept cetăţenesc elementar, acela de a alege pe reprezentanţii săi în parlament. Operaţiunea aceasta a cunoscut o amploare deosebită şi s-a desfăşurat la nivelul întregii ţări, după un plan bine pus la punct.

Pentru a face faţă acestui iureş greu de stăvilit, cele trei partide din opoziţie (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I.) au încheiat la 21 octombrie un acord „pentru apărarea libertăţilor democratice”. (46) Cele trei partide se angajau să se sprijine reciproc în alegeri, dar fără niciun fel de angajamente politice sau organizatorice. Acordul nu s-a materializat în vreun organism electoral comun, nu a presupus prezentarea celor trei partide pe liste unice (deşi liberalii solicitaseră expres acest lucru), nu a determinat nici măcar un program unic de acţiune. Fiecare dintre partidele semnatare îşi menţinea absoluta individualitate în propaganda electorală şi urma să se prezinte pe liste separate în alegeri. Pentru aceasta au insistat în mod special conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc, care doreau să păstreze cu orice preţ individualitatea partidului lor, considerându-l suficient de puternic pentru a câştiga alegerile singur. Astfel, acordul avea mai mult o importanţă morală: el simboliza deplina solidaritate a opoziţiei din România în lupta împotriva instaurării definitive a regimului comunist. În plus, din acel moment, toate acţiunile partidelor semnatare trebuiau să se desfăşoare într-o cât mai strânsă coordonare.

Autorităţile au fost destul de surprinse la aflarea acestei veşti. Nici prefectul de Caraş n-a ştiut cum să reacţioneze în momentul când, la 6 noiembrie, în numele celor trei partide menţionate, preşedintele organizaţiei judeţene a Partidului Social Democrat Independent, Traian Mica, îi cerea: „Cu onoare Vă rugăm, binevoiţi a aproba tipărirea manifestului celor trei partide de opoziţie «Legământul între cele trei partide pentru apărarea libertăţii alegerilor», aşa cum e publicat în ziarul Liberalul din 6 nov. 1946, deci trecut o dată prin cenzură.” (47) După o lungă aşteptare, necesară solicitării unei dispoziţii exprese din partea superiorilor săi, prefectul a sfârşit prin a aproba tipărirea manifestului electoral la 11 noiembrie, deci cu opt zile înaintea datei alegerilor. (48)

Bucurându-se de un sprijin larg în rândul populaţiei, opoziţia a încercat chiar să pună bazele unei rezistenţe efective, constituită din grupări înarmate, care să fie gata în orice eventualitate să elibereze ţara de sub dominaţia sovietică. Încă din 1944, în întreaga ţară au început să acţioneze grupări de partizani, cele mai multe fiind la început fără legătură cu partidele existente legal. Dar preferinţele lor politice se îndreptau natural către partidele opoziţiei. Asemenea grupări începuseră să se înfiripe şi în Munţii Banatului, ca şi în Culoarul Timiş-Cerna. Scopurile lor principale erau: lupta disperată, cu arma în mână şi cu preţul vieţii, împotriva uneltelor dictaturii şi ale comunizării, pedepsirea aspră a foştilor lideri şi criminali horthyşti identificaţi, vinovaţi de săvârşirea unor atrocităţi antiromâneşti şi înscrişi acum în partidul comunist sau în aliata sa, Uniunea Populară Maghiară, provocarea de sabotaje etc.

Grupurile de rezistenţă din 1946 erau reunite în Mişcarea Naţională de Rezistenţă (M.N.R.), al cărei fruntaş era generalul Aurel Aldea, care va fi judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă în noiembrie acelaşi an. Acesta era unul dintre principalii realizatori ai loviturii de stat de la 23 august 1944 şi un apropiat al regelui Mihai: „Este semnificativ faptul că amintita organizaţie (M.N.R., n.n.) a luat fiinţă la îndemnul şi cu aprobarea regelui Mihai I”, dezvăluia istoriografia comunistă. (49)

În dorinţa de a coordona toate aceste mişcări şi a le da o mai mare vigoare, conducătorii P.N.Ţ. au început să le acorde mai multă atenţie pe măsură ce intenţiile guvernului de a falsifica alegerile şi a rămâne la putere cu orice preţ erau tot mai clare. Liderii opoziţiei nu au fost niciodată până atunci partizanii unui război civil (ca în Grecia), deoarece erau conştienţi că, în condiţiile ocupaţiei sovietice, ţara n-ar fi putut să supravieţuiască. Dar contradicţiile dintre U.R.S.S., pe de o parte, şi marile puteri democratice din Occident, pe de altă parte, erau tot mai numeroase şi mai profunde, astfel încât nu puţini observatori pronosticau izbucnirea unui apropiat război între cele două tabere, ba chiar unii îl aşteptau cu speranţă. Oricum, trebuia luat în calcul şi acest caz, căci situaţia nu era nicidecum stabilă.

Ca urmare, la 7 noiembrie 1946, erau puse bazele unui cerc militar profesional (C.M.P.) al Partidului Naţional Ţărănesc, constituit iniţial în vederea apărării membrilor partidului şi a celorlalţi cetăţeni de agresiunile care se înmulţeau mereu, odată cu apropierea datei alegerilor. Organizaţia avea în frunte generali şi alţi ofiţeri superiori, excluşi în mod abuziv dintre cadrele active ale armatei, fiind patronată de însuşi Ion Mihalache, vicepreşedintele partidului. Organizaţia aceasta avea totodată un organ central, precum şi organizaţii regionale în Vechiul Regat, Ardeal şi Banat, organizaţii judeţene şi de plasă, structură foarte asemănătoare cu aceea a P.N.Ţ. Conform mărturiei lui Nicolae Penescu, acest cerc militar profesional, formaţie militară proprie a P.N.Ţ., era programat să intre în acţiune „în cazul unei răscoale contra guvernului”. (50) La o adunare generală a C.M.P. din Bucureşti, Mihalache spunea că acest cerc va trebui să cuprindă „o mare parte din cadrele active ale armatei de rezervă”. În special, se cuvenea a fi atraşi ofiţerii tineri, pentru că ei „sunt dinamici, fizicul îi domină, ei produc mişcare, evoluţie, revoluţie, dezechilibru, război şi chiar dezastru.” (51) De aceea, comuniştii, cu largul sprijin al trupelor sovietice, au trebuit să lupte din greu împotriva organizaţiilor combatante ale acestui partid. Rolul lor nu va fi deloc uşor, iar istoriografia ulterioară avea în bună măsură dreptate atunci când afirma că ţara era zguduită de o „vastă mişcare complotist-teroristă împotriva guvernului democrat”!

În ziua alegerilor (19 noiembrie 1946), partidele de opoziţie au încercat să asigure apărarea urnelor şi a electoratului şi au trimis reprezentanţi la numărătoarea voturilor. Acest lucru era cu atât mai evident în Banat, unde populaţia avea o înaltă cultură politică (participa la alegeri fără întrerupere din 1848) şi spiritul democratic era mult mai evoluat decât în alte regiuni ale ţării. Aproximativ aceeaşi situaţie se produsese şi la alegerile din 1937, organizate de guvernul Tătărescu (acum viceprim-ministru în guvernul Groza) şi de susţinătorii instaurării dictaturii regale a lui Carol al II-lea, împotriva cărora se închegase o alianţă asemănătoare ca scop cu cea din 1946, axată atunci în principal pe P.N.Ţ. şi pe Garda de Fier. Despre desfăşurarea alegerilor din 1937 în Banat, conducătorul legionar Horia Sima consemna ulterior următoarele: „Guvernul s-a resemnat să adopte o formulă mixtă: să lase toată libertatea alegătorilor, acolo unde opoziţia era bine organizată, şi să acţioneze cu maximă severitate în judeţele în care nu era un front al opoziţiei puternic. În regiunea a X-a Banat, unde am supravegheat personal alegerile, ingerinţele guvernului au fost aproape nule. Localurile de vot erau păzite în interior de delegaţii mixte ale partidelor coalizate şi, afară, de masele de ţărani vigilenţi care au aşteptat până la sfârşit, târziu în noapte, proclamarea rezultatelor. În judeţele amorfe, puţin structurate politic, cunoscute din toate alegerile că formează «dota electorală» a guvernului, s-au repetat scenele familiare de falsificare a votului popular…” (52) Dar, cu toate acestea, atunci dictatura regală n-a putut fi instaurată prin falsificarea completă a alegerilor, ci doar prin lovitură de stat.

Spre deosebire de 1937, acum opoziţia a câştigat clar în întreaga ţară, astfel încât guvernul a trebuit să falsifice integral rezultatele alegerilor (la fel ca în toate celelalte ţări ocupate de Armata Roşie). Procedeele utilizate au fost descrise de numeroşi martori ai evenimentelor. De exemplu, în raportul anual pe 1946 al ambasadorului britanic la Bucureşti, Adrian Holman (raport întocmit de Ivor Porter, un excelent cunoscător al realităţilor româneşti), se arăta: „Legăturile telefonice cu provincia au fost întrerupte, pentru a-i împiedica pe cei din opoziţie să obţină rezultate din teritoriu, şi se pare că acestea erau atât de consecvent în favoarea opoziţiei, încât guvernul şi-a dat repede seama că toate metodele lor ingenioase de falsificare dăduseră greş. Ca atare, în cele din urmă, au fost obligaţi să falsifice cifrele oficiale şi să prezinte ceea ce fusese o înfrângere zdrobitoare a guvernului drept o victorie copleşitoare. Totuşi, adevărul s-a aflat şi era clar că guvernul pierduse nu numai în ţară, în general, ci chiar în citadelele de activitate comunistă. Era evident că mulţi din adepţii lor înfocaţi se alăturaseră partidului comunist numai pentru un profit personal, dar, când venise momentul să-şi exprime voinţa, votaseră cu opoziţia. Nici chiar muncitorii feroviari, din rândurile cărora se recrutau trupele comuniste de şoc, şi nici funcţionarii de la Ministerul de Finanţe şi Ministerul de Război nu susţinuseră guvernul.” (53) Chiar în ziua publicării rezultatelor oficiale (22 noiembrie), fostul prim-ministru, generalul Constantin Sănătescu, nota în jurnalul său: „De-abia azi s-a dat rezultatul definitiv al alegerilor. Telegramele sosite în cursul zilei de 20 (noiembrie, n.n.) de la centrele de votare erau dezastruoase pentru guvern, care intrase în panică.  S-a luat atunci hotărârea «eroică», din îndemnul ruşilor, să se treacă la forţă. S-au dat afară din localurile de vot reprezentanţii opoziţiei şi s-au întocmit cu totul alte liste de rezultate ale votării (…). Lumea a rămas consternată de acest rezultat, fiindcă se ştie că masele ţărăneşti sunt pentru Maniu – şi chiar foarte mulţi comunişti.” (54)

Modul cum au fost falsificate alegerile a fost descris cel mai elocvent de Nicolae Penescu: „19 noiembrie 1946 va rămâne o zi de doliu naţional în istoria României. Alegătorii din oraşe erau terorizaţi de bande înarmate şi foarte numeroşi fură cei care au fost împiedicaţi să voteze. Ei îşi aduceau buletinele la cluburile partidelor naţional-ţărănesc şi liberal. Mii de agenţi ai guvernului votau de mai multe ori cu cărţi de alegător ale persoanelor dispărute de mult timp. Locuitorii din sate întregi au fost împiedicaţi să meargă la secţiile lor de vot.

De obicei până atunci, preşedinţii secţiilor de votare fuseseră magistraţi; un ofiţer şi câţiva soldaţi asigurau calmul şi liniştea operaţiunilor. Toţi candidaţii erau reprezentaţi în fiecare secţie, deci biroul era format din reprezentanţi care semnau procesele verbale ale circumscripţiilor, după ce se constata rezultatul votării. La 19 noiembrie 1946, preşedinţii acestor secţii erau funcţionari sau simpli muncitori, aleşi şi numiţi de partidul comunist. Reprezentanţii partidelor din opoziţie nu au putut pătrunde în sălile de vot şi au fost frecvent arestaţi. Nimeni, în afara comuniştilor, nu putea să controleze urnele, numărul şi repartiţia voturilor. În cazurile foarte rare când preşedintele era un magistrat, procesul-verbal întocmit de el, cu indicarea numărului de votanţi şi a rezultatelor obţinute de fiecare candidat, era modificat la aducerea la comisia electorală judeţeană. Dacă, cu toate acestea, rezultatul pe judeţ nu putea fi falsificat conform indicaţiilor partidului comunist, dosarele alegerilor erau trimise la Ministerul de Interne, care le făcea ultima toaletă. Din informaţiile pe care noi (conducerea P.N.Ţ., n.n.) le-am adunat din toate judeţele, a rezultat în mod formal că aproximativ 80% din alegători au votat pentru candidaţii opoziţiei, şi imensa lor majoritate pentru naţional-ţărănişti. Ceea ce se poate spune e că rezultatul acestor alegeri, acela care a fost proclamat de comisia electorală centrală, nu corespunde nicidecum realităţii.” (55) Un alt martor al evenimentelor, comunistul Herbert Zilber, aflat pe atunci la apogeul carierei sale, era şi mai categoric în ce priveşte rezultatul real al alegerilor: „Nici un partid politic, afară de cel comunist, nu se bucura, în 1944-1945, de mai multă adversitate populară, decât cel liberal al lui Gheorghe Tătărescu (membru, de asemenea, în B.P.D., n.n.). La alegerile din 1946, întreg blocul guvernamental a obţinut 12% din voturi. Cifra fixată de Vâşinski fusese de 80%, şi aşa a apărut şi în rezultatul oficial.” (56) Chiar şi Nicolae Ceauşescu, atât de devotat în general limbajului de lemn, şi-a permis o aluzie străvezie cu privire la rezultatul acestor alegeri. Iată cum se exprima el în 1971, cu ocazia „semicentenarului” P:C.R.: „Primesc adesea întrebări în legătură cu felul în care a câştigat partidul nostru majoritatea poporului de partea sa.” (57) Ceea ce atestă faptul că, şi după aproape un sfert de secol, membrii partidului comunist (dacă nu şi secretarul său general) erau profund nedumeriţi de felul în care se ajunsese la acele rezultate de domeniul fantasticului.

În aceste condiţii, în judeţele bănăţene falsurile săvârşite erau cu atât mai dificil de justificat. La nivelul întregii ţări, era absolut clar faptul că ţărănimea, aproape în unanimitate, votase Partidul Naţional Ţărănesc. Or, la recensământul populaţiei României, efectuat în 1930, dacă în întreaga ţară locuitorii de la sate reprezentau nu mai puţin decât 79,9%, în Banat această medie era chiar depăşită: 82,1%! (58) La oraşe, în puternicul mediu muncitoresc al Banatului, social-democraţii independenţi erau preponderenţi. Unul dintre liderii lor, reşiţeanul Georg Hromadka, consemna: „La alegerile din noiembrie 1946, «independenţii» (P.S.D.I., n.n.) cuceresc în judeţul Caraş mii de voturi (…). La Reşiţa se ajunge în mod repetat la confruntări între social-democraţi şi comunişti.” (59) Tot despre falsificarea rezultatelor în judeţul Caraş, o mărturie mai recentă precizează: „Un bun român din comisia electorală l-a anunţat pe dr. Maxim Radovan de rezultatul alegerilor, în care Partidul Naţional Ţărănesc a câştigat cu o majoritate zdrobitoare, dar că… Iată ce a relatat dl. Dumitru Percea, sub prestare de jurământ, în faţa conaţionalilor: «La numărătoarea voturilor, au dat buzna în secţia de votare persoane străine necunoscute, ce aveau asupra lor obiecte contondente şi o armă de foc, ce împreună cu preşedintele, i-au ameninţat cu moartea pe toţi delegaţii acreditaţi la această secţie de votare, pentru a iscăli procesele-verbale, care dădeau câştig în alegeri comuniştilor. Aceşti necunoscuţi au adus cu ei buletine de vot gata ştampilate în favoarea comuniştilor.” (60)

În urma publicării rezultatelor complet falsificate ale alegerilor din noiembrie 1946, P.N.Ţ. nu a obţinut decât 33 de deputaţi (dintr-un total de 414), P.N.L. doar 3 deputaţi, iar P.S.D.I. niciunul. În Banat, rezultatele oficiale arătau astfel: (61)

Judeţul

Nr. total voturi

B.P.D.

P.N.Ţ.

P.N.L.

AradCaraşSeverin

Timiş-Torontal

211.767  82.786110.018

187.963

122.900  52.043  84.876

130.150

40.25219.82518.550

22.789

7.5743.3603.269

8.303

 

Judeţul

P.S.D.I.

U.P.M.

Mandate

AradCaraşSeverin

Timiş-Torontal

5.6455.757   932

3.572

26.937    -    -

21.223

B.P.D.  9, P.N.Ţ. 2, U.P.M. 1B.P.D.  4, P.N.Ţ. 1B.P.D.  7, P.N.Ţ. 1

B.P.D. 11, P.N.Ţ. 1, U.P.M. 1

 

(U.P.M. = Uniunea Populară Maghiară, făcând parte tot din B.P.D., dar candidând în unele judeţe pe liste proprii, în funcţie de ponderea electoratului maghiar).

După cum se vede, judeţul Arad reprezenta una dintre cele patru circumscripţii electorale ale ţării în care fuseseră recunoscuţi ca aleşi doi deputaţi naţional-ţărănişti (celelalte trei fiind: Botoşani, Dolj şi Bucureşti). Aceştia doi erau dr. Aurel Leucuţia şi Nicolae Adam. Celelalte judeţe bănăţene aveau fiecare câte un deputat naţional-ţărănist: dr. Maxim Radovan la Caraş, Emil Ghilezan la Severin şi Sever Bocu la Timiş-Torontal. Dar, la fel ca şi ceilalţi deputaţi ai opoziţiei, şi cei cinci parlamentari bănăţeni au boicotat lucrărilor noii Adunări a Deputaţilor, în semn de protest faţă de falsificarea deplină a rezultatelor alegerilor, câştigate, atât la nivelul întregii ţări, cât şi la cel al circumscripţiilor bănăţene, de Partidul Naţional Ţărănesc.

În Banat, la examinarea atentă a rezultatelor oficiale, prezentate mai sus, se poate observa clar că până şi autorităţile comuniste au fost nevoite să recunoască faptul că P.N.Ţ. a întrunit în cea mai mare măsură, comparativ cu alte regiuni, opţiunile electoratului. Astfel, aceasta este singura regiune a ţării în care fiecărui judeţ i-a fost recunoscut cel puţin un deputat al opoziţiei. Într-un inedit clasament din acest punct de vedere al regiunilor ţării, Banatul se situează pe primul loc, cu cinci deputaţi ai opoziţiei în patru judeţe, fiind urmat de Crişana-Maramureş, cu trei deputaţi în patru judeţe, Muntenia cu opt deputaţi în 12 judeţe, Oltenia cu patru deputaţi în şase judeţe, Moldova cu nouă deputaţi în 16 judeţe, Transilvania (!) cu şapte deputaţi în 15 judeţe şi Dobrogea fără niciun deputat în două judeţe. (62)

Dar, în ciuda protestelor lor violente şi a solicitării de sprijin din partea puterilor occidentale, partidele de opoziţie nu au reuşit să obţină anularea acestor rezultate şi noul parlament s-a constituit pe baza lor. Chiar şi în aceste condiţii, ziarul Dreptatea a găsit un cuvânt de mulţumire pentru curajul poporului român, pentru modalitatea prin care el a ştiut să reacţioneze, printr-un procedeu democratic şi civilizat, împotriva nedoritului curs pe care îl luase istoria noastră, în urma conjuncturii internaţionale. Este cazul articolului Glorie ţie, alegător român!, care, de altfel, a şi fost aspru cenzurat de autorităţi: „Naţiunea gândea şi acţiona, aşa cum rareori a făcut-o, în acelaşi ritm. Era unanimitatea de cuget a unui neam, care nu avea de ales între mai multe soluţii, tot atât de bune sau tot atât de rele. Era înfrăţirea în acelaşi gând, în aceeaşi faptă, a unui popor care trebuia să se hotărască pentru bine sau pentru rău (cenzurat). Ţara a răspuns chemării (cenzurat). Ziua de 19 noiembrie a însemnat o verificare a conştiinţei naţionale (cenzurat). În acest scop, (cenzurat) mulţumim alegătorului român, pentru felul cum şi-a făcut datoria.” (63)

De asemenea, în acele vremuri de restrişte, când erau cenzurate şi frazele privitoare la conştiinţa naţională, conducerile celor trei partide din opoziţie, realele câştigătoare ale alegerilor, nu pregetau să declare nule rezultatele lor în următorul Comunicat: „Sfidând principiile elementare şi fundamentale de legalitate, de libertate şi de dreptate, guvernul şi-a ticluit – prin fraudă şi teroare – rezultate în flagrantă opunere cu realitatea şi cu voinţa corpului electoral (…). Credincioase principiilor democratice, consfinţite de acordurile de la Ialta şi Moscova, şi idealurilor ce însufleţesc Naţiunile Unite, aceste partide declară alegerile efectuate în asemenea condiţiuni, ca lipsite de orice temei de drept şi, prin acestea, nule şi neavenite.” (64) Iar când parlamentul a fost întrunit şi orice speranţă de redresare a situaţiei ţării a fost abandonată, Iuliu Maniu lansa (la 17 decembrie 1946) zguduitorul său apel Către Naţiune: „Ţara noastră este bântuită astăzi de cea mai grea urgie care s-a abătut vreodată asupra ei. Arse sunt câmpiile, arse sunt sufletele noastre, arse năzuinţele noastre spre libertate şi lumină. Teroarea, minciuna şi falsul încearcă să culce la pământ orice licărire de libertate, orice îndemn spre mai bine. Demnitatea şi mândria noastră naţională sunt îngenuncheate.” (65)

Încet, ultimele zile ale nefastului an 1946 treceau, tăcerea generală persista şi ecourile alegerilor se stingeau tot mai mult. Istovit, poporul îşi relua viaţa de zi cu zi, presărată cu cele mai chinuitoare griji, necazuri şi privaţiuni. Peste toate, au venit Sărbătorile de iarnă: Crăciunul. Crăciunul asupriţilor!, cel mai trist din istoria noastră, pe care Dreptatea îl descria în modul următor: „Lipsurile şi împilările care au deschis broaştele îngheţate de la poarta fiecărei case, au amuţit glasurile colindătorilor, au îndepărtat bucuria cu care copil şi bătrân, bărbat şi femeie, aşteptau în fiecare an, veacuri de-a rândul, zilele de sfârşit de decembrie (…).

În vâltoarea oraşelor, muncitorii şi funcţionarii, resemnaţi de subţirimea pungilor, nu-şi pot bucura copiii cu daruri puse sub pomul de Crăciun. Mesele tradiţionale, cu clipe de veselie, au dispărut pentru toţi.

Crăciun trist! Crăciunul la care mulţi şi multă vreme nu vor voi să mai gândească. Este Crăciunul asupriţilor!” (66)

Căderea României în comunism, odată cu validarea rezultatelor acestor alegeri şi urmările lor imediate (semnarea Tratatului de pace cu marile puteri, care legitimau astfel autoritatea guvernului de la Bucureşti, interzicerea partidelor de opoziţie şi arestările masive operate în rândurile aderenţilor lor, exilarea regelui şi proclamarea republicii populare după model sovietic etc.), au marcat intrarea ţării noastre într-o nouă şi grea perioadă a istoriei sale. Nici populaţia Banatului nu a fost scutită de această evoluţie. Ea a încercat, însă, să păstreze contactul cu lumea liberă şi şi-a conservat mentalitatea sa specifică, mai receptivă faţă de nou şi mai apropiată principiilor democratice. Astfel încât, nu întâmplător, poate, şi Revoluţia română din decembrie 1989 a pornit tot din aceste locuri!

 

Note:

1 Nicolae Baciu, Yalta şi crucificarea României, Roma, 1983, p. 189.

2 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, f.a., p. 74-75.

3 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 119.

4 Ibidem.

5 Milovan Djilas, op. cit., p. 58.

6 Septembrie-octombrie 1944. Însemnările unei călugăriţe – din zile de restrişte, în Magazin istoric, nr. 1/1992, p. 79.

7 Recensământul general al populaţiei din România din 29 decembrie 1930, publicat de dr. Sabin Manuilă, vol. II, Bucureşti, passim.

8 Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente 1926-1947, volum alcătuit de: Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Bucureşti, 1994, p. 233.

9 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 277.

10 Nicolae Penescu, La Roumanie de la démocratie au totalitarisme 1938-1948, Paris, 1981, p. 162.

11 Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie. Partidul Naţional Ţărănesc (Maniu) şi Partidul Naţional Liberal (Brătianu) în anii 1944-1947, Bucureşti, 1972, p. 287.

12 Ibidem, p. 307.

13 Ibidem, p. 308.

14 Ibidem.

15 Ibidem, p. 299.

16 Ibidem, p. 300.

17 Ibidem, p. 301.

18 Direcţia Judeţeană Caraş-Severin a Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.C.S.A.N.), fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 8/1946, fila 88.

19 Ibidem.

20 Ibidem, fila 18.

21 Ibidem, fila 23.

22 Idem, dosarul nr. 9/1946, fila 10.

23 Ibidem, fila 11.

24 Nicolae Penescu, op. cit., p. 171.

25 Dreptatea, nr. 17 din 23 februarie 1946.

26 Ibidem.

27 Ibidem, nr. 19 din 26 februarie 1946.

28 Ibidem, nr. 28 din 8 martie 1946.

29 Ibidem, nr. 30 din 10 martie 1946.

30 Ibidem, nr. 130 din 13 iulie 1946.

31 Georg Hromadka, op. cit., p. 120.

32 Dreptatea, nr. 142 din 27 iulie 1946.

33 Victor Frunză, op. cit., p. 298.

34 E. Petreanu, G. Ureche, P.N.L. şi P.N.Ţ. – în căutarea unei şanse în contratimp cu istoria, în Magazin istoric, nr. 11/1971, p. 95.

35 D.J.C.S.A.N., fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 9/1946, fila 24.

36 Ibidem.

37 Ibidem, fila 26.

38 Ibidem, fila 31.

39 Ibidem, fila 38 (registrele electorale, întocmite în creion, cu numeroase corectări, modificări şi ştersături, se află în acelaşi dosar, ca o probă incontestabilă a veridicităţii afirmaţiilor reprezentanţilor partidelor de opoziţie).

40 Ibidem, fila 39.

41 Ibidem.

42 Ibidem, fila 40.

43 Ibidem, fila 41 (sublinierile aparţin originalului).

44 Ibidem, fila 58.

45 Ibidem, fila 60.

46 Dreptatea, nr. 212 din 23 octombrie 1946.

47 D.J.C.S.A.N., fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 23/1946, fila 2.

48 Ibidem, fila 3.

49 Mihai Fătu, Ion Spălăţelu, Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist, Bucureşti, 1980, p. 380.

50 Victor Frunză, op. cit., p. 295.

51 Mihai Fătu, op. cit., p. 389.

52 Horia Sima, Istoria Mişcării legionare, Timişoara, 1994, p. 225.

53 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Bucureşti, 1993, p. 201.

54 Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, 1993, p. 239-240.

55 Nicolae Penescu, op. cit., p. 183-184.

56 Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Bucureşti, 1991, p. 39.

57 Nicolae Ceauşescu, Istoria poporului român, Bucureşti, 1983, p. 416.

58 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 10.

59 Georg Hromadka, op. cit., p. 121.

60 Liubiţa Raichici, Ion Stoia Balmez, Dr. Maxim Radovan, în Timpul, Reşiţa, an. VI, nr. 158 (1411) din 11 august 1995, p. 4.

61 Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, anexa.

62 Ibidem.

63 Dreptatea, nr. 238 din 24 noiembrie 1946.

64 Ibidem, nr. 241 din 28 noiembrie 1946.

65 Ibidem, nr. 257 din 18 decembrie 1946.

66 Ibidem, nr. 258 din 25 decembrie 1946.

 

 

 

 

         

         

         

 

 

 

Mircea Rusnac – Aspecte ale evoluţiei evenimentelor din Banat in perioada comunizării forţate a României (1944-1948)

17 iunie 2009

Scurta perioadă necesară comunizării forţate a României, aflată sub ocupaţia trupelor sovietice şi cedată sferei de influenţă a lui Stalin, prezintă un deosebit interes pentru cercetătorii de peste timp prin multitudinea şi diversitatea evenimentelor care o marchează. În Banat, de asemenea, ea abundă în elemente care merită a fi prezentate şi scoase la suprafaţă. Este vorba atât despre fenomene petrecute la nivelul întregii ţări, ale căror efecte, cum este şi firesc, s-au resimţit şi în judeţele sud-vestice, cât şi despre unele fenomene particulare, specifice regiunii de care ne ocupăm. Acestea au fost determinate de factorii care denotă diversitatea în cadrul unităţii, adică diferenţierea regională cuprinsă în statul unitar. Banatul nu a făcut excepţie de la procesul comunizării României, dar evoluţia evenimentelor a cunoscut aici unele nuanţe care se datorau în primul rând faptului că Banatul, ca şi celelalte regiuni ale ţării, avea specificul său.

Factorul declanşator al acestei evoluţii îl reprezenta prezenţa, în ţară şi în regiune, a trupelor sovietice, care au impus o ocupaţie sufocantă şi îndelungată. Prezenţa lor aici în calitate de învingătoare a sporit brutalitatea unei ocupaţii dureros resimţită de o populaţie şi aşa suficient de traumatizată de efectele unui război inutil. Comportamentul sovieticilor, care au înţeles să se prevaleze în cel mai înalt grad de avantajele raportului dintre învingător şi învins, a rămas în memoria locuitorilor regiunii. Unele documente, scoase mai târziu la iveală, încearcă să ne redea atmosfera teribilă a acelor zile.   Într-un raport trimis la 27 septembrie 1944 de Armata I română către Marele Stat Major se precizau următoarele:

„1 În noaptea de 16/17 sept. a.c., trupele sovietice au spart casa de bani a Ocolului silvic Coşava (Severin), de unde au luat suma de 720.000 lei fără nicio formalitate.

2 În aceeaşi comună, ostaşii sovietici au ridicat cu forţa de la diferiţi locuitori vite, porci, cai, căruţe, hamuri, alimente, băuturi şi alte obiecte casnice.

Intervenţiile făcute de jandarmii şi organele administrative pe lângă comandamentele Armatei Roşii au fost fără rezultate.

Aceste jafuri produc vii nemulţumiri în rândul populaţiei.

3 De la fabrica de oţet Margina (Severin), ostaşii sovietici au ridicat o cantitate de spirt rafinat (stoc de război) fără nicio formalitate.

Valoarea spirtului ridicat se cifrează la un miliard şi jumătate de lei. Nu s-a eliberat niciun act doveditor.

4 De la aceeaşi fabrică, sovieticii au ridicat cu forţa 1.000 l benzină şi o trăsură.” (1)

Iar la 3 octombrie 1944, garnizoana Timişoara raporta aceluiaşi Mare Stat Major, sub semnătura colonelului Gheorghe Anghelescu, locotenent-colonelului I. Gheorghiu şi maiorului O. Ardeleanu: „Trupele sovietice nu respectă ordinele cu privire la aprovizionare.

În afară de cantitatea care se predă prin serviciul intendenţei Corpului 7 Teritorial, trupele sovietice ridică de pe teritoriu din depozitele instituţiilor de stat şi particulare alimente, vite etc., fără nicio autorizaţie şi înlăturând prin ameninţare serviciul de pază.

În acest mod au fost secătuite multe depozite şi localităţile sărăcite fără să poată opune vreo rezistenţă.

Comandantul garnizoanei a adus personal la cunoştinţa delegaţilor sovietici toate abuzurile.

Deşi aceştia i-au dat asigurări că s-au dispus măsuri, totuşi sistemul continuă.

Din comunele eliberate se strâng toate animalele (vaci, porci, boi, cai, oi etc.).

În zilele de 1 şi 2 octombrie s-au trecut prin Timişoara spre Arad cirezi de câteva sute de vite şi turme de oi şi porci.

În garnizoana Timişoara funcţionează Serviciul intendenţă al Corpului 7 Teritorial, care poate să aprovizioneze trupele sovietice fără nicio greutate.” (2)

Sunt numai două dintre nenumăratele fapte de acelaşi fel, sau chiar mai grave (asasinate, violuri etc.), comise de trupele sovietice la scara întregii ţări. (3) Totodată, autorităţile române erau acuzate permanent de sovietici că nu le erau suficient de favorabile şi nu le dădeau întregul concurs. Conducerea României era acuzată şi de faptul că se purta prea puţin aspru cu germanii şi maghiarii care, din cauza războiului, trebuiau să dea socoteală ca naţiuni învinse, chiar atunci când erau cetăţeni români. Cât despre cetăţenii Germaniei şi Ungariei aflaţi în România, atitudinea faţă de ei trebuia să fie necruţătoare. O spunea şi celebra notă a generalului-locotenent Vinogradov din 2 noiembrie 1944, care a determinat căderea primului guvern Sănătescu: „Supuşii germani şi unguri care trăiesc pe teritoriul României, până acum n-au fost internaţi, iar cei internaţi sunt întreţinuţi în condiţii ce le permit cu impunitate, zilnic să părăsească lagărul, să întreţină legături cu aderenţii mişcării lor şi să primească pachete fără niciun control.” (4)

Economia naţională a cunoscut o prăbuşire rapidă sub catastrofala ocupaţie impusă. Punctul culminant a fost atins în anul 1946, fapt recunoscut ulterior şi de istoriografia comunistă, care publica următoarele cifre: „Dacă se ţine seama de faptul că, la mijlocul lunii august 1946, România nu dispunea de niciun fel de rezerve de cereale din anii anteriori, că după recolta din 1946 deficitul de cereale se ridica la 4.880 vagoane de grâu şi secară şi 141.500 vagoane de porumb, adică un total de 146.380 vagoane de cereale (fără a lua în calcul necesarul de sămânţă pentru noua recoltă), rezultă limpede dimensiunile acestei foarte grave situaţii în faţa căreia a fost pus poporul român. În afara lipsei de materii prime pentru industrie, urmările secetei s-au răsfrânt asupra situaţiei materiale, şi aşa destul de grea, a maselor muncitoare. Astfel, rezervele de cereale pentru consumul intern au scăzut cu 48%, rezervele de grăsimi cu 69%, de carne cu 47,12%, iar şeptelul s-a redus cu 47% faţă de perioada 1930-1939. S-a creat o mare disproporţie între salarii şi preţuri în defavoarea salariilor. În această perioadă au crescut uimitor de mult preţurile «la negru», s-a devalorizat moneda, s-au accentuat fenomenele inflaţioniste.” (5)

Dezorganizarea de către ocupanţi a economiei româneşti avea drept scop provocarea de agitaţii sociale, care urmau a fi exploatate de partidul comunist şi de aliaţii săi din Frontul Naţional Democrat, care revendicau acapararea deplinei puteri politice în stat. Punând rapid stăpânire pe sindicate, comuniştii organizau permanent mari manifestaţii ale muncitorilor industriali, care erau obligaţi să solicite numirea unui guvern al F.N.D., care se bucura de o popularitate minimă în întreaga ţară, avertizată asupra pericolului comunist. Deja din octombrie 1944, de exemplu, la Timişoara, la fel ca şi în multe alte localităţi ale ţării, aveau loc mitinguri bine sincronizate, care cereau imperativ formarea unui guvern al F.N.D. În februarie 1945, Scânteia pretindea chiar că la un asemenea miting de la Timişoara ar fi participat 35.000 de oameni. (6) La 10 februarie mai erau consemnate astfel de „adunări cetăţeneşti” şi la Sânnicolau Mare şi la Arad. (7) Aceste adunări se soldau întotdeauna cu energice telegrame de adeziune trimise către Consiliul F.N.D. Astfel au procedat, de exemplu, 14 uzine timişorene, 8 comune rurale, 2 fabrici (fără indicarea localităţii) etc. (8) Relatările din presă asupra acestor adunări, ca şi telegramele, erau foarte succinte. Totuşi, uneori se arăta şi cine erau vorbitorii de la mitinguri. La Timişoara au fost opt, reprezentând: Sindicatele Unite, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Femeile Democrate, Partidul Social Democrat. La Arad au luat cuvântul cinci persoane, dintre care două de la Partidul Comunist din România şi câte una de la Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor şi sindicate. (9)

Partidul comunist era încă extrem de slab, atât în regiune, cât şi în ţară, în anii 1944-1945. Situaţia nu s-a modificat decisiv nici după ce Vâşinski l-a adus la putere la 6 martie 1945. De aceea, când, în octombrie, a avut loc prima întrunire a conducerii partidului cu delegaţii din teritoriu, ea nu s-a numit congres, ci numai conferinţă. În legătură cu faptul că s-a preferat formula conferinţei celei a congresului, la 31 iulie 1945, de la tribuna conferinţei regionale Banat a P.C.R., Alexandru Moghioroş declara: „Conferinţa aceasta este pregătitoare. Conferinţa nu face parte din sarcini. Congresul se face la anumite intervale de timp şi congresul stabileşte etapele strategice, etapele revoluţionare adică, când avem în faţa partidului o cotitură istorică de rezolvat, iar conferinţa noastră pe ţară este în drum de a pregăti congresul pregătitor (sic!). Partidul nostru a ieşit în 23 august cu 1.000, care azi în scurt timp a ajuns la 120.000, acest partid care nu este consolidat, nu este ideologiceşte organizat, nu poate rezolva astfel de chestiuni, atât mai mult pentru că asemenea chestiuni nu se pun în faţa noastră.” (10)

În consecinţă, urmărindu-se creşterea permanentă a numărului membrilor partidului comunist, în aceşti ani calitatea a contat prea puţin. Au fost acceptaţi toţi cei care au venit, indiferent de trecutul lor, inclusiv mulţi legionari. Aceştia erau cei mai vulnerabili, întrucât puteau fi lesne trataţi drept fascişti şi trimişi la închisoare dacă refuzau să coopereze. Rândurile partidului au fost completate în special de minoritari etnici, o masivă infiltrare a maghiarilor şi evreilor fiind semnalată şi în Banat, ca şi în alte regiuni. (11) Astfel, evreii erau bine reprezentaţi în Moldova, în timp ce în Delta Dunării se remarcau ruşii şi lipovenii, iar, ca un exemplu concret, 34 dintre cei 36 de membri ai organizaţiei de la prefectura judeţului Mureş erau alogeni, mai ales maghiari. (12) Dar aflat, în special din 1946, în expansiune cantitativă, P.C.R. plătea tribut propriilor greşeli. Între acestea, înscrierea în partid a numeroşi minoritari i-a îndepărtat pe români, care erau atraşi de lozincile opoziţiei. În circumscripţia administrativă Timişoara, la 5 iulie 1946, situaţia era următoarea: „Mulţi unguri şi evrei încadraţi în partidul comunist. Din această cauză s-a accentuat şi acţiunea opoziţiei, care încearcă pe orice cale să contrabalanseze.” (13)

Conştienţi de slăbiciunea propriului partid, liderii comunişti urmăreau întărirea lui prin absorbţia altor formaţiuni de stânga, în special a Partidului Social Democrat. Ideea a găsit susţinători şi printre unii conducători procomunişti ai social-democraţilor, între care cel mai fidel exponent era Lothar Rădăceanu. Cu ocazia unor întâlniri pe care le-a avut cu activul organizaţiilor P.S.D. din Banat, Rădăceanu a subliniat necesitatea întăririi unităţii celor două partide de stânga, unitate care stătea practic la baza coaliţiei de guvernământ, recomandând să se ia în seamă „bazele colaborării cu partidul comunist”, pentru că „numai în această colaborare P.S.D. s-a putut afirma în viaţa politică a României şi numai astfel el poate contribui la deschiderea drumului spre România socialistă.” (14) Dar membrii bănăţeni ai P.S.D. nu doreau nicidecum înghiţirea partidului lor de către comunişti. Înaintea congresului din 10 martie 1946, în P.S.D. a avut loc clarificarea situaţiei la nivelul organizaţiilor judeţene. La Timişoara, Constantin Titel Petrescu se bucura de un larg sprijin în rândul organizaţiei locale, la fel ca şi la Hunedoara, unde 13 dintre cei 14 delegaţi erau pentru independenţa partidului lor faţă de blocul procomunist. (15) În urma rupturii produse în P.S.D. la acel congres, organizaţiile judeţene din Banat vor adera în cea mai mare parte la noul Partid Social Democrat Independent.

Şi Frontul Plugarilor avea în Banat o lipsă acută de cadre pregătite, care impieta, la rândul ei, asupra coerenţei programului său. Astfel, la conferinţa regionalei Banat a P.C.R. din 6-8 februarie 1946, analizându-se activitatea Frontului Plugarilor de aici, s-a constatat că aceasta era foarte slabă, datorită penuriei de intelectuali care să poată interpreta pe înţelesul populaţiei legea reformei agrare, şi de aceea „se simte neactivitate şi nepricepere.” (16)

Atenţia principală a Frontului Plugarilor era îndreptată către segmentul rural al populaţiei, mai puţin receptiv la discursul partidului comunist. Tactica era stabilită de P.C.R., care a împânzit organizaţia cu proprii activişti, inclusiv de la nivelul central. De multe ori aceştia şi-au depăşit atribuţiile, generând confuzii, fapt sesizat şi de acelaşi Alexandru Moghioroş, membru în comitetul central al P.C.R., care avertiza la Timişoara că „trebuie luate măsuri ca comuniştii (sic!) să nu se substituie Frontului Plugarilor. Sunt cazuri când un membru al partidului este şi preşedintele Frontului Plugarilor, şi secretarul partidului.” (17) Totodată, activitatea conducerii regionalei Banat a Frontului Plugarilor era considerată drept „nesatisfăcătoare”. (18)

Nici după alegerile din 19 noiembrie 1946 nu s-au înregistrat progrese notabile, fiind consemnat chiar un recul. În sinteza pe luna februarie 1947, întocmită de regionala Banat a comuniştilor, se constata că: „Frontul Plugarilor grupează ţăranii şi intelectualitatea de la sate. N-a reuşit să formeze cadre sănătoase şi să aibă la sate organizaţii viabile. Nu se poate aprecia forţa lor, căci cifrele date de ei nu sunt adevărate.” Concluzia era că „în general, Frontul Plugarilor n-a reuşit să cuprindă marea majoritate a sătenilor şi a intelectualilor de la sate.” (19) Cu toate acestea, având sprijinul comuniştilor, Frontul Plugarilor izbutise să organizeze la începutul lunii iunie 1946 un miting electoral la Timişoara. (20)

Dizidenţele din Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, provocate la nivel central de agenţii comuniştilor, erau practic inexistente în judeţele bănăţene. Conferinţa regionalei P.C.R. Banat din 6-8 februarie 1946, referindu-se la „activitatea” în regiune a P.N.Ţ.-Alexandrescu, constata: „s-a constituit comitetul de conducere, dar numai pe hârtie, nedepunând nicio muncă pe teren, o bună parte din ei făcând încă parte din manişti.” (21) Cât despre Nicolae Lupu, Alexandru Moghioroş comenta la Timişoara, la 12 noiembrie 1945, că acesta „caută să facă o retragere strategică, însă în fond susţine politica lui Maniu.” (22) La nivelul organizaţiilor judeţene bănăţene ale acestei noi dizidenţe, progresele erau greoaie. Cei veniţi iniţial erau simpatizanţi mai vechi ai doctorului Nicolae Lupu, dar aderenţa la masa electoratului era extrem de redusă. (23)

Partidul comunist s-a bazat mult şi pe influenţa Uniunii Populare Maghiare în rândul populaţiei minoritare maghiare din Banat. (24) El a ţinut sub observaţie continuă U.P.M., raportând progresele acesteia. În februarie 1946, la Timişoara, se sconta pe faptul că, datorită influenţei uniunii, 90% din populaţia maghiară va vota F.N.D.-ul. (25) De altfel, s-a dovedit încă o dată că în problema Transilvaniei, maghiarii aveau acelaşi punct de vedere, indiferent de opţiunile lor politice. Judeţeana Timiş-Torontal a P.C.R. raporta în acest sens, la 31 august 1946, că „în rândurile populaţiei maghiare se observă o agitaţie în chestiunea Ardealului. În urma discursului ministrului de externe al Ungariei, Gyöngyösi, se observă în rândurile lor o pronunţată solidaritate naţionalistă şi scoaterea în evidenţă în toate cazurile a coloritului unguresc. În U.P.M. se caută să se atragă şi populaţia de origine germană pentru a forma o masă mai mare.” (26)

Rezultatele alegerilor de la 19 noiembrie 1946 au confirmat justeţea tacticii în privinţa participării U.P.M. pe liste separate, căci au fost culese marea majoritate a sufragiilor populaţiei maghiare. Consolidată în urma acestui succes, uniunea avea încă probleme interne, legate de opţiunile celor ce doreau să acceadă la conducere. Conform unui raport al regionalei Banat a P.C.R. din ianuarie 1947, relativ la starea Uniunii Populare Maghiare, „conducerea e formată în majoritate din comunişti (preşedinte: Kiss Pavel, Lazăr Iosif, vicepreşedinte), totuşi reacţiunea maghiară face încercări serioase de a pătrunde în conducerea U.P.M. şi are mici rezultate.” (27) De altfel, după alegeri, în februarie 1947, U.P.M. a fost cooptată totuşi în Blocul Partidelor Democrate, patronat de P.C.R.

Deşi manifestau atâta slăbiciune, formaţiunile din F.N.D. (apoi B.P.D.) continuau să guverneze ţara, bazate pe sprijinul armatelor sovietice de ocupaţie. Împotriva lor, opoziţia democratică a izbutit să organizeze o puternică rezistenţă anticomunistă. Ea s-a manifestat pe multiple planuri. Una dintre cele mai importante acţiuni în acest sens a fost greva studenţilor timişoreni din anul 1946. „Greva studenţilor timişoreni din anul 1946 a fost doar o verigă în lanţul de evenimente ce au marcat instaurarea şi consolidarea stăpânirii comuniste în România”, afirma unul dintre organizatorii ei. (28) Această grevă generală a studenţilor a reprezentat un protest împotriva dominaţiei comuniste şi sovietice asupra României şi o dovadă de solidaritate cu greva care se desfăşura la Cluj în acelaşi an.

Dar ce se întâmplase la Cluj? Iată relatarea evenimentelor, consemnată în raportul anual asupra României pe 1946 al ambasadorului Marii Britanii la Bucureşti, Adrian Holman: „D-lui Groza îi făcea plăcere să afirme cât mai des posibil că rezolvase problema transilvăneană, dar din acest punct de vedere era extraordinar de naiv. După cum am văzut, mai toţi ungurii transilvăneni găsiseră de cuviinţă să devină membri ai organizaţiei M.A.D.O.S.Z., controlată de comunişti, în timp ce marea majoritate a românilor transilvăneni erau adepţi ai d-lui Maniu. Rezultatul a fost acela că guvernul Groza a avut o tendinţă de a acorda un tratament preferenţial minorităţii ungare comuniste, faţă de majoritatea românească ce suferise din cauza ungurilor în timpul războiului, iar această politică a agravat şi mai mult animozităţile. În noaptea de 28 spre 29 mai, după ce se luase cunoştinţă de termenii tratatului de pace, la Cluj a avut loc o încăierare serioasă între studenţii români şi studenţii unguri comunişti. Se pare că în acele condiţii, muncitorii unguri comunişti de la fabrica de încălţăminte «Dermata» au fost transportaţi la Universitatea din Cluj în camioane ale Căilor Ferate Române, iar acolo au devastat căminul studenţesc şi i-au atacat pe studenţii români cu arme de foc. Autorităţile române nu au făcut nicio încercare să intervină şi autorităţile universitare au trebuit, în final, să apeleze la comandantul garnizoanei sovietice pentru a restabili ordinea. S-au făcut numeroase arestări printre studenţii implicaţi, iar presa a afirmat la început că incidentul fusese cauzat în exclusivitate de studenţii «reacţionari». Totuşi, aceste tulburări aveau să se dovedească a fi avut un caracter naţionalist, mai degrabă decât unul ideologic, fiind prima reacţie a ungurilor transilvăneni, probabil la instrucţiunile Budapestei, la decizia de la Paris, de a restabili fără modificări frontiera stabilită la Trianon. În jurul lor s-a făcut multă publicitate la posturile de radio ungureşti, pentru a se demonstra că prezentele decizii în privinţa Transilvaniei nu erau satisfăcătoare. Acţiunea lipsită de orice logică a guvernului român de a aresta studenţi români şi nu pe agresorii lor unguri este încă un exemplu al principiului după care se ghida guvernul, de a acorda imunitate comuniştilor, faţă de orice acţiune arbitrară, indiferent de delictul comis, iar în al doilea rând al convingerii lor că dr. Groza rezolvase deja problema ungaro-română în Transilvania, din punct de vedere naţional.

Totuşi, acest incident a fost destul de grav ca să necesite vizita la Cluj a d-lui Pătrăşcanu, ministrul de justiţie (la 8 iunie, n.n.), iar mai apoi, probabil sub presiunea opiniei publice din nordul Transilvaniei, el a făcut o afirmaţie cu totul contrară liniei adoptate de obicei de guvernul lui şi de partid în astfel de probleme. Vorbind în numele guvernului şi al comitetului central al Partidului Comunist Român, a afirmat  că tensiunea era alimentată în nordul Transilvaniei de către ungurii care se întorseseră în această provincie în 1940 împreună cu forţele de ocupaţie şi care acum deveniseră agenţi ai revizioniştilor unguri. Se vor lua măsuri, a spus el, atât împotriva ungurilor, cât şi a românilor, care «instigau la ură şi încercau să curme viaţa paşnică din Transilvania». Această primă dovadă de realism din partea guvernului cu privire la problema minorităţilor din Transilvania a fost foarte bine primită şi de presa guvernului, şi de cea din opoziţie.” (29) Trebuie amintit faptul că ulterior această cuvântare va fi pretextul destituirii, al arestării şi execuţiei lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

„Societatea elevilor ingineri” reunea într-o organizaţie studenţească apolitică pe studenţii „Şcolii Politehnice” din Timişoara, şcoală întemeiată în 1920 de regele Ferdinand, primul ei rector fiind Traian Lalescu. Societatea, înfiinţată tot în 1920, avea personalitate juridică, statut de organizare şi funcţionare, steag, însemne (ştampilă şi insigne), arhivă şi sediu. Desfiinţată de Carol al II-lea în 1938, Societatea şi-a reluat activitatea legală după 23 august 1944, când şi-a ales şi primul comitet studenţesc. Criteriul de bază pentru alegerea membrilor comitetului de conducere a Societăţii, în conformitate cu statutul asociaţiei, erau: situaţia şcolară, comportarea în societate, dorinţa de a activa pentru o viaţă mai bună a studenţilor Şcolii şi identificarea cu idealurile poporului român. (30) Duminică, 5 decembrie 1945, a avut loc alegerea celui de-al doilea comitet de după 23 august 1944, după un serviciu religios, în cantina şcolii, sub conducerea profesorului Vlad, decanul Facultăţii de Construcţii. Comitetul era compus din 17 membri, reprezentând cele trei facultăţi ale Şcolii: de Electromecanică, de Mine şi Metalurgie şi de Construcţii, toţi fiind şefi de promoţie sau studenţi cu situaţia şcolară foarte bună, şi un secretar, tot student din anul V. (31) Acestui comitet, cu statut de asociaţi, i se afiliau toate comitetele studenţeşti ale celorlalte facultăţi din Timişoara: de Agronomie, de Teologie şi de Medicină. În felul acesta a luat fiinţă Centrul Studenţesc din Timişoara. În funcţia de preşedinte al Societăţii a fost ales studentul Cezar Zugravu de la Facultatea de Electromecanică. (32)

Până în aprilie 1946, activitatea Societăţii a decurs relativ normal, dar după acea lună asupra ei s-au exercitat o serie de presiuni din partea organizaţiilor de tineret comuniste şi procomuniste din Timişoara, precum: „Tineretul Muncitor”, „Tineretul Comunist”, „Tineretul Progresist” etc., cu intenţia de a şi-o aservi. Ca urmare, primul conflict deschis cu autorităţile comuniste ale oraşului a avut loc în momentul aniversării zilei de 10 mai. „Regele Mihai se bucura de mult respect şi dragoste din partea studenţilor timişoreni şi de aceea am hotărât să-i organizăm o manifestare separată, în afara programului oficial”, îşi amintea peste ani Cezar Zugravu. (33) Dar manifestaţia studenţească, începută în faţa clădirii Operei şi continuată pe bulevardul Mihai Viteazul, „a fost atacată de poliţie şi împrăştiată brutal cu lovituri de baston şi de pumn, procedându-se şi la mai multe arestări. În seara zilei de 10 mai 1946, pe străzile din jurul Şcolii Politehnice, ciocnirile au continuat până noaptea târziu.” (34)

„A urmat marea grevă a tuturor studenţilor din Timişoara, care a durat de la mijlocul lunii iunie până în luna octombrie 1946, grevă de protest şi solidaritate cu greva studenţilor de la Cluj, ca urmare a devastării căminelor lor şi agresării studenţilor clujeni de către formaţii de bătăuşi comunişti.” (35)

Centrul Studenţesc din Cluj solicitase, în urma evenimentelor descrise pe larg mai sus, acţiuni de solidarizare de la celelalte centre studenţeşti din ţară. Ca răspuns, studenţii timişoreni (în număr de 3.000), (36) prin adunări, au hotărât declanşarea grevei începând cu data de 17 iunie 1946. (37)

În timp ce guvernul, după cum s-a văzut, l-a trimis la Cluj pe ministrul Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru a discuta rezolvarea nemulţumirilor de acolo, la Timişoara au fost trimişi numai subsecretarul de stat profesor Aurel Potop de la Ministerul educaţiei naţionale, şi Miron Niculescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, şi nu, aşa cum ceruseră studenţii, primul ministru Petru Groza sau ministrul educaţiei, Ştefan Voitec. (38) De aceea, la discuţiile care s-au desfăşurat la primăria oraşului, studenţii au trimis o delegaţie de „rang mai mic” din cadrul comitetului lor, în frunte cu Alexandru Bitang, şeful de promoţie al anului IV. (39) O altă delegaţie studenţească a fost trimisă la Cluj, spre a constata cum fuseseră soluţionate revendicările studenţilor grevişti de acolo. Cum nu se observase nicio îmbunătăţire, s-a ajuns la concluzia că greva de la Timişoara trebuia continuată. (40) Când 32 de studenţi au fost arestaţi, în favoarea lor a intervenit rectorul de atunci, profesorul Cândea, care a obţinut punerea lor în libertate. (41) În timpul verii, exmatriculările şi arestările printre studenţi au continuat, dar ele au fost anulate prin intervenţia aceluiaşi profesor Cândea, presat de comitetul greviştilor (unii studenţi fuseseră închişi la Piteşti). (42)

În luna octombrie 1946, studenţimea timişoreană a participat la ceremonia sfinţirii Catedralei ortodoxe, în prezenţa regelui Mihai, a patriarhului Nicodim şi a premierului Petru Groza. (43) „Cu această ocazie, studenţimea din Timişoara şi locuitorii oraşului au manifestat pentru rege, adunându-se în faţa Catedralei şi în Piaţa Operei, precum şi în spaţiile din jur, într-un număr evaluat atunci la cel puţin 300.000 de persoane.” (44) Ultima şedinţă a comitetului studenţesc a avut loc după falsificarea alegerilor generale din 19 noiembrie 1946, când s-a constatat inutilitatea continuării rezistenţei. (45)

În retrospectivă, Cezar Zugravu consemna aceste elemente legate de greva studenţimii timişorene din vara anului 1946: „în primul rând, spiritul de solidaritate perfectă dintre studenţii diferitelor etnii, care au participat la această acţiune, fie că erau români, maghiari, germani, sârbi sau alte naţionalităţi; nu a existat niciun caz de sustragere sau de ezitare din partea niciunui student privind mobilul grevei; în al doilea rând, am înregistrat cu multă mulţumire spiritul de înţelegere şi de aprobare a întregii populaţii a oraşului Timişoara şi în special din partea elevilor din clasele superioare de liceu; exemplul cel mai convingător a fost oferit de elevele şi profesoarele Institutului Catolic Notre-Dame, de pe strada Tilbisz (de lângă «şcoala veche»).” (46) La fel au procedat funcţionarele de la Poşta centrală, Societatea de Crucea Roşie, care încă nu era aservită noului regim, ca şi mulţi cetăţeni ai oraşului, care au oferit ajutoare studenţilor grevişti. (47) Totodată, studenţii au fost încurajaţi şi ajutaţi în acţiunea lor de următorii profesori universitari: Marin Bănărescu, Plauţiu Andronescu, Alexandru Nicolau, Adrian Stambuleanu, Severineanu, Bakonyi, Vlădea, Câlniceanu, Bonea etc. (48) Datorită acestor acte de curaj, numeroşi profesori ai Şcolii Politehnice timişorene au fost anchetaţi, condamnaţi şi persecutaţi de autorităţile comuniste în anii următori. Este vorba despre Plauţiu Andronescu, Ovidiu Ţino, Radu Ţiţeica, Adrian Stambuleanu, Kielburger etc. (49) Lor li se adaugă nenumăraţi absolvenţi din acei ani ai Şcolii Politehnice. (50)

Greva studenţilor a reprezentat numai una dintre numeroasele forme de opoziţie faţă de procesul de comunizare a ţării din acei ani. Astfel, într-un raport din 4 iulie 1946, prefectura judeţului Timiş-Torontal comunica guvernului că „opoziţia se simte foarte puternică şi nu se sfieşte a o arăta. Are siguranţa deplină în câştigarea alegerilor şi reuşeşte câteodată să intimideze pe membrii B.P.D., cărora le zdruncină încrederea. Spiritul tradiţionalist al populaţiei bănăţene ajută mult opoziţia.” (51) Iar la 31 august 1946, regionala Banat a Partidului Comunist Român arăta într-un raport informativ că punctul de greutate al propagandei opoziţiei revenea echipelor trimise la sate. (52)

Ca urmare, înaintea alegerilor, atât pe linia partidului comunist, cât şi a organelor de interne, se desfăşura o muncă informativă intensă în legătură cu „reacţiunea” şi starea generală de spirit a populaţiei. Ştirile nu erau dătătoare de optimism pentru regim, de vreme ce Siguranţa judeţului Timiş-Torontal raporta că majoritatea ţăranilor era înrolată în Partidul Naţional Ţărănesc. (53) Deşi autorităţile au depus eforturi însemnate, situaţia nu s-a modificat nici în rândurile armatei. Astfel, într-o informare a secţiei militare a organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a P.C.R. din iunie 1946, se constata că „ofiţerii şi subofiţerii în majoritatea lor au rămas reacţionari regimului democratic. Cu toată munca depusă, ei nu se pot împăca cu regimul nou, care trebuie să ia locul celui fascist-reacţionar din trecut”, trupa înscriindu-se pe aceleaşi coordonate. (54)

La 1 mai 1946, la Timişoara, adepţii opoziţiei au ocupat unele puncte importante din centrul oraşului, pentru a împiedica desfăşurarea manifestaţiei organizate de comunişti. (55) Confruntări aveau loc şi în lumea rurală. De exemplu, în campania electorală, în comuna Balinţ din judeţul Severin a avut loc o întrunire a P.N.Ţ. La ea a luat cuvântul, între alţii, şi Aurel Vernichescu, unul dintre conducătorii judeţeni ai partidului şi, ulterior, un conducător al partizanilor anticomunişti din Munţii Banatului. (56) În urma atacării adunării de către adepţi ai guvernului Groza, s-a produs o busculadă, în cursul căreia un ţăran participant la întrunire a fost rănit grav, decedând în aceeaşi seară. (57) În continuare, organizaţiile bănăţene ale P.N.Ţ. şi-au intensificat propaganda în teritoriu, mai ales la sate, unde echipele trimise de ele se deplasau săptămânal.

Raportul regionalei P.C.R. Banat din 31 august 1946 mai consemna că „P.N.L. Brătianu, neavând un număr de membri ca P.N.Ţ. Maniu, se observă în acest partid o delăsare complectă, membrii nu desfăşoară o activitate remarcabilă.” (58) Dar la 1 octombrie, aceleaşi autorităţi semnalau că la liberali se simţea o dinamizare a activităţii, care venea mai ales din partea tineretului P.N.L., condus de avocatul Furlugeanu, şi că a fost creată chiar o reţea de informaţii a liberalilor în sânul B.P.D. (59) Această reţea s-a dovedit a fi extrem de utilă. Astfel, la 13 septembrie 1946, organizaţia judeţeană Timiş-Torontal a Partidului Naţional Liberal trimitea tuturor filialelor sale locale următoarea notă informativă: „Forurile conducătoare ale B.P.D. din judeţul Timiş-Torontal au hotărât cu privire la operaţiunile electorale următoarele:

1 Secţiile de vot se vor înfiinţa exclusiv în acele comune care sunt favorabile guvernului, înfiinţându-se în aceste comune mai multe secţii de votare, chiar 2-5 secţiuni. Sunt vizate în special comunele cu minorităţi sârbo-maghiare, bulgare, croate etc. În comunele unde opoziţia este puternică nu se vor înfiinţa secţii de votare, alegătorii acestor comune urmând să fie împiedicaţi prin toate mijloacele de a se deplasa la secţii foarte îndepărtate de comunele cu populaţie opozantă.

2 Comunele cu alegători opoziţionişti vor fi dirijate să voteze în localităţi îndepărtate, pentru ca alegătorii să poată fi intimidaţi şi împrăştiaţi.

3 În ziua alegerilor, numeroase comisii de propagandişti vor circula prin comunele cu secţii de votare.

4 Se preconizează percheziţii domiciliare şi arestarea unui număr mare a conducătorilor opoziţiei în preajma alegerilor.

5 Autorităţile vor căuta să lămurească pe locuitorii comunelor în care opoziţia este puternică că nu sunt obligaţi să meargă la vot.

6 Registrele electorale întocmite în mod preliminar de către notar vor fi revizuite şi cenzurate de către comitetul electoral al B.P.D., înainte de afişare ştergându-se membrii partidelor de opoziţie, aceştia fiind împinşi pe calea contestaţiilor.

7 Rapoartele oficiale ale pretorilor din judeţ prevăd o majoritate de 60-70% pentru B.P.D.

8 O circulară a sindicatului muncitorilor arată că pentru seceta din acest an «este de vină reacţiunea».” (60)

La rândul său, după constituire, Partidul Social Democrat Independent a întâmpinat extrem de multă ostilitate din partea autorităţilor regionale din Banat. La Timişoara, filiala locală a acestui partid încerca să fie organizată de fostul prefect, Traian Novac. Aflat la Jimbolia, el a fost întâmpinat (potrivit unui raport al secţiei locale a P.C.R.) „de către membrii noştri de partid, care au ştiut să procedeze în aşa fel, încât şeful titeliştilor Novac a luat-o la fugă, fără să mai ţină întrunirea.” (61) După alegeri, la începutul anului 1947, partidul şi-a intensificat activitatea. Astfel, în Banat, social-democraţii independenţi aveau influenţă semnalată în rândurile muncitorilor şi şvabilor. (62) În martie, P.S.D.I. a lansat un apel către salariaţii sindicalizaţi, care era în fapt un rechizitoriu la adresa metodelor guvernului: „Epurarea sau licenţierea din serviciu, bătaia prin echipele de şoc, ştergerea de pe tabloul de acord şi prime, înlăturarea de la dreptul de a obţine alimente şi îmbrăcăminte prin economate (…), iată mijloacele de pedeapsă ce se întrebuinţează contra salariaţilor.” (63) Semnalând evenimentul, prefectura judeţului Caraş raporta la Bucureşti că „Apelul P.S.D.I.” a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre P.C.R. şi P.S.D. pe plan local. (64)

Forţa partidelor de opoziţie a fost de natură să îngrijoreze în cel mai înalt grad, în preajma alegerilor, autorităţile comuniste. O recunoştea, în pasajul următor, şi istoriografia ulterioară a regimului: „Cu 20 de zile înaintea alegerilor, spre exemplu, în regionala Banat au fost organizate adunări populare aproape în fiecare zi. Pentru pregătirea lor au fost mobilizaţi toţi membrii de partid şi au fost trimise, cu sarcini politice de masă, 1.119 echipe de îndrumare. În judeţul Timiş(-Torontal, n.n.) au fost organizate 535 de adunări populare, dintre care 363 la sate, 26 în centrele de plasă, 113 în uzine, fabrici şi ateliere, 32 pe străzi şi cartiere. În judeţul Arad au fost trimişi, în primele 19 zile ale lunii noiembrie, 750 de electori; în judeţul Caraş 223, dintre care 50 de femei; în judeţul Severin 1.000 etc.” (65) În campania electorală, P.C.R. a constituit echipe de „îndrumători”, care au preluat „munca politică la sate”. Astfel, comitetul judeţean al P.C.R. Timiş-Torontal a reuşit să trimită, „în decurs de o lună”, 102 echipe de asemenea „îndrumători” în mediul rural. (66) Mari întruniri electorale au fost organizate de B.P.D. şi la oraşe în ultimele zile dinaintea alegerilor: la Timişoara (27 octombrie), Arad şi Lugoj (3 noiembrie) etc. (67)

În ajunul alegerilor, ministrul de interne, Teohari Georgescu, telegrafia, la 18 noiembrie, celor 12 circumscripţii administrative, ordonând ca nicio informaţie cu privire la alegeri să nu poată fi dată direct corespondenţilor presei străine sau ofiţerilor armatelor aliate (englezi şi americani), ci numai prin intermediul Comisiei Aliate (Sovietice) de Control. (68) Concomitent, era transmisă o notă circulară prefecturilor, semnată tot de Teohari Georgescu, care deschidea, practic, operaţiunile de votare: „Cu începere din acest moment, organele de ordine să se considere mobilizate pentru ca, alături de forţele democrate, să apere libertăţile şi regimul democratic.” (69)

Nu vom relua aici toate aspectele privind desfăşurarea alegerilor şi falsificarea totală a rezultatelor lor. Despre cum au decurs aceste „operaţiuni” în judeţele bănăţene ne-am referit pe larg cu altă ocazie. (70) Scrutinul în sine, la fel ca şi pregătirea lui, au fost viciate de o mulţime de ingerinţe ale guvernului, care spera să-şi asigure, măcar în ultimul moment, predominanţa. Pentru a releva dimensiunea falsului, consemnăm faptul că garnizoana Timişoara raporta „rezultatul tehnic” de 97% pentru B.P.D., iar la unitatea militară din Arad s-a ajuns la raportarea a 1.935 de voturi pentru B.P.D. din 1.955 (adică 98,9%)! (71)

Nici violenţele nu au lipsit în ziua alegerilor, unele deosebit de grave. Astfel, la scara întregii ţări, după datele comuniştilor, în 19 noiembrie 1946 s-au înregistrat: şase morţi, 83 de răniţi şi 15 persoane bătute. (72)

Surpriza guvernului în faţa dezastrului înregistrat în aceste alegeri era subliniată şi de întârzierea anunţării datelor definitive, dar şi de măsurile pentru ştergerea dovezilor asupra rezultatului real şi de pedepsire a „trădătorilor” din propriile rânduri, care s-au dovedit a fi extrem de numeroşi. Circulara nr. 4 a comitetului central al B.P.D. susţinea cele afirmate mai sus şi oferea un tablou mai clar asupra situaţiei reale: „Se va trece imediat la strângerea întregului material de documentare (fotografii, fotocopii, declaraţii personale, articole din ziar etc.), date precise asupra tuturor provocărilor, incidentelor, atentatelor, furturi de urne etc., comise de agenţi manişti şi fascişti, atât înainte, în timpul sau după alegeri, în special în jurul şi interiorul secţiilor de votare. Se vor lua toate măsurile ca acest material să ajungă prin curier special la C.C. al B.P.D.-ului până la 28 noiembrie a.c., orele 18 cel mai târziu la tov. Sârbu. Se va continua cu intensitate campania de popularizare a victoriei B.P.D.-ului în alegeri prin întruniri şi presă. Se va interzice şi sancţiona orice pălăvrăgeală şi lăudăroşenie individuală din partea tovarăşilor sau prietenilor noştri în legătură cu alegerile. Toţi electorii reintră în producţie, rămânând pe teren numai îndrumătorii obişnuiţi.” (73)

La rândul său, comitetul central al P.C.R. transmitea instrucţiuni tuturor regionalelor, cerând schimbarea membrilor de partid care n-au corespuns şi excluderea celor care au trădat. În concluzie, se preciza că pot continua primirile la comunişti, dar cu mai multă grijă. De asemenea, inspectoratele generale administrative cereau prefecţilor, iar inspectoratele regionale de poliţie, chesturilor, liste nominale cu funcţionarii publici care  s-au manifestat împotriva guvernului pe parcursul alegerilor. La 18 decembrie 1946, chestura poliţiei municipiului Timişoara trimitea lista cu „funcţionarii care în cadrul operaţiunilor electorale s-au manifestat notoriu împotriva guvernului.” (74) De altfel, după ce guvernul şi-a anunţat „triumful”, în capitală şi în ţară a circulat butada potrivit căreia în urnă a intrat Maniu şi din ea a ieşit Groza.

În noaptea de 20 noiembrie, la orele 0,30, pregătind anunţarea rezultatului oficial populaţiei, comitetul central al B.P.D. transmitea următoarea circulară: „Muncă de lămurire pe teren peste tot şi mai ales acolo unde am fost slabi. Se va explica rezultatul alegerilor, semnificaţia acestui fapt. Pe teren se vor trimite cei mai buni propagandişti şi mai ales acolo unde suntem slabi. Nu se vor cruţa cheltuielile pentru transportul şi hrana propagandiştilor.” (75)

Ceea ce poate surprinde după alegeri este faptul că, în loc ca opoziţia să abandoneze lupta, s-a constatat delăsarea în tabăra blocului procomunist. Din Caransebeş, informatorul „Hercules” transmitea Ministerului de interne, la 21 ianuarie 1947, o notă asupra nemulţumirilor  unor delegaţi care au prezidat secţiile de votare la 19 noiembrie 1946 şi care aşteptau încă recompensele sau avansările promise: „Procurorul Crăsnaru a cerut să fie avansat şi numit prim-procuror la Timişoara, Ilie Orzea să fie numit preşedintele Comunităţii de avere, Stepanu Aurel să ocupe funcţiuni în Ministerul economiei naţionale etc.” (76)

Abia falsificarea alegerilor a întărit partidul comunist. Într-o cuvântare ţinută la Timişoara, la 6 martie 1947, reprezentantul comitetului central al P.C.R., Nicolae Ceauşescu, menţiona că „din alegeri partidul nostru a ieşit întărit şi şi-a consolidat poziţiile atât în rândurile clasei muncitoare, ale poporului român, cât şi în ceea ce priveşte rolul conducător în stat al partidului nostru.” (77)

Eliminarea opoziţiei şi a lui Tătărescu, pregătirea unificării cu P.S.D., deschideau un nou capitol pentru evoluţia mişcării comuniste. Aceasta îşi îndeplinise cu succes misiunea de a duce ţara spre un nou regim sub faţada F.N.D. şi apoi a B.P.D. Din acest moment, măştile puteau fi date la o parte. Vasile Luca făcea bilanţul la Timişoara, într-un discurs ţinut la 21 decembrie 1947: „Chiar putem spune că am pornit la o cotitură hotărâtoare prin loviturile date reacţiunii (…), trebuie ca întreaga noastră democraţie să ia un nou avânt înainte (sic!), spre consolidarea democraţiei populare şi prin democraţie populară înainte spre socialism.” (78)

După sciziunea din martie 1946, situaţia P.S.D. era precară. Întărirea aripii Voitec-Rădăceanu s-a produs tot după falsificarea alegerilor. În ianuarie 1947, regionala comunistă Banat întocmea un raport în acest sens, din care extragem: „P.S.D. cu forţe aproximativ egale cu P.C.R. Pe lângă muncitori, a obţinut adeziunea unei părţi din mica burghezie orăşenească. S-au înscris şi mulţi funcţionari publici, pentru a fi acoperiţi politic. P.S.D. cuprinde şi foarte mulţi germani, care caută astfel să se pună la adăpost. N-au conducere formată, căci cea aleasă s-a descompletat după sciziunea titeliştilor.” (79)

După alegeri a urmat „asaltul final” împotriva partidelor de opoziţie. În primăvara anului 1947 au fost operate primele arestări masive în rândul conducătorilor locali ai P.N.Ţ. Un raport al prefecturii judeţului Caraş către Inspectoratul general administrativ din Timişoara informa că, după arestarea profesorului Ilie Rusmir (secretarul organizaţiei judeţene a P.N.Ţ.), „s-a produs un dezechilibru şi o teamă în rândurile conducătorilor acestei organizaţii, care se aşteaptă şi la alte ridicări.” (80) Iar în iulie 1947, după interzicerea partidului, prefectura judeţului Caraş raporta din nou că poliţia şi jandarmeria au ridicat deja pe membrii P.N.Ţ. consideraţi ca fiind periculoşi. Aceştia urmau să fie trimişi în lagăre. (81)

După desfiinţarea vechilor partide şi proclamarea „republicii populare” după model sovietic, o ultimă încercare de opoziţie a fost cea a grupării liberale a lui Gheorghe Tătărescu, exclusă din guvern în noiembrie 1947 (când conducerea ei a fost preluată de inginerul Petre Bejan). După eliminarea sa din guvern, mulţi dintre aderenţii acestei grupări s-au refugiat în alte partide, cu predilecţie în Partidul Social Democrat şi în Frontul Plugarilor. O notă informativă din martie 1948 a comitetului judeţean P.M.R. Timiş-Torontal preciza: „Foştii membri ai P.N.L.-Tătărescu, după excluderea din guvern, s-au strecurat în P.S.D. şi Frontul Plugarilor, acum fac propagandă nu pentru aceste partide, ci pentru liberali.” (82) Aceasta nu însemna că atacurile P.N.L.-Bejan la adresa guvernului lipseau cu desăvârşire. O altă notă informativă a organizaţiei P.M.R. Banat relata că în preajma alegerilor din martie 1948 se observa „ruperea afişelor noastre, afişarea afişelor liberale, pe care era scris pe unele «Dreptate, libertate, proprietate vă asigură Partidul Naţional Liberal», «Cetăţeni votaţi lista nr. 3 – semnul Linia». Pe altele scriau chiar că nu au libertate deplină, totuşi pentru Partidul Naţional Liberal se poate vedea. La Vinga şi Giulvăz peste afişele noastre au lipit afişe scrise cu mâna: «Trăiască regele, moarte comuniştilor, libertate ţărăniştilor».” (83)

Oricum, viziunea politică a comuniştilor evoluase. Ea este sintetizată în declaraţia unui instructor al comitetului central al P.M.R., care la plenara lărgită a Partidului Muncitoresc Român de la Timişoara făcea referire la teza lui Stalin, conform căreia: „Noi nu vom trece la socialism în mod paşnic, fără luptă de clasă ascuţită.” Cu aceeaşi ocazie, Constanţa Crăciun afirma că „la noi Frontul Plugarilor a fost creat de clasa muncitoare, de muncitorii membri de partid şi de sindicaliştii care mergeau la sate şi spuneau ţăranilor să se organizeze.” (84) Până la democraţia populară nu mai era de străbătut decât un pas!

 

 

Note:

1 Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, f.a., p. 107-108.

2 Ibidem, p. 106-107.

3 Claudiu P. Porumbăcean, Situaţia politico-administrativă şi reinstaurarea administraţiei româneşti în judeţul Satu Mare (25 oct. 1944 – 9 mar. 1945), în Satu Mare. Studii şi comunicări, nr. XI-XII, 1994-1995, passim.

4 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 226.

5 Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, p. 154.

6 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 169.

7 Ibidem, p. 169-170.

8 Ibidem, p. 170.

9 Ibidem.

10 Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Bucureşti, 1996, p. 118-119.

11 Ibidem, p. 123.

12 Ibidem.

13 Ibidem, p. 235.

14 Mihai Fătu, op. cit., p. 135.

15 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 132.

16 Ibidem, p. 139.

17 Ibidem, p. 140.

18 Ibidem.

19 Ibidem, p. 141.

20 Mihai Fătu, op. cit., p. 133.

21 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 155.

22 Ibidem, p. 156.

23 Ibidem, p. 159.

24 Vasile Râmneanţu, Activitatea organizaţiilor de stânga ale minorităţilor naţionale din judeţul Timiş-Torontal (1944-1946), în Banatica, Reşiţa, nr. 13/II, 1995, passim.

25 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 166.

26 Ibidem, p. 167.

27 Ibidem.

28 Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, 1996, p. 22.

29 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, 1993, p. 194-195.

30 Cezar Zugravu, op. cit., p. 24.

31 Ibidem.

32 Ibidem, p. 24-25.

33 Ibidem, p. 25.

34 Ibidem, p. 26.

35 Ibidem.

36 Ibidem, p. 28.

37 Ibidem, p. 26.

38 Ibidem, p. 26-27.

39 Ibidem, p. 27.

40 Ibidem.

41 Ibidem.

42 Ibidem, p. 28.

43 I.D. Suciu, Monografia mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 234.

44 Cezar Zugravu, op. cit., p. 28.

45 Ibidem, p. 29.

46 Ibidem.

47 Ibidem, p. 29-30.

48 Ibidem, p. 30-31.

49 Ibidem, p. 281-282.

50 Ibidem, p. 282-286.

51 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 102.

52 Ibidem, p. 103.

53 Ibidem, p. 229.

54 Ibidem, p. 232.

55 Mihai Fătu, op. cit., p. 120.

56 Mircea Rusnac, Procesul partizanilor anticomunişti din Banat (1949), în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, passim.

57 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 15.

58 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 111.

59 Ibidem.

60 Ibidem, p. 111-112.

61 Ibidem, p. 163.

62 Ibidem.

63 Ibidem, p. 163-164.

64 Ibidem, p. 164.

65 Mihai Fătu, op. cit., p. 182-183.

66 Ibidem, p. 133.

67 Ibidem, p. 143.

68 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 243.

69 Ibidem, p. 243-244.

70 Mircea Rusnac, Confruntări politice şi electorale în judeţele bănăţene în anul 1946, în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 408-412.

71 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 245.

72 Mihai Fătu, op. cit., p. 194.

73 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 246.

74 Ibidem.

75 Ibidem, p. 247.

76 Ibidem, p. 250-251.

77 Ibidem, p. 125-126.

78 Ibidem, p. 127.

79 Ibidem, p. 133.

80 Ibidem, p. 105.

81 Ibidem, p. 265.

82 Ibidem, p. 281.

83 Ibidem.

84 Ibidem, p. 285.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 59 other followers