Mircea Rusnac – Informaţiile lui Horst Dieter Schmidt despre Lindenfeld

4 ianuarie 2011

Horst Dieter Schmidt a avut bunăvoinţa de a ne trimite documentata sa lucrare apărută în 1991, practic singura carte scrisă până acum despre Lindenfeld.* În cele 136 de pagini ale acesteia au fost analizate numeroase aspecte ale vieţii localităţii, începând de la întemeiere, continuând cu evoluţiile negative ale populaţiei, aflate într-un continuu proces de descreştere şi de emigrare, până în jurul anului 1975, când autorul a efectuat cercetări la faţa locului. Din interesantele informaţii oferite vom extrage acum unele date referitoare la istoria localităţii şi la evoluţiile care au marcat-o de-a lungul timpului.

Situat la o altitudine de 760 m în Masivul Semenic, Lindenfeld a avut la început 37 de case (p. 12), fiind situat la mare distanţă de alte localităţi, cu dificile căi de acces şi cu cea mai apropiată gară la aproximativ 20 km de sat. (p. 13) Temperatura medie anuală era destul de scăzută, doar 6-7° C, cu o variaţie anuală de 26°, între media lunii ianuarie de -5° şi cea a lunii iulie de +20°. (p. 15) Totuşi, locul fiind unul bogat în surse de apă, a fost ales de primii colonişti pentru înfiinţarea localităţii. (p. 15)

În faţa bisericii (august 1965)

Primul transport de colonişti din Boemia, cuprinzând 56 de familii germane, a ajuns la Viena în toamna anului 1827, pornind cu vaporul către Banat, pe Dunăre până în apropiere de Biserica Albă. De acolo au fost duşi cu căruţe trase de cai şi de boi prin munţi până pe valea Timişului, unde au iernat în satul românesc Slatina Timiş. (p. 28) La începutul lui 1828, un al doilea transport, mult mai mare (506 familii), a plecat din regiunea Klattau. (p. 28) O parte a acestora au înfiinţat satul Sadova Veche de pe valea Timişului, însă cei mai mulţi au urcat către Semenic, unde au întemeiat în cursul aceluiaşi an alte patru colonii: Brebu Nou (126 de familii), Wolfswiese (99 de familii), Gărâna (98 de familii) şi Lindenfeld (36 de familii). (p. 28-29)

Dar din cauza condiţiilor grele întâlnite, ei au hotărât să părăsească aceste sate în 1832, majoritatea plecând în zonele de şes din Banatul Cameral. Condiţiile au fost la fel de rele şi acolo, astfel că unii s-au întors în zona militară, repopulând satele Gărâna (53 de familii), Brebu Nou (46 de familii) şi Lindenfeld (18 familii). Satul Wolfswiese, care se aflase la cea mai mare altitudine şi era lipsit de surse de apă, nu a mai fost repopulat. (p. 29)

Bunica Schwirzenbeck şi urmaşii săi

Numele primelor 18 familii din Lindenfeld erau următoarele: Schwirzenbeck, Anger, Burian (două familii), Braun, Hartel (Hartl), Auerweck, Kopp, Häupl (Heipl), Steinbach, Kohlruss, Weiss, Fritzthum, Friedrich, Gnad, Meydl, Marx (Max) şi Etschmann. În timp, pe lângă acestea au mai apărut încă 16 nume de familie: Eckert, Pfaffl, Nagler, Schmidt, Kästner, Raitmayr, Hoffmann, Richer, Tremml, Wesselak, Brandl, Esterl, Sautter (Sutter), Stuiber, Krall şi Rank. (p. 35) Majoritatea acestor 34 de familii proveneau din Boemia (de unde şi denumirea de “pemi”), cu excepţia familiilor Schwirzenbeck (din Bavaria), Etschmann (din Prusia) şi Sautter (din Baden), iar pentru familiile Stuiber, Krall şi Rank nu era cunoscută exact provenienţa. (p. 35) Toate cele 18 familii de la început erau de religie catolică. (p. 29)

Evoluţia numărului de locuitori din Lindenfeld a fost următoarea: 48 (în 1833), 141 (1879), 153 (1880), 201 (1911), 222 (1914), 302 (1920), 236 (1930), 262 (1939), 226 (1956), 220 (1959) şi 178 (1975). (p. 34) După aceea satul s-a depopulat complet, astăzi el nemaiavând niciun locuitor. Momentul maxim al populării sale a fost, după cum se poate vedea, anul 1920, cu 302 locuitori, toţi de naţionalitate germană. În acel moment, alte localităţi ale pemilor germani, la fel cu populaţie exclusiv de această etnie, numărau: Gărâna 1.070, Brebu Nou 1.010, Sadova Veche 579, iar Caransebeşu Nou, care avea şi câţiva locuitori de alte naţionalităţi, era locuit de 626 de germani. (p. 14)

Şcoala

Fiind o comunitate extrem de izolată, populaţia din Lindenfeld a avut multă vreme numai legături sporadice cu alte localităţi, la început doar cu cele ale pemilor germani. Căsătorii mixte cu alte naţionalităţi nu s-au produs în tot timpul existenţei localităţii. În permanenţă, tendinţa de părăsire a satului a fost mult mai accentuată decât sosirea (în special prin căsătorie) a altor locuitori acolo. Depopularea s-a intensificat după cel de-al doilea război mondial. În anii 1960 la Caransebeş, oraşul cel mai apropiat, a fost construită o fabrică de mobilă, unde în timp s-au angajat şi destui bărbaţi din Lindenfeld, obişnuiţi cu munca la pădure. (p. 12-13) Tendinţa permanent descrescătoare a populaţiei poate fi observată cel mai bine din câteva statistici întocmite de Horst Dieter Schmidt pentru diferite intervale de timp, în care au putut fi comparate venirile şi plecările din sat. Mereu, acestea din urmă erau mult mai numeroase.

În perioada 1833-1879, în Lindenfeld s-au aşezat doi bărbaţi, din Gărâna şi Brebu Nou, şi au părăsit satul 10 bărbaţi (5 la Gărâna, 4 la Brebu Nou şi unul la Sadova Veche). (p. 52) Datorită căsătoriilor, mobilitatea femeilor era mult mai mare. Astfel, în acelaşi interval, la Lindenfeld au venit 11 femei (6 din Gărâna, 3 din Brebu Nou şi 2 din Sadova Veche), dar au plecat altele 24 (13 la Gărâna, 9 la Brebu Nou şi 2 la Sadova Veche). (p. 53) Se poate vedea şi de aici că timp de mulţi ani după întemeierea localităţii, singurele legături care erau menţinute, inclusiv prin căsătorie, erau cu celelalte sate ale pemilor germani.

Elevi în curtea şcolii

În perioada 1915-1939, la Lindenfeld au venit doar doi bărbaţi (ambii din Gărâna), plecând în schimb 16 (7 la Reşiţa, 7 la Caransebeş şi 2 în Germania). (p. 54) Aria începea să se extindă. În acelaşi timp, veneau 8 femei (5 din Gărâna, 2 din Brebu Nou şi una din Sadova Veche) şi plecau nu mai puţin de 40 (câte una în Germania şi în Canada, una la Câlnic, 12 la Reşiţa, 2 la Secul, 5 la Gărâna, 3 la Brebu Nou, 3 la Sadova Veche, una la Slatina Timiş şi 11 la Caransebeş). (p. 55) Iar în perioada 1960-1975, disproporţia veniri-plecări a fost şi mai mare: în sat nu a mai venit niciun bărbat, dar au plecat 20 (7 în Germania, 7 la Caransebeş, 4 la Reşiţa şi 2 la Oţelu Roşu). (p. 56) Se observă acum apariţia fenomenului emigrării mai pronunţate în Germania şi cel al aşezării în oraşele industriale din vecinătate. Tot atunci, la Lindenfeld s-a mai aşezat o singură femeie (tot din Gărâna), plecând în schimb 33 în cele mai diverse destinaţii: 7 în Germania, 10 la Caransebeş, 6 la Reşiţa, 3 la Gărâna, câte două la Sadova Veche şi Văliug şi câte una la Şiria, Peciu Nou şi Birda. (p. 57)

Pentru ultima perioadă analizată de Horst Dieter Schmidt, în Lindenfeld au venit în total 7 oameni (3 femei şi un bărbat din Gărâna, o femeie din Brebu Nou şi câte o femeie şi un bărbat din Sadova Veche), părăsind satul 34 de locuitori (4 femei şi 2 bărbaţi la Caransebeş, 3 femei la Sadova Veche, o femeie la Brebu Nou, o femeie şi un bărbat la Gărâna, o femeie şi un bărbat la Văliug, 9 femei şi 2 bărbaţi la Reşiţa, o femeie la Birda, un bărbat în Austria, 4 bărbaţi şi 2 femei în Germania şi o femeie la Peciu Nou). (p. 65) În ritmul acesta, satul s-a depopulat complet în cele din urmă. Condiţiile de viaţă erau foarte grele comparativ cu cele din alte localităţi, astfel că nimeni nu a mai dorit să rămână. După 1990 cei originari din Lindenfeld au plecat masiv în Germania. Din vechiul lor sat nu a mai rămas decât amintirea.

Tinere din Lindenfeld

Încheiem aici scurta prezentare a datelor cuprinse în cartea lui Horst Dieter Schmidt, care mai cuprinde şi multe alte aspecte (naşteri, decese, efectele izolării asupra căsătoriilor între rude apropiate, tipologia umană comparativ cu alte localităţi şi ţări etc.). O lucrare dedicată localităţii care chiar în momentul publicării sale era pe cale de dispariţie şi care acum mai prezintă doar unele vestigii ale vieţii de altădată. Mulţumim şi pe această cale autorului pentru efortul făcut de a o scoate din anonimat.

* Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat. Bevölkerungsbiologische Untersuchungen der böhmer-deutschen Gemeinde Lindenfeld, Armin Vaas Verlag, Ulm, 1991, 136 p.

Mircea Rusnac – Două personalităţi uitate ale Banatului: Julius şi Ladislaus Horvath

19 decembrie 2010

În cele ce urmează vom urmări pe scurt biografia unor oameni care ar fi trebuit să reprezinte nişte mândrii pentru Reşiţa şi pentru Banat, dar care, datorită vremurilor pe care le-au trăit, au rămas în anonimat. Acum îi putem face cunoscuţi cititorilor prin grija lui Anton Schulz, prieten statornic al blogului nostru. Datele i-au fost oferite de bocşanul de origine Octavian Vasiliu, domiciliat acum în Austria, amândoi fiind legaţi prin pasiunea comună pentru filatelie. Pentru informaţiile oferite le mulţumim amândurora.

Primul specialist menţionat, Julius Horvath, s-a născut în 8 ianuarie 1886 la Somogyvar, actualmente în Ungaria. A învăţat de tânăr meseria de lăcătuş la fabrica “Fraţii Solymos” din Arad, apoi a lucrat, în intervalul 1904-1917, ca lăcătuş, controlor şi maistru provizoriu la Fabrica de maşini agricole din Bocşa, care pe atunci aparţinea de St.E.G. Tot acolo s-a căsătorit cu Emilia Sörös, sora bunicii lui Octavian Vasiliu, având un fiu. Între 1917 şi 1929 a fost maistru la Forja U.D.R. de la Reşiţa, devenind apoi prim-maistru, adică un fel de şef de secţie, la Forjă, până în data de 1 noiembrie 1940. Din acel moment, destinul său a cunoscut o întorsătură bruscă.

Prin adresa U.D.R. nr. 81.764 din 25 octombrie 1940 era înştiinţat scurt că i-a fost desfăcut contractul de muncă: “Întrucât dv. aţi luat parte la acţiuni politice contrare intereselor statului, vă denunţăm angajamentul pe data de 1 noiembrie 1940, fără preaviz (subl. n.).” Pe document se găseşte şi răspunsul manuscris al lui Julius Horvath: “Rezervându-mi dreptul de preaviz de un an ce mi se cuvine după 38 ani de serviciu cinstit şi toate celelalte drepturi.” SCAN0001[1]

Pentru a înţelege mai bine această situaţie, trebuie să precizăm că în acel moment România era sub conducerea generalului Antonescu şi a legionarilor, care nu tolerau atitudini politice contrare mişcării lor. Iar conducerea U.D.R. din acea perioadă, când o importantă parte din acţiuni era deţinută de capitalul german, nu putea decât să se conformeze situaţiei existente. Din acest motiv, printre victimele colaterale s-au aflat şi unii buni specialişti, cu o mare vechime în domeniul în care munceau, precum a fost şi cazul lui Julius Horvath.

După lovitura primită în felul acesta, cu toate că mai târziu a făcut contestaţie, el nu a mai lucrat nicăieri. În scurtă vreme s-a îmbolnăvit de tromboză şi nu a mai putut ieşi din casă. În acea perioadă a şi devenit filatelist, de la el învăţând această preocupare şi Octavian Vasiliu. Horvath a murit la Bocşa, pe Str. Teilor, în anul 1967.

Un destin nefericit a avut şi fiul său, Ladislaus Horvath, care se născuse tot la Bocşa, la 6 februarie 1911. El a făcut studii de medicină la Universităţile din Tübingen şi Viena, carnetul său de student de la Tübingen fiind acesta: SCAN0002[1] A murit însă la doar 30 de ani, la 31 iulie 1941, de septicemie, la spitalul din Dej, unde profesase şi ca medic. Este înmormântat la cimitirul catolic din Bocşa Montană.

Acestea au fost pe scurt vieţile a doi oameni strâns legaţi de trecutul Banatului, fiind dintre aceia care au ilustrat perioada glorioasă a acestuia. Însă unele tragice împrejurări i-au împiedicat să dea întreaga măsură a valorii lor şi evenimentele ulterioare i-au lăsat în anonimat. De aceea este datoria istoricilor să scoată la lumină evenimente şi personalităţi uitate, care merită să fie cunoscute acum de fiecare dintre noi.

Mircea Rusnac – Ocna de Fier între tradiţia minieră şi actualitatea turistică

10 decembrie 2010

Într-o frumoasă zi de toamnă am vizitat, împreună cu Duşan Baiski şi colonelul Gheorghe Popoviciu, localitatea Ocna de Fier şi împrejurimile acesteia. Cadrul natural în care este ea situată este foarte pitoresc, fiind înconjurată de dealuri împădurite şi de câteva lacuri ascunse printre copaci. Am întâlnit în periplul nostru lacul Vârtoape, înconjurat de bogatele păduri din zonă. Dar şi localitatea propriu-zisă este foarte importantă pentru trecutul Banatului.

Lacul Vârtoape. Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu.

Denumită odinioară şi Moraviţa, Vaskö sau Eisenstein, Ocna de Fier deţinea, după cum îi arată şi numele, importante zăcăminte de minereu de fier, cunoscute încă din perioada romană şi extrem de utile dezvoltării industriale din regiune. Prima mină a fost menţionată în 1736, iar în 1760 a fost întemeiată colonia minieră din Munţii Moraviţei, formată din refugiaţi olteni (bufeni). În timp, cele mai importante puţuri au fost denumite Carolus, Paulus, Delius, Theresia, Peter und Paul, Juliana, Simon und Iuda, Arhanghel şi Reichenstein. Erau depuneri mari de minereu de fier, dar şi de aramă, argint, aur amestecat cu granit, pirite de fier, pirite de aramă, galene, plumb argintifer şi filoane cuarţoase de aur, precum cel din muntele Cracul cu Aur, unde exploatarea fusese făcută încă de pe vremea romanilor. Francesco Griselini era într-un fel îndreptăţit să afirme în 1775 că Munţii Moraviţei erau din fier, iar “minereul zăcea în grămezi şi bulgări.” (Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 287.) Conform unei estimări din 1852 citate de Ion Păsărică, masivul de la Ocna de Fier ar fi conţinut 27 de milioane t de minereu, din care până în 1935 nu fuseseră exploatate decât aproximativ 7 milioane. (Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 40.) Chiar noi înşine, vizitând o veche exploatare de suprafaţă, acum în părăsire şi în curs de a fi acoperită de vegetaţie, am găsit o bucată de cca. 2 kg de fier nativ, care parcă venea să confirme peste secole exprimarea oarecum metaforică a lui Griselini.

Bucată de fier nativ

Înainte, minereul se afla în straturi care aveau grosimi cuprinse între 2 şi 37 m şi lungimi între 37 şi 150 m, abundând în magnetit, hematit şi fier oligist cu conţinut de 65-72% fier. (Ion Păsărică, op.cit., p. 39.) În zona minieră Ocna de Fier – Dognecea au fost descoperite pentru prima oară în lume mineralele: ludwigit (1874), veszelyit (1874), dogneceait (1884) şi warthait (1925). În 1855, producţia de la Ocna de Fier şi Dognecea vecină era de 14.000 t, iar în 1894 de exact zece ori mai mare (140.000 t), scăzând apoi pe parcursul secolului al XX-lea: 65.000 t în 1896, 62.000 t în 1920 şi doar 24.000 t în 1930. Scăderea se explica prin închiderea între timp a furnalelor de la Bocşa şi Dognecea, iar la Reşiţa începea să fie folosit în cantităţi tot mai mari fierul vechi, deja abundent încă de acum un secol. În consecinţă, şi numărul lucrătorilor de la Ocna de Fier a fost tot mai mic, de la 1.050 în 1896 la 250 în 1930 şi la 80 în 1932. La câteva decenii după încheierea celui de-al doilea război mondial, exploatarea a fost complet abandonată.

Veche exploatare de suprafaţă

Pentru transportarea minereului până la depozitele din exterior se folosea un tunel de 4 km lungime, care avea o linie ferată cu ecartamentul de 700 mm, pe care circulau vagonete trase de o locomotivă cu benzină. La gura tunelului, minereurile erau descărcate după natura lor în diferite compartimente cu plan înclinat, de unde erau reîncărcate în vagoanele uzinale cu ecartament de 1 m pentru a fi transportate la Reşiţa. (Ion Păsărică, op.cit., p. 40.) Atât produsele miniere, cât şi cele ale unei cariere de calcar pe care de asemenea am vizitat-o, erau duse la Reşiţa cu ajutorul unei căi ferate construite de St.E.G. în 1873. De asemenea, pentru aprovizionarea lucrătorilor pe credit, funcţionau în perioada interbelică atât la Ocna de Fier, cât şi la Dognecea, magazii de alimente ale U.D.R.-ului. (Ion Păsărică, op.cit., p. 40.)

Utilaj pentru pompieri fabricat în 1893. Fotografie de Duşan Baiski.

Acum, în urma dispariţiei vechii activităţi miniere, Ocna de Fier a devenit în bună măsură o localitate turistică, beneficiind de marea frumuseţe a locului în care este amplasată, care predispune la aerisire şi relaxare. Cei care şi-au cumpărat case acolo au reuşit să le transforme în adevărate colţuri de rai. Dar în primul rând ea se remarcă prin existenţa colecţiei de mineralogie estetică a lui Constantin Gruescu, cu rarităţi şi chiar unicate mineralogice la nivel mondial. În acest fel, viaţa localităţii se desfăşoară în alţi parametri, însă ea rămâne şi în continuare un punct de mare interes pe harta istorică a Banatului.

Un film realizat cu ocazia acestei vizite poate fi văzut aici.

Mircea Rusnac – O radiografie a situaţiei Reşiţei din anul 1948

2 decembrie 2010

Reşiţa în 1948. Sursa: http://bwshots.blogspot.com/

Am primit de la Adrian Drăgan un document deosebit de interesant. Este vorba despre un dosar de 18 pagini dactilografiate, intitulat Procesul-verbal pentru verificarea de fond a Circumscripţiei de Constatare Indirecte Reşiţa Urban, judeţul Caraş, în zilele de 7-9 septembrie 1948. Autorul, dr. Constantin Bâca, era inspector financiar delegat pe lângă Corpul de Inspecţie şi Control al Regiunii a X-a Timişoara şi prezenta concluziile sale în urma verificărilor efectuate la Circumscripţia de Constatare şi Control Indirecte din Reşiţa. Aceasta era condusă de la 1 decembrie 1939 de către Ion Borceanu, controlor fiscal, care executa personal toate lucrările, neavând niciun alt ajutor. (p. 1)

Cele 18 pagini menţionate, dincolo de limbajul abundând în termeni financiar-contabili pe care îl conţin, prezintă totuşi şi o interesantă imagine a activităţii economice a Reşiţei din acel moment. Anul 1948 era unul de răscruce între două regimuri social-politice şi situaţia prezentată cuprindea o îmbinare de elemente ale vechii lumi capitaliste cu cele ale noii economii etatizate şi dirijiste care se înfiripa chiar atunci. Cu trei luni mai devreme, la 11 iunie, principalele firme ale oraşului (U.D.R., “Fraţii Feher”, “Metaltras” etc.), la fel ca şi cele din întreaga ţară, fuseseră naţionalizate. Însă mai existau în acelaşi timp numeroase aspecte de viaţă “burgheză”, care pot fi desluşite în paginile documentului.

De exemplu, se menţiona la pagina 4 că Ana Cristin din Reşiţa cumpărase de la Constantin Luca din Lugoj o maşină marca “Opel”, iar Gheorghe Szambath vânduse U.D.R.-ului un magnetou şi cinci injectoare. (p. 4-5) La paginile 5-6 era consemnată o listă a micilor meseriaşi reşiţeni, care în majoritatea lor erau croitori şi croitorese. Această listă îi cuprindea pe: Emilia Bauman, Antoniu Horwat, Samuel Neivirth, Ioan Kucsar, Max Polak, Francisc Schoring, Wilhelmina Neubor, Adela Wiperth, Ioan Kovacs, Mihai Fogele, Anton Crăciun, Gheorghe Radomir, Carol Szabo, Petru Burman, Gheorghe Dorianu, M. Hartlauer, Ghizela Konrad Müller, Eugenia Pescariu, Arpad Bayer, Maria Gurban, Elisabeta Pol, Terezia Tarteli şi Olanda Cioară. În total erau înregistrate la acea oră 58 de firme şi 23 de mici meseriaşi. (p. 8 )

În continuare mai erau amintite şi următoarele firme: “Carol Opeltz” (Str. Rândul III nr. 39), “Metaltras” (Str. 6 Martie nr. 25), “Dorna” (Str. Libertăţii nr. 40) şi “Francisc Baboş” (Str. Aurel Vlaicu nr. 3). (p. 9) Alte firme erau înşiruite în următoarea listă: “Vasile Todor”, “Ornament”, “Adalbert Bartha”, “Anton Scheuchenstein (Fabrica de gheaţă)”, “Iosif Ciovic”, “Emeric Liesenfeld”, “Francisc Bökle”, “Alexandru Gemcsy” (măcelar), “Nicolae Stivizo”, “Toma Scalder”, “Adam Lenhard” şi “Ioachim Ioanovici”. (p. 9-10) În paginile următoare mai era pomenită firma “Simion Pantea”, iar Adalbert Kunz era considerat singurul horticultor din oraş. (p. 11)

În toamna anului 1948 la Reşiţa existau 140 de autovehicule. (p. 11-12) Erau consemnaţi drept muzicanţi Ştefan Minotschy, Ştefania Andronescu şi Constantin Povianu, iar popicăriile aparţineau de Ruja Crinu, Simion Murgu şi Emeric Lăcătuş. (p. 12) Se preciza existenţa a trei cinematografe în oraş, fără ca ele să fie enumerate. (p. 12) Era vorba desigur despre cunoscutele “Muncitoresc”, “Cultural” şi “Apollo” (rebotezat “Victoria”). Mai existau un număr de patru mori ţărăneşti (ale lui Ioan Laţcu, Ioan Pagu, Axente Jebelean şi Mihai Cristun), toate măcinând numai porumb, căci pâinea de grâu era extrem de rară în vremea aceea. (p. 12-13) Tăbăcăriile lui Ilie Manescu şi Iancu Jianu erau, ambele, inactive în acel moment. (p. 13) Brutăriile nici măcar nu erau enumerate, semn că erau destul de puţine. (p. 13) De asemenea, existau şi patru cazane de fabricat ţuică, însă toate erau deja sigilate. (p. 13)

Cam în acest mod arăta radiografia vieţii economice a Reşiţei din septembrie 1948. Cu excepţia marelui U.D.R., intrat şi el într-o fază de profunde şi negative transformări în urma naţionalizării la care fusese supus, în oraş se desfăşurau mărunte activităţi economice, predominând micile ateliere sau firmele de familie. Acestea încă îşi mai continuau, din ce în ce mai greu, activitatea, fiind permanent obstrucţionate de stat, până la completa lor desfiinţare în viitorul apropiat. Deja tăbăcăriile, cazanele, parţial morile şi brutăriile, deveniseră inactive. Totul se îndrepta către dominaţia absolută a economiei de stat.

În final, Ion Borceanu primea calificativul “foarte bine”. (p. 18) Iar Reşiţa bunicilor noştri intra şi ea în noua etapă de evoluţie, rupând brusc legăturile cu tot ceea ce fusese considerat normal până atunci şi experimentând un nou sistem economico-social, care avea să producă schimbări fundamentale în viaţa oraşului şi a locuitorilor săi.

Mircea Rusnac – Amintirile “părintelui” lacurilor de acumulare din Semenic

24 noiembrie 2010

Sunt deosebit de interesante pentru noi amintirile profesorului universitar Dorin Pavel de la Politehnica bucureşteană, editate la trei decenii după dispariţia autorului de către foştii săi studenţi.* Acesta a fost o mare personalitate a ingineriei hidroenergetice româneşti, cu nenumărate realizări timp de peste jumătate de secol pe întreg cuprinsul ţării. O culme a carierei sale a reprezentat-o, evident, proiectarea barajului de pe Dunăre de la Porţile de Fier, cea mai mare hidrocentrală din Europa. Însă nu mai puţin importante sunt pentru noi cele trei baraje ridicate în zona Masivului Semenic (Gozna, Secul şi Trei Ape), care reprezintă tot rodul ideilor sale (el le-a proiectat pe toate, executându-l efectiv doar pe primul, iar celelalte două fiind încredinţate fostului său student Florin Constantinescu). În continuare vom face referire la acele pagini din amintirile lui Dorin Pavel care se raportează la activitatea sa desfăşurată în Banat, cuprinzând atât date tehnice legate de lucrările respective, cât şi aspecte generale ale vieţii din regiunea noastră în acel timp.

Dorin Pavel s-a născut la 31 mai 1900 la Sebeş, judeţul Alba, într-o familie de învăţători. A urmat şcoala săsească din localitate, absolvind în 1918 vestitul liceu “Andrei Şaguna” din Braşov, iar în 1923 a devenit inginer electromecanic al Politehnicii Confederate din Zürich. Datorită calităţilor sale, a şi fost reţinut acolo ca asistent, iar în 1925 şi-a susţinut doctoratul în ştiinţe tehnice la aceeaşi prestigioasă instituţie. Însă din patriotism a hotărât să se întoarcă definitiv în ţară, pentru a contribui cu elan la opera de ridicare a României Mari. Aceste informaţii biografice se găsesc în Prefaţa lucrării, scrisă de prof. dr. ing. Mircea Dimitrie Cazacu. (p. 2)

Din anul 1927, Dorin Pavel a fost profesor la diferite instituţii de învăţământ superior din Bucureşti, în special la Politehnică. (p. 3) Între 1924-1951 a fost şi inginer şef la U.D. Reşiţa pentru şantierele Bârzava, Nera, Semenic, Timiş şi Reşiţa. (p. 4) În calitate de cercetător ştiinţific a realizat deversorul lateral al modelului şi al castelului de echilibru de pe şantierul centralei Văliug, clapetele fluture pentru captarea Erugă în amonte de Reşiţa, turbinele Pelton şi Francis din centrala Crăinicel. (p. 4) A contribuit astfel din plin la electrificarea Banatului. (p. 4)

Ca inginer a participat la proiectarea sistemului complex al Bârzavei, Nerei, Semenicului, Goznei şi Timişului în 1942-1944, la proiectarea şi conducerea construirii primului baraj de anrocamente cu o înălţime de 60 m de la Văliug şi a turbinelor din centrala Crăinicel, în colaborare cu profesorul Aurel Bărglăzan de la Institutul Politehnic din Timişoara (1946-1951). (p. 5) După alte numeroase hidrocentrale proiectate şi în alte locuri din ţară, profesorul Dorin Pavel a murit în anul 1976. (p. 6)

În capitolul amintirilor intitulat Pe şantierele Reşiţei şi Zărneşti, Pavel menţiona: “Între 1942 şi finele 1943, fiind numai profesor şi având timp liber, Uzinele şi Domeniile Reşiţa «U.D.R.» m-au însărcinat cu elaborarea unui plan general de amenajare a apelor din regiunea aceea, deoarece lipseau apa şi energia electrică. Deseori se opreau furnalele şi laminoarele din lipsă de apă. Bârzava, un mic pârâiaş, aducea la secete abia 100-200 litri pe secundă, dar la viituri curgea apa pe străzi, laminoarele şi atelierele erau inundate, un metru de apă în anii 1897, 1912, 1913, 1932, 1941.” (p. 60) În consecinţă, el a elaborat un plan hidrotehnic general pentru a rezolva problema apei industriale şi a energiei electrice. Planul cuprindea trei noi lacuri de acumulare pe lângă cel vechi de la Breazova, o hidrocentrală nouă, refacerea centralelor Grebla şi Breazova, derivarea Nerei superioare spre Bârzava, ca şi a Timişului superior, prin pompare peste culmile Prislopului şi Semenicului către Bârzava. (p. 60)

În iarna anilor 1942-1943, el a început măsurările hidraulice şi topometrice împreună cu geodezul Hedbawny şi echipa acestuia pe văile Bârzavei, Nerei superioare şi Timişului cu afluentul Semenic. În acest timp era cazat la Vila Klaus (cota 750), “înconjurată de splendide păduri de brad şi de trei păstrăvării, de ale căror produse am beneficiat.” (p. 60) Primele recunoaşteri au fost făcute pe schiuri prin zăpada neatinsă de alţi oameni. Ei întâlneau cerbi şi căprioare, de care se puteau apropia până la 20 m. “Erau aceste animale superbe, aduse pe Bârzava, teritoriu rezervat Uzinelor şi Domeniilor Reşiţa încă de la înfiinţarea frontierei Reşiţa, cu peste două secole în urmă, continua Dorin Pavel. Vânatul lor era strict interzis şi păzit de pădurarii U.D. Reşiţa, care făceau exploatarea pădurilor şi flotarea lemnelor pe 60 km de jgheaburi spre Reşiţa. Numeroşi pădurari, locuind fiecare în alt canton în zona munţilor Semenic, Nera, Nergăniţa, Bârzava, Caraş etc., mi-au fost de mare folos la începerea studiilor. Aceşti pădurari bănăţeni, foarte isteţi, erau buni observatori ai naturii şi ai apelor.” (p. 60) În acest timp, el şi soţia sa erau serviţi la Vila Klaus cu păstrăvi şi vinuri alese din viile U.D.R.-ului de la Moldova Nouă, fapt care îl determina să afirme: “A fost cel mai frumos concediu din viaţa mea.” (p. 60)

El a revenit la Reşiţa în 1946, când directorul Carol Loncear (în realitate, acesta îşi ocupase postul după naţionalizarea din 1948) l-a angajat cu jumătate de normă pentru a detalia proiectele de execuţie şi a supraveghea construcţiile şi montajele din regia proprie a Reşiţei. I s-a dat mână liberă în aducerea de specialişti, şi astfel au sosit la Reşiţa inginerii Dragoş Bâlcu, şeful şantierelor, Radovan ca adjunct pe şantier, Florin Constantinescu pentru biroul de proiectare de la Văliug, V. Horbunuiev, N. Vasilescu, Spiridon, Roşu, E. Bucută, Costin, Jean Ilie, Costică Constantinescu, Bitang şi Creţa. (p. 62)

În anii 1947-1951 s-a construit barajul Gozna, cu un lac de 12 milioane mc, s-au extins canalele Semenic şi Gozna, centrala concentrând trei căderi diferite în aceeaşi sală de maşini: una de 77 m de la lacul Gozna, altele de 345 şi 475 m de pe versanţii nordic, respectiv sudic, ai Masivului Semenic şi Gozna. Ultima era cea mai înaltă din ţară până în anul 1976, când a fost depăşită de cea a Lotrului. S-au deviat 60% din debitele Nerei superioare prin două galerii şi canale betonate. (p. 62) Apoi s-au realizat, sub conducerea lui Florin Constantinescu, lacul Secul cu 15 milioane mc şi lacul Trei Ape cu 5 milioane mc, ultimul cu pompare spre Bârzava, trecând apele Timişului peste muntele Semenic spre Bârzava. (p. 62) “Acest mod de deviere originală a unui râu într-altul cu pompare şi recuperare energetică a fost modelul care ulterior a servit proiectării derivaţiilor prin pompare cu trei staţii pe Lotru şi una pe Sebeş”, aprecia Dorin Pavel. (p. 62) Dar condiţiile în care se lucrase în preajma Reşiţei în anii 1946-1947 au fost mult mai grele decât cele în care s-au construit hidrocentralele ulterioare din ţară: “Nu exista Ministerul energiei electrice, nici Institutele de proiectare, nici Întreprinderile de construcţii şi montaje hidroenergetice. Nu se găsea fier-beton, niciun fel de utilaje de construcţie, nu se putea în 1946 comanda din străinătate nimic. Şi totuşi lucrările au reuşit, ele funcţionează de aproape un sfert de secol, fără defecţiuni.” (p. 62-63) Între timp, acestea au depăşit jumătate de secol!

Fabrica de locomotive în 1926. Sursa: http://bwshots.blogspot.com/

Dorin Pavel şi echipa sa erau lăsaţi să lucreze autonom, fără a cere nicio aprobare. Când aveau vreo dificultate, telefonau lui Loncear şi se rezolva orice ar fi cerut. “Semnificativ pentru acest fost muncitor-sudor capabil a fost următorul eveniment. Sosisem dimineaţa la Reşiţa şi primul drum era la Fabrica de locomotive, unde se sudau conductele forţate Semenic de 700 mm diametru, care suportau presiunea maximă extraordinară de 75 de atmosfere. Erau gata primele tronsoane de câte zece metri fiecare. Supuse probei cu apă sub presiune, aproape fiecare tub avea undeva o pierdere de apă. Se sudau numai pe exterior. Imediat am rugat pe tovarăşul Loncear să vină să vadă. «Bine mă fraţi, sudorii mei, nu vă e ruşine…, ziceţi că în cei 700 mm nu puteţi intra cu sudura, ia aduceţi un ventilator.» Cât era de lung, dar zvelt, a trecut prin cei zece metri sudând cusăturile interioare. Pus la probă, tubul era etanş. «Vedeţi că merge?… Dacă faceţi tot lotul de 3,5 km la fel, vă dau 40.000 lei primă.» Erau şapte sudori şi au primit prompt banii.” (p. 63)

După trecerea Reşiţei sub controlul Sovromurilor, noul director sovietic al uzinelor se numea Simonenko. Acesta, vizitând şantierul, “s-a supărat văzând că noi căptuşeam barajul de anrocamente dinspre apă cu foi de tablă. «La noi se pune argilă», spunea răstit, crezând că sunt subalternul său, şi voia să-mi dea lecţii. Am răspuns respectuos dar ferm că sunt profesor al Politehnicii, proiectantul şi supraveghetorul calităţii lucrărilor. Că dacă poate, din acel moment să preia comanda şi să mă degajeze pe mine de răspundere. Aflând că la sute de kilometri distanţă nu se găseşte argilă bună ca mască sau miez de baraj, că foile de tablă sunt cele refuzate chiar de comisia de recepţie sovietică ca având prea mult cupru, deci ca tole erau inoxidabile, şi că acestea ca fier vechi, destinat retopirii, costau de cinci ori mai puţin decât o mască de beton armat, în fine că nu existau atunci cimenturi pentru baraje, s-a lămurit. M-a rugat să-i scuz intervenţia şi să termin lucrarea.” (p. 63)

Totul a fost construit fie la Reşiţa, fie chiar în atelierele şantierului de la Văliug: două turbine Francis, două Pelton, patru generatoare, transformatoare electrice, aparataj electric în centrală, în staţia de transformare, vane, stavile, macarale, foreze de făcut injecţii cu ciment, planuri înclinate etc. “După începerea realizării planurilor de electrificare, toate acestea se comandau în străinătate, în Cehoslovacia şi U.R.S.S., iar durata lucrărilor era dublă, menţiona mai departe Dorin Pavel. Echipamentele construite la Reşiţa pentru amenajările Văliug au funcţionat fără defecte timp de 23 ani, la data când scriu aceste amintiri, ceea ce nu a fost cazul totdeauna cu echipamentele de la Bicaz, Sadu şi Moreni, provenite din import.” (p. 63) Pentru toate aceste activităţi remarcabile au primit Premiul de Stat: Dorin Pavel, Bâlcu, Constantinescu şi inginerul Andrei Berzanescu.

Atunci când şantierul Văliug a fost vizitat de membrii guvernului, Loncear, care avea vârsta abia în jur de 30 de ani, a spus: “şi toate aceste lucrări frumoase le executăm noi, tinerii sub 30 ani.” La care Chivu Stoica i-a mulţumit în numele guvernului, însă i-a atras atenţia privind spre Pavel, care avea aproape 50 de ani: “să nu uitaţi de experienţa şi munca creatoare a celor mai vârstnici.” (p. 64) Când au fost montate turbinele şi generatoarele în sala maşinilor de la Crăinicel, Dorin Pavel venea pe şantier de câte două-trei ori pe săptămână. Între timp, aceasta fusese pusă sub pază militară. Când să intre în centrală, un ostaş a strigat la el, necunoscându-l: “Stai!” A venit şi un locotenent tânăr care l-a legitimat, cerându-i aprobare de la Comandamentul militar din Reşiţa, ceea ce evident nu avea. Pavel i-a spus: “Bine tovarăşe, eu sunt cel care am proiectat şi supraveghez tehnic toate lucrările. Dacă nu mă lăsaţi să intru în centrală, vei prelua dumneata acest rol.” Între timp au sosit acolo şi inginerii de pe şantier, care i-au şoptit ceva ofiţerului, care a fugit după Pavel ca să îşi ceară iertare. (p. 64)

După ce lucrările au luat sfârşit, a apărut un roman al scriitorului Nicolae Jianu, intitulat Cumpăna luminilor. Acesta stătuse anonim printre cei de pe şantier şi descria în roman tot ce văzuse acolo. Pavel s-a putut recunoaşte uşor în personajul “profesorul Pralea”, care le spunea astfel însoţitorilor săi: “Prieteni, jos pălăriile, intrăm în biserică, pentru noi sala maşinilor este o biserică.” (p. 64)

Peste nişte ani, Dorin Pavel a vizitat împreună cu studenţii săi canalul Gozna, găsindu-l pe barajistul tânăr de acolo curăţând frunzele din camera de încărcare. Pe canalul lung de 12 km veneau toamna multe frunze. Pavel a închis unele vane şi a deschis altele, iar frunzele au pornit pe un jgheab, anume proiectat cu spălare automată. Mirat, barajistul a învăţat şi el rapid manevrele care îl scuteau de mult efort. El şi-a dat seama prin aceasta că Pavel era cel care inventase acele vane. În consecinţă, l-a invitat la o damigeană mare de rachiu, la care au luat parte şi studenţii. (p. 65)

Mai târziu a fost construit după planul său iniţial şi barajul “cu rosturi lărgite” de la Secul, care “era o acumulare ciudată.” Prin orificii speciale, lacul reţinea permanent doar 8 milioane mc de apă, iar tranşa de deasupra, de 7 milioane mc, era goală tot timpul, în afara cazurilor sosirii unei viituri. În concluzie: “Reşiţa fusese inundată cam de 15 ori în 200 ani de existenţă, însă la inundaţia din 1970 oraşul şi uzinele Reşiţa nu au suferit. La fel s-a mai realizat la Teliuc pentru Hunedoara o acumulare de aceasta, însă mai mare, şi nici Hunedoara nu a mai fost inundată.” (p. 65)

Lacul Trei Ape a fost realizat tot după planul său iniţial, deoarece lucrările terminate în 1951 asigurau debite minime de 1.600 litri/secundă, iar sporirea capacităţii noilor furnale cerea 2.400 l/s. Lacul de 5 milioane mc s-a realizat la confluenţa a trei afluenţi ai Timişului superior. O staţie de pompare ridica apa cu 190 m spre canalul şi rezervorul Semenic. (p. 65) De acolo cădea prin turbinele centralelor Crăinicel, Breazova şi Grebla, care totalizau 760 m. După modelul acestui “transformator hidroenergetic”, primul din ţară, s-au mai instalat altele pe Lotru şi Sebeş. “Nu pot încheia capitolul Bârzavei fără nostalgia unei munci entuziaste a tuturor colaboratorilor care au creat o şcoală a hidroelectrificării. Mai erau şi condiţiile materiale favorabile oferite de Reşiţa pentru colaborarea mea. De două, trei ori lunar fiind pe şantier, la reîntoarcere duceam un geamantan cu bunătăţi la Bucureşti şi cititorii îşi amintesc ce criză alimentară a fost în primii ani după război.” (p. 65)

Acestea au fost în linii mari, cu unele adăugiri iniţial scoase din manuscris, conţinute în capitolul Unele amintiri eliminate din manuscris (p. 96-98), impresiile lui Dorin Pavel despre Reşiţa acelor ani, despre oamenii ei şi despre natura înconjurătoare. Nişte impresii care l-au marcat profund pe specialistul implicat ulterior în atâtea alte mari lucrări, dar care a păstrat neşterse amintirile sale de aici. Probabil că, desfăşurându-şi încă din tinereţe primele lucrări în mediul industrial reşiţean, Dorin Pavel, pe lângă marile sale contribuţii aduse dezvoltării zonei, a împrumutat la rândul său ceva din specificul spiritului întâlnit aici. Colaborarea a fost foarte favorabilă ambelor părţi, astfel încât Dorin Pavel a păstrat o amintire neştearsă Reşiţei, iar Reşiţa, la rândul ei, ar trebui să cunoască mai bine realizările acestui “părinte” de excepţie al barajelor din Masivul Semenic.

*Caietele de amintiri ale profesorului Dorin Pavel. A patra Conferinţă a hidroenergeticienilor din România, 26-27 mai 2006, Bucureşti, 101 p.

Lucrarea lui Dorin Pavel poate fi citită integral aici.

Mircea Rusnac – Pe urmele căii ferate Reşiţa-Lindenfeld-Delineşti

17 noiembrie 2010

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, pe domeniile Societăţii St.E.G. au fost construite numeroase căi ferate uzinale, cu ecartament îngust, care străbăteau regiunile muntoase şi făceau legătura între diferitele centre industriale şi miniere ale acesteia. Una dintre cele mai interesante dintre acestea, şi printre cele mai puţin cunoscute astăzi, lega Reşiţa de zăcămintele de la Delineşti, pe un traseu care trecea prin apropierea satului Lindenfeld.

Conform lui Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 40, la Delineşti se extrăgea minereu de feromangan pentru utilizarea în uzinele reşiţene, cu un conţinut de 5-20% fier şi 26% mangan. Exploatarea acestuia era făcută “pe la suprafaţă în formă de pungi”, având o producţie anuală cuprinsă între 3.000 şi 6.000 t.

Fotografii de colonel (r) de Poliţie Gheorghe Popoviciu

Transportarea acestui minereu se făcea cu ajutorul unei căi ferate silvice cu o lungime de 27 km până la Podul Secul, actualmente în dreptul barajului de acumulare Secul. Acolo era descărcat în nişte compartimente cu plan înclinat, de unde se reîncărca în vagoanele uzinale care le transportau mai departe, pe o distanţă de circa 7 km, până la Reşiţa.

În alt loc (p. 57 a aceleiaşi lucrări), Ion Păsărică preciza faptul că linia “Podul Secul – Tâlva Bobului” a fost construită în anul 1911, având un ecartament de 700 mm şi servind la transportarea produselor forestiere şi a minereurilor de la Delineşti până la Podul Secul. Tracţiunea era efectuată cu ajutorul a două locomotive, care utilizau 31 de vagoane, dintre care 5 erau vagoane speciale pentru minereuri. Toate aceste locomotive şi vagoane fuseseră fabricate la Reşiţa. Calea ferată necesita un personal format din doi funcţionari şi 34 de lucrători, iar din 1934 ea fusese luată în exploatare de către Căile Ferate Uzinale.

Această cale ferată trecea printr-o regiune muntoasă de o rară frumuseţe, pentru construirea sa fiind folosite cele mai moderne mijloace tehnice ale acelui timp. Străbătând pădurile Masivului Semenic, brăzdate de numeroase cursuri de apă, ea avea terasamentul de multe ori săpat în stâncă, incluzând poduri şi tuneluri şi având multe serpentine, curbe şi viaducte. Dezafectată din păcate în anii 1950, acum traseul ei este extrem de dificil de refăcut pe teren. Însă într-o perioadă de aproape jumătate de secol, ea a fost intens folosită în scopuri industriale. În 1935, Ion Păsărică scria despre ea la timpul prezent, semn că încă era în exploatare. După cum îşi amintea mama lui Robert Babiak, care pe atunci locuia în Lindenfeld, şi în anii 1940 trenurile mai circulau, însă linia trecea la o oarecare distanţă de sat. Pentru a ajunge la ea, sătenii coborau pe sub culmea Cireşna în valea pârâului Groposu, luând trenul în dreptul cantonului silvic cu acelaşi nume.

Cu aproximaţie, traseul acestei căi ferate era următorul: ea pornea din dreptul actualului baraj Secul, urmând în amonte cursul Bârzavei pe fundul lacului de acumulare. De acolo, potrivit lui Robert Babiak, aceasta continua pe valea pârâului Groposu, în direcţia nord, apoi cu probabilitate de-a lungul văii Pogănişului ajungea în preajma Delineştiului (la Tâlva Bobului).

În ziua de 2 octombrie 2010, împreună cu colonelul (r) de Poliţie Gheorghe Popoviciu şi cu Adrian Drăgan, am încercat să refacem o parte a traseului fostei linii ferate. Am început drumeţia din dreptul hotelului “Turist”, traversând Bârzava şi urcând un deal abrupt până am descoperit vechiul terasament. Acesta, fiind săpat în masivul stâncos, este încă uşor identificabil, în ciuda vegetaţiei bogate care l-a invadat în timp. Din cauza plantelor agăţătoare, sub care se află un strat gros de frunze uscate şi uneori noroi produs de scurgerile de apă de pe înălţimile din vecinătate, marcat din loc în loc de trunchiuri de copaci răsturnaţi, este însă foarte greu de parcurs cu piciorul. Din acest motiv, ne-am deplasat cu mare dificultate, parcurgând nu mai mult de 1-2 km, până la un tunel foarte bine conservat. Acesta, cu o lungime de 48 m, a fost construit într-o curbă şi impecabil tencuit în interior, după cum se poate vedea şi acum. Pe întreaga distanţă parcursă, şinele metalice lipseau cu desăvârşire, la fel ca şi aproape toate traversele din lemn. Doar în câteva locuri am putut vedea unele dintre acestea din urmă, distruse de timp şi de umezeală, precum şi o bornă kilometrică din piatră către marginea abruptă.

Conform lui Gheorghe Popoviciu, care ne-a fost un foarte bun ghid şi în această excursie, la o distanţă nu prea mare din acel loc se mai află încă un tunel, lângă cantonul silvic de la Tâlva Câmpului, care se păstrează într-o stare la fel de bună ca şi acesta. Aşadar, infrastructura căii ferate încă există în munţii Banatului. Un tren turistic prin mijlocul acelor peisaje splendide ar putea constitui desigur o mare atracţie pentru toţi iubitorii naturii.

Mircea Rusnac – Satul tirolezilor din Banat

10 noiembrie 2010

În anul 1809, locuitorii regiunii Tirol din Austria s-au răsculat împotriva ocupaţiei bavareze, impuse de către Napoleon după victoria obţinută la 2 decembrie 1805 asupra Austriei la Austerlitz. Conduşi de hangiul Andreas Hofer, ei au trebuit să dea piept atât cu bavarezii, care stăpâneau în mod formal regiunea, cât şi cu trupele franceze ale mareşalului Lefebvre. Răscoala a fost înfrântă, iar Andreas Hofer împuşcat. Supuşi în continuare unei crunte reprimări din partea francezilor şi a aliaţilor lor bavarezi, numeroşi participanţi la răscoală au fost nevoiţi să recurgă la soluţia emigrării de pe pământurile lor. Ei s-au adresat în acest sens împăratului austriac Francisc I, care le-a permis să se stabilească în Banat.

Ajunşi la Viena, cei care au ales să emigreze au primit paşapoarte şi câte 50 de florini, deplasându-se apoi în Banat în trei grupuri, aflate în general sub conducerea unor foşti lideri ai răscoalei. Astfel, primul grup a sosit în vara anului 1810, venind cu vaporul pe Dunăre, Tisa şi Bega, sub conducerea lui Joseph Speckbacher, care fusese numărul 2 al răscoalei după Andreas Hofer, şi a cumnatului lui Hofer, Peter Thalguter. Cele 25 de familii tiroleze ajunse atunci în Banatul timişan au refuzat iniţial două oferte de a se aşeza în câmpie, preferând un teren muntos, aşa cum fuseseră obişnuite să trăiască înainte. Din acest motiv au ales o fâşie de teren situată între localităţile Fizeş şi Doclin, obţinând şi aprobarea de a se aşeza acolo din partea Administraţiei Camerale. Noii veniţi au fost instalaţi la început în Fizeş, iar din august 1810 a pornit construirea primelor case pe locul stabilit pentru familiile lor.

Tirol în 2010

În septembrie 1810 a sosit în Banat şi un al doilea grup de refugiaţi tirolezi, compus din 16 persoane, sub conducerea lui Jeremias Eisenstecken. În aceeaşi lună ei se aflau la Timişoara, unde au fost ajutaţi cu câte 30 de creiţari şi o măsură de pâine sau cu jumătate de măsură de grâu zilnic şi cu câte 70-75 de florini pentru a-şi putea cumpăra haine şi ustensile casnice. Iar în primăvara lui 1811 a ajuns şi cel de-al treilea grup, sub conducerea preotului Johann Mathias Stuefer. Componenţii săi au fost adăpostiţi în Măureni până la terminarea caselor de care aveau nevoie.

2010

Noua localitate care se ridica a fost numită la început Tiroler Dorf (Satul Tirol), apoi Tiroler Treue (Credinţa Tirolului), Neu-Tirol (Tirolul Nou) şi Tyrol. Printr-o decizie a autorităţilor din 16 septembrie 1812, numele coloniei a fost stabilit Königsgnad (Bunăvoinţa Regelui), iar inaugurarea noii localităţi, care număra pe atunci 30 de case, a avut loc la 29 septembrie 1812. Printr-o patentă oficială, noii veniţi au fost împroprietăriţi, primind şi alimente, porumb şi orz pentru semănat şi lemne de foc la preţuri avantajoase. Pentru prima dată ei au arat pământul în 1811, cea dintâi recoltă fiindu-le lăsată în întregime. Iar până în anul 1814 au fost ridicate 56 de case, cu anexele gospodăreşti necesare, precum şi şcoală, farmacie, brutărie, fierărie, atelier pentru reparat căruţe, depozit de mărfuri etc. Localitatea astfel întemeiată a început să facă primii ei paşi.

Croitoria lui Johann Kepl

În documentarea pentru schiţarea istoriei acestui sat bănăţean ne-am folosit de articolul publicat de Rudolf Gräf în Magazin istoric, nr. 11/1988, p. 22, intitulat Răscoala lui Andreas Hofer şi ecourile ei în Banat, şi de cartea lui Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995. Însă cele mai multe informaţii le-am căpătat în mod direct de la Günther Friedmann, originar chiar din satul Tirol şi locuind acum în Germania, care pregăteşte o monografie a acestei localităţi bănăţene. Îi mulţumim şi pe această cale pentru amabilitatea cu care ni le-a pus la dispoziţie.

Primii ani au fost dificili, mulţi locuitori murind din cauza diferitelor boli existente în regiune. Tirolezii nici nu s-au putut adapta la noile condiţii de viaţă, părăsind satul încetul cu încetul, cu începere deja din anul 1813. După înfrângerea lui Napoleon şi revenirea regiunii Tirol sub autoritatea Austriei, majoritatea lor s-au reîntors în locurile de baştină. În 1818, preotul Stuefer a primit oferta de a se aşeza la Timişoara. Cei plecaţi acolo împreună cu el au format Strada Tirolezilor din cartierul Elisabetin, azi Strada Ciprian Porumbescu. La începutul secolului al XX-lea, în satul Tirol mai exista numai familia Zauner, care se trăgea din coloniştii care au întemeiat localitatea.

Magazinul Josefinei Friedmann

Astfel, dacă în 1812 fuseseră 87 de familii în noul sat, acesta era în pericol acum să dispară. Prin urmare, printr-o decizie a Curţii de la Viena din 16 iulie 1818, s-a admis ca în locul lor să se poată aşeza şi alţi locuitori. În consecinţă, la Königsgnad au venit în 1823 colonişti din Boemia şi Bavaria, în 1828 craşoveni din satele Rafnic şi Iabalcea, iar în 1848 slovaci din Ungaria de sus. Viaţa localităţii a putut continua datorită acestor nou veniţi. De la 1 ianuarie 1855, ea a fost inclusă în domeniile St.E.G., puternica Societate care a pătruns în zona muntoasă a Banatului.

Satul, care a fost redenumit Királykegye în 1888 şi Tirol în 1927, a dispus încă din 1810 de un notariat. Prima biserică, o capelă, a fost în hambarul comunal în primăvara anului 1814. Actuala biserică romano-catolică a fost construită între anii 1847-1850, iar în 1896 s-a amenajat parcul din jurul său. De parohia Tirol aparţineau şi filialele: Biniş, Brezon, Doclin, Ferendia, Forotic, Surduc, Berzovia şi Fizeş.

Clasă de şcoală în 1938

Şcoala comunală a existat în perioada 1814-1908, din 1909 ea intrând în posesia statului. Primul dascăl, Christoph Wattmann, a venit din Dognecea, activând o lungă perioadă, din septembrie 1814 până în septembrie 1856. El era şi instructorul primei formaţii muzicale din sat, înfiinţată în 1814, până în 1848, perioadă în care aceasta a avut permanent 10-12 membri. Primul cor s-a constituit mai târziu, în 1888, fiind dirijat până în 1892 de Johann Brück.

Formaţie muzicală la Kirchweih (12 septembrie 1967)

Günther Friedmann ne-a făcut cunoscute şi unele ocupaţii tradiţionale ale locuitorilor satului Tirol. Una dintre acestea a fost creşterea viermilor de mătase, care s-a practicat din momentul întemeierii localităţii. Mărturie stă un dud bătrân care a existat în curtea Primăriei şi care se presupune că a fost plantat încă de primii colonişti tirolezi. Mai târziu, sericicultura a luat amploare, Eduard Spilka fiind primul locuitor care s-a ocupat cu exploatarea mătasei în anii 1852-1861. De asemenea, creşterea albinelor a fost începută de către învăţătorul Andreas Mahler în anii 1870, fiind practicată intens până astăzi.

Din 1909, prin Tirol trece şi calea ferată Oraviţa-Reşiţa, care a fost finalizată după 16 ani de construcţie. În 1910 a fost plantată o întreagă alee de salcâmi. Însă activitatea care a făcut cel mai bine cunoscut Tirolul în Banat şi nu numai este creşterea viţei de vie. Dintr-un protocol încheiat în anul 1810 rezultă că deja primilor sosiţi le-au fost repartizate terenuri pentru plantarea viei, semn că această ocupaţie fusese practicată de ei şi până atunci. Situaţia se poate explica prin faptul că în rândurile coloniştilor se aflau şi refugiaţi din Tirolul de sud, care astăzi aparţine Italiei, şi unde creşterea viţei de vie era foarte răspândită. Mai târziu, în timpul U.D.R.-ului (anii 1930-1940), a fost construită cunoscuta cramă din Tirol, existentă şi astăzi. Confiscată de stat în timpul colectivizării, podgoria din Tirol avea în perioada comunistă o suprafaţă totală de 437 ha. Tirolul a continuat să rămână una dintre cele mai cunoscute mărci de vinuri din Banat.

Crama în 2010

Satul mai deţinea în trecut o măcelărie, o tâmplărie, o fierărie şi chiar şi o bancă. Viaţa locuitorilor a cunoscut de-a lungul timpului numeroase evenimente care au rămas în memoria satului. Astfel, în 1813 au avut loc mari inundaţii. În anii 1895-1900, unii locuitori au plecat în Statele Unite, în căutarea unei vieţi mai bune. Doar puţini s-au mai întors. Tot la sfârşitul secolului al XIX-lea, întreaga plantaţie de viţă de vie a fost distrusă de filoxeră, însă ea a fost refăcută deja înaintea începerii primului război mondial. În anii 1920 au fost înfiinţate noi formaţii de cor şi de teatru, care au participat la întrecerile din regiune. Un asemenea festival a fost organizat chiar la Tirol în 1934.

Grupă de dans în 1950

Primii ani ai perioadei comuniste au lovit puternic localitatea. Toate bunurile oamenilor au fost luate în proprietatea statului. În 1945, mulţi locuitori au fost deportaţi în Uniunea Sovietică, iar în 1951 în Bărăgan. Ulterior, au început să plece în Germania. Acum în Tirol mai există extrem de puţini germani. În locul celor plecaţi au venit alţi locuitori, iar satul nu mai seamănă cu cel de dinainte. El a cunoscut astfel o evoluţie conformă contextului general al regiunii, cu puţine suişuri şi multe coborâşuri. Însăşi situaţia actuală a podgoriei este mai mult decât edificatoare. La aproape două secole de la înfiinţarea sa, satul Tirol aşteaptă încă o renaştere a frumoaselor sale tradiţii.

Echipă de fotbal în 1960

Alte imagini cu satul Tirol pot fi vizionate aici.

Mircea Rusnac – Un exemplu din vecini: promovarea tradiţiei industriale hunedorene

5 noiembrie 2010

Canton 1 Zlaşti

Am aflat recent despre strădaniile unui grup de tineri hunedoreni de a pune în valoare cu ajutorul Internetului trecutul istoric al regiunii lor, atât de apropiată de Banatul nostru. Impulsionaţi de Rudolf Hanzelik, aceştia au creat numeroase bloguri menite a nu face uitate principalele centre industriale ale unei zone foarte puternice cândva din acest punct de vedere, ca şi legăturile existente între ele. În multe privinţe situaţia este asemănătoare cu cea a regiunii montane bănăţene şi de aceea vom menţiona câteva aspecte în care preocupările noastre coincid.

Un blog foarte important este dedicat mocăniţei, cum se spune pe la ei căii ferate înguste care făcea legătura până nu demult între Hunedoara şi mina de la Ghelari. După cum se descriu autorii: “Suntem un grup de tineri nostalgici ai mocăniţei din Hunedoara. Nu vrem ca amintirea mocăniţei să moară.” Iar despre obiectivul lor se precizează: “Această linie ferată spectaculoasă ar fi ideală pentru susţinerea turismului într-o zonă cu o mare rată a şomajului… Se poate combina cu o vizită la Castelul Corvinilor – cel mai spectaculos castel din România -, situat chiar lângă depoul principal.”

Datele istorice ale construirii acestei căi ferate ar fi pe scurt următoarele: între 1859-1866 a fost săpat un tunel de 600 m, care lega mina subterană de la Ghelari cu valea Retişoarei. În 1871 linia a fost extinsă până la furnalul de la Govăjdia. Din 1882 începând construirea uzinelor de fier de la Hunedoara, în 1884 a fost pus în funcţiune un funicular între Hunedoara şi Ghelari.

În 1897 începea să se construiască “prima cale ferată minieră din Ardeal”, cea dintre Retişoara şi Hunedoara, iar din 1899 s-a făcut şi extensia de cale ferată îngustă dintre Govăjdia şi Hunedoara. Linia trecea peste valea Zlaştiului, prin tunelul Căţănaş în lungime de 747 m şi prin valea Govăjdiei, urcând apoi la Retişoara. Ea avea un ecartament de 760 mm şi patru gări: Gara mică Hunedoara, gara Govăjdia, gara deviatoare de la Nădrab şi gara finală de la Retişoara. Străbătea pe traseul ei trei tuneluri şi mai multe poduri metalice. “Această linie a contribuit la dezvoltarea spectaculoasă a furnalului de la Govăjdia, respectiv Uzinele de Fier din Hunedoara, şi a adus un plus de valoare a zonei Hunedoarei, Govăjdiei şi Ghelariului.” A fost inaugurată la 29 septembrie 1900, funcţionând exact 100 de ani. De remarcat faptul că a supravieţuit mult mai mult timp decât liniile ferate înguste bănăţene, fiind desfiinţată totuşi în anii 2000-2001, “din raţiuni economice, fără a se ţine cont de valoarea ei turistică.”

Deşi în ultimii ani elementele metalice ale liniei hunedorene, ca şi vechile locomotive, au dispărut la fier vechi, traseul acesteia este bine cunoscut şi acum, pe când în munţii Banatului abia suntem în stadiul recunoaşterii vechilor rute, desfiinţate în anii 1950-1960. Blogul conţine imagini semnificative ale zonei pitoreşti în care circula mocăniţa şi chiar o petiţie lansată pentru o necesară reconstruire a acestei linii.

Grupul lui Rudolf Hanzelik mai administrează şi alte bloguri, dedicate unităţilor industriale hunedorene. Unul se ocupă de furnalul de la Govăjdia, iar altele de combinatele siderurgice de la Hunedoara şi Călan, precum şi de minele de la Teliuc şi Ghelari şi de zona şi lacul Cinciş. Însă blogul principal rămâne cel consacrat mocăniţei, acesta având şi variante în limbile engleză şi maghiară.

În acest fel îşi promovează tinerii hunedoreni obiectivele industriale şi istorice. Exemplul lor poate să fie unul pozitiv şi pentru noi, deoarece şi Banatul dispune de numeroase vestigii asemănătoare, care încă nu se bucură de popularizarea necesară. Chiar dacă o refacere a vechilor obiective industriale, cel puţin în vederea unei valorificări din punct de vedere turistic, este puţin probabilă în această perioadă aridă, trebuie ca măcar amintirea lor să fie conservată cât mai bine pe moment, în speranţa venirii unor vremuri mai bune. În acest scop, o cunoaştere reciprocă a preocupărilor comune din Hunedoara şi din Banat şi chiar susţinerea obiectivelor pe care le promovăm sunt necesare în ideea renaşterii ulterioare a regiunilor noastre.

Mircea Rusnac – Amintirile unei foste locuitoare din Lindenfeld

28 octombrie 2010

Pagină din lucrarea lui Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat, Armin Vaas Verlag, 1991

Continuăm “serialul” nostru despre Lindenfeld prin publicarea amintirilor fostei locuitoare a satului, Maria Wesselak, actualmente domiciliată în Germania. Şi rândurile de mai jos vin să evoce momente ale trecutului acestei localităţi, din care astăzi au rămas doar numele şi amintirea. Ele fac referire la condiţiile foarte grele în care au trăit şi au muncit pemii din Lindenfeld, lipsa legăturilor de transport şi comunicaţie cu alte localităţi, dificultatea instruirii şcolare. Oamenii de acolo duceau o viaţă cu adevărat aspră. În aceste condiţii, este explicabilă într-un fel părăsirea satului, deşi este păcat că s-au pierdut astfel roadele unei activităţi de peste 150 de ani. Numai o modernizare obligatorie a căilor de transport către Lindenfeld ar putea grăbi reintrarea acestuia într-un contact nemijlocit cu restul lumii. Aşadar, îi vom da cuvântul în continuare Mariei Wesselak, căreia îi mulţumim şi pe această cale:

“Satul Lindenfeld a fost întemeiat în 1828 în condiţii dificile. A supravieţuit unor vremuri grele, dar ceea ce a provocat descompunerea sa a fost, după părerea mea, faptul că satului nu i s-a construit niciodată o şosea de acces. De multe ori s-au făcut demersuri în acest sens pe lângă autorităţi, dar în tot timpul cât satul a mai fost locuit nu s-a întâmplat nimic.

Roadele strânse au început şi ele să fie tot mai sărăcăcioase, aşa încât oamenii abia mai puteau trăi de pe urma lor.

În sat se putea ajunge doar pe jos sau cu căruţa trasă de cai, pe un drum neamenajat. Bărbaţii, dar şi multe femei, lucrau în silvicultură (tăiatul şi reînsămânţatul copacilor din pădure). Aceste lucrări se făceau aproape în exclusivitate iarna, vara fiind ocupaţi cu lucrările pe ogoarele (loturile de pământ) proprii. Banii câştigaţi ajungeau doar pentru lucrurile esenţiale.

Unii bărbaţi tineri şi-au căutat locuri de muncă în Caransebeş. Din cauza lipsei căii de acces, transportul era dificil: un autobuz circula până la poalele dealului (Unternberg, aşa numeau oamenii locul, pe drumul forestier Poiana-Lindenfeld). De acolo, muncitorii trebuiau să mai urce panta abruptă, pe poteca neamenajată, timp de 30-45 de minute până în sat.

Tinerii erau lipsiţi de şanse de viitor, se învăţa într-o clasă simultană I-IV, condusă de un singur dascăl, care mai avea şi sarcina de a-i învăţa pe copii limba română, lucru dificil, deoarece acasă vorbeau doar germana, părinţii lor necunoscând româna.

Contactul cu celelalte sate era aproape inexistent. Pe de o parte, sătenii nu aveau timpul necesar, pe de alta le lipseau posibilităţile de transport. La anumite festivităţi, erau vizitaţi de rude sau prieteni, de cunoscuţi din Reşiţa, Caransebeş sau din satele româneşti cu care mai erau în legături (schimburi de mărfuri).

Cumpărăturile necesare se făceau tot pe jos sau cu căruţa, durând o zi întreagă. Instalaţii de apă potabilă nu au existat până în anii 70, când fiecare familie, după posibilităţile financiare, a primit un racord la poartă sau în casă, cu un robinet deasupra unui lighean.

Curentul electric era produs de un generator local, care funcţiona însă doar dimineaţa si seara, câte 1-3 ore. Aceste condiţii grele de trai i-au determinat în cele din urmă pe oameni să părăsească satul. Sătui de atâtea nevoi, voiau să trăiască şi ei o viaţă mai bună, ca şi cei din vecinătatea lor. Astfel, unii după alţii au început sa părăsească Lindenfeldul, deîndată ce li se oferea prilejul. Cei mai mulţi dintre ei s-au stabilit la Caransebeş, Gărâna, Reşiţa, iar după 1990 au emigrat în Germania.”

Îi mulţumim şi lui Robert Babiak pentru traducerea efectuată.

Mircea Rusnac – Inundaţii la Reşiţa de-a lungul timpului

22 octombrie 2010

Locul unde au fost amplasate de la început uzinele reşiţene şi noua aşezare Reşiţa Montană, născută în 1771, era unul foarte expus capriciilor climatice. Pentru acţionarea roţilor hidraulice ale ciocanelor şi ale suflantelor era nevoie de o cădere de apă considerabilă, acesta fiind şi unul dintre principalele motive pentru care Curtea din Viena a preferat Reşiţa Bocşei, unde cursul Bârzavei era mult mai lent. În zona viitoarei Reşiţe Montane, valea Bârzavei avea un traseu foarte capricios, în funcţie de evoluţiile meteorologice şi de scurgerile de apă de pe dealurile înconjurătoare şi din Munţii Semenicului. Întreaga vale era brăzdată de braţe ale Bârzavei, bălţi, noroaie şi mlaştini, extrem de nesănătoase şi chiar potrivnice ducerii unui trai normal. De aceea, în perioada anilor 1769-1771, cât a durat construirea uzinei, numeroşi lucrători s-au îmbolnăvit din cauza aerului nesănătos al mlaştinilor şi a insectelor care mişunau pe acolo.

Mai mult decât atât, chiar în ajunul inaugurării cu fast a furnalelor, la 3 iulie 1771, apele păreau să fi creat noi probleme, aşa cum rezulta chiar din procesul-verbal încheiat în acea zi, care menţiona faptul că: “Sub oblăduirea lui Dumnezeu, acestea funcţionează constant atât de bine, cum doar ţi-o poţi dori, şi, în ciuda multelor şi marilor ape care se constată aici, nu s-a întâmplat şi nu se observă nici urmă de avariere.” De altfel, furnalele au şi fost amplasate, ca măsură de precauţie, pe un platou aflat mult deasupra nivelului văii Bârzavei, loc care a rămas acelaşi până acum.

Tot din cauza revărsărilor Bârzavei, prima stradă a Reşiţei Montane, devenită în timp strada principală a oraşului vechi, astăzi Str. Paul Iorgovici, a fost trasată imediat în vecinătatea furnalelor, stânjenind dezvoltarea spaţială ulterioară a uzinei. În acel moment, Bârzava trecea chiar prin spatele caselor. Chiar dacă în 1783 cursul râului a fost în sfârşit regularizat, datorită amenajării sale pentru plutărit, fiind strămutat la poalele dealurilor din partea opusă uzinei, când aceasta a început, după 1840, să îşi extindă teritoriul prin construirea laminoarelor şi apoi a fabricii de maşini, a fost nevoită să le ridice în alte locuri, astfel încât până astăzi ele au rămas separate tocmai de către strada principală a oraşului.

Şi în anii următori, chiar dacă Bârzava are în perimetrul Reşiţei cursul regularizat şi canalizat, au mai avut loc numeroase inundaţii datorate precipitaţiilor abundente şi marilor cantităţi de ape scurse de pe înălţimile din jur. Conform lui Anton Schulz, cele mai devastatoare au avut loc în anul 1912, încât Poşta ungară a recurs la emiterea unei serii de timbre, apărute în anul următor, pentru ajutorarea sinistraţilor din Caraş-Severin. Sunt, de asemenea, încă proaspete în amintirea noastră marile revărsări din 1997 şi 2005, când întreaga Reşiţă părea acoperită de apele furioase. Însă fenomene aproape identice s-au succedat destul de des din 1771 şi până astăzi. Un exemplu elocvent îl reprezintă inundaţiile surprinse în câteva fotografii provenind din colecţia familiei Balint şi descoperite pe http://bwshots.blogspot.com. Imaginea vechilor străzi ale oraşului este asemănătoare cu ceea ce am văzut şi noi înşine, astfel încât putem concluziona că indiferent de epoca istorică în care s-au produs, aceste inundaţii au fost la fel de violente şi la fel de dăunătoare. Asemenea fenomene naturale au însă şi ele rolul lor în istorie şi de aceea merită cunoscute, în măsura în care mărturiile trecutului ne permit acest lucru.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 64 other followers