Archive for the ‘Rezistenţa anticomunistă’ Category

Mircea Rusnac – O lucrare despre mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului

8 iulie 2012

Preotul profesor Petrică Zamela din Valea Almăjului şi-a publicat în 2011, cu susţinerea Episcopiei Caransebeşului, teza de doctorat consacrată mitropolitului Banatului Vasile Lăzărescu, cel căruia i se datorează repunerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.* Născut în 1894 la Jadani (Corneşti), Vasile Lăzărescu a studiat teologia la Cernăuţi şi Arad, filosofia şi pedagogia la Budapesta şi Viena. (p. 23) Din 1920 a fost doctor în teologie la Universitatea din Cernăuţi.

În continuare a activat ca profesor la Academiile Teologice din Sibiu şi Oradea, fiind hirotonit la 31 decembrie 1933 ca episcop al Caransebeşului. În 1939, după multe eforturi depuse de Biserica bănăţeană, a fost reactivată Episcopia Timişoarei, prin mutarea sediului de la Caransebeş. Primul ierarh al acesteia a fost Vasile Lăzărescu, recunoscut abia în 1941. (p. 63) El a avut un rol esenţial în construirea monumentalei catedrale mitropolitane, iar în perioada celui de-al doilea război mondial a găzduit la Timişoara Academia Teologică refugiată de la Oradea. (p. 64)

La 7 iunie 1947, scaunul episcopal al Timişoarei a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie, acesta fiind un pas important către reactivarea vechii Mitropolii a Banatului. În secolul al XVIII-lea, Nicolae Dimitrievici şi George Popovici se intitulaseră “mitropoliţi ai Timişoarei” (p. 83), iar în 1848 Adunarea Naţională de la Lugoj l-a ales pe protopopul Lipovei, Dimitrie Petrovici Stoichescu, drept vicar general al Mitropoliei Banatului. (p. 86) Însă opoziţia ierarhiei superioare bisericeşti, sârbească până în 1865 şi românească după aceea, a zădărnicit aceste proiecte. Abia în 1947, Vasile Lăzărescu a reuşit să obţină, tocmai de la premierul procomunist Petru Groza, punerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.

La 26 octombrie 1947 a avut loc, la noua catedrală din Timişoara, întronizarea sa ca titular al Mitropoliei Banatului. În anul următor, la aceasta a aderat şi Episcopia Aradului, ţinând cont de apropierea geografică faţă de Timişoara, comparativ cu Sibiul. (p. 93) O altă realizare a mitropolitului Lăzărescu a fost canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, alt fost mitropolit al regiunii, în 1956, când se împlineau trei secole de la moartea sa. (p. 95)

În continuare au fost arătate, pe baza unor informaţii din arhivele Securităţii, relaţiile tensionate dintre mitropolitul Vasile Lăzărescu şi statul comunist. El a refuzat să fie informator şi a ajutat persoane persecutate de regim. De asemenea, predicile sale atacau de multe ori concepţiile comuniste atee. În consecinţă, în cele din urmă el a fost destituit din funcţie în 1961 pentru presupuse delapidări financiare. (p. 196) El a fost obligat să şi părăsească Banatul, trăindu-şi ultimii ani (până în 1969) la diverse mânăstiri din ţară (Sâmbăta de Sus, apoi Cernica).  A murit la 21 februarie 1969. (p. 216)

Fiind o personalitate foarte importantă a Banatului, mitropolitul Vasile Lăzărescu a meritat din plin o asemenea lucrare documentată şi apărută în condiţii deosebite. El a pus practic bazele situaţiei actuale a Bisericii ortodoxe bănăţene. A fost urmat în scaun de actualul mitropolit, Nicolae Corneanu. Îngropat în satul său natal, mitropolitul Lăzărescu merită să rămână în memoria noastră ca un om care a făcut multe lucruri bune pentru regiunea din care a provenit.

* Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Ed. Universităţii din Oradea, 2011, 410 p.

Mircea Rusnac – Un erou bănăţean uitat: generalul Corneliu Dragalina

17 decembrie 2011

Familia Dragalina a dat de-a lungul timpului multe nume ilustre în istoria Banatului. Unii dintre membrii ei au rămas cunoscuţi până astăzi, precum generalul Ioan Dragalina, eroul de la Jiu, sau istoricul Patriciu Dragalina. Alţii însă, nu mai puţin importanţi, au avut de suferit din cauza vremurilor nefaste pe care le-au trăit şi au intrat într-o nemeritată uitare. Unul dintre aceştia a fost şi generalul-locotenent Corneliu Dragalina, fiul eroului de la Jiu.

Am găsit informaţii importante despre Corneliu Dragalina în textul unei evocări pe care i-a făcut-o nepoata sa de frate Opritsa Dragalina Popa la 4 martie 2007, intitulată Slujitori ai Neamului – Familia Dragalina, în mărturii din istorie şi din arhiva familiei, semnalată nouă de Ştefan Roşca. Născut la Caransebeş la 5 februarie 1887, Corneliu a fost unul dintre cei şase copii ai generalului Ioan Dragalina, urmându-l pe acesta în practicarea carierei militare. A luptat în ambele războaie mondiale, ajungând până la rangul de comandant de corp de armată. Pe Frontul de răsărit, armata condusă de el a înaintat până la Stalingrad, având sub comandă patru divizii de infanterie şi peste 64.000 de militari. După înfrângerea suferită la Stalingrad, posturile de radio sovietice pretindeau că: “L-am prins pe generalul Dragalina şi-l trimitem cu picioarele goale în Siberia.” În realitate nu îl prinseseră, întrucât la 16 decembrie 1942 mareşalul Antonescu l-a rechemat de pe front, numindu-l apoi guvernator al Bucovinei.

La fel ca şi în armată, Corneliu Dragalina a fost un guvernator cinstit şi drept şi un bun creştin. A suspendat portul stelei lui David de către evreii din Cernăuţi pentru a nu-i pune în pericol de a fi executaţi de fascişti. În cele din urmă a obţinut aprobarea mareşalului Antonescu pentru evacuarea evreilor din Cernăuţi, deoarece urmau să fie arestaţi sub ordinul lui Hitler şi deportaţi dincolo de Bug. În acest mod a salvat viaţa a 14.750 de evrei. În 2002 Teodor Wexler, reprezentant al Fundaţiei Fildermann, a spus în aula Academiei Române: “Permiteţi-mi să-mi plec cu respect fruntea faţă de memoria acelor mii de români, care prin curaj şi credinţă creştină au salvat în anii celui de-al doilea război mondial circa 400.000 de evrei.” Printre ei l-a numit şi pe Corneliu Dragalina. În aprilie 1944, generalul i-a eliberat necondiţionat pe prizonierii bosniaci, muntenegreni, evrei şi sârbi capturaţi de germani şi închişi în lagărul de la Ghiroda de lângă Timişoara.

După întoarcerea armelor a fost urmărit de Securitate, evacut din casa sa din Timişoara şi ameninţat de un ofiţer că “o să-i vină rândul”, însă nu a fost arestat. În primii ani după război a fost salvat de numele său istoric, de eroismul şi abnegaţia cu care şi-a slujit ţara în două războaie, de cinstea şi onoarea cu care s-a comportat. Nu a făcut politică şi nu s-a alăturat niciunei mişcări, deşi au existat zvonuri potrivit cărora ar fi luptat în munţi împreună cu partizanii. În realitate, Corneliu Dragalina a primit doar un corn de vânătoare din bronz din partea unui grup de rezistenţă, având următoarea inscripţie: “Când din corn tu vei suna, partizanii se vor aduna.” Acest corn se află şi acum pe frontispiciul căminului familiei din California. Corneliu Dragalina, care era un militar cu mare experienţă, realizase că o luptă împotriva comuniştilor susţinuţi de armata sovietică nu avea nicio şansă de izbândă. Iar la 11 iulie 1949 generalul a murit, chiar înaintea declanşării de către autorităţi a unui masiv val de arestări.

Acesta este pe scurt portretul unui erou bănăţean uitat, aşa cum i-l descria nepoata sa. Asemenea amănunte sunt de mare interes peste timp, demonstrând că regiunea noastră a dat întotdeauna personalităţi de mare valoare. Este de datoria noastră să facem în aşa fel încât să le păstrăm memoria neştearsă.

Mircea Rusnac – Semenicul mai puţin cunoscut

27 ianuarie 2011

Într-o foarte frumoasă zi de 7 noiembrie 2010 am făcut o excursie pe Semenic în compania coloneilor Florin Lungu şi Gheorghe Popoviciu. Beneficiind de experienţa celui din urmă, am putut vizita un traseu mai puţin cunoscut turiştilor obişnuiţi, dar cu atât mai interesant şi mai pitoresc. Într-o zi de toamnă deosebit de călduroasă pentru altitudinea de peste 1.400 m la care ne-am aflat, am urmat un drum lateral la sud de vârful Semenic, ocolind staţiunea prin răsărit. Este o zonă extrem de bogată în izvoare şi pâraie, pe parcursul a aproximativ 1 km traversând nu mai puţin de cinci. Este vorba tocmai de izvoarele Nerei, care se află sub vârful Piatra Goznei din zona golului montan al Semenicului. Acolo ea este cunoscută sub numele de Nergana, având o lungime de 26 km. Cursul total al Nerei are lungimea de 131 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 1.360 kmp.

Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu, cu excepţia celei de-a doua, realizată de colonelul Florin Lungu.

Continuându-ne periplul prin preajma staţiunii, am găsit o stână părăsită, care după spusele colonelului Popoviciu exista încă în perioada celui de-al doilea război mondial, când a putut servi ca loc de refugiu unor militari fugiţi de pe front. Ei trăiau acolo deghizaţi în ciobani sau tăietori de lemne. Mai târziu, pentru a nu putea fi recunoscuţi de către sovietici, îşi frecau palmele cu scoarţă de copaci ca să le bătătorească şi să nu poată fi daţi de gol. Acum, stâna pustie a mai rămas doar ca un martor mut al acelor vremuri nefericite.

La sudul staţiunii se află intrarea în Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului, în mijlocul unor păduri foarte dese. După o trecere pe la cota 1.430 m, am ajuns până la vestitul Lac al Vulturilor, străjuit de clopotul montat odinioară de către U.D.R. pentru a-i atrage pe toţi cei doritori să se scalde în apele reci şi radioactive ale acestuia cu ocazia Sfântului Ilie, în credinţa că în acest mod s-ar vindeca feluritele boli ale oamenilor. Întorcându-ne de acolo chiar prin marginea de sud-est a staţiunii, am întâlnit un alt lac, artificial, ale cărui începuturi datau tot din vremea U.D.R.-ului. Atunci inginerul Dorin Pavel,  proiectantul lacurilor Gozna, Secul şi Trei Ape şi executantul primului, emisese ideea edificării unei staţiuni pe culmile Semenicului, care să deţină şi un lac de agrement. Naţionalizarea a pus capăt acestor visuri şi barajul nu a mai fost finalizat niciodată. Însă urmele sale sunt vizibile şi acum.

Trecând apoi pe lângă vechea cabană Costeanu, ulterior Cabana Centrală, închisă şi supusă unor nesfârşite proceduri de revendicare, am părăsit cu tristeţe un loc care ar fi putut să însemne un important spaţiu turistic. Marele platou montan, pe care deja în 1947 existau 18 cabane de diverse mărimi cu sute de locuri de cazare, zace acum în nepăsare şi uitare. Vechea şi frumoasa staţiune care a bucurat generaţii de reşiţeni şi nu numai începe să fie doar de domeniul amintirii. După un secol de turism organizat, părem să ne întoarcem acum la vremurile anterioare lui 1900, când numai turiştii împătimiţi se aventurau pentru o drumeţie pe culmi.

Un scurt film realizat cu ocazia acestei excursii poate fi vizionat aici.

Mircea Rusnac – Petru Scrob. Contribuţie la literatura de detenţie

25 august 2010

Comemorarea răscoalei anticomuniste a ţăranilor arădeni din 1949, care a avut loc la Şomoşcheş la 31 iulie 2010, s-a bucurat de un mare interes din partea localnicilor. La sfârşitul său, am fost abordaţi de unii dintre aceştia, care au dorit să-şi exprime aprobarea faţă de comunicarea pe care am susţinut-o. Primul care a venit ne-a înmânat manuscrisul unei poezii alcătuite de tatăl său. El se numea Petru Scrob, fusese participant de frunte la marea răscoală şi ulterior a petrecut mulţi ani în detenţie, în anchete sălbatice ale autorităţilor comuniste şi la Canalul Dunăre – Marea Neagră. În acest din urmă loc fusese împreună cu unii consăteni de-ai săi care luaseră parte la răscoală, dar şi cu alţi oponenţi faţă de regimul comunist, precum partizanul Iosif Cireşan Loga din Duleu. O parte din amintirile acestuia din urmă, bazate pe discuţiile cu ţăranii arădeni, ne-au fost de folos în cunoaşterea desfăşurării răscoalei.

Mulţumindu-i şi pe această cale fiului eroului amintit, putem menţiona că textul de mai jos a fost compus de către Petru Scrob în lagărul de la Poarta Albă în anul 1952. Bineînţeles că acolo el nu a avut posibilitatea de a scrie versurile pe hârtie, însă le-a memorat şi le-a transcris ulterior, după ce a ieşit din detenţie. Poezia este scrisă cu mult suflet şi chiar cu talent literar. Petru Scrob poate fi considerat un bun exemplu de poet ţăran, din aceia care în trecut făceau faimă satului bănăţean şi arădean. Într-un stil clar, limpede, poezia relatează desfăşurarea răscoalei şi represiunea la care autorul fusese supus ulterior. Fiind concepută încă în timpul detenţiei, ea se încheia cu speranţa eliberării şi a normalizării situaţiei din ţară prin prăbuşirea regimului comunist. Acest lucru nu avea să se întâmple însă decât mult mai târziu.

Considerăm că textul acestei remarcabile poezii trebuie pus grabnic în circuitul istoric şi în consecinţă suntem onoraţi să îl publicăm. El vine să întregească alte numeroase creaţii literare alcătuite în închisorile comuniste şi publicate după 1989 sau pierdute pentru totdeauna. Dacă regimul concentraţionar a evidenţiat poeţi remarcabili precum Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aurelian Bentoiu, Corneliu Coposu sau episcopul Ioan Ploscaru, credem că din momentul de faţă putem adăuga acestei pleiade fără niciun fel de reţinere şi pe poetul ţăran Petru Scrob din Şomoşcheş, judeţul Arad.

“Frunzuliţă strop de rouă

În vara lui patruşnouă

Pe ziua de-ntâi august

Noi ţăranii ne-am opus

Noi ţărani din patru sate

Ca să nu mai dăm bucate

Liftelor celor spurcate

Că avutul nost din ţară

Tot mergea peste hotară

Mergea-n ţara păgânească

Unde nu-i chip să trăiască

Nicio fiinţă-omenească

Ceea ce-o consider eu

Ţară fără Dumnezeu

Să ne dea excavatoare

Să facem canalul mare

De la Dunăre la mare

Nu-şi punea nime-ntrebarea

Dacă bietul nost ţăran

Are ce mânca peste-an

Ca să scăpăm de tâlhari

Am făcut fapte cam mari

L-am bătut şi pe prefect

Că nu era prea deştept

N-a ştiut cum să vorbească

La o-adunare ţărănească

El venind la noi în sat

A spus cu-un ton ridicat

Că e hotărât să moară

Pentru comunism în ţară

Ne-am unit frate cu frate

Şi-am cerut toţi libertate

Ca să fim stăpâni noi iară

Pe ogor, pe-agoniseală

Dar în loc de libertate

Ne-au dat ciomege pe spate

Ne-au bătut, ne-au schingiuit

Cum nu s-a mai pomenit

După ce ne-a maltratat

În temniţă ne-a băgat

Între ziduri la răcoare

Ca să nu mai vedem soare

După-un an de grea-nchisoare

Ne-a dus în Dobrogea mare

În Dobrogea-arsă de soare

Să facem canalul mare

De la Dunăre la mare

Eram păziţi de păgâni

Şi trataţi ca nişte câini

Munceam ziua, munceam noaptea

De ne blestemam şi soarta

Stam între-arme şi baionete

Morţi de foame şi de sete

Da s-o-ndura Dumnezeu

Şi ne-o scăpa de la rău

Că va veni din apus

Ordin mare de nespus

Ordin dat de-mpărăţie

Să fim scăpaţi de robie

Şi-or veni la cârma ţării

Cei ce-au rupt lanţu-nchisorii

Nu am scris ce-am auzit

Am scris ce am petrecut

Că nu e om ca să scrie

Cu creonul pe hârtie

Ca şi cel ce-a pătimit

Pentru un ideal sfânt

Pentru cruce şi dreptate

Pentru sfânta libertate.

Poarta Albă

1952

Scrob Petru

Din Şomoşcheş.”

Mircea Rusnac – Contribuţii bănăţene la mişcarea de opoziţie religioasă anticomunistă A.L.R.C. (1978)

1 aprilie 2010

                        În faza târzie a comunismului românesc (anii 1970-1980), acţiunile de opoziţie faţă de regim au îmbrăcat câteva forme distincte. Pe lângă mişcarea de disidenţă culturală, reprezentată în primul rând de Paul Goma şi de adepţii săi, au avut loc tot mai multe tulburări muncitoreşti (Valea Jiului, S.L.O.M.R., Braşov), însă au crescut mult în amploare şi reacţiile religioase faţă de aplicarea forţată a materialismului ateist. În cadrul acesteia din urmă, un rol important l-au jucat reprezentanţii cultelor neoprotestante, care pe toată perioada existenţei regimului comunist au avut de întâmpinat mari neajunsuri, interdicţii şi persecuţii din partea acestuia. A apărut în consecinţă, în mod firesc, o acţiune de opoziţie din partea acestora, în special din partea baptiştilor, grupul religios cel mai important din rândurile lor. În primăvara anului 1978 aceştia pregăteau lansarea Comitetului Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), cea mai organizată formă de opoziţie religioasă la care s-a ajuns. Acum ea este considerată de mulţi chiar fiind singura formă de contestare formulată pe baze ideologice faţă de regimul comunist din România. După 1990 însă, A.L.R.C. a rămas foarte puţin cunoscută istoricilor, în special datorită unor prejudecăţi manifestate faţă de minorităţile religioase din ţară. Cu excepţia unor analişti proveniţi din rândurile lor, mişcarea baptistă a rămas în afara atenţiei publicului larg. La fel ca şi în cazul S.L.O.M.R., vom încerca să facem lumină în această chestiune, mai ales că Banatul a jucat şi aici un rol dintre cele mai importante.

                        După cum aprecia istoricul Dorin Dobrincu, provenit el însuşi din rândul neoprotestanţilor, după 1973 în cadrul baptiştilor au început să apară disensiuni, deoarece mulţi credincioşi constatau cooperarea dintre Uniunea Baptistă şi statul ateu, reprezentat în special de Departamentul Cultelor. Deja era cunoscut faptul că orice fel de mişcare de contestare apărută era rapid reprimată de către organele statului. Totuşi, tânărul pastor Iosif Ţon a redactat în 1973 o scrisoare de protest semnată de încă 50 de pastori, între care: Vasile Taloş, Vasile Brânzei, Iosif Serac şi Pascu Geabou. Era o mişcare de continuitate faţă de atitudinea manifestată anterior de Richard Wurmbrand şi care acum se baza şi pe o susţinere din afara ţării. În acea perioadă, pe plan internaţional se făceau pregătiri pentru organizarea Conferinţei Europene de la Helsinki, iar în Statele Unite se purtau negocieri pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România. În consecinţă, după câteva luni de discuţii (decembrie 1973 – martie 1974), restricţiile aplicate iniţial neoprotestanţilor au fost ridicate. De acest răgaz au beneficiat atunci şi celelalte confesiuni evanghelice care aveau un statut legal.

                        În 1974, acelaşi Iosif Ţon a redactat un text intitulat Locul creştinului în socialism. A fost supus timp de şase luni arestului la domiciliu, fiindu-i confiscată întreaga bibliotecă. El însă a refuzat să colaboreze cu Securitatea, aşa cum i s-a propus. În cele din urmă a trebuit să fie eliberat, din nou ca urmare a unor intervenţii externe.

                        Din 1976, autorităţile comuniste au înăsprit situaţia credincioşilor evanghelici. Au avut loc concedieri şi retrogradări din funcţii ale acestora, s-au aplicat amenzi pentru participarea la adunări din locuinţe particulare şi au fost exercitate presiuni asupra elevilor şi studenţilor de a nu mai frecventa bisericile evanghelice. În acelaşi an, Iosif Ţon a fost concediat de la Seminarul baptist din Bucureşti, fapt care a declanşat o grevă a studenţilor de acolo. Studenţii bănăţeni Dimitrie Ianculovici şi Ionel Prejban au fost exmatriculaţi.

                        Pastorii Ţon şi Pavel Nicolescu (în unele variante Niculescu), ca şi inginerul Aurelian Popescu, au hotărât să alcătuiască o lucrare în care să descrie persecuţiile la care erau supuşi neoprotestanţii de către regimul comunist din România. Studiul s-a intitulat Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România, având o introducere numită Chemarea la adevăr. Printre autori se aflau şi penticostali şi creştini după Evanghelie. Textul lor a fost difuzat de către Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1977. Erau menţionate numele baptiştilor Ţon, Nicolescu, învăţător Radu Dumitrescu, inginer Aurelian Popescu, ca şi predicatorul penticostal Constantin Caraman şi dr. Silviu Cioată, creştin după Evanghelie. A doua zi, toţi aceştia au fost arestaţi. Tot atunci fuseseră reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu. Cei şase autori au fost anchetaţi şi bătuţi timp de 6 săptămâni, apoi eliberaţi. Vor fi rearestaţi în toamnă. Temporar, de teama reacţiilor externe, au fost încetate persecuţiile, în special cele împotriva copiilor.

                        În mai 1978 era anunţată în mod oficial crearea A.L.R.C. Atunci a fost trimisă o adresă către Consiliul de Stat de către nouă credincioşi baptişti, care semnau în mod expres documentul. Ei anunţau cu acel prilej că hotărâseră să creeze un „comitet creştin cu caracter interconfesional privind apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă în ţara noastră, care să aibă activitate permanentă în semnalarea cazurilor de persecuţie religioasă şi de studiere a fenomenului religios în contextul societăţii socialiste.” Se anunţa totodată că acest comitet ceruse deja afilierea la „Christian Solidarity International” de la Zürich. Semnau: Pavel Nicolescu (Bucureşti), Nicolae Traian Bogdan (Timişoara), Emerich Juhasz (Timişoara), Ioan Brisc (Timişoara), Petru Cocîrţeu (Caransebeş), Ioan Moldovan (Timişoara), Nicolae Rădoi (Caransebeş), Ludovic Osvath (Zalău) şi Dimitrie Ianculovici (Timişoara). Aşadar, dintre cei nouă membri fondatori ai A.L.R.C., şapte proveneau din Banat (5 din Timişoara şi 2 din Caransebeş), iar câte unul erau din Bucureşti şi din Zalău.

                        Declaraţia de constituire a comitetului a fost şi ea transmisă autorităţilor, fiind semnată de cei nouă sus-amintiţi. Ea conţinea cinci puncte, în care afirma că toate confesiunile creştine erau prigonite în România comunistă, nefiind reprezentate în mod demn de ierarhii oficiali, care deveneau „instrumente tot mai docile” ale autorităţilor, acestea aplicând „forme din ce în ce mai subtile şi mai represive.” Semnatarii erau totuşi convinşi de faptul că religia avea de jucat un rol de „factor moral, social şi spiritual”, fiind un „ferment în lupta pentru apărarea demnităţii umane, pentru libertate şi pentru respectarea drepturilor omului.” Ei făceau referire la Constituţia R.S.R., care garanta libertatea de asociere şi de întrunire, ca şi libertatea cuvântului şi a presei, şi la o serie de rezoluţii internaţionale, precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final de la Helsinki, anunţând constituirea în România a A.L.R.C. Aceasta avea şase scopuri: afirmarea valorilor morale şi spirituale ale religiei creştine, apărarea libertăţii religioase şi de conştiinţă, apărarea şi ajutorarea tuturor celor persecutaţi din cauza convingerilor religioase, promovarea legăturilor interconfesionale între creştinii din România şi cei din străinătate, informarea opiniei publice din ţară şi străinătate în privinţa persecuţiei religioase din România, analizarea fenomenului religios în contextul societăţii socialiste. Membrii Comitetului solicitau a fi primiţi în organizaţia „Internaţionala Solidarităţii Creştine”. Din rândul lor, erau desemnaţi drept purtători de cuvânt Nicolescu şi Ianculovici. Pe atunci, conform credinciosului Doru Radu, la Timişoara circula expresia potrivit căreia „ce fac ei înseamnă a şterge secera şi ciocanul de pe steagul partidului.”

                        Tot atunci, întemeietorii A.L.R.C. au trimis autorităţilor şi textul intitulat Încetaţi prigoana! El aprecia că „prigoana religioasă din România, cu discriminările la care sunt supuşi credincioşii, îndeosebi cei neoprotestanţi, devine pe zi ce trece un fapt tot mai vizibil şi imposibil de tăgăduit.” Documentul amintea conducătorilor partidului comunist că ei se angajaseră să respecte drepturile constituţionale ale românilor şi că România a semnat o serie de acorduri internaţionale care garantau libertatea de conştiinţă, a cuvântului, a întrunirilor paşnice. Cu toate acestea, „sute de mii de cetăţeni români sunt împiedicaţi în practica crezului lor” şi supuşi persecuţiilor din motive religioase. Documentul mai preciza: „Este timpul să vă ţineţi cuvântul dat în faţa întregului popor şi în faţa forurilor internaţionale, este timpul să dispuneţi încetarea prigoanei.” Erau enumerate în continuare o serie de discriminări privind învăţământul religios, obligativitatea de a depune jurământ de loialitate faţă de politica partidului bazată pe concepţia materialist-atee, inegalitatea în privinţa ocupării funcţiilor şi a salarizării, neconcordanţa între Constituţie şi Decretul de organizare şi funcţionare a Departamentului Cultelor, precum şi amestecul „ilegal şi abuziv” al acestuia în viaţa spirituală a bisericilor creştine. În consecinţă, se solicita revenirea la legalitate a Departamentului Cultelor.

                        La 5 iulie 1978, A.L.R.C. a adresat Consiliului de Stat, Ministerului Justiţiei, Departamentului Cultelor şi Uniunii Baptiste un Program de revendicări, semnat acum de 27 de membri cu caracter interconfesional. Şi-au manifestat solidaritatea cu acesta şi Iosif Ţon şi Aurelian Popescu, însă fără a adera la noul organism. Din aceste motive, membrii A.L.R.C. au ajuns să îl suspecteze pe Ţon chiar de trecere de partea conducerii Uniunii Baptiste şi de implicare în acţiuni de „calmare” a protestatarilor. Într-o scrisoare ulterioară a A.L.R.C., cei din conducerea Uniunii Baptiste erau etichetaţi drept „marionete”.

                        Programul amintit avea 24 de puncte, cu revendicări cuprinzând majoritatea religiilor existente în România. El cerea dreptul asociaţiilor religioase de a exista şi de a fi recunoscute, dreptul Bisericii romano-catolice de a avea un statut juridic, reînfiinţarea Bisericii greco-catolice, restabilirea cultului adventist reformist, recunoaşterea mişcării Oastea Domnului, drepturi la educaţie, presă, manifestări religioase etc. În final se spunea: „Noi nu suntem marxişti, ci creştini.” Între semnatarii săi se numărau şi un ortodox şi un penticostal.

                        Reacţiile autorităţilor comuniste nu s-au lăsat aşteptate. Dimitrie Ianculovici a fost concediat, iar în 1979 a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru parazitism, fiind şi după aceea arestat de mai multe ori şi maltratat. La 6 septembrie 1978, Uniunea Baptistă condamna A.L.R.C., considerându-l „grup ilegal”. Cei nouă fondatori erau excluşi din cultul baptist. Pe lângă ei, din Comunitatea baptistă Timişoara au mai fost excluşi şi Viorel Vuc, Ioan Teleagă, Martin Mihuţ şi Gheorghe Munteanu.

                        Într-o altă scrisoare deschisă aparţinând A.L.R.C., de la sfârşitul anului 1978, erau descrise pe larg încălcările drepturilor omului care se produseseră asupra credincioşilor baptişti din Caransebeş în luna octombrie. Comitetul Comunităţii Bisericilor Baptiste din Timişoara a încercat să înlăture printr-o circulară comitetul ales al bisericii din localitate şi să impună un alt comitet. Însă biserica locală, întrunită în adunare generală, nu a cedat acestei tentative şi a decis să-şi menţină comitetul ales. În consecinţă, Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste din R.S.R. a hotărât în şedinţa din 31 august să excludă din biserică pe membrii comitetului şi alte persoane, considerate ca aparţinând unei organizaţii „ilegale”. În acest sens a fost emisă circulara Uniunii cu nr. 950 din 5 septembrie 1978. Dar biserica baptistă din Caransebeş a respins şi această hotărâre.

                        La 12 octombrie 1978, membrii Comitetului Executiv al Uniunii şi al Comunităţii din Timişoara s-au deplasat la Caransebeş pentru a impune decizia luată. În cursul dimineţii, ei au încercat să-i determine pe unii membri ai bisericii să se pronunţe împotriva comitetului bisericii şi să provoace chiar dezordini pentru a da prilejul Uniunii să acţioneze. În coordonare cu autorităţile locale, în seara de 13 octombrie ei au încercat, fără a reuşi, să blocheze intrarea în biserică a membrilor comitetului local. Nereuşind nici să ia cuvântul în faţa credincioşilor, delegaţii au propus înfiinţarea unei noi biserici prin întocmirea unei liste cu cei care acceptau această variantă. Au fost adunate 131 de semnături, anunţându-se că se va alege alt comitet. Noul pastor a fost numit Ioan Gavagină, însă restul credincioşilor au protestat vehement în faţa acestor măsuri abuzive.

                        În dimineaţa de 15 octombrie, noul pastor Gavagină, care era rău văzut de credincioşi şi mai fusese o dată alungat de aceştia, a fost împiedicat în mod paşnic să oficieze botezul programat. În continuare, serviciul divin şi botezul s-au putut desfăşura în linişte. La final, către ora 13,30, bărbaţii, femeile şi copiii care luaseră parte la slujbă au plecat către casele lor. Însă drumul le-a fost barat de maşini ale Miliţiei şi Securităţii. Scrisoarea deschisă descria astfel momentele care au urmat:

                        „Credincioşii Rădoi Nicolae, Cocîrţeu Petru, Juhasz Emerich şi alţii sunt imobilizaţi şi târâţi spre maşinile Miliţiei; se produce un vacarm de nedescris şi femeile ţipă şi caută să-şi smulgă bărbaţii din mâinile miliţienilor, care lovesc unde nimeresc cu bastoane de cauciuc – femei sunt trântite la pământ şi sângele începe să curgă.

                        Împinse în maşini, victimile sunt lovite fără milă şi martori oculari declară că la Miliţie, când au coborât din maşini, erau învineţiţi şi plini de sânge. Cocîrţeu era purtat pe braţe, iar Rădoi era încovoiat. Aceiaşi martori declară că ţipetele n-au contenit multă vreme în camerele Miliţiei, care în ciuda legii lovea oameni paşnici şi nevinovaţi.”

                        În după amiaza aceleiaşi zile, după ora de rugăciune, un grup de credincioşi baptişti s-au îndreptat dinspre biserică înspre sediul Miliţiei, pentru a afla ce se întâmpla cu cei arestaţi. În fruntea lor se afla Ionel Prejban. Dar la rândul său, acesta „s-a pomenit înfăşcat şi lovit în mod barbar în faţa mulţimii stupefiate şi înfiorate de spaimă. Loviturile şi ţipetele au continuat şi în sediul Miliţiei.”

                        După anchetă, Rădoi, Cocîrţeu şi Prejban au fost deferiţi justiţiei. Juhasz a încasat 50 de lovituri cu bastonul de cauciuc, fiind bătuţi şi fiul lui Nicolae Rădoi, în vârstă de 17 ani, precum şi credinciosul Moise Codreanu din Oţelu Roşu. Acesta din urmă şi Petru Vuc au primit amenzi de câte 2.000 de lei, iar Ioan Teleagă de 1.000 de lei. Victimele principale ale torturii mai prezentau semne vizibile şi după trei zile, atunci când a avut loc procesul. Pedepsele primite de ei au fost: un an şi jumătate de închisoare pentru Nicolae Rădoi, un an pentru Petru Cocîrţeu şi opt luni pentru Ionel Prejban. Alţi membri ai A.L.R.C. au fost condamnaţi la câte trei luni. Printre cei care, în continuare, au decedat în condiţii suspecte se numărau şi Nicolae Traian Bogdan din Timişoara şi pastorul Ioan Gherman din Orşova.

                        Cu toate aceste acte de represiune, A.L.R.C. a continuat să existe şi să monitorizeze situaţia din România. La 20 februarie 1979, Pavel Nicolescu trimitea la Paris lui Sergiu Grossu o listă cu 16 deţinuţi aflaţi în închisorile din România pentru convingerile lor religioase. Printre aceştia se numărau baptişti, penticostali, adventişti şi un ortodox. A.L.R.C. lua în acest mod apărarea tuturor credincioşilor persecutaţi, indiferent de confesiunea lor, inclusiv ortodocşi. Dar curând campania ateistă a regimului a reînceput, cu şi mai multă vigoare. În anii următori, liderii şi mulţi membri ai A.L.R.C. au fost expulzaţi din ţară, iar organizaţia lor a fost redusă la tăcere. Ea se va reorganiza peste hotare, în Statele Unite.

                        În acest fel, regimul comunist din România mai „câştiga” o bătălie dusă împotriva opoziţiei pe care a întâmpinat-o pe multiple planuri în decursul existenţei sale. Chiar dacă după 1980 nu s-au mai produs acte de rezistenţă religioasă atât de făţişe precum constituirea A.L.R.C. şi mişcarea de la Caransebeş, cultele neoprotestante se aflau şi pe mai departe într-un raport dificil cu statul ateu. Opoziţia surdă a continuat, iar finalul confruntării nu a survenit decât în decembrie 1989, când populaţia României, inclusiv credincioşii neoprotestanţi, a eliminat regimul totalitar existent până atunci.

Bibliografie:

Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu. Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), în Analele Sighet, 10, Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, 2003, p. 203-227.

http://danutm.wordpress.com/

http://dezvaluiri.wordpress.com/alrc-dcaratii-si-reactii/

http://istorieevanghelica.wordpress.com/tag/alrc/

Mircea Rusnac – Portretul unei doamne: Gudrun Winkler

8 martie 2010

Cu ocazia documentării noastre privind mişcările anticomuniste din Banat desfăşurate în timpul revoluţiei maghiare din 1956, am avut prilejul să o contactăm pe Gudrun Winkler, participantă la acele mişcări şi care apoi a avut multe de îndurat din partea autorităţilor pentru curajul său. Recent, ea a acceptat cu multă amabilitate să ne facă cunoscută biografia sa, deşi nu îi face nicio plăcere să îşi aducă aminte de momentele dureroase prin care a trecut. Tocmai de aceea, îi mulţumim călduros încă o dată că a acceptat să ne relateze faptele de mai jos.

Gudrun Helene Michels s-a născut în 1937 la Câmpina, fiind prima dintre cei trei copii ai unei familii aparţinând minorităţii germane din România. În perioada 1945-1948 a urmat o şcoală confesională romano-catolică în limba germană din Timişoara. În 1948 însă, autorităţile comuniste au închis toate şcolile confesionale, astfel încât a urmat în continuare o şcoală elementară de limba germană din Timişoara, unde a terminat primele şapte clase. În 1954 a absolvit Liceul german din acelaşi oraş, iar în toamnă a fost admisă la Facultatea de mecanică de la Institutul politehnic din Timişoara. Era în anul III când a avut loc revoluţia anticomunistă din Ungaria din toamna anului 1956. La fel ca şi alte mii de studenţi timişoreni, Gudrun Michels a participat la adunarea din 30 octombrie, când s-a cerut respectarea drepturilor omului şi plecarea trupelor sovietice din România. Ca urmare, în ianuarie 1957 a fost exmatriculată, din nou împreună cu numeroşi alţi studenţi, asistenţi şi profesori. Această exmatriculare din motive politice a reprezentat o puternică lovitură pentru viaţa unei tinere, viitorul fiindu-i grav periclitat. În plus, din acel moment, atât Gudrun Michels, cât şi întreaga sa familie, s-au aflat sub permanenta supraveghere din partea Securităţii.

A reuşit totuşi să se angajeze în vara anului 1957 ca muncitoare la Întreprinderea „Bela Breiner” din Timişoara, unde colegii de servici o denumeau „prinţesa în mizerie”. A lucrat în aceeaşi întreprindere până în vara lui 1963. În acelaşi timp, a încercat să îşi continue studiile întrerupte, fiind admisă ca studentă la fără frecvenţă la Braşov. Însă în 1959 a fost pentru a doua oară exmatriculată, motivele fiind aceleaşi ca şi la Timişoara. Stigmatul de adversar politic, cum o considera regimul comunist, nu putea fi şters.

Tot în 1957, Gudrun Michels l-a cunoscut pe viitorul său soţ, Stefan Winkler, absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, membru al Uniunii Compozitorilor şi cetăţean german. În cele din urmă, faptul că era şi cetăţean străin i-a atras acestuia mari dificultăţi din partea autorităţilor comuniste româneşti. Ca urmare, în 1959 el şi-a pierdut locul de muncă şi până în 1963 nu şi-a mai putut găsi altul. Evident, din momentul în care au hotărât să se căsătorească, presiunile autorităţilor au fost sporite şi asupra familiei Michels. În cele din urmă, după numeroase încercări, Stefan Winkler a putut să se înregistreze numai drept cetăţean al Republicii Democrate Germane, autorităţile acestui stat dându-şi relativ repede acordul pentru căsătoria lor.

Căsătoria a avut loc în iunie 1962, după care soţii Winkler au început demersurile pentru a putea pleca împreună definitiv în R.D. Germană. În consecinţă, lui Gudrun Winkler i-a fost retrasă cetăţenia română. Au părăsit România la 10 decembrie 1963, lăsând în urma lor familia, prietenii şi locuinţa. Gudrun Winkler era însărcinată. Ca o ultimă şicană sau dintr-o neglijenţă a autorităţilor comuniste, cei doi soţi au fost nevoiţi să călătorească separat la plecarea din România: Stefan a ieşit din ţară prin gara Arad, iar Gudrun prin gara Oradea!

La 12 decembrie au ajuns în sfârşit în R.D. Germană, fiind instalaţi în localitatea Fürstenwalde. În anii următori li s-au născut trei copii: Heino (1964), Heidelind (1967) şi Gernot (1969). Gudrun Winkler a lucrat din 1964 ca tehnolog, apoi ca inginer într-o întreprindere de stat din Fürstenwalde. Din februarie 1966 şi-a putut relua studiile întrerupte de două ori în România, la Universitatea tehnică din Dresda ca studentă la fără frecvenţă. În octombrie 1969 a devenit dipl. ing. pentru construcţii de maşini, iar în anii următori a îndeplinit şi alte specializări şi cariere postuniversitare. Nu a fost nicicând membră a vreunui partid politic şi nu a îndeplinit niciun fel de funcţie pe linie politică.

În acest moment, Gudrun Winkler nu nutreşte resentimente pentru cele ce i s-au întâmplat în tinereţea trăită în România, care pentru ea a fost cea mai grea perioadă din viaţă. A fost foarte dificil pentru ea aici, însă în noua sa viaţă din Germania este fericită şi împlinită. Este şi acesta un nou caz al unui om deosebit, care în România a avut de suferit nenumărate umilinţe şi prigoniri, putându-se în schimb realiza fără probleme pe alte meleaguri. După cazurile lui Anatol Musceleanu şi Ioan Holender, prezentate de noi anterior, Gudrun Winkler reprezintă o nouă confirmare a faptului că nişte oameni de excepţie nu au putut contribui pe măsura capacităţii lor la dezvoltarea economică şi socială a României, fiind pur şi simplu eliminaţi din motive politico-ideologice. În cele din urmă, ţara noastră a avut enorm de pierdut în urma acestui comportament aberant.

Încă o dată, sincerele noastre mulţumiri pentru Gudrun Winkler.

Mircea Rusnac – S.L.O.M.R. – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (1979). Aspecte bănăţene

21 februarie 2010

O formă de opoziţie faţă de regimul comunist din România, care la vremea ei a stârnit mult interes prin modul de organizare şi prin relativa amploare pe care a cunoscut-o, dar care ulterior a fost foarte puţin cercetată de către istorici, a fost S.L.O.M.R. – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România din primăvara lui 1979. Acesta a fost primul sindicat liber creat în ţară după 1945 şi preceda cu mai mult de un an înfiinţarea unui alt sindicat anticomunist mult mai celebru, Solidaritatea (Solidarność) din Polonia, creat în august 1980 şi care în 1989 a jucat un rol de mare însemnătate în răsturnarea regimurilor comuniste din estul Europei. Însă cronologic sindicatul din România a apărut înaintea acestuia.

În lucrarea sa intitulată Istoria stalinismului în România (Bucureşti, 1990, p. 526), Victor Frunză scria: „Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R., subl. aut.), organizat în primăvara anului 1979 de un nucleu de oameni, în frunte cu dr. Ionel Cană, Gh. Braşoveanu, probabil şi Gh. Calciu-Dumitreasa, dovedeşte maturizarea condiţiilor, dar şi o radicalizare a conştiinţelor în vederea unei organizări a oamenilor muncii (subl. aut.) în câştigarea unui drept primordial la această oră: de a avea un dialog cu puterea nu de la sclav la stăpânul lui, ci între două forţe egale în drepturi. Cronologic, se ştie că S.L.O.M.R. a venit înaintea Solidarităţii poloneze (august 1980), dar mijloacele de informare în masă din occident nu au observat că lichidarea lui pompieristică pune în lumină nu atât prioritatea în timp a acestuia, cât caracterul represiv sporit al regimului generalului Ceauşescu, comparativ cu cel al generalului Jaruzelski, care a interzis Solidaritatea după ce căpătase un caracter de masă, dar nu a îndrăznit să-l aresteze pe Lech Walesa.”

Iar Vlad Georgescu, în Istoria românilor de la origini până în zilele noastre (Bucureşti, 1992, p. 295), adăuga: „Mai periculoase au fost probabil frământările muncitoreşti, în primul rând surprinzătoarea înfiinţare a unui sindicat liber (martie 1979), cu secţii în Muntenia, Banat şi Transilvania, însumând peste 2.000 de membri; sindicatul, al cărui interesant program cerea în primul rând acordarea dreptului de asociere, apoi tot felul de drepturi muncitoreşti inexistente în societăţile comuniste, nu a trăit decât două săptămâni, conducătorii săi, precum şi mulţi dintre membri, dispărând sau sfârşind în închisoare. Crearea S.L.O.M.R. (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România) venea la numai doi ani după greva celor 35.000 de muncitori minieri din Valea Jiului (august 1977) şi conducerea partidului s-a grăbit să înăbuşe mişcarea înainte de a începe să se întindă. De atunci încoace, grupuri izolate au anunţat în mai multe rânduri întemeierea unor noi sindicate libere, dar niciunul nu pare să fi reuşit să supravieţuiască mai mult de câteva zile momentului ieşirii în public.”

Creat în februarie 1979, S.L.O.M.R. va avea în total în jur de 2.400 de aderenţi. În ianuarie, un grup de 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin, conduşi de medicul Ionel Cană, au semnat o petiţie cu privire la condiţiile de muncă existente. Declaraţia de constituire a Sindicatului a fost citită de către Noel Bernard la Radio Europa Liberă la 4 martie. Prin aceasta, organizaţia declara că se afiliază la Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere. Ea nu se afla sub influenţe politice, dorind doar asigurarea dreptăţii în domeniul social şi muncitoresc. Membrii săi militau împotriva concedierilor, pentru condiţii mai bune de muncă, pentru asigurarea sănătăţii în întreprinderi, pentru revizuirea sistemului de pensii, pentru reducerea perioadei de lucru săptămânale şi suprimarea orelor suplimentare neplătite. De asemenea, ei solicitau purtarea unor discuţii deschise cu autorităţile.

Totodată, în declaraţia de constituire a S.L.O.M.R. se mai arăta că acesta „luptă pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, punând un accent deosebit pe drepturile ce decurg din relaţiile de muncă.” Sindicatul nu îşi propunea acţiuni cu caracter politic, însă cerea ca aceste drepturi să fie realizate în România pentru cetăţenii săi. Prin respectarea articolului 12 din Pactul drepturilor civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, „orice persoană e liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.” Erau menţionate şomajul real care exista în România, pensiile nesatisfăcătoare, cazurile „psihiatrice”, situaţia grea a foştilor deţinuţi politici. Se cereau condiţii mai bune de muncă, desfiinţarea „muncii patriotice”, încetarea mitingurilor în timpul programului de lucru, mărirea timpului de odihnă, îmbunătăţirea aprovizionării, mărirea numărului de spitale. S.L.O.M.R. se angaja să facă cunoscute în ţară şi străinătate cazurile care îi erau semnalate în privinţa încălcării drepturilor omului. De asemenea, în declaraţie se preciza: „Există posibilitatea ca noi, fondatorii S.L.O.M.R., să fim striviţi, distruşi fizic şi moral de perfecţionatul aparat de represiune. Orice dezicere a vreunuia dintre noi de la principiile de mai sus o declarăm nulă, ea fiind obţinută prin forţă şi represiune. Noi putem fi anihilaţi, dar idealul pentru care luptăm nu va pieri cât va mai fi picior de român în această ţară.” Semnau: medicul Ionel Gh. Cană, economistul Gheorghe Braşoveanu, ilegalistul Nicolae Gugu, reporterul Gheorghe Frăţilă, activista de partid Ioana Grigore (toţi cinci din Bucureşti) şi 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin. Toţi semnatarii îşi comunicau adresele. Acestea au fost făcute publice la 4 martie 1979 de către Europa Liberă, care a difuzat tot atunci declaraţia de constituire şi programul organizaţiei.

În continuare, evenimentele s-au derulat destul de rapid. Între 4 şi 6 martie, la Sindicat au aderat individual un număr de circa 40 de persoane. Tot la 6 martie, Virgil Chender a adus la Bucureşti adeziunea colectivă a 1.487 de persoane din judeţul Mureş, care încă din 1978 constituiseră Sindicatul muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor din judeţul Mureş. În seara aceleiaşi zile, cei doi conducători ai S.L.O.M.R., Cană şi Braşoveanu, au fost izolaţi de Securitate la locuinţele lor, iar telefoanele le-au fost tăiate. La 8 martie a fost arestat şi membrul de sindicat Vasile Paraschiv, care apoi a fost bătut la Securitate şi ameninţat cu moartea.

În intervalul 8-10 martie au fost arestaţi toţi membrii şi aderenţii Sindicatului, fiind reţinuţi mai multe zile. După eliberarea celor mai mulţi dintre ei, au continuat să rămână în arest Cană, Braşoveanu, Paraschiv şi Chender. Însă locul lor în conducerea organizaţiei a fost luat imediat de alte persoane, care au continuat să ţină legătura telefonică cu occidentul. Prin intermediul Europei Libere, ei au făcut cunoscute şi pe mai departe numele noilor aderenţi.

La 30 martie, Alexandru Nagy a comunicat în acest mod o nouă listă de aderenţi ai S.L.O.M.R. din Bucureşti şi Timişoara, precizând că în acest din urmă oraş se constituise primul sindicat liber la întreprinderea Electrobanat (Elba), numărând 18 membri. În ziua următoare, G. Stancu a anunţat adeziunea şi a unui număr de 40 de persoane din Arad. Pentru a preveni noile arestări, din luna aprilie postul de radio de la München nu a mai transmis numele membrilor de sindicat cuprinse în liste.

La 4 aprilie, profesorul Nicolae Dascălu a anunţat crearea unui comitet provizoriu care să acţioneze până la eliberarea membrilor fondatori. În aceeaşi zi, timişorenii Carl Gibson şi Erwin Ludwig au fost arestaţi, fiind condamnaţi la 6 aprilie la câte şase luni de închisoare. La 5 aprilie erau tăiate legăturile telefonice ale lui Alexandru Nagy şi Nicolae Dascălu. În scurt timp, ultimul a fost şi el arestat. Totuşi, în 7 şi 8 aprilie erau anunţate noi liste de aderenţi, conduşi de Mihai Vlad şi A. Comşa. Au mai fost arestaţi A. Nagy, M. Vlad, I. Dascălu, B. şi R. Mischiu şi C.E. Oncescu. Alexandru Nagy va fi condamnat la 4 luni, iar Mihai Vlad la 3 luni, ambii pentru „parazitism social”. La 16 aprilie mai erau condamnaţi la câte 2 luni A. Comşa, N. Oblici şi M. Zamfirescu.

Într-un apel public, R.S. Ghiţă cerea la 19 aprilie încetarea represiunilor. În scurt timp, acesta, împreună cu S. Vasiliu şi L. Neagu, au primit condamnări la câte 5 luni. La 8 iulie, sindicalistul C. Liutiev primea 6 luni condamnare, iar în cursul lunii august Securitatea a operat circa 1.000 de arestări în judeţul Mureş.

La acest Sindicat aderaseră şi membri din Ploieşti şi Constanţa. Preotul ortodox disident Gheorghe Calciu-Dumitreasa le-a oferit sprijin spiritual. La fel, i-au susţinut şi Paul Goma şi ziarista Carmen Popescu. Un manifest al S.L.O.M.R. solicita legalizarea sa şi recunoaşterea de către autorităţi a dreptului la liberă asociere. Reacţiile acestora însă au fost, aşa cum s-a văzut, extrem de violente. Ele au constat în arestări masive, internări forţate în spitale psihiatrice sau exil. Au fost condamnaţi un număr de 20 de fondatori: Cană la 7 ani, Calciu-Dumitreasa la 10 ani, Braşoveanu şi Paraschiv au fost duşi la psihiatrie.

Cât timp a deţinut conducerea Sindicatului, Nicolae Dascălu a adresat în numele acestuia o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceauşescu, prin care se protesta împotriva arestării membrilor săi. În iunie, şi el va fi condamnat la 18 luni de închisoare. Cană şi Braşoveanu au fost totuşi eliberaţi în 1980. La Timişoara au fost reţinute peste 20 de persoane, fiind anchetate timp de două zile. În total, au fost arestaţi un număr de 153 de lideri sindicali din întreaga ţară, sub acuzaţiile de huliganism şi parazitism. Ei au fost plasaţi în arest la domiciliu, internaţi în spitale psihiatrice, deportaţi, închişi sau expulzaţi din ţară după expirarea sentinţelor.

Un important centru al acestui Sindicat a fost la Timişoara. Ajuns în 1980 la New York, Nicolae Dascălu declara în acest sens: „Probabil cea mai mare realizare a activităţii noastre a fost informarea prin intermediul Europei Libere că în Timişoara s-a format un comitet de fabrică al S.L.O.M.R. Am sugerat aceasta lui Carl Gibson şi Erwin Ludwig când m-au vizitat la sfârşitul lui martie. În comunicatul curent al S.L.O.M.R.-ului pe care l-am trimis la Paris am menţionat acest fapt. Am rămas uimit ce efect a avut asupra ţării; imediat s-au anunţat comitete S.L.O.M.R. în alte oraşe ale ţării, care n-au fost oprite decât de arestarea tuturor celor activi din grupul meu şi a altora care au vrut să continue activitatea noastră. Cred că nu exagerez dacă afirm că cel puţin 50 de persoane au fost arestate şi condamnate imediat după anunţarea acestei iniţiative. În total, cel puţin 100 de persoane au făcut închisoare pentru afişarea adeziunii la S.L.O.M.R. şi mii de persoane au fost intimidate în fel şi chip de securişti, care i-au lămurit să se dezică de acest «sindicat fantomă» care «nu există», aşa cum spuneau ei. Urma să contactăm mai multe grupuri, totalizând un număr de peste 400 de persoane, care îşi exprimaseră telefonic adeziunea.”

În documentarea pentru acest articol am beneficiat de nenumărate informaţii oferite cu multă bunăvoinţă de însuşi Carl Gibson, principalul realizator al constituirii Sindicatului timişorean (http://www.gibsonpr.de). El a descris pe larg toate aceste evenimente în voluminoasa lucrare, disponibilă şi pe Internet: Symphonie der Freiheit. Widerstand gegen die Ceauşescu-Diktatur. Chronik und Testimonium einer tragischen Menschrechtsbewegung, in literarischen Skizzen, Essays, Bekenntnissen und Reflexionen (Simfonia libertăţii. Rezistenţa împotriva dictaturii Ceauşescu. Cronică şi depoziţie asupra unei tragice mişcări pentru drepturile omului, în schiţe literare, eseuri, mărturii şi reflecţii), Verlag I.H. Röll, Dettelbach, 2008. Îi mulţumim şi pe această cale pentru bunăvoinţa sa.

Născut în 1959, Carl Gibson a început disidenţa sa faţă de regimul comunist din România încă din anii 1976-1977, iniţial sub forma unei opoziţii individuale. Ca elev de liceu la Timişoara, a început să critice deschis regimul, exprimându-şi în mod liber propriile păreri despre acesta. Cum însă şi în clasele de liceu se găseau destui turnători, Securitatea a început să-l supravegheze cu atenţie. În 1976, el a solicitat la Ministerul de interne de la Bucureşti permisiunea emigrării familiei sale în Germania Federală, declarând că era dispus să facă greva foamei pentru aceasta, inspirat fiind de alte acţiuni similare, comunicate românilor prin emisiunile postului Radio Europa Liberă. Pe când era în clasa a XI-a seral la Liceul Nikolaus Lenau din Timişoara, a fost anchetat de securiştii P. Pele şi R. Köppe, deoarece se îmbrăcase în cavaler teuton cu cruce şi culorile germane negru-roşu-auriu. În timpul zilei muncea la fabrica de tricotaje „1 Iunie”.

În 1977, Gibson a încercat să semneze apelul lansat atunci de scriitorul Paul Goma, fiind apoi urmărit permanent de Securitate, care îl considera un element anarhic şi destabilizator. Fusese arestat chiar la Goma acasă, fiind anchetat la Ministerul de interne şi apoi trimis la Timişoara, unde a fost preluat din nou de procurorul anchetator căpitan Petre Pele şi de maiorul Rudolf Köppe. În timpul verii a fost incriminat în faţa colegilor de muncă drept anticomunist şi duşman al clasei muncitoare şi al poporului, fiind concediat. În anii 1977-1979 a continuat să fie urmărit şi persecutat de organele de partid şi de Securitate din Timişoara şi Bucureşti, fiind de multe ori anchetat în detenţie. După această perioadă în care a fost şomer, fiind în consecinţă considerat ca „parazit social”, a reuşit să se angajeze la Electrobanat, tocmai în scopul de a constitui sindicatul liber de acolo (ca şomer nu l-ar fi putut iniţia). În anii 1978-1979, pentru că aprobarea emigrării familiei sale întârzia, el a continuat opoziţia, având contacte cu unii membri ai Aktionsgruppe Banat, în special cu consăteanul său din Săcălaz, Gerhard Ortinau, cu unii componenţi ai cercului literar „Adam Müller-Guttenbrunn”, între care chiar cu preşedintele Nikolaus Berwanger, şi chiar cu persoane de stânga, unii fiind membri ai P.C.R.: Richard Wagner, Johann Lippet, Horst Samson.

Conform declaraţiei sale, în perioada 1977-1978 Carl Gibson şi-a găsit „patria ideologică” în Organizaţia Timişoara Banat. Numele acesteia fusese ales pentru o identificare în occident şi pentru stabilirea de contacte cu Radio Europa Liberă. Totuşi, acest nume nu a fost prea mult popularizat din motive conspirative, astfel încât această organizaţie a rămas destul de puţin cunoscută până astăzi. Ea era un cerc politico-literar de discuţii critice şi nonconformiste. În cadrul său era analizată situaţia europeană de după Conferinţa de la Helsinki din 1975 şi atitudinea adoptată de România faţă de aceasta. În acelaşi timp, declaraţiile publicate de guvernul român erau puse în raport cu Constituţia României şi cu Codul penal.

Preşedinte al organizaţiei a fost ales medicul prof. dr. Fenelon Sacerdoţeanu, fiu de boier din Costeşti (judeţul Vâlcea). Acesta fusese medicul privat al Elenei Lupescu, amanta regelui Carol II, apoi colonel în armata română pe Frontul de est. A scris multe pagini de amintiri despre războiul împotriva Uniunii Sovietice şi despre colaborarea armatei române cu cea germană condusă de mareşalul Manstein. După război fusese întemniţat timp de mulţi ani. Alt membru important era artistul, muzicianul şi omul de cultură Georg Weber, care fusese şi el arestat după înăbuşirea revoluţiei din Ungaria din 1956. El suferea de TBC şi prezenta sechele după numeroasele anchete la care a fost supus. Locul de acţiune al Organizaţiei Timişoara Banat (O.T.B.) era la domiciliul său din Strada Horia. În afara acestora şi a lui Gibson, din organizaţie mai făceau parte fraţii Edgar şi Erwin Ludwig, născuţi în 1953, respectiv în 1955, la Nerău (judeţul Timiş). De asemenea, O.T.B. menţinuse contacte şi cu reprezentanţi ai Bisericilor romano-catolică şi protestantă şi chiar cu unii comunişti critici faţă de regim şi retraşi din funcţii. Discuţiile critice purtate între cei 4-5 membri de bază, având ca temă generală „respectarea drepturilor omului în România şi Europa de est”, au fost înregistrate de ei pe o bandă de magnetofon care avea durata de trei ore şi jumătate şi care apoi a fost trimisă în occident ca măsură de precauţie în cazul unei arestări.

În 1978, Weber a primit permisiunea de a părăsi România, emigrând în Austria şi apoi în Germania. Prin această măsură, Securitatea a lipsit grupul de locul de întâlnire şi cu aceasta manifestările sale au trebuit să se oprească. Dar nu pentru mult timp, întrucât tocmai se anunţa constituirea în ţară a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, la care membrii fostei Organizaţii Timişoara Banat au hotărât în curând să adere.

Referitor la această aderare, Carl Gibson aprecia: „Desigur, motivul principal a fost de tip profan – emigrarea familiei. Aveam deja de doi ani actele depuse pentru plecarea definitivă în Germania, obţinând aşa-numitele formulare mari. Fiind reţinut din motive obscure, m-am gândit să forţez emigrarea şi prin S.L.O.M.R., care – înainte de a fi constituit – şi în ochii mei apărea ca un instrument pentru atingerea unui scop.

Totuşi, S.L.O.M.R.-ul timişorean a fost de la bun început o mişcare de opoziţie, ai cărei membri s-au recrutat dintr-un nucleu disident, acea structură O.T.B., Organizaţia Timişoara Banat, care exista clandestin de doi ani şi se manifesta critic, în frunte cu medicul Fenelon Sacerdoţeanu.

Cu formarea S.L.O.M.R.-ului timişorean în primele zile din aprilie 1979 s-a născut şi o viziune a unei mişcări umanitare de opoziţie mai mari.”

Prin urmare, la sfârşitul lunii martie, Carl Gibson, însoţit de Horst Gängler, Steffy Mayer şi Erwin Ludwig, au mers la Bucureşti, unde au contactat ambasadele Germaniei Federale, Marii Britanii şi Statelor Unite şi au expus planul de fond al unui S.L.O.M.R. la Timişoara. Tot atunci, Gibson l-a vizitat pe Nicolae Dascălu, noul conducător al S.L.O.M.R. după izolarea de către Securitate a lui Cană şi Braşoveanu la domiciliile lor. Împreună au elaborat un plan de acţiune care prevedea aplicarea în practică a mişcării sindicale în întreaga ţară. Deviza membrilor Sindicatului era: „Pe noi ne vor aresta, dar organizaţia va supravieţui.”

Reveniţi la Timişoara, Gibson şi colegii săi au acţionat rapid. S.L.O.M.R. s-a constituit acolo în 30-31 martie 1979, în intervalul 1-3 aprilie Gibson a adunat semnături de la aderenţii din localitate, iar la 4 aprilie Radio Europa Liberă anunţa crearea noii filiale în emisiunea de dimineaţă. Preşedintele S.L.O.M.R. era tot medicul Fenelon Sacerdoţeanu, iar membrii principali au fost: Carl Gibson, Erwin şi Edgar Ludwig, Stefan Wolf, Helmut Reiter, Horst Gängler, Helmut Wallner, Steffy Mayer, înscrişi împreună cu familiile lor. Conform lui Gibson, la Timişoara s-au adunat în cele câteva zile peste 150 de membri, muncitori, studenţi şi intelectuali. Numărul lor ar fi urmat să crească, deoarece pe lângă membrii majoritari germani ai Sindicatului îşi manifesta intenţia de a se înscrie şi un grup de români din anturajul lui Karol Szomoru. Aceştia însă nu au mai reuşit să se înscrie din cauza măsurilor urgente de reprimare luate de Securitate. În aceeaşi perioadă aveau loc rebeliuni studenţeşti la Timişoara şi Oradea.

În afara acestor mişcări anticomuniste, în vestul României s-a mai constituit, după cum am arătat, o filială a S.L.O.M.R. şi la Arad (anunţată la radio la 31 martie). Mai târziu, în închisoare, Carl Gibson a fost coleg de celulă cu pastorul baptist Dimitrie Ianculovici, care i-a spus că şi la Caransebeş existaseră numeroşi simpatizanţi şi aderenţi ai Sindicatului, însă aceştia fuseseră opriţi cu forţa să se solidarizeze în mod deschis. Iar după un timp, când a început mişcarea sindicală din Polonia, la ora intrării în schimb, la I.C.M. Reşiţa un muncitor se urcase pe o clădire, unde afişa o pancardă pe care scria: „Sclavi români – libertate sau moarte.”

După ce, în dimineaţa zilei de 4 aprilie 1979, Europa Liberă anunţase formarea S.L.O.M.R. Timişoara şi numele iniţiatorilor săi, aceştia au fost arestaţi în aceeaşi zi. După o anchetă de două zile, în 6 aprilie Carl Gibson şi Erwin Ludwig au fost judecaţi şi condamnaţi la câte 6 luni de închisoare. Sentinţa evita orice referire la numele S.L.O.M.R., acuzându-i în schimb că „au iniţiat constituirea unui grup contrar prevederilor legale şi ordinii publice”, format din 16 persoane din judeţul Timiş. În continuare, sentinţa nr. 2.678 considera: „Constituirea acestui grup, care prin comportamentul său exprimă o concepţie anarhică, este străină principiului de convieţuire socialistă.”

Întemniţaţi în continuare la penitenciarul „Popa Şapcă”, Gibson şi Ludwig au fost ţinuţi în celule separate, fără a avea posibilitatea să comunice între ei. Lui Gibson i-a fost cerută de către Securitate o declaraţie împotriva lui Nicolae Dascălu, dar el a refuzat să o dea. Ambii arestaţi au fost bătuţi rău atât la interogatorii, cât şi de către gardianul Bolog din penitenciar. Deşi se aflau pe acelaşi nivel al închisorii, nu puteau lua legătura unul cu celălalt şi nici cu alţi deţinuţi, care, spre deosebire de ei, erau scoşi zilnic la muncă pe diferite şantiere.

Pe când Carl Gibson se afla în închisoare, în august 1979, părinţii şi fratele său au căpătat permisiunea de a emigra în Germania. Deja avea şi el paşaportul pregătit. Eliberat la 4 octombrie 1979, nu a mai putut merge la locuinţa familiei sale din Săcălaz, întrucât aceasta fusese deja confiscată de autorităţi. A plecat din ţară cu avionul de la Otopeni, ajungând la Frankfurt la 13 octombrie. Şi ceilalţi membri ai S.L.O.M.R. Timişoara au primit paşaportul pentru a emigra (cu excepţia doctorului Sacerdoţeanu, care nu a dorit niciodată să plece din ţară, murind în 1982), la fel cum se întâmplase anterior şi cu membrii mişcării Goma. Circa 150 de persoane au părăsit România cu acest prilej.

În exil, Carl Gibson şi-a continuat activitatea pe aceleaşi coordonate, devenind purtătorul de cuvânt al S.L.O.M.R. în occident. Deja în noiembrie el a dat două interviuri la Europa Liberă. A vizitat sediul din Londra al organizaţiei Amnesty International, a scris articole în presă, arătând situaţia din România. La Paris i-a vizitat pe Paul Goma şi pe istoricul Mihnea Berindei, conducătorul Ligii pentru drepturile omului în România, iar la Lausanne pe scriitorul Ion Caraion. S-a constituit un comitet de sprijin pentru S.L.O.M.R., din care făceau parte Radu Câmpeanu, Michel Korne, Cicerone Ioniţoiu, dr. Ion Solacolu etc. Împreună cu alţi disidenţi români aflaţi în Franţa şi Elveţia, Gibson a informat Confederaţia Mondială a Muncii din Bruxelles şi Organizaţia Internaţională a Muncii a Naţiunilor Unite despre mişcarea sindicală liberă din România şi despre violarea drepturilor omului din această ţară. Ca punct culminant, el a depus o plângere la O.N.U., înregistrată la 10 iulie 1981, fapt care a determinat eliberarea altor deţinuţi politici din România. Printre ultimii eliberaţi s-au aflat Ionel Cană şi preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Mişcarea sindicală liberă din România comunistă, la care şi Banatul şi-a adus contribuţia sa, a fost un eveniment foarte semnificativ, demonstrând faptul că regimul de „dictatură a proletariatului” era contestat de înşişi „oamenii muncii”, al căror protector se pretindea a fi. Este demn de consemnat faptul că în perioada sa de criză care a precedat prăbuşirea finală, comunismul românesc a fost contestat în special de către muncitorime. În 1977 avusese loc marea grevă a minerilor din Valea Jiului, urmată de activitatea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. A urmat revolta muncitorilor de la Braşov din noiembrie 1987, care a precedat revoluţia din decembrie 1989, izbucnită la Timişoara şi victorioasă la Bucureşti. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că S.L.O.M.R. a precedat cu mai mult de un an apariţia Solidarităţii din Polonia, care avea să joace un rol atât de important în răsturnarea comunismului din estul Europei.

Mircea Rusnac – Documente referitoare la mişcarea studenţească anticomunistă de la Timişoara din 1956

12 februarie 2010

Odată cu lucrarea sa Pielea lui Stalin, inginerul Anatol Musceleanu ne-a permis accesul şi la câteva documente de mare interes cu referire la mişcarea studenţilor din capitala Banatului din octombrie-noiembrie 1956, la care a luat parte. După ce a fost reţinut, împreună cu alţi circa 1.000 de studenţi, în fosta cazarmă a armatei sovietice din Becicherecu Mic, Anatol Musceleanu a fost exclus din Uniunea Tineretului Muncitor, iar la 20 ianuarie 1957 a fost exmatriculat de la Facultatea de mecanică a Institutului politehnic, unde era în plină sesiune a anului III. Stigmatul de participant la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei anticomuniste maghiare l-a urmărit apoi întreaga viaţă, el neputând multă vreme să se reînscrie la o instituţie de învăţământ superior pentru a-şi finaliza studiile.

Un prim document ne dovedeşte faptul că situaţia de la facultăţile din Timişoara a devenit repede cunoscută presei şi opiniei publice din străinătate. Deja în ianuarie 1957, Radio Europa Liberă se referea la numeroasele arestări şi exmatriculări care chiar atunci aveau loc. Iată relatarea acestui post:

Studenţi arestaţi în timpul revoluţiei din Ungaria

Sursa noastră a fost student la Facultatea de mecanică din Timişoara în timpul revoluţiei din Ungaria. După mişcările studenţeşti din acelaşi an, la Timişoara o serie de studenţi au fost arestaţi sau exmatriculaţi. Sursa ne dă numele câtorva dintre ei.

Au fost arestaţi următorii: profesorul Ilie Haiduc, profesor de organizarea şi amenajarea întreprinderii de la Facultatea de mecanică, apoi următorii studenţi de la aceeaşi facultate:

Valentin Rusu din anul V, Frederic Barth din anul V, Alexandru Dărăban din anul III, Paul Marius Angelo din anul V (eliberat ulterior), Teodor Stanca din anul V, Lucian Collariu din anul V, Aurel Baghiu şi Frank Ferdinand.

Au fost exmatriculaţi 20 sau 30 studenţi de la aceeaşi facultate, din care sursa reţine următoarele nume: Justin Andreescu din anul V, Anatol Musceleanu din anul III, Ioan Anţilă din anul V, Tiberiu Desiewsky din anul V, Vasile Leş din anul V, Mircea Morariu, Ovidiu Safta, Carol Pop şi mulţi alţii.”

Au urmat mulţi ani de încercări neizbutite de a se reînmatricula la una dintre facultăţile din ţară. La Bucureşti, prorectora Suzana Gâdea, care, culmea, avea renumele că reînscrisese diverşi studenţi exmatriculaţi pentru absenţe nemotivate sau practicarea de jocuri de noroc, a devenit brusc foarte intransigentă când a aflat motivul excluderii lui Anatol Musceleanu. Ba chiar i-a îngreunat dosarul, scriind: „Nu se aprobă reînscrierea, deoarece a participat la acţiunile huliganice antipartinice de la Timişoara.” Văzând această rezoluţie, nici celelalte facultăţi nu îndrăzneau să-l primească. Demersurile au continuat prin diverse forme. Un apel al tatălui său, învăţătorul Gheorghe Musceleanu, a fost adresat chiar Politehnicii timişorene, de la care s-a primit următorul răspuns:

„Republica Populară Română
Institutul politehnic Timişoara
Serviciul Cadre
B-dul 30 Decembrie No. 2
No. 1.460/14/K Timişoara, 24 noiembrie 1961
Către:
Tov. Musceleanu Gheorghe învăţător
Şcoala de 7 ani No. 7 Bacău
Ca răspuns la cererea Dvs. înregistrată la noi sub Nr. 1.460/1961, vă comunicăm că Institutul politehnic nu revine asupra exmatriculării fiului Dvs, deoarece a luat parte la acţiunile huliganice din 30 oct. 1956 de la Facultatea de mecanică din Timişoara.
Rector, Ing. M. Rădoi
Şef serviciul de cadre, Simlovici Alex.”

Abia după revoluţia din decembrie 1989 li s-a făcut dreptate din punct de vedere moral studenţilor exmatriculaţi. În 1991, Senatul Universităţii tehnice din Timişoara anula hotărârile din 1956 şi 1957, prin următorul comunicat:

Un act de justiţie aşteptat 35 de ani (restitutio)

În 1956, studenţii timişoreni au dat glas dorinţei lor de libertate a poporului român, cerând independenţă de gândire şi de simţire naţională. Gestul lor, ce încununa o luptă disperată împotriva răului care se infiltra în societatea românească, atât prin forţă, cât şi prin persuasiune, a fost aspru pedepsit prin bătăi, schingiuiri, condamnări şi exmatriculări.

Astăzi, la 35 de ani de la sublimul gest al sacrificiului de sine pentru libertate naţională şi dreptate socială, Senatul Universităţii tehnice din Timişoara declară nulă şi neavenită exmatricularea următorilor studenţi, care şi-au alăturat numele atâtor alţi intelectuali, victime ale comunismului:

FACULTATEA DE MECANICĂ
1. Baghiu T. Aurel – anul V
2. Barth F. Frederic – anul V
3. Boldea N. Nicolae – anul V
4. Cormoş Gh. Cornel – anul V
5. Ilca P. Ioan – anul V
6. Lazăr A. Desideriu – anul V
7. Mihalca R. Ioan – anul V
8. Moraru I. Mircea – anul V
9. Muţiu V. Caius – anul V
10. Naghi L. Ladislau – anul V
11. Paul R. Marius – anul V
12. Petca I. Ioan – anul V
13. Pop D. Dumitru – anul V
14. Radu A. Valentin – anul V
15. Rusu T. Valentin – anul V
16. Stanca I. Teodor – anul V
17. Taşcă R. Romulus – anul V
18. Terbea A. Axente – anul V
19. Broch R. Oswald – anul IV
20. Cristeanu G. Frederic – anul IV
21. Drobny I. Henric – anul IV
22. Siegmeth I. Frideric – anul III
23. Balaci D. Nicolae – anul V
24. Dărăban Alexandru – anul III
25. Michels Gudrun – anul III
26. Musceleanu Anatolie – anul III
27. Chirculescu Maria – anul II
28. Fizeşan I. Marian – anul II

FACULTATEA DE ELECTROTEHNICĂ
1. Cernescu Monica – anul I
2. Ganea Virgil – anul II
3. Ziegler Lothar – anul III

FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
1. Popescu Gheorghe – anul IV
2. Păuna Aurel – anul IV
3. Surlaşiu I. Ioan – anul IV
4. Grünfeld Isac – anul III
Senatul Universităţii tehnice
din Timişoara.”

Un alt student exmatriculat pe atunci a fost Ioan Holender, coleg de an cu Anatol Musceleanu, ajuns apoi director al faimoasei Opere de Stat din Viena. Acesta îi adresa în 2001 fostului său coleg de facultate o scrisoare având următorul conţinut:

„Wiener Staatsoper
Der Direktor
Wien, 5 Nov. 2001
Dragă Anatol Musceleanu,
Îţi mulţumesc pentru cele trimise, pe care le-am citit amintindu-mi de multe trăite de mine la Timişoara în anii aceia. Şi de fosta noastră colegă Michels Gudrun – frumoasa Gudrun – îmi amintesc – transmite-i te rog salutările mele.
Eu sunt din când în când la Timişoara, poate ne mai vedem odată în viaţă.
Dorindu-ţi toate cele bune, te salută fostul tău coleg, care şi el a fost exmatriculat în 1957, tot în anul III fiind la Mecanică.
Cu drag,
Ioan Holender.”

În România exmatriculat, în Austria director al Operei din oraşul lui Mozart, Haydn şi Strauss! Soarta lui Ioan Holender, a lui Anatol Musceleanu şi a atâtor altor intelectuali umiliţi şi persecutaţi pentru că nu s-au supus regimului comunist este edificatoare în privinţa situaţiei jalnice în care a ajuns această ţară. După 1945 au fost promovate nenumărate nulităţi şi nonvalori, cu singura condiţie de a fi devotate orbeşte partidului de guvernământ. Cei realmente valoroşi, însă neconvenabili regimului comunist întrucât gândeau prea mult, au fost fie persecutaţi până la exterminare, fie siliţi să plece în alte ţări, unde s-au putut realiza în mod strălucit. În acest timp, România, condusă de cei cu „dosar curat”, a ajuns în coada Europei.

Documentele primite de la Anatol Musceleanu, căruia îi mulţumim şi pe această cale, vin să întregească tabloul mişcărilor studenţeşti de la Timişoara din toamna anului 1956, stimulate de revoluţia anticomunistă din Ungaria. A fost una dintre cele mai puternice reacţii ale românilor faţă de regimul comunist şi de ocupaţia sovietică. Timişoara şi Banatul s-au aflat şi atunci în primul rând al manifestărilor în favoarea democraţiei şi a orientării fireşti a politicii externe a României. Însă abia după 33 de ani, revoluţia din decembrie 1989 începută la Timişoara va consfinţi realizarea idealurilor pentru care s-au sacrificat tinerii intelectuali ai generaţiei din 1956, faţă de care suntem datori să ne arătăm întregul nostru respect.

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

Mircea Rusnac – Amintirile unui student timişorean exmatriculat în 1957

9 februarie 2010

Am primit de curând o carte de amintiri scrisă de Anatol Musceleanu şi apărută tocmai la Bacău, însă având numeroase conotaţii cu istoria contemporană a Banatului, în special cu primii ani ai dictaturii comuniste.* Autorul, originar din Basarabia, a locuit în Banat în perioada 1944-1957, întâi în localitatea Ianova din judeţul Timiş-Torontal, apoi ca student la Facultatea de mecanică a Politehnicii timişorene, cu începere din anul 1954. După exmatricularea sa din ianuarie 1957, ca urmare a faptului că a participat la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei maghiare, s-a stabilit la Bacău. Cartea sa Pielea lui Stalin surprinde, în secvenţe scurte, povestite cu mult tâlc şi chiar cu umor, aspecte ale vieţii autorului, în fapt a vieţii noastre a tuturor, în anii întunecaţi ai comunismului. Fiecare dintre cele 49 de scurte capitole ar necesita un comentariu special sau, şi mai bine, o lecturare completă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar faptele relatate sunt absolut memorabile.

Întrucât lucrarea a apărut departe de regiunea noastră, suntem siguri că prea puţini bănăţeni au ajuns să o cunoască şi să o parcurgă. De aceea, vom prezenta cele patru capitole referitoare la evenimentele petrecute la Timişoara în 1956-1957, convinşi fiind că noi toţi avem multe de aflat din paginile lui Anatol Musceleanu.

Capitolul intitulat Şedinţa prezintă amintirile sale de la marea întrunire studenţească de la Timişoara din 30 octombrie 1956. Atmosfera revoluţionară era propagată în rândul studenţilor printr-un mare aparat de radio aflat la cantină, care fusese conectat pe postul din Budapesta. Acesta relata în direct luptele care se purtau în capitala Ungariei, studenţii care ştiau limba maghiară traducând şi pentru ceilalţi. (p. 95-96) Astfel conectaţi la evenimentele în curs, studenţii s-au întrunit la 30 octombrie în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde grupa lui Musceleanu din anul III tocmai ar fi trebuit să susţină un seminar la termotehnică. „În sală începură să vină tot mai mulţi studenţi şi foarte curând sala fu plină.” (p. 96) Principalii organizatori erau studenţii din anul V Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Fritz Barth. Totodată, au sosit şi reprezentanţi ai autorităţilor, printre care ministrul adjunct al învăţământului, Coriolan Drăgulescu, rectorul Rogojan şi activistul Petre Lupu, secretar al Comitetului central. Ei stăteau la catedră, iar studenţii din anul V în prima bancă. (p. 96)

Luând cuvântul, Aurel Baghiu „a arătat că nici posturile noastre de radio şi nici presa nu au oglindit corect evenimentele din Ungaria şi că mult mai bine am fost informaţi de la posturile prietenilor noştri sârbi şi în special de la postul Radio Novi Sad, care avea o emisiune în limba română.” (p. 96) Cuvintele sale au fost întâmpinate de numeroşii studenţi prezenţi cu aplauze şi aprobări.

Dintre luările de cuvânt care au urmat, Anatol Musceleanu îşi mai amintea că studentul Dărăban a întrebat „ce rost mai are staţionarea trupelor sovietice în România?” (p. 97) Treptat, participanţii prindeau curaj şi „tot mai mulţi colegi luară cuvântul”, fiind susţinuţi de ceilalţi prin aplauze. (p. 97) Ei cereau: desfiinţarea Societăţii „Sovromcuarţit”, care exploata minereul de uraniu din România, reducerea orelor de marxism şi de limbă rusă şi introducerea altor limbi de circulaţie internaţională, desfiinţarea cotelor obligatorii şi a normelor de producţie, autonomie universitară. Numărul participanţilor creştea permanent, prin sosirea în sală a studenţilor de la alte facultăţi. Pe rând, cei de la medicină, agronomie sau chimie îşi declarau solidaritatea cu studenţii de la mecanică. (p. 97) Un participant a cerut să se ţină un minut de reculegere pentru eroii căzuţi în Ungaria. Maliţios, un activist din prezidiu a întrebat: „Pentru care eroi?” La care sala a strigat la unison: „Pentru toţi!” (p. 97) Cum toată lumea se ridicase în picioare, „activiştii vrând, nevrând, au ţinut şi ei reculegerea.” (p. 97)

Sala devenea neîncăpătoare pentru toţi cei care doreau să participe, astfel încât studenţii au hotărât să se mute în localul cantinei, care era mai cuprinzător. Activiştii refuzând acest lucru, au plecat. În schimb, studenţii au continuat şedinţa la cantină. Acolo „atmosfera se încinse” şi „revendicările se radicalizară”. (p. 98) S-a hotărât trimiterea unui memoriu către ziarul Drapelul roşu, pentru a fi publicat. Memoriul conţinea toate doleanţele expuse de către studenţi. Unii doreau trimiterea lui imediat, iar alţii a doua zi. Musceleanu era de părerea primilor, „pentru a lua autorităţile prin surprindere şi a nu permite Securităţii să ia măsuri de forţă.” (p. 98)

Între timp însă, asistentul Rosinger anunţase deja Securitatea, facultatea fiind înconjurată cu trupe şi agenţi. Musceleanu, împreună cu o colegă, încercau să ridice problema Basarabiei, fiind raportaţi ulterior de fosta secretară a Uniunii Tineretului Muncitor, care i-a învinuit de „organizarea manifestaţiei”. (p. 98) În final, studenţii au hotărât să predea memoriul a doua zi, urmând să se întâlnească din nou în sala cantinei, iar în caz de represalii, să declanşeze greva generală. (p. 99)

La scurt timp după ce a ajuns în camera sa, Anatol Musceleanu a fost arestat, fiind dus înapoi la cantină. Acolo erau aduşi pe rând studenţii participanţi la întrunire, iar după o oră „sala cantinei era din nou plină.” (p. 99) Un ofiţer a urcat pe o masă, adresându-li-se în felul următor: „Ce e bă? Vă credeţi şmecheri? Vreţi să faceţi revoluţie? Ai? Lasă că vă arătăm noi revoluţie!” Apoi citi de pe o hârtie numele celor care luaseră cuvântul, care erau cu toţii arestaţi, cu excepţia lui Holender, colegul de an al lui Musceleanu, acesta reuşind să fugă printr-o spărtură din gard. (p. 99)

După plecarea ofiţerului şi a celor nominalizaţi de el, ceilalţi studenţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, cu care au fost duşi la cazarma dezafectată de lângă Becicherecu Mic. Acolo erau nişte dormitoare mari, însă sutele de studenţi aduşi depăşeau capacitatea acestora, dormind îmbrăcaţi pe saltelele umplute cu paie. Au primit porţii de mâncare specifice armatei. „Încăperea avea două uşi păzite de câte un militar înarmat cu pistol mitralieră.” (p. 100) Toate barăcile erau pline de studenţi, care comunicau între ei folosind alfabetul muţilor. (p. 100) Din aceste luări de contact au dedus că se aflau în total acolo aproape 1.000 de studenţi. (p. 101)

În dupămasa următoare au continuat să fie aduşi şi alţi colegi arestaţi. De la aceştia au aflat despre „marea demonstraţie din piaţa catedralei”, înăbuşită de armată, despre arestarea studentelor din cămin, a studenţilor de la medicină sau a unora prinşi pur şi simplu pe stradă. Totodată, se ştia că revoluţionarii unguri încă nu cedaseră. (p. 101) Timp de o săptămână au fost deţinuţi acolo, omorându-şi vremea cu un joc numit „mâţa”. (p. 101) „Acest joc s-a dovedit util, deoarece ne abătea atenţia de la situaţia grea în care ne găseam.” (p. 101)

La un moment dat, în mijlocul lor a venit un colonel pentru a-i „lămuri” asupra evenimentelor. El folosea cu acest prilej „o limbă de lemn de esenţă tare”, (p. 102) fiind în cele din urmă dezaprobat şi plecând. „După aceasta nu ne-a mai deranjat nimeni până la eliberare”, scria Anatol Musceleanu. (p. 102) Într-o seară au fost reîmbarcaţi în camioane şi duşi la Timişoara. La intrarea în oraş, un grup de oameni i-au întâmpinat cu strigătele: „Trăiască studenţii patrioţi! Bravo lor!” (p. 102) Apoi au fost lăsaţi lângă cantină, „exact de unde ne luaseră.” (p. 102) Între timp, revoluţia din Ungaria fusese înfrântă, iar puterile occidentale nu au întreprins nimic pentru a ajuta poporul maghiar. Din aceasta se putea desprinde limpede că „înţelegerile de la Ialta erau încă în vigoare”, iar deziluzia tuturor a fost pe măsură. (Ibidem)

Iniţial lucrurile păreau să revină la normal, chiar cu unele îmbunătăţiri: mâncarea la cantină era mai bună, iar „toată lumea se purta cu noi atent.” (p. 102) Dar după înfrângerea revoluţiei ungare, au început să scoată capul „fel de fel de nulităţi”, între care cea mai îndârjită era fosta secretară U.T.M. (p. 103) Ea a făcut sesizări la partid prin intermediul tatălui său, activist la C.F.R. Cea mai mare ură o nutrea împotriva colegei care fusese aleasă de studenţi ca secretară U.T.M. în locul ei.

Ca urmare, după aproximativ o lună, a fost convocată o şedinţă U.T.M. Fapt fără precedent, toţi participanţii erau obligaţi să aibă carnetele la ei şi nu avea voie să lipsească nimeni. Şedinţa avea loc în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde începuse manifestarea din 30 octombrie 1956. Colega lor venise însoţită de activistul Nichita şi de încă o colegă, cei trei instalându-se la catedră. Nichita i-a dat cuvântul fostei secretare, care a citit un virulent referat, în care abundau termenii: antistatal, antipartinic, cosmopolit, antisovietic, huligan şi chiar duşman al poporului, „acuzaţie preluată direct din arsenalul lui Goebbels.” (p. 104)

Principala acuzată era tocmai secretara U.T.M. aflată în funcţie, care a fost exclusă din organizaţie. Acelaşi lucru l-a păţit şi Anatol Musceleanu, acesta fiind un prim pas necesar înaintea exmatriculării. (p. 104-105) Totuşi, cursurile şi seminariile continuau să se desfăşoare în mod normal. Musceleanu a fost chemat ca martor al apărării în procesul intentat capilor manifestaţiei, de către avocatul studentului Dărăban. Procesul avea loc la Tribunalul militar, aflat într-o vilă de lângă Palatul dicasterial. El a depus favorabil pentru Dărăban şi Paul Marius, la întrebările avocaţilor acestora, arătând că cei doi nu incitaseră sala prin luările lor de cuvânt. (p. 105) Dărăban a fost condamnat la un an, iar Paul Marius a fost achitat, însă prin mărturia depusă, Musceleanu şi-a agravat propria situaţie. Împreună cu colega exclusă din U.T.M., a fost chemat la prim-secretarul regiunii Timişoara, care pur şi simplu dorea să vadă cum arătau „instigatorii evenimentelor.” (p. 106)

La cantina studenţească, anul nou 1957 a fost organizat mult mai bine ca până atunci, ca şi faţă de anii care vor urma. Sesiunea de examene a început şi ea normal. Doar în ultimele zile ale acesteia „au început să apară liste cu exmatriculaţi.” (p. 106) Înaintea ultimului examen, o asemenea listă îl includea şi pe Anatol Musceleanu. El a fost exmatriculat în şedinţa Consiliului ştiinţific al Institutului politehnic din 20 ianuarie 1957, împreună cu colega sa şi cu alţi studenţi. (p. 106) A doua zi, decanul Bărglăzan l-a încurajat, promiţându-i că va vorbi cu rectorul de la Iaşi să poată continua studiile acolo. Tot atunci, asistentul Ioviţă de la catedra de rezistenţa materialelor i-a spus că era „o victimă nevinovată a luptei împotriva comunismului şi că zilele acestei dictaturi sunt numărate.” (p. 107) În 24 de ore a trebuit să evacueze căminul. Apoi a fost refuzat în toate centrele universitare în care a încercat să se reînscrie (Bucureşti, Iaşi, Braşov – pe atunci Oraşul Stalin), din cauza participării sale la „acţiunile huliganice antipartinice din Timişoara.” (p. 110) La Bucureşti, cea care l-a refuzat cu hotărâre a fost prorectora Suzana Gâdea. În continuare, a lucrat în diferite locuri pentru perioade scurte de timp, alternând cu perioade în care era şomer. A rămas la Bacău, unde trăieşte şi acum.

Cartea Pielea lui Stalin a lui Anatol Musceleanu este o mărturie foarte importantă asupra destinului unui om de valoare în timpul perioadei comuniste, când infidelitatea politică era sancţionată extrem de dur. El însă a găsit puterea şi energia de a-şi descrie pe larg experienţele, păstrând o atitudine cumpătată şi chiar umoristică faţă de cele mai absurde situaţii trăite. Ar fi fost mult mai bine dacă şi alţi martori ai acelor timpuri ar fi descris la fel de amănunţit situaţiile prin care au trecut.

Într-un mesaj trimis pe e-mail, Anatol Musceleanu a precizat că dintre foştii săi colegi de facultate au lucrat ulterior la Reşiţa: Alexandru Popa, Iosif Hegedus, Ioan Schmutzer, Ioan Doicaru şi Constantin Barbu (în prezent decedat).

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

*Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Editura Ioana, Bacău, 2007, 151 p.

Mircea Rusnac – Lecţia lui Iosif Cireşan Loga

30 ianuarie 2010

Dintr-o emoţionantă evocare a Mariei Mândroane (http://www.banaterra.eu/romana/mandroane-maria-plecat-dintre-noi-iosif-ciresan-loga) am aflat, cu mai mult de două luni întârziere, că Iosif Cireşan Loga a murit. Împlinise 95 de ani. A avut o viaţă lungă şi tumultuoasă, suprapusă peste aproape un secol de istorie a Banatului. Un secol în care a cunoscut nişte momente care pentru noi, generaţiile de după el, se mai găsesc doar în cronicile istorice.

L-am cunoscut în toamna lui 1996. Mi-a fost prezentat ca „partizan”, ceea ce pentru mine era o revelaţie. Era primul luptător anticomunist pe care îl vedeam în carne şi oase. Tocmai scrisesem un articol despre partizanii bănăţeni, fapt care l-a bucurat, întrucât dorea să fie cunoscută lupta lor. Cu timpul, mi-a relatat în amănunţime uluitoarea sa poveste.

Se născuse în 1914 la Duleu. Conform obiceiului de atunci, la 18 ani (deci în 1932) părinţii l-au însurat şi în scurt timp a avut şi copii. Ca orientare politică, a fost atras de Mişcarea legionară. Înrolat în război, a parcurs cumplitele etape ale Frontului de est, ajungând până la Cotul Donului (a şi scris apoi amintiri despre acestea). A scăpat totuşi din acel iad şi după 23 august 1944 a luptat şi în vest, unde a căzut prizonier la germani. Finalul războiului l-a găsit în Germania, de unde s-a întors în vara lui 1945. Deşi România era sub ocupaţia sovieticilor, nu a ezitat să revină acasă, la soţie şi copii. Apoi s-a confruntat cu imixtiunile comuniştilor în viaţa satului său, ca şi în întreaga ţară. Ca urmare, a participat la mişcarea de rezistenţă.

După cum mărturisea în amintirile sale, Iosif Cireşan Loga a iniţiat grupul de partizani din Munţii Arinişului după falsificarea de către comunişti a alegerilor din 1946. Grupul Chera-Dârloni a existat până în 1949. Mi-a povestit că ei nu au dorit să ucidă pe nimeni, deoarece erau creştini. În schimb, îi băteau pe activiştii şi colectorii de cote din satele regiunii sau incendiau avutul acestora. M-a onorat dăruindu-mi lucrarea sa Rezistenţa anticomunistă din Munţii Arinişului 1947-1949, pe care a scris cu mâna tremurândă următoarea dedicaţie: „Cu multă cinste dau această carte d-lui Prof. Mircea Rusnac. 11.XI.2003. Iosif Cireşan Loga.” Avea aproape 90 de ani. Aşa îmi spunea: „Domnul Profesor”, deşi eram cu 57 de ani mai tânăr! Dar avea educaţia aceea a bunului simţ, a respectului şi a celor şapte ani de acasă care s-a transmis la români până în momentul venirii comuniştilor la putere. Oameni ca el sunt tot mai puţini acum.

Interesul meu pentru mişcarea de partizani îl bucura mult. Mă întreba de fiecare dată: „Mai scrieţi?”, cu accentul pe ultima silabă. Mi-a povestit şi restul: cum a fost arestat, anchetat şi dus la Canal. A stat acolo până în 1954. Revenit acasă, a găsit situaţia la fel de proastă cum o lăsase. A reluat lupta. Grupul din Duleu s-a reconstituit şi, păţiţi fiind acum, acţionau cu mai multă prevedere. Adică dădeau loviturile împotriva zbirilor numai noaptea, când le incendiau casele, acareturile sau recoltele. Aceste lucruri le relatase în două caiete pe care nu le-a publicat. Însă a avut încredere să mi le împrumute şi am putut folosi informaţiile în două articole: într-unul am inclus mişcarea de partizani de după 1954 (http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-al-doilea-nivel-al-miscarii-de-rezistenta-anticomunista-din-banat), iar în celălalt am utilizat mărturiile culese de el despre răscoala din Arad şi Bihor din 1949 de la unii participanţi de frunte la aceasta, cu care a fost coleg de suferinţă în lagărul Peninsula (http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-rascoala-anticomunista-a-taranilor-aradeni-din-anul-1949).

Caietele de amintiri le scrisese în timpul comunismului, dar pentru a nu fi descoperite, le-a îngropat într-o ulcică sub podelele casei sale din Duleu. Era supărat că acum, când era liber să le facă cunoscute istoricilor, unii „uitau” să i le mai restituie. Manifestându-mi indignarea faţă de asemenea apucături, mi s-a răspuns cu cinism că „moşul” nu o va mai duce mult şi caietele respective nu vor mai trebui returnate nimănui. Ei bine, Iosif Cireşan Loga a trăit mai mult decât cel care îşi făcuse asemenea penibile socoteli. Un lucru din care ar trebui să învăţăm multe cu toţii.

Acesta a fost bătrânul partizan cărăşean. A fost şi un talentat scriitor în grai bănăţean şi un colecţionar de piese etnografice, dorind să nu se piardă tradiţia satului. În ultimii 20 de ani a locuit la Bocşa, la un nepot, dar a luat mereu parte la manifestări culturale şi a publicat cărţi. A fost unul din ultimii condeieri ţărani ai Banatului, rămaşi din strălucita tradiţie de dinaintea războiului. Prin dispariţia lui Iosif Cireşan Loga, Banatul a pierdut un pilon de bază, un martor de primă mărime al trecutului său zbuciumat.

Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească pe domnul Cireşan!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 58 other followers