Mircea Rusnac – O radiografie a situaţiei Reşiţei din anul 1948

2 decembrie 2010

Reşiţa în 1948. Sursa: http://bwshots.blogspot.com/

Am primit de la Adrian Drăgan un document deosebit de interesant. Este vorba despre un dosar de 18 pagini dactilografiate, intitulat Procesul-verbal pentru verificarea de fond a Circumscripţiei de Constatare Indirecte Reşiţa Urban, judeţul Caraş, în zilele de 7-9 septembrie 1948. Autorul, dr. Constantin Bâca, era inspector financiar delegat pe lângă Corpul de Inspecţie şi Control al Regiunii a X-a Timişoara şi prezenta concluziile sale în urma verificărilor efectuate la Circumscripţia de Constatare şi Control Indirecte din Reşiţa. Aceasta era condusă de la 1 decembrie 1939 de către Ion Borceanu, controlor fiscal, care executa personal toate lucrările, neavând niciun alt ajutor. (p. 1)

Cele 18 pagini menţionate, dincolo de limbajul abundând în termeni financiar-contabili pe care îl conţin, prezintă totuşi şi o interesantă imagine a activităţii economice a Reşiţei din acel moment. Anul 1948 era unul de răscruce între două regimuri social-politice şi situaţia prezentată cuprindea o îmbinare de elemente ale vechii lumi capitaliste cu cele ale noii economii etatizate şi dirijiste care se înfiripa chiar atunci. Cu trei luni mai devreme, la 11 iunie, principalele firme ale oraşului (U.D.R., “Fraţii Feher”, “Metaltras” etc.), la fel ca şi cele din întreaga ţară, fuseseră naţionalizate. Însă mai existau în acelaşi timp numeroase aspecte de viaţă “burgheză”, care pot fi desluşite în paginile documentului.

De exemplu, se menţiona la pagina 4 că Ana Cristin din Reşiţa cumpărase de la Constantin Luca din Lugoj o maşină marca “Opel”, iar Gheorghe Szambath vânduse U.D.R.-ului un magnetou şi cinci injectoare. (p. 4-5) La paginile 5-6 era consemnată o listă a micilor meseriaşi reşiţeni, care în majoritatea lor erau croitori şi croitorese. Această listă îi cuprindea pe: Emilia Bauman, Antoniu Horwat, Samuel Neivirth, Ioan Kucsar, Max Polak, Francisc Schoring, Wilhelmina Neubor, Adela Wiperth, Ioan Kovacs, Mihai Fogele, Anton Crăciun, Gheorghe Radomir, Carol Szabo, Petru Burman, Gheorghe Dorianu, M. Hartlauer, Ghizela Konrad Müller, Eugenia Pescariu, Arpad Bayer, Maria Gurban, Elisabeta Pol, Terezia Tarteli şi Olanda Cioară. În total erau înregistrate la acea oră 58 de firme şi 23 de mici meseriaşi. (p. 8 )

În continuare mai erau amintite şi următoarele firme: “Carol Opeltz” (Str. Rândul III nr. 39), “Metaltras” (Str. 6 Martie nr. 25), “Dorna” (Str. Libertăţii nr. 40) şi “Francisc Baboş” (Str. Aurel Vlaicu nr. 3). (p. 9) Alte firme erau înşiruite în următoarea listă: “Vasile Todor”, “Ornament”, “Adalbert Bartha”, “Anton Scheuchenstein (Fabrica de gheaţă)”, “Iosif Ciovic”, “Emeric Liesenfeld”, “Francisc Bökle”, “Alexandru Gemcsy” (măcelar), “Nicolae Stivizo”, “Toma Scalder”, “Adam Lenhard” şi “Ioachim Ioanovici”. (p. 9-10) În paginile următoare mai era pomenită firma “Simion Pantea”, iar Adalbert Kunz era considerat singurul horticultor din oraş. (p. 11)

În toamna anului 1948 la Reşiţa existau 140 de autovehicule. (p. 11-12) Erau consemnaţi drept muzicanţi Ştefan Minotschy, Ştefania Andronescu şi Constantin Povianu, iar popicăriile aparţineau de Ruja Crinu, Simion Murgu şi Emeric Lăcătuş. (p. 12) Se preciza existenţa a trei cinematografe în oraş, fără ca ele să fie enumerate. (p. 12) Era vorba desigur despre cunoscutele “Muncitoresc”, “Cultural” şi “Apollo” (rebotezat “Victoria”). Mai existau un număr de patru mori ţărăneşti (ale lui Ioan Laţcu, Ioan Pagu, Axente Jebelean şi Mihai Cristun), toate măcinând numai porumb, căci pâinea de grâu era extrem de rară în vremea aceea. (p. 12-13) Tăbăcăriile lui Ilie Manescu şi Iancu Jianu erau, ambele, inactive în acel moment. (p. 13) Brutăriile nici măcar nu erau enumerate, semn că erau destul de puţine. (p. 13) De asemenea, existau şi patru cazane de fabricat ţuică, însă toate erau deja sigilate. (p. 13)

Cam în acest mod arăta radiografia vieţii economice a Reşiţei din septembrie 1948. Cu excepţia marelui U.D.R., intrat şi el într-o fază de profunde şi negative transformări în urma naţionalizării la care fusese supus, în oraş se desfăşurau mărunte activităţi economice, predominând micile ateliere sau firmele de familie. Acestea încă îşi mai continuau, din ce în ce mai greu, activitatea, fiind permanent obstrucţionate de stat, până la completa lor desfiinţare în viitorul apropiat. Deja tăbăcăriile, cazanele, parţial morile şi brutăriile, deveniseră inactive. Totul se îndrepta către dominaţia absolută a economiei de stat.

În final, Ion Borceanu primea calificativul “foarte bine”. (p. 18) Iar Reşiţa bunicilor noştri intra şi ea în noua etapă de evoluţie, rupând brusc legăturile cu tot ceea ce fusese considerat normal până atunci şi experimentând un nou sistem economico-social, care avea să producă schimbări fundamentale în viaţa oraşului şi a locuitorilor săi.

Mircea Rusnac – Amintirile “părintelui” lacurilor de acumulare din Semenic

24 noiembrie 2010

Sunt deosebit de interesante pentru noi amintirile profesorului universitar Dorin Pavel de la Politehnica bucureşteană, editate la trei decenii după dispariţia autorului de către foştii săi studenţi.* Acesta a fost o mare personalitate a ingineriei hidroenergetice româneşti, cu nenumărate realizări timp de peste jumătate de secol pe întreg cuprinsul ţării. O culme a carierei sale a reprezentat-o, evident, proiectarea barajului de pe Dunăre de la Porţile de Fier, cea mai mare hidrocentrală din Europa. Însă nu mai puţin importante sunt pentru noi cele trei baraje ridicate în zona Masivului Semenic (Gozna, Secul şi Trei Ape), care reprezintă tot rodul ideilor sale (el le-a proiectat pe toate, executându-l efectiv doar pe primul, iar celelalte două fiind încredinţate fostului său student Florin Constantinescu). În continuare vom face referire la acele pagini din amintirile lui Dorin Pavel care se raportează la activitatea sa desfăşurată în Banat, cuprinzând atât date tehnice legate de lucrările respective, cât şi aspecte generale ale vieţii din regiunea noastră în acel timp.

Dorin Pavel s-a născut la 31 mai 1900 la Sebeş, judeţul Alba, într-o familie de învăţători. A urmat şcoala săsească din localitate, absolvind în 1918 vestitul liceu “Andrei Şaguna” din Braşov, iar în 1923 a devenit inginer electromecanic al Politehnicii Confederate din Zürich. Datorită calităţilor sale, a şi fost reţinut acolo ca asistent, iar în 1925 şi-a susţinut doctoratul în ştiinţe tehnice la aceeaşi prestigioasă instituţie. Însă din patriotism a hotărât să se întoarcă definitiv în ţară, pentru a contribui cu elan la opera de ridicare a României Mari. Aceste informaţii biografice se găsesc în Prefaţa lucrării, scrisă de prof. dr. ing. Mircea Dimitrie Cazacu. (p. 2)

Din anul 1927, Dorin Pavel a fost profesor la diferite instituţii de învăţământ superior din Bucureşti, în special la Politehnică. (p. 3) Între 1924-1951 a fost şi inginer şef la U.D. Reşiţa pentru şantierele Bârzava, Nera, Semenic, Timiş şi Reşiţa. (p. 4) În calitate de cercetător ştiinţific a realizat deversorul lateral al modelului şi al castelului de echilibru de pe şantierul centralei Văliug, clapetele fluture pentru captarea Erugă în amonte de Reşiţa, turbinele Pelton şi Francis din centrala Crăinicel. (p. 4) A contribuit astfel din plin la electrificarea Banatului. (p. 4)

Ca inginer a participat la proiectarea sistemului complex al Bârzavei, Nerei, Semenicului, Goznei şi Timişului în 1942-1944, la proiectarea şi conducerea construirii primului baraj de anrocamente cu o înălţime de 60 m de la Văliug şi a turbinelor din centrala Crăinicel, în colaborare cu profesorul Aurel Bărglăzan de la Institutul Politehnic din Timişoara (1946-1951). (p. 5) După alte numeroase hidrocentrale proiectate şi în alte locuri din ţară, profesorul Dorin Pavel a murit în anul 1976. (p. 6)

În capitolul amintirilor intitulat Pe şantierele Reşiţei şi Zărneşti, Pavel menţiona: “Între 1942 şi finele 1943, fiind numai profesor şi având timp liber, Uzinele şi Domeniile Reşiţa «U.D.R.» m-au însărcinat cu elaborarea unui plan general de amenajare a apelor din regiunea aceea, deoarece lipseau apa şi energia electrică. Deseori se opreau furnalele şi laminoarele din lipsă de apă. Bârzava, un mic pârâiaş, aducea la secete abia 100-200 litri pe secundă, dar la viituri curgea apa pe străzi, laminoarele şi atelierele erau inundate, un metru de apă în anii 1897, 1912, 1913, 1932, 1941.” (p. 60) În consecinţă, el a elaborat un plan hidrotehnic general pentru a rezolva problema apei industriale şi a energiei electrice. Planul cuprindea trei noi lacuri de acumulare pe lângă cel vechi de la Breazova, o hidrocentrală nouă, refacerea centralelor Grebla şi Breazova, derivarea Nerei superioare spre Bârzava, ca şi a Timişului superior, prin pompare peste culmile Prislopului şi Semenicului către Bârzava. (p. 60)

În iarna anilor 1942-1943, el a început măsurările hidraulice şi topometrice împreună cu geodezul Hedbawny şi echipa acestuia pe văile Bârzavei, Nerei superioare şi Timişului cu afluentul Semenic. În acest timp era cazat la Vila Klaus (cota 750), “înconjurată de splendide păduri de brad şi de trei păstrăvării, de ale căror produse am beneficiat.” (p. 60) Primele recunoaşteri au fost făcute pe schiuri prin zăpada neatinsă de alţi oameni. Ei întâlneau cerbi şi căprioare, de care se puteau apropia până la 20 m. “Erau aceste animale superbe, aduse pe Bârzava, teritoriu rezervat Uzinelor şi Domeniilor Reşiţa încă de la înfiinţarea frontierei Reşiţa, cu peste două secole în urmă, continua Dorin Pavel. Vânatul lor era strict interzis şi păzit de pădurarii U.D. Reşiţa, care făceau exploatarea pădurilor şi flotarea lemnelor pe 60 km de jgheaburi spre Reşiţa. Numeroşi pădurari, locuind fiecare în alt canton în zona munţilor Semenic, Nera, Nergăniţa, Bârzava, Caraş etc., mi-au fost de mare folos la începerea studiilor. Aceşti pădurari bănăţeni, foarte isteţi, erau buni observatori ai naturii şi ai apelor.” (p. 60) În acest timp, el şi soţia sa erau serviţi la Vila Klaus cu păstrăvi şi vinuri alese din viile U.D.R.-ului de la Moldova Nouă, fapt care îl determina să afirme: “A fost cel mai frumos concediu din viaţa mea.” (p. 60)

El a revenit la Reşiţa în 1946, când directorul Carol Loncear (în realitate, acesta îşi ocupase postul după naţionalizarea din 1948) l-a angajat cu jumătate de normă pentru a detalia proiectele de execuţie şi a supraveghea construcţiile şi montajele din regia proprie a Reşiţei. I s-a dat mână liberă în aducerea de specialişti, şi astfel au sosit la Reşiţa inginerii Dragoş Bâlcu, şeful şantierelor, Radovan ca adjunct pe şantier, Florin Constantinescu pentru biroul de proiectare de la Văliug, V. Horbunuiev, N. Vasilescu, Spiridon, Roşu, E. Bucută, Costin, Jean Ilie, Costică Constantinescu, Bitang şi Creţa. (p. 62)

În anii 1947-1951 s-a construit barajul Gozna, cu un lac de 12 milioane mc, s-au extins canalele Semenic şi Gozna, centrala concentrând trei căderi diferite în aceeaşi sală de maşini: una de 77 m de la lacul Gozna, altele de 345 şi 475 m de pe versanţii nordic, respectiv sudic, ai Masivului Semenic şi Gozna. Ultima era cea mai înaltă din ţară până în anul 1976, când a fost depăşită de cea a Lotrului. S-au deviat 60% din debitele Nerei superioare prin două galerii şi canale betonate. (p. 62) Apoi s-au realizat, sub conducerea lui Florin Constantinescu, lacul Secul cu 15 milioane mc şi lacul Trei Ape cu 5 milioane mc, ultimul cu pompare spre Bârzava, trecând apele Timişului peste muntele Semenic spre Bârzava. (p. 62) “Acest mod de deviere originală a unui râu într-altul cu pompare şi recuperare energetică a fost modelul care ulterior a servit proiectării derivaţiilor prin pompare cu trei staţii pe Lotru şi una pe Sebeş”, aprecia Dorin Pavel. (p. 62) Dar condiţiile în care se lucrase în preajma Reşiţei în anii 1946-1947 au fost mult mai grele decât cele în care s-au construit hidrocentralele ulterioare din ţară: “Nu exista Ministerul energiei electrice, nici Institutele de proiectare, nici Întreprinderile de construcţii şi montaje hidroenergetice. Nu se găsea fier-beton, niciun fel de utilaje de construcţie, nu se putea în 1946 comanda din străinătate nimic. Şi totuşi lucrările au reuşit, ele funcţionează de aproape un sfert de secol, fără defecţiuni.” (p. 62-63) Între timp, acestea au depăşit jumătate de secol!

Fabrica de locomotive în 1926. Sursa: http://bwshots.blogspot.com/

Dorin Pavel şi echipa sa erau lăsaţi să lucreze autonom, fără a cere nicio aprobare. Când aveau vreo dificultate, telefonau lui Loncear şi se rezolva orice ar fi cerut. “Semnificativ pentru acest fost muncitor-sudor capabil a fost următorul eveniment. Sosisem dimineaţa la Reşiţa şi primul drum era la Fabrica de locomotive, unde se sudau conductele forţate Semenic de 700 mm diametru, care suportau presiunea maximă extraordinară de 75 de atmosfere. Erau gata primele tronsoane de câte zece metri fiecare. Supuse probei cu apă sub presiune, aproape fiecare tub avea undeva o pierdere de apă. Se sudau numai pe exterior. Imediat am rugat pe tovarăşul Loncear să vină să vadă. «Bine mă fraţi, sudorii mei, nu vă e ruşine…, ziceţi că în cei 700 mm nu puteţi intra cu sudura, ia aduceţi un ventilator.» Cât era de lung, dar zvelt, a trecut prin cei zece metri sudând cusăturile interioare. Pus la probă, tubul era etanş. «Vedeţi că merge?… Dacă faceţi tot lotul de 3,5 km la fel, vă dau 40.000 lei primă.» Erau şapte sudori şi au primit prompt banii.” (p. 63)

După trecerea Reşiţei sub controlul Sovromurilor, noul director sovietic al uzinelor se numea Simonenko. Acesta, vizitând şantierul, “s-a supărat văzând că noi căptuşeam barajul de anrocamente dinspre apă cu foi de tablă. «La noi se pune argilă», spunea răstit, crezând că sunt subalternul său, şi voia să-mi dea lecţii. Am răspuns respectuos dar ferm că sunt profesor al Politehnicii, proiectantul şi supraveghetorul calităţii lucrărilor. Că dacă poate, din acel moment să preia comanda şi să mă degajeze pe mine de răspundere. Aflând că la sute de kilometri distanţă nu se găseşte argilă bună ca mască sau miez de baraj, că foile de tablă sunt cele refuzate chiar de comisia de recepţie sovietică ca având prea mult cupru, deci ca tole erau inoxidabile, şi că acestea ca fier vechi, destinat retopirii, costau de cinci ori mai puţin decât o mască de beton armat, în fine că nu existau atunci cimenturi pentru baraje, s-a lămurit. M-a rugat să-i scuz intervenţia şi să termin lucrarea.” (p. 63)

Totul a fost construit fie la Reşiţa, fie chiar în atelierele şantierului de la Văliug: două turbine Francis, două Pelton, patru generatoare, transformatoare electrice, aparataj electric în centrală, în staţia de transformare, vane, stavile, macarale, foreze de făcut injecţii cu ciment, planuri înclinate etc. “După începerea realizării planurilor de electrificare, toate acestea se comandau în străinătate, în Cehoslovacia şi U.R.S.S., iar durata lucrărilor era dublă, menţiona mai departe Dorin Pavel. Echipamentele construite la Reşiţa pentru amenajările Văliug au funcţionat fără defecte timp de 23 ani, la data când scriu aceste amintiri, ceea ce nu a fost cazul totdeauna cu echipamentele de la Bicaz, Sadu şi Moreni, provenite din import.” (p. 63) Pentru toate aceste activităţi remarcabile au primit Premiul de Stat: Dorin Pavel, Bâlcu, Constantinescu şi inginerul Andrei Berzanescu.

Atunci când şantierul Văliug a fost vizitat de membrii guvernului, Loncear, care avea vârsta abia în jur de 30 de ani, a spus: “şi toate aceste lucrări frumoase le executăm noi, tinerii sub 30 ani.” La care Chivu Stoica i-a mulţumit în numele guvernului, însă i-a atras atenţia privind spre Pavel, care avea aproape 50 de ani: “să nu uitaţi de experienţa şi munca creatoare a celor mai vârstnici.” (p. 64) Când au fost montate turbinele şi generatoarele în sala maşinilor de la Crăinicel, Dorin Pavel venea pe şantier de câte două-trei ori pe săptămână. Între timp, aceasta fusese pusă sub pază militară. Când să intre în centrală, un ostaş a strigat la el, necunoscându-l: “Stai!” A venit şi un locotenent tânăr care l-a legitimat, cerându-i aprobare de la Comandamentul militar din Reşiţa, ceea ce evident nu avea. Pavel i-a spus: “Bine tovarăşe, eu sunt cel care am proiectat şi supraveghez tehnic toate lucrările. Dacă nu mă lăsaţi să intru în centrală, vei prelua dumneata acest rol.” Între timp au sosit acolo şi inginerii de pe şantier, care i-au şoptit ceva ofiţerului, care a fugit după Pavel ca să îşi ceară iertare. (p. 64)

După ce lucrările au luat sfârşit, a apărut un roman al scriitorului Nicolae Jianu, intitulat Cumpăna luminilor. Acesta stătuse anonim printre cei de pe şantier şi descria în roman tot ce văzuse acolo. Pavel s-a putut recunoaşte uşor în personajul “profesorul Pralea”, care le spunea astfel însoţitorilor săi: “Prieteni, jos pălăriile, intrăm în biserică, pentru noi sala maşinilor este o biserică.” (p. 64)

Peste nişte ani, Dorin Pavel a vizitat împreună cu studenţii săi canalul Gozna, găsindu-l pe barajistul tânăr de acolo curăţând frunzele din camera de încărcare. Pe canalul lung de 12 km veneau toamna multe frunze. Pavel a închis unele vane şi a deschis altele, iar frunzele au pornit pe un jgheab, anume proiectat cu spălare automată. Mirat, barajistul a învăţat şi el rapid manevrele care îl scuteau de mult efort. El şi-a dat seama prin aceasta că Pavel era cel care inventase acele vane. În consecinţă, l-a invitat la o damigeană mare de rachiu, la care au luat parte şi studenţii. (p. 65)

Mai târziu a fost construit după planul său iniţial şi barajul “cu rosturi lărgite” de la Secul, care “era o acumulare ciudată.” Prin orificii speciale, lacul reţinea permanent doar 8 milioane mc de apă, iar tranşa de deasupra, de 7 milioane mc, era goală tot timpul, în afara cazurilor sosirii unei viituri. În concluzie: “Reşiţa fusese inundată cam de 15 ori în 200 ani de existenţă, însă la inundaţia din 1970 oraşul şi uzinele Reşiţa nu au suferit. La fel s-a mai realizat la Teliuc pentru Hunedoara o acumulare de aceasta, însă mai mare, şi nici Hunedoara nu a mai fost inundată.” (p. 65)

Lacul Trei Ape a fost realizat tot după planul său iniţial, deoarece lucrările terminate în 1951 asigurau debite minime de 1.600 litri/secundă, iar sporirea capacităţii noilor furnale cerea 2.400 l/s. Lacul de 5 milioane mc s-a realizat la confluenţa a trei afluenţi ai Timişului superior. O staţie de pompare ridica apa cu 190 m spre canalul şi rezervorul Semenic. (p. 65) De acolo cădea prin turbinele centralelor Crăinicel, Breazova şi Grebla, care totalizau 760 m. După modelul acestui “transformator hidroenergetic”, primul din ţară, s-au mai instalat altele pe Lotru şi Sebeş. “Nu pot încheia capitolul Bârzavei fără nostalgia unei munci entuziaste a tuturor colaboratorilor care au creat o şcoală a hidroelectrificării. Mai erau şi condiţiile materiale favorabile oferite de Reşiţa pentru colaborarea mea. De două, trei ori lunar fiind pe şantier, la reîntoarcere duceam un geamantan cu bunătăţi la Bucureşti şi cititorii îşi amintesc ce criză alimentară a fost în primii ani după război.” (p. 65)

Acestea au fost în linii mari, cu unele adăugiri iniţial scoase din manuscris, conţinute în capitolul Unele amintiri eliminate din manuscris (p. 96-98), impresiile lui Dorin Pavel despre Reşiţa acelor ani, despre oamenii ei şi despre natura înconjurătoare. Nişte impresii care l-au marcat profund pe specialistul implicat ulterior în atâtea alte mari lucrări, dar care a păstrat neşterse amintirile sale de aici. Probabil că, desfăşurându-şi încă din tinereţe primele lucrări în mediul industrial reşiţean, Dorin Pavel, pe lângă marile sale contribuţii aduse dezvoltării zonei, a împrumutat la rândul său ceva din specificul spiritului întâlnit aici. Colaborarea a fost foarte favorabilă ambelor părţi, astfel încât Dorin Pavel a păstrat o amintire neştearsă Reşiţei, iar Reşiţa, la rândul ei, ar trebui să cunoască mai bine realizările acestui “părinte” de excepţie al barajelor din Masivul Semenic.

*Caietele de amintiri ale profesorului Dorin Pavel. A patra Conferinţă a hidroenergeticienilor din România, 26-27 mai 2006, Bucureşti, 101 p.

Lucrarea lui Dorin Pavel poate fi citită integral aici.

Mircea Rusnac – Pe urmele căii ferate Reşiţa-Lindenfeld-Delineşti

17 noiembrie 2010

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, pe domeniile Societăţii St.E.G. au fost construite numeroase căi ferate uzinale, cu ecartament îngust, care străbăteau regiunile muntoase şi făceau legătura între diferitele centre industriale şi miniere ale acesteia. Una dintre cele mai interesante dintre acestea, şi printre cele mai puţin cunoscute astăzi, lega Reşiţa de zăcămintele de la Delineşti, pe un traseu care trecea prin apropierea satului Lindenfeld.

Conform lui Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 40, la Delineşti se extrăgea minereu de feromangan pentru utilizarea în uzinele reşiţene, cu un conţinut de 5-20% fier şi 26% mangan. Exploatarea acestuia era făcută “pe la suprafaţă în formă de pungi”, având o producţie anuală cuprinsă între 3.000 şi 6.000 t.

Fotografii de colonel (r) de Poliţie Gheorghe Popoviciu

Transportarea acestui minereu se făcea cu ajutorul unei căi ferate silvice cu o lungime de 27 km până la Podul Secul, actualmente în dreptul barajului de acumulare Secul. Acolo era descărcat în nişte compartimente cu plan înclinat, de unde se reîncărca în vagoanele uzinale care le transportau mai departe, pe o distanţă de circa 7 km, până la Reşiţa.

În alt loc (p. 57 a aceleiaşi lucrări), Ion Păsărică preciza faptul că linia “Podul Secul – Tâlva Bobului” a fost construită în anul 1911, având un ecartament de 700 mm şi servind la transportarea produselor forestiere şi a minereurilor de la Delineşti până la Podul Secul. Tracţiunea era efectuată cu ajutorul a două locomotive, care utilizau 31 de vagoane, dintre care 5 erau vagoane speciale pentru minereuri. Toate aceste locomotive şi vagoane fuseseră fabricate la Reşiţa. Calea ferată necesita un personal format din doi funcţionari şi 34 de lucrători, iar din 1934 ea fusese luată în exploatare de către Căile Ferate Uzinale.

Această cale ferată trecea printr-o regiune muntoasă de o rară frumuseţe, pentru construirea sa fiind folosite cele mai moderne mijloace tehnice ale acelui timp. Străbătând pădurile Masivului Semenic, brăzdate de numeroase cursuri de apă, ea avea terasamentul de multe ori săpat în stâncă, incluzând poduri şi tuneluri şi având multe serpentine, curbe şi viaducte. Dezafectată din păcate în anii 1950, acum traseul ei este extrem de dificil de refăcut pe teren. Însă într-o perioadă de aproape jumătate de secol, ea a fost intens folosită în scopuri industriale. În 1935, Ion Păsărică scria despre ea la timpul prezent, semn că încă era în exploatare. După cum îşi amintea mama lui Robert Babiak, care pe atunci locuia în Lindenfeld, şi în anii 1940 trenurile mai circulau, însă linia trecea la o oarecare distanţă de sat. Pentru a ajunge la ea, sătenii coborau pe sub culmea Cireşna în valea pârâului Groposu, luând trenul în dreptul cantonului silvic cu acelaşi nume.

Cu aproximaţie, traseul acestei căi ferate era următorul: ea pornea din dreptul actualului baraj Secul, urmând în amonte cursul Bârzavei pe fundul lacului de acumulare. De acolo, potrivit lui Robert Babiak, aceasta continua pe valea pârâului Groposu, în direcţia nord, apoi cu probabilitate de-a lungul văii Pogănişului ajungea în preajma Delineştiului (la Tâlva Bobului).

În ziua de 2 octombrie 2010, împreună cu colonelul (r) de Poliţie Gheorghe Popoviciu şi cu Adrian Drăgan, am încercat să refacem o parte a traseului fostei linii ferate. Am început drumeţia din dreptul hotelului “Turist”, traversând Bârzava şi urcând un deal abrupt până am descoperit vechiul terasament. Acesta, fiind săpat în masivul stâncos, este încă uşor identificabil, în ciuda vegetaţiei bogate care l-a invadat în timp. Din cauza plantelor agăţătoare, sub care se află un strat gros de frunze uscate şi uneori noroi produs de scurgerile de apă de pe înălţimile din vecinătate, marcat din loc în loc de trunchiuri de copaci răsturnaţi, este însă foarte greu de parcurs cu piciorul. Din acest motiv, ne-am deplasat cu mare dificultate, parcurgând nu mai mult de 1-2 km, până la un tunel foarte bine conservat. Acesta, cu o lungime de 48 m, a fost construit într-o curbă şi impecabil tencuit în interior, după cum se poate vedea şi acum. Pe întreaga distanţă parcursă, şinele metalice lipseau cu desăvârşire, la fel ca şi aproape toate traversele din lemn. Doar în câteva locuri am putut vedea unele dintre acestea din urmă, distruse de timp şi de umezeală, precum şi o bornă kilometrică din piatră către marginea abruptă.

Conform lui Gheorghe Popoviciu, care ne-a fost un foarte bun ghid şi în această excursie, la o distanţă nu prea mare din acel loc se mai află încă un tunel, lângă cantonul silvic de la Tâlva Câmpului, care se păstrează într-o stare la fel de bună ca şi acesta. Aşadar, infrastructura căii ferate încă există în munţii Banatului. Un tren turistic prin mijlocul acelor peisaje splendide ar putea constitui desigur o mare atracţie pentru toţi iubitorii naturii.

Mircea Rusnac – Satul tirolezilor din Banat

10 noiembrie 2010

În anul 1809, locuitorii regiunii Tirol din Austria s-au răsculat împotriva ocupaţiei bavareze, impuse de către Napoleon după victoria obţinută la 2 decembrie 1805 asupra Austriei la Austerlitz. Conduşi de hangiul Andreas Hofer, ei au trebuit să dea piept atât cu bavarezii, care stăpâneau în mod formal regiunea, cât şi cu trupele franceze ale mareşalului Lefebvre. Răscoala a fost înfrântă, iar Andreas Hofer împuşcat. Supuşi în continuare unei crunte reprimări din partea francezilor şi a aliaţilor lor bavarezi, numeroşi participanţi la răscoală au fost nevoiţi să recurgă la soluţia emigrării de pe pământurile lor. Ei s-au adresat în acest sens împăratului austriac Francisc I, care le-a permis să se stabilească în Banat.

Ajunşi la Viena, cei care au ales să emigreze au primit paşapoarte şi câte 50 de florini, deplasându-se apoi în Banat în trei grupuri, aflate în general sub conducerea unor foşti lideri ai răscoalei. Astfel, primul grup a sosit în vara anului 1810, venind cu vaporul pe Dunăre, Tisa şi Bega, sub conducerea lui Joseph Speckbacher, care fusese numărul 2 al răscoalei după Andreas Hofer, şi a cumnatului lui Hofer, Peter Thalguter. Cele 25 de familii tiroleze ajunse atunci în Banatul timişan au refuzat iniţial două oferte de a se aşeza în câmpie, preferând un teren muntos, aşa cum fuseseră obişnuite să trăiască înainte. Din acest motiv au ales o fâşie de teren situată între localităţile Fizeş şi Doclin, obţinând şi aprobarea de a se aşeza acolo din partea Administraţiei Camerale. Noii veniţi au fost instalaţi la început în Fizeş, iar din august 1810 a pornit construirea primelor case pe locul stabilit pentru familiile lor.

Tirol în 2010

În septembrie 1810 a sosit în Banat şi un al doilea grup de refugiaţi tirolezi, compus din 16 persoane, sub conducerea lui Jeremias Eisenstecken. În aceeaşi lună ei se aflau la Timişoara, unde au fost ajutaţi cu câte 30 de creiţari şi o măsură de pâine sau cu jumătate de măsură de grâu zilnic şi cu câte 70-75 de florini pentru a-şi putea cumpăra haine şi ustensile casnice. Iar în primăvara lui 1811 a ajuns şi cel de-al treilea grup, sub conducerea preotului Johann Mathias Stuefer. Componenţii săi au fost adăpostiţi în Măureni până la terminarea caselor de care aveau nevoie.

2010

Noua localitate care se ridica a fost numită la început Tiroler Dorf (Satul Tirol), apoi Tiroler Treue (Credinţa Tirolului), Neu-Tirol (Tirolul Nou) şi Tyrol. Printr-o decizie a autorităţilor din 16 septembrie 1812, numele coloniei a fost stabilit Königsgnad (Bunăvoinţa Regelui), iar inaugurarea noii localităţi, care număra pe atunci 30 de case, a avut loc la 29 septembrie 1812. Printr-o patentă oficială, noii veniţi au fost împroprietăriţi, primind şi alimente, porumb şi orz pentru semănat şi lemne de foc la preţuri avantajoase. Pentru prima dată ei au arat pământul în 1811, cea dintâi recoltă fiindu-le lăsată în întregime. Iar până în anul 1814 au fost ridicate 56 de case, cu anexele gospodăreşti necesare, precum şi şcoală, farmacie, brutărie, fierărie, atelier pentru reparat căruţe, depozit de mărfuri etc. Localitatea astfel întemeiată a început să facă primii ei paşi.

Croitoria lui Johann Kepl

În documentarea pentru schiţarea istoriei acestui sat bănăţean ne-am folosit de articolul publicat de Rudolf Gräf în Magazin istoric, nr. 11/1988, p. 22, intitulat Răscoala lui Andreas Hofer şi ecourile ei în Banat, şi de cartea lui Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995. Însă cele mai multe informaţii le-am căpătat în mod direct de la Günther Friedmann, originar chiar din satul Tirol şi locuind acum în Germania, care pregăteşte o monografie a acestei localităţi bănăţene. Îi mulţumim şi pe această cale pentru amabilitatea cu care ni le-a pus la dispoziţie.

Primii ani au fost dificili, mulţi locuitori murind din cauza diferitelor boli existente în regiune. Tirolezii nici nu s-au putut adapta la noile condiţii de viaţă, părăsind satul încetul cu încetul, cu începere deja din anul 1813. După înfrângerea lui Napoleon şi revenirea regiunii Tirol sub autoritatea Austriei, majoritatea lor s-au reîntors în locurile de baştină. În 1818, preotul Stuefer a primit oferta de a se aşeza la Timişoara. Cei plecaţi acolo împreună cu el au format Strada Tirolezilor din cartierul Elisabetin, azi Strada Ciprian Porumbescu. La începutul secolului al XX-lea, în satul Tirol mai exista numai familia Zauner, care se trăgea din coloniştii care au întemeiat localitatea.

Magazinul Josefinei Friedmann

Astfel, dacă în 1812 fuseseră 87 de familii în noul sat, acesta era în pericol acum să dispară. Prin urmare, printr-o decizie a Curţii de la Viena din 16 iulie 1818, s-a admis ca în locul lor să se poată aşeza şi alţi locuitori. În consecinţă, la Königsgnad au venit în 1823 colonişti din Boemia şi Bavaria, în 1828 craşoveni din satele Rafnic şi Iabalcea, iar în 1848 slovaci din Ungaria de sus. Viaţa localităţii a putut continua datorită acestor nou veniţi. De la 1 ianuarie 1855, ea a fost inclusă în domeniile St.E.G., puternica Societate care a pătruns în zona muntoasă a Banatului.

Satul, care a fost redenumit Királykegye în 1888 şi Tirol în 1927, a dispus încă din 1810 de un notariat. Prima biserică, o capelă, a fost în hambarul comunal în primăvara anului 1814. Actuala biserică romano-catolică a fost construită între anii 1847-1850, iar în 1896 s-a amenajat parcul din jurul său. De parohia Tirol aparţineau şi filialele: Biniş, Brezon, Doclin, Ferendia, Forotic, Surduc, Berzovia şi Fizeş.

Clasă de şcoală în 1938

Şcoala comunală a existat în perioada 1814-1908, din 1909 ea intrând în posesia statului. Primul dascăl, Christoph Wattmann, a venit din Dognecea, activând o lungă perioadă, din septembrie 1814 până în septembrie 1856. El era şi instructorul primei formaţii muzicale din sat, înfiinţată în 1814, până în 1848, perioadă în care aceasta a avut permanent 10-12 membri. Primul cor s-a constituit mai târziu, în 1888, fiind dirijat până în 1892 de Johann Brück.

Formaţie muzicală la Kirchweih (12 septembrie 1967)

Günther Friedmann ne-a făcut cunoscute şi unele ocupaţii tradiţionale ale locuitorilor satului Tirol. Una dintre acestea a fost creşterea viermilor de mătase, care s-a practicat din momentul întemeierii localităţii. Mărturie stă un dud bătrân care a existat în curtea Primăriei şi care se presupune că a fost plantat încă de primii colonişti tirolezi. Mai târziu, sericicultura a luat amploare, Eduard Spilka fiind primul locuitor care s-a ocupat cu exploatarea mătasei în anii 1852-1861. De asemenea, creşterea albinelor a fost începută de către învăţătorul Andreas Mahler în anii 1870, fiind practicată intens până astăzi.

Din 1909, prin Tirol trece şi calea ferată Oraviţa-Reşiţa, care a fost finalizată după 16 ani de construcţie. În 1910 a fost plantată o întreagă alee de salcâmi. Însă activitatea care a făcut cel mai bine cunoscut Tirolul în Banat şi nu numai este creşterea viţei de vie. Dintr-un protocol încheiat în anul 1810 rezultă că deja primilor sosiţi le-au fost repartizate terenuri pentru plantarea viei, semn că această ocupaţie fusese practicată de ei şi până atunci. Situaţia se poate explica prin faptul că în rândurile coloniştilor se aflau şi refugiaţi din Tirolul de sud, care astăzi aparţine Italiei, şi unde creşterea viţei de vie era foarte răspândită. Mai târziu, în timpul U.D.R.-ului (anii 1930-1940), a fost construită cunoscuta cramă din Tirol, existentă şi astăzi. Confiscată de stat în timpul colectivizării, podgoria din Tirol avea în perioada comunistă o suprafaţă totală de 437 ha. Tirolul a continuat să rămână una dintre cele mai cunoscute mărci de vinuri din Banat.

Crama în 2010

Satul mai deţinea în trecut o măcelărie, o tâmplărie, o fierărie şi chiar şi o bancă. Viaţa locuitorilor a cunoscut de-a lungul timpului numeroase evenimente care au rămas în memoria satului. Astfel, în 1813 au avut loc mari inundaţii. În anii 1895-1900, unii locuitori au plecat în Statele Unite, în căutarea unei vieţi mai bune. Doar puţini s-au mai întors. Tot la sfârşitul secolului al XIX-lea, întreaga plantaţie de viţă de vie a fost distrusă de filoxeră, însă ea a fost refăcută deja înaintea începerii primului război mondial. În anii 1920 au fost înfiinţate noi formaţii de cor şi de teatru, care au participat la întrecerile din regiune. Un asemenea festival a fost organizat chiar la Tirol în 1934.

Grupă de dans în 1950

Primii ani ai perioadei comuniste au lovit puternic localitatea. Toate bunurile oamenilor au fost luate în proprietatea statului. În 1945, mulţi locuitori au fost deportaţi în Uniunea Sovietică, iar în 1951 în Bărăgan. Ulterior, au început să plece în Germania. Acum în Tirol mai există extrem de puţini germani. În locul celor plecaţi au venit alţi locuitori, iar satul nu mai seamănă cu cel de dinainte. El a cunoscut astfel o evoluţie conformă contextului general al regiunii, cu puţine suişuri şi multe coborâşuri. Însăşi situaţia actuală a podgoriei este mai mult decât edificatoare. La aproape două secole de la înfiinţarea sa, satul Tirol aşteaptă încă o renaştere a frumoaselor sale tradiţii.

Echipă de fotbal în 1960

Alte imagini cu satul Tirol pot fi vizionate aici.

Mircea Rusnac – Un exemplu din vecini: promovarea tradiţiei industriale hunedorene

5 noiembrie 2010

Canton 1 Zlaşti

Am aflat recent despre strădaniile unui grup de tineri hunedoreni de a pune în valoare cu ajutorul Internetului trecutul istoric al regiunii lor, atât de apropiată de Banatul nostru. Impulsionaţi de Rudolf Hanzelik, aceştia au creat numeroase bloguri menite a nu face uitate principalele centre industriale ale unei zone foarte puternice cândva din acest punct de vedere, ca şi legăturile existente între ele. În multe privinţe situaţia este asemănătoare cu cea a regiunii montane bănăţene şi de aceea vom menţiona câteva aspecte în care preocupările noastre coincid.

Un blog foarte important este dedicat mocăniţei, cum se spune pe la ei căii ferate înguste care făcea legătura până nu demult între Hunedoara şi mina de la Ghelari. După cum se descriu autorii: “Suntem un grup de tineri nostalgici ai mocăniţei din Hunedoara. Nu vrem ca amintirea mocăniţei să moară.” Iar despre obiectivul lor se precizează: “Această linie ferată spectaculoasă ar fi ideală pentru susţinerea turismului într-o zonă cu o mare rată a şomajului… Se poate combina cu o vizită la Castelul Corvinilor – cel mai spectaculos castel din România -, situat chiar lângă depoul principal.”

Datele istorice ale construirii acestei căi ferate ar fi pe scurt următoarele: între 1859-1866 a fost săpat un tunel de 600 m, care lega mina subterană de la Ghelari cu valea Retişoarei. În 1871 linia a fost extinsă până la furnalul de la Govăjdia. Din 1882 începând construirea uzinelor de fier de la Hunedoara, în 1884 a fost pus în funcţiune un funicular între Hunedoara şi Ghelari.

În 1897 începea să se construiască “prima cale ferată minieră din Ardeal”, cea dintre Retişoara şi Hunedoara, iar din 1899 s-a făcut şi extensia de cale ferată îngustă dintre Govăjdia şi Hunedoara. Linia trecea peste valea Zlaştiului, prin tunelul Căţănaş în lungime de 747 m şi prin valea Govăjdiei, urcând apoi la Retişoara. Ea avea un ecartament de 760 mm şi patru gări: Gara mică Hunedoara, gara Govăjdia, gara deviatoare de la Nădrab şi gara finală de la Retişoara. Străbătea pe traseul ei trei tuneluri şi mai multe poduri metalice. “Această linie a contribuit la dezvoltarea spectaculoasă a furnalului de la Govăjdia, respectiv Uzinele de Fier din Hunedoara, şi a adus un plus de valoare a zonei Hunedoarei, Govăjdiei şi Ghelariului.” A fost inaugurată la 29 septembrie 1900, funcţionând exact 100 de ani. De remarcat faptul că a supravieţuit mult mai mult timp decât liniile ferate înguste bănăţene, fiind desfiinţată totuşi în anii 2000-2001, “din raţiuni economice, fără a se ţine cont de valoarea ei turistică.”

Deşi în ultimii ani elementele metalice ale liniei hunedorene, ca şi vechile locomotive, au dispărut la fier vechi, traseul acesteia este bine cunoscut şi acum, pe când în munţii Banatului abia suntem în stadiul recunoaşterii vechilor rute, desfiinţate în anii 1950-1960. Blogul conţine imagini semnificative ale zonei pitoreşti în care circula mocăniţa şi chiar o petiţie lansată pentru o necesară reconstruire a acestei linii.

Grupul lui Rudolf Hanzelik mai administrează şi alte bloguri, dedicate unităţilor industriale hunedorene. Unul se ocupă de furnalul de la Govăjdia, iar altele de combinatele siderurgice de la Hunedoara şi Călan, precum şi de minele de la Teliuc şi Ghelari şi de zona şi lacul Cinciş. Însă blogul principal rămâne cel consacrat mocăniţei, acesta având şi variante în limbile engleză şi maghiară.

În acest fel îşi promovează tinerii hunedoreni obiectivele industriale şi istorice. Exemplul lor poate să fie unul pozitiv şi pentru noi, deoarece şi Banatul dispune de numeroase vestigii asemănătoare, care încă nu se bucură de popularizarea necesară. Chiar dacă o refacere a vechilor obiective industriale, cel puţin în vederea unei valorificări din punct de vedere turistic, este puţin probabilă în această perioadă aridă, trebuie ca măcar amintirea lor să fie conservată cât mai bine pe moment, în speranţa venirii unor vremuri mai bune. În acest scop, o cunoaştere reciprocă a preocupărilor comune din Hunedoara şi din Banat şi chiar susţinerea obiectivelor pe care le promovăm sunt necesare în ideea renaşterii ulterioare a regiunilor noastre.

Mircea Rusnac – Amintirile unei foste locuitoare din Lindenfeld

28 octombrie 2010

Pagină din lucrarea lui Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat, Armin Vaas Verlag, 1991

Continuăm “serialul” nostru despre Lindenfeld prin publicarea amintirilor fostei locuitoare a satului, Maria Wesselak, actualmente domiciliată în Germania. Şi rândurile de mai jos vin să evoce momente ale trecutului acestei localităţi, din care astăzi au rămas doar numele şi amintirea. Ele fac referire la condiţiile foarte grele în care au trăit şi au muncit pemii din Lindenfeld, lipsa legăturilor de transport şi comunicaţie cu alte localităţi, dificultatea instruirii şcolare. Oamenii de acolo duceau o viaţă cu adevărat aspră. În aceste condiţii, este explicabilă într-un fel părăsirea satului, deşi este păcat că s-au pierdut astfel roadele unei activităţi de peste 150 de ani. Numai o modernizare obligatorie a căilor de transport către Lindenfeld ar putea grăbi reintrarea acestuia într-un contact nemijlocit cu restul lumii. Aşadar, îi vom da cuvântul în continuare Mariei Wesselak, căreia îi mulţumim şi pe această cale:

“Satul Lindenfeld a fost întemeiat în 1828 în condiţii dificile. A supravieţuit unor vremuri grele, dar ceea ce a provocat descompunerea sa a fost, după părerea mea, faptul că satului nu i s-a construit niciodată o şosea de acces. De multe ori s-au făcut demersuri în acest sens pe lângă autorităţi, dar în tot timpul cât satul a mai fost locuit nu s-a întâmplat nimic.

Roadele strânse au început şi ele să fie tot mai sărăcăcioase, aşa încât oamenii abia mai puteau trăi de pe urma lor.

În sat se putea ajunge doar pe jos sau cu căruţa trasă de cai, pe un drum neamenajat. Bărbaţii, dar şi multe femei, lucrau în silvicultură (tăiatul şi reînsămânţatul copacilor din pădure). Aceste lucrări se făceau aproape în exclusivitate iarna, vara fiind ocupaţi cu lucrările pe ogoarele (loturile de pământ) proprii. Banii câştigaţi ajungeau doar pentru lucrurile esenţiale.

Unii bărbaţi tineri şi-au căutat locuri de muncă în Caransebeş. Din cauza lipsei căii de acces, transportul era dificil: un autobuz circula până la poalele dealului (Unternberg, aşa numeau oamenii locul, pe drumul forestier Poiana-Lindenfeld). De acolo, muncitorii trebuiau să mai urce panta abruptă, pe poteca neamenajată, timp de 30-45 de minute până în sat.

Tinerii erau lipsiţi de şanse de viitor, se învăţa într-o clasă simultană I-IV, condusă de un singur dascăl, care mai avea şi sarcina de a-i învăţa pe copii limba română, lucru dificil, deoarece acasă vorbeau doar germana, părinţii lor necunoscând româna.

Contactul cu celelalte sate era aproape inexistent. Pe de o parte, sătenii nu aveau timpul necesar, pe de alta le lipseau posibilităţile de transport. La anumite festivităţi, erau vizitaţi de rude sau prieteni, de cunoscuţi din Reşiţa, Caransebeş sau din satele româneşti cu care mai erau în legături (schimburi de mărfuri).

Cumpărăturile necesare se făceau tot pe jos sau cu căruţa, durând o zi întreagă. Instalaţii de apă potabilă nu au existat până în anii 70, când fiecare familie, după posibilităţile financiare, a primit un racord la poartă sau în casă, cu un robinet deasupra unui lighean.

Curentul electric era produs de un generator local, care funcţiona însă doar dimineaţa si seara, câte 1-3 ore. Aceste condiţii grele de trai i-au determinat în cele din urmă pe oameni să părăsească satul. Sătui de atâtea nevoi, voiau să trăiască şi ei o viaţă mai bună, ca şi cei din vecinătatea lor. Astfel, unii după alţii au început sa părăsească Lindenfeldul, deîndată ce li se oferea prilejul. Cei mai mulţi dintre ei s-au stabilit la Caransebeş, Gărâna, Reşiţa, iar după 1990 au emigrat în Germania.”

Îi mulţumim şi lui Robert Babiak pentru traducerea efectuată.

Mircea Rusnac – Inundaţii la Reşiţa de-a lungul timpului

22 octombrie 2010

Locul unde au fost amplasate de la început uzinele reşiţene şi noua aşezare Reşiţa Montană, născută în 1771, era unul foarte expus capriciilor climatice. Pentru acţionarea roţilor hidraulice ale ciocanelor şi ale suflantelor era nevoie de o cădere de apă considerabilă, acesta fiind şi unul dintre principalele motive pentru care Curtea din Viena a preferat Reşiţa Bocşei, unde cursul Bârzavei era mult mai lent. În zona viitoarei Reşiţe Montane, valea Bârzavei avea un traseu foarte capricios, în funcţie de evoluţiile meteorologice şi de scurgerile de apă de pe dealurile înconjurătoare şi din Munţii Semenicului. Întreaga vale era brăzdată de braţe ale Bârzavei, bălţi, noroaie şi mlaştini, extrem de nesănătoase şi chiar potrivnice ducerii unui trai normal. De aceea, în perioada anilor 1769-1771, cât a durat construirea uzinei, numeroşi lucrători s-au îmbolnăvit din cauza aerului nesănătos al mlaştinilor şi a insectelor care mişunau pe acolo.

Mai mult decât atât, chiar în ajunul inaugurării cu fast a furnalelor, la 3 iulie 1771, apele păreau să fi creat noi probleme, aşa cum rezulta chiar din procesul-verbal încheiat în acea zi, care menţiona faptul că: “Sub oblăduirea lui Dumnezeu, acestea funcţionează constant atât de bine, cum doar ţi-o poţi dori, şi, în ciuda multelor şi marilor ape care se constată aici, nu s-a întâmplat şi nu se observă nici urmă de avariere.” De altfel, furnalele au şi fost amplasate, ca măsură de precauţie, pe un platou aflat mult deasupra nivelului văii Bârzavei, loc care a rămas acelaşi până acum.

Tot din cauza revărsărilor Bârzavei, prima stradă a Reşiţei Montane, devenită în timp strada principală a oraşului vechi, astăzi Str. Paul Iorgovici, a fost trasată imediat în vecinătatea furnalelor, stânjenind dezvoltarea spaţială ulterioară a uzinei. În acel moment, Bârzava trecea chiar prin spatele caselor. Chiar dacă în 1783 cursul râului a fost în sfârşit regularizat, datorită amenajării sale pentru plutărit, fiind strămutat la poalele dealurilor din partea opusă uzinei, când aceasta a început, după 1840, să îşi extindă teritoriul prin construirea laminoarelor şi apoi a fabricii de maşini, a fost nevoită să le ridice în alte locuri, astfel încât până astăzi ele au rămas separate tocmai de către strada principală a oraşului.

Şi în anii următori, chiar dacă Bârzava are în perimetrul Reşiţei cursul regularizat şi canalizat, au mai avut loc numeroase inundaţii datorate precipitaţiilor abundente şi marilor cantităţi de ape scurse de pe înălţimile din jur. Conform lui Anton Schulz, cele mai devastatoare au avut loc în anul 1912, încât Poşta ungară a recurs la emiterea unei serii de timbre, apărute în anul următor, pentru ajutorarea sinistraţilor din Caraş-Severin. Sunt, de asemenea, încă proaspete în amintirea noastră marile revărsări din 1997 şi 2005, când întreaga Reşiţă părea acoperită de apele furioase. Însă fenomene aproape identice s-au succedat destul de des din 1771 şi până astăzi. Un exemplu elocvent îl reprezintă inundaţiile surprinse în câteva fotografii provenind din colecţia familiei Balint şi descoperite pe http://bwshots.blogspot.com. Imaginea vechilor străzi ale oraşului este asemănătoare cu ceea ce am văzut şi noi înşine, astfel încât putem concluziona că indiferent de epoca istorică în care s-au produs, aceste inundaţii au fost la fel de violente şi la fel de dăunătoare. Asemenea fenomene naturale au însă şi ele rolul lor în istorie şi de aceea merită cunoscute, în măsura în care mărturiile trecutului ne permit acest lucru.

Mircea Rusnac – Îngerul din Lindenfeld

13 octombrie 2010

Satul părăsit Lindenfeld şi familiile care l-au locuit au cunoscut de-a lungul timpului şi momente extrem de dureroase. Asemenea momente nu au ocolit nici familia fruntaşului local Franz Grenzner, la care am mai avut ocazia să facem referire. Acum, cu sprijinul amintirilor de familie şi al fotografiilor puse cu bunăvoinţă la dispoziţie de Robert Babiak, putem urmări loviturile primite de la soartă de către bunicii săi şi copiii acestora.

Julianna şi Franz Grenzner au avut trei copii: Harald (Harry), născut în 1935; Gertrude, născută în 1937; şi Hilde, născută în 1942. După cum se poate vedea, erau trei copii reuşiţi, frumoşi, care se bucurau de întreaga afecţiune din partea părinţilor lor. Franz Grenzner era o personalitate de prim rang în mica lume a Lindenfeldului. Pe vremea aceea, el deţinea un aparat de fotografiat şi radio, care erau mari rarităţi nu doar în satul acela pierdut între munţi, ci la nivelul întregii ţări. Prin urmare, ei erau informaţi despre ceea ce se petrecea atunci în lume. Franz ştia că nazismul nu avea viitor în Germania şi că războiul va fi pierdut. El încerca să îi avertizeze pe consătenii săi, însă aceştia, la fel ca şi alţi germani, nu voiau să creadă aşa ceva. Prin urmare, unii au ajuns să îl privească cu suspiciune sau chiar cu ură, acuzându-l de a fi “bolşevic”. Şi atunci, ca şi astăzi, era o mare diferenţă între cei care se informau asupra situaţiei şi ceilalţi.

După 23 august 1944, s-a dovedit că Franz Grenzner avusese dreptate. Germanii din România erau consideraţi în bloc duşmani, indiferent de opiniile lor anterioare. Curând au început să fie deportaţi în U.R.S.S. Julianna Grenzner a fost şi ea arestată şi dusă la Caransebeş în acelaşi scop, fiind salvată de la deportare de un frate, care s-a oferit să meargă în locul ei şi care din această cauză şi-a petrecut următorii cinci ani în lagărele ruseşti. Franz Grenzner a fost ţinut până în 1945 în patru lagăre de concentrare româneşti, în condiţii de mare mizerie şi înfometare, supravieţuind numai datorită pachetelor pe care le primea de acasă. Unde în acelaşi timp s-a produs şi nenorocirea.

Hilde, copilul cel mai mic, era o fetiţă vioaie şi dezgheţată, fiind răsfăţata întregii familii. Fotografiile ei arată un copil vesel, înconjurat cu multă dragoste de fraţii săi mai mari. Ei practic au copilărit în curtea şcolii din Lindenfeld, unde tatăl lor era dascăl şi director, şi la un pas de biserică, unde Franz Grenzner ţinea locul preotului şi dădea şi concerte de orgă. Însă după arestarea părinţilor, viaţa acestei familii fericite s-a înrăutăţit mult. Hilde s-a îmbolnăvit grav în condiţiile iernii foarte aspre 1944-1945, dar în localitate nu existau medici şi nici posibilitatea de a fi dusă în altă parte pentru tratament, ea fiind foarte slăbită. Toate strădaniile Juliannei Grenzner de a determina un medic să meargă la Lindenfeld au eşuat. În scurt timp, biata fetiţă a murit, în timp ce tatăl ei se afla încă în lagăr (11 ianuarie 1945). Când s-a putut întoarce era prea târziu şi tragedia deja avusese loc. Hilde Grenzner, ca şi mulţi alţi copii şi adolescenţi ai acelor timpuri, murise din cauza inexistenţei asistenţei medicale.

Familia lor fusese crunt lovită. Franz Grenzner a revenit acasă într-o stare foarte rea. La 1,80 m înălţime mai avea 45 kg, îi crescuseră părul şi barba, iar hainele îi erau pline de paraziţi din lagăr. Când a vrut să îşi îmbrăţişeze copiii, aceştia nu l-au recunoscut, s-au speriat şi au fugit. Acolo în curtea casei i s-a făcut şi “deparazitarea”. I-au fost arse hainele de puşcăriaş, a fost tuns şi ras, a făcut baie în cada folosită la tăierea porcilor. Astfel, casa lor a fost ferită de contaminare. A urmat un alt an foarte greu, în care el nu a avut servici, fiind nevoit să muncească la pădure sau în alte locuri pentru a-şi întreţine familia. Mai târziu şi-a putut relua activitatea în învăţământ, iar după câţiva ani familia Grenzner a plecat din Lindenfeld.

Acolo a rămas numai mormântul micuţei Hilde. Treptat, întregul sat s-a depopulat, iar cimitirul a rămas şi el în părăsire. În 2004, când a fost vizitat de germanul Gerd Ballas, acolo mai puteau fi văzute numai câteva cruci, majoritatea răsturnate, iar iarba ameninţa să acopere totul în curând. Ca printr-o minune însă, crucea lui Hilde continua să reziste timpului, fiind fotografiată de Gerd Ballas, care nu cunoştea întâmplările relatate nouă de Robert Babiak. Abia când am văzut fotografia din 2004 am putut face legătura.

Când am vizitat la rândul nostru Lindenfeldul, la 8 august 2010, necunoscând încă trecutul familiei Grenzner, nu am căutat şi urmele cimitirului. Este foarte posibil ca între timp ele să fi fost complet acoperite de vegetaţie şi nivelate de numeroasele turme de oi din zonă. Urmele satului şi ale locuitorilor săi dispar încet, dar sigur. Între ruine mai rătăcesc numai spiritele celor morţi prematur. Micul înger Hilde Grenzner a rămas de-a pururi acolo, împreună cu ceilalţi dispăruţi. Ei veghează şi acum pentru ca amintirea fostei aşezări a pemilor să nu se piardă.

Mircea Rusnac – Noi mărturii referitoare la trecutul istoric al Baziaşului

7 octombrie 2010

Am primit noi informaţii şi fotografii ale obiectivelor istorice din Baziaş, pe care le-am şi vizitat de curând la faţa locului. Ele vin să întregească imaginea unei localităţi cu un înalt avânt economic şi comercial într-o anumită perioadă şi ajunsă ulterior într-un mare grad de decădere. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Baziaşul avea o gară recunoscută în centrul Europei, la capătul primei căi ferate existente pe actualul teritoriu al României. El mai era dotat de asemenea cu un port modern pentru acea vreme, cu vamă, cu un hotel impresionant, în care au locuit mari personalităţi ale epocii, precum împăraţi şi împărătese, regi şi prim-miniştri, scriitori şi artişti de geniu. Avea toate atributele unui important centru european, iar perspectivele sale la un moment dat păreau promiţătoare. Însă decăderea care a început din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se va dovedi iremediabilă şi Baziaşul a ajuns acum în situaţia în care l-am găsit la sfârşitul verii anului 2010.

Această fotografie, comunicată de Dana Bălănescu, ilustrează cum se prezenta clădirea gării din Baziaş, clădire acum dispărută aproape complet. După cum se poate vedea, era un edificiu solid, cu câteva etaje şi cu numeroase încăperi, care serveau şi drept locuinţă personalului feroviar şi familiilor aferente. Numeroasele coşuri de fum dovedesc din plin aceasta. Clădirea gării, ridicată în preajma anului 1850, era un adevărat monument arhitectonic. După 1948 circulaţia trenurilor încetând prin tăierea căii ferate de către graniţa româno-iugoslavă şi izbucnirea conflictului dintre Stalin şi Tito, gara a rămas nefolosită şi s-a degradat, la unison cu întreaga localitate. Totuşi, există mărturii potrivit cărora clădirea mai exista prin 1960, însă în anii următori ea a dispărut. Pare greu de crezut că anumiţi cetăţeni ar fi sustras materialul de construcţie, deoarece zona de frontieră era extrem de bine păzită şi practic nimeni nu putea circula pe acolo, iar ca să fie demolată o întreagă asemenea clădire era nevoie de un efort susţinut. De aceea, este mult mai plauzibil faptul că însuşi statul comunist român a efectuat această demolare. În 1989 în locul vechii gări se mai afla o groapă, iar ulterior pe terenul respectiv a fost construită o cabană privată.

Turnul de apă făcea parte din clădirile-anexă ale gării Baziaş, fiind folosit la aprovizionarea vechilor locomotive cu aburi. El s-a mai păstrat parţial până acum, ca o mărturie a vechii activităţi desfăşurate acolo. Evident, şi stadiul său de degradare este foarte avansat, astfel încât mai poate fi destul de greu identificabil. Fotografiile turnului de apă, ca şi cele care urmează, au fost realizate de colonelul (r) de Poliţie Gheorghe Popoviciu, căruia îi mulţumim.

Nici porţiunea celor 4 km de cale ferată care legau Baziaşul de actuala graniţă cu Serbia nu s-a mai păstrat, terasamentul mai putând fi cu greu observat. După cum se poate vedea, linia cuprindea şi câteva poduri feroviare, precum cel din imagine. Acum, în mare parte, vechiul terasament se află în albia Dunării, ca urmare a ridicării nivelului acesteia prin construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier. Aşadar, o eventuală refacere a căii ferate pe structura vechiului terasament este acum imposibilă, trebuind a fi găsit un nou traseu.

Fiind o cale ferată cu ecartament normal, construirea acesteia a început în 1846, la 21 de ani după inaugurarea primei căi ferate pentru locomotive cu aburi, cea dintre Stockton şi Darlington în Anglia, şi la 11 ani după punerea în funcţiune a primei căi ferate germane, între Nürnberg şi Fürth în 1835. Diriginte de şantier a fost inginerul Bach.

Cabana şi restaurantul “Apus de soare”, aflate aproximativ pe locul în care se afla gara, deţin acum două fragmente din scările vechiului hotel al localităţii. Acestea, confecţionate din marmură roşie, au fost călcate de multe personalităţi ilustre. Este bine că ele mai există şi că pot reprezenta şi în continuare o mărturie a măreţiei de altădată a Baziaşului. Între Timişoara şi Baziaş a fost instalată în 1859 prima legătură de telegraf bazată pe codul Morse din această parte a Europei. Iar potrivit unei informaţii primite de la Anton Schulz, în perioada 1840-1880 tot acolo se aflase şi unul dintre sediile Agenţiei D.D.S.G. (Ersten k. k. priv. Donau-Dampfschiffahrts-Gesellschaft), unde se întâlneau agenţi comerciali şi oaspeţi veniţi cu navele acestei agenţii pe Dunăre de la Viena şi de la Budapesta. Mărturii în plus ale importanţei locului.

Urmele acestei lumi de altădată mai pot fi întrezărite în perimetrul vechiului cimitir, acum părăsit, situat în apropierea localităţii. Acolo au fost îngropaţi oameni de diferite naţionalităţi şi religii, care altădată aparţineau personalului oficial şi familiilor acestuia. Ajuns într-un mare grad de distrugere, acest cimitir mai prezintă unele urme ale măreţiei de altădată, pe care Gheorghe Popoviciu le-a surprins cu multă meticulozitate. Ele merită să fie prezentate, întrucât este posibil ca în scurt timp şi aceste ultime mărturii să se piardă. De aceea, trebuie să fie păstrate măcar prin intermediul acestor imagini.

În fine, dar nu în ultimul rând, trebuie să consemnăm eforturile depuse de-a lungul anilor de proprietarii cabanei “Apus de soare”, familia Bălăuţă, de a scoate Baziaşul din anonimat. Ei au întâmpinat numeroase dificultăţi şi piedici în ridicarea acesteia, dar nu au dat înapoi şi au putut face ca turiştii, călătorii şi pescarii de acum să însemne Baziaşul printre obiectivele care merită vizitate. Astăzi localitatea există mai mult prin intermediul acestui punct turistic, din ce în ce mai cunoscut în regiunea înconjurătoare. Este demn de menţionat faptul că la sediul cabanei există câteva fotografii de mare valoare din perioada de glorie a Baziaşului, care merită a fi consultate de către cei interesaţi.

În acest mod pot fi rezumate trecutul şi prezentul Baziaşului. Localitatea aflată la poarta de intrare a Dunării româneşti trăieşte de pe urma unui trecut deosebit, care a făcut ca ea să reprezinte ceva pe harta acestei părţi a Europei. Vicisitudinile istorice nu au ocolit-o însă şi au lovit-o în mod destul de brutal. În viitor are însă şanse, datorită excelentei amplasări turistice, să cunoască alte momente prielnice. Pensiunile care se înfiripă în apropiere, precum şi vechile case din vecinătatea mânăstirii sârbeşti demonstrează că pot face legătura în timp cu un viitor mult mai favorabil decât vremurile trecute.

Mircea Rusnac – Episcopul greco-catolic martir Ioan Bălan

1 octombrie 2010

Ioan Bălan a fost ultimul episcop greco-catolic de Lugoj înainte ca această Biserică să fie interzisă de către comunişti. El s-a născut la Teiuş la 11 februarie 1880. A studiat la Blaj, Budapesta şi Viena, fiind hirotonit la 24 iunie 1903. Ulterior a fost protopop greco-catolic de Bucureşti, profesor la Seminarul Arhidiecezan romano-catolic de acolo şi colaborator la diferite reviste teologice din Blaj şi Bucureşti. În capitala României a desfăşurat o activitate susţinută mai ales în perioada primului război mondial.

A fost un mare om de cultură, poliglot (cunoştea limbile germană, maghiară, italiană, franceză, chiar şi greaca şi ebraica) şi pregătea o nouă traducere a Bibliei. După primul război mondial a şi fost decorat de generalul Berthelot cu Legiunea de onoare pentru promovarea limbii franceze. După 12 ani de activitate la Bucureşti, Ioan Bălan a fost canonic la Blaj, fiind profesor din 1920, apoi şi rector, la Academia teologică din localitate. În 1929 a fost delegat la Roma, iar în 1936 la Paris. Tot din 1936 a devenit episcop greco-catolic al Lugojului, de care aparţinea întregul Banat.

În această calitate a avut de întâmpinat, după alţi 12 ani de rodnică activitate, opresiunea comunistă. El s-a comportat însă cu un deosebit curaj, demascând în catedrala lugojeană practicile comuniştilor, iar credincioşii adunându-se în număr mare să îl asculte. În consecinţă, noul regim a interzis ţinerea ceremoniilor religioase în timpul zilei, astfel încât slujbele nu se mai puteau face decât seara. În octombrie 1948, guvernul a cerut protopopului ortodox din Lugoj să ocupe catedrala greco-catolică, însă acesta a refuzat. Atunci agenţii Securităţii au mers la preotul aflat acolo, Ioan Ploscaru, cu această cerere. Dar nici acesta nu a consimţit să le cedeze biserica.

La 29 octombrie, episcopul Bălan a fost arestat în timp ce se ruga în capelă. El se aştepta la acest lucru şi avea valiza pregătită. Credincioşii adunaţi au dorit să îl apere, însă el i-a trimis acasă. (Alexandru Raţiu, Episcopi şi preoţi martiri, în vol. Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 63.) În anii următori a fost deţinut la Dragoslavele, la Căldăruşani, apoi la Sighet (mai 1950 – ianuarie 1955), având în continuare domiciliu forţat la Curtea de Argeş şi la Ciorogârla.

Imediat după arestarea sa, catedrala greco-catolică din Lugoj a fost preluată de o comisie din care făceau parte prefectul judeţului, secretarul Poliţiei, profesori, funcţionari de la Prefectură şi doi preoţi ortodocşi. Numit iniţial ca membru în această comisie, protopopul ortodox Daicoviciu, fratele academicianului de la Cluj, a preferat să demisioneze din toate funcţiile sale decât să ocupe cu forţa această biserică. Locul său în comisie a fost luat de preotul Jigorea. Aflat în catedrală în acel moment, preotul greco-catolic Ioan Ploscaru, succesorul clandestin al episcopului Bălan, l-a întrebat pe acesta: “Părinte Jigorea, aţi venit să ne luaţi biserica?” Jigorea i-a răspuns: “Ce să facem? Suntem siliţi!” (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 69.) În curând, şi Ploscaru lua drumul temniţelor comuniste.

La vila de vară a patriarhului de la Dragoslavele (judeţul Muscel), cei şase episcopi greco-catolici erau consideraţi “reţinuţi” şi nu “deţinuţi”, conform unui ordin special al guvernului, pentru ca să “se reculeagă” şi “să mediteze” asupra opoziţiei lor faţă de unificarea forţată a Bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă. (Alexandru Raţiu, Persecutarea Bisericii române unite, Oradea, 1994, p. 82.) Ei însă nu au cedat. Când guvernul a decretat, în decembrie 1948, suprimarea Bisericii greco-catolice, episcopii au răspuns de la Dragoslavele cu un memoriu de protest, în care arătau netemeinicia “unificării” şi ilegalitatea decretului. Drept răspuns, au fost transferaţi în februarie 1949 la mânăstirea Căldăruşani (judeţul Ilfov), unde aveau condiţii mult mai proaste de hrană şi de încălzire.

Pentru că niciunul dintre ei nu şi-a trădat Biserica, la 24 mai 1950 au fost îmbarcaţi cu toţii în două dube închise, care aveau geamuri false, şi sub escorta a 14 securişti înarmaţi cu pistoale şi automate, au fost transferaţi, după un drum de 24 de ore, la închisoarea din Sighet. Acolo se mai aflau numeroşi foşti oameni politici, dar şi preoţi greco-catolici, inclusiv cei şase locţiitori ai episcopilor, desemnaţi în mod clandestin ca succesori după arestarea acestora. Întreaga conducere a Bisericii greco-catolice din România se afla în acea închisoare. Episcopii erau deţinuţi în aceeaşi celulă. Episcopul de Bucureşti, Vasile Aftenie, decedase deja în timpul anchetelor, înainte de transferarea lor la Sighet. Acolo vor muri episcopii Valeriu Traian Frenţiu şi Ioan Suciu, precum şi locţiitorul Tit Liviu Chinezu şi alţi numeroşi preoţi. Ceilalţi au supravieţuit cu dificultate regimului de exterminare la care au fost supuşi.

La 5 ianuarie 1955, cei trei episcopi care mai trăiau (Alexandru Rusu, Iuliu Hossu şi Ioan Bălan) au fost duşi la Bucureşti, fiind internaţi la spitalul Gerota pentru refacere. Acolo ei au întocmit, în februarie, un nou memoriu către guvern, fiind primiţi în audienţă de Petru Groza. Şi acestuia episcopii i-au cerut libertate pentru Biserica lor. Cererea nu le-a fost satisfăcută, fiind reţinuţi şi în continuare, având interdicţia de a reveni în vechile lor episcopii.

În aprilie 1956, pe când se aflau la Curtea de Argeş, episcopii Bălan, Hossu şi Rusu au redactat cel mai cuprinzător şi mai documentat memoriu către guvern, prin care solicitau din nou repunerea în drepturi a Bisericii greco-catolice. Din acest motiv au fost izolaţi unul de celălalt, fiind duşi fiecare în alt loc. Ioan Bălan a fost mutat la mânăstirea Ciorogârla (iulie 1956), unde s-a şi îmbolnăvit. A murit în spital la Bucureşti la 4 august 1959, la 79 de ani, fără a-şi trăda Biserica, însă şi fără a o vedea relegalizată de către regim. Este înmormântat în cimitirul Belu catolic.

Adjunctul său Ioan Ploscaru îl caracteriza astfel pe episcopul Bălan: “Episcopul Ioan Bălan a fost cel mai puţin «vlădicit» dintre toţi episcopii noştri. Fără morgă, aroganţă, trufie, fără ceremonii în viaţa particulară, în afară de orarul programului zilnic, pe care îl respecta cu stricteţe.” (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 390.) A fost un adevărat martir al credinţei, la fel ca şi toţi ceilalţi episcopi, care au murit fără să-şi mai recapete libertatea pentru ei şi pentru Biserica lor. A fost unul dintre foarte rarele cazuri din istoria Bisericii universale (dacă nu chiar singurul) când nu s-a înregistrat nicio trădare la vârf. Chiar şi dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus Christos, unul (Iuda) a trădat. Cei 12 conducători ai Bisericii greco-catolice româneşti (şase episcopi titulari şi şase clandestini) au rezistat în bloc presiunilor şi ademenirilor din partea regimului comunist, fără a trăda. În cele din urmă, majoritatea au murit în detenţie. Exemplul lor este unul remarcabil şi merită cunoscut de toţi contemporanii noştri, ca o pildă de credinţă şi de verticalitate.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 63 other followers