Arhiva autor

Mircea Rusnac – Rezistenţa anticomunistă din Banat pe Internet

17 iunie 2009

Internetul oferă numeroase posibilităţi de documentare şi de cercetare a celor mai diverse fenomene pentru specialiştii interesaţi, ca şi pentru publicul larg. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă tematica mişcării de rezistenţă anticomunistă din România, în general, şi din Banat, în special. Am încercat o sintetizare a unora dintre cele mai reprezentative site-uri care acoperă această problematică, cu comentarii proprii menite a corecta aprecierile sau aserţiunile care s-au dovedit exagerate sau chiar necorespunzătoare. În orice caz, cu toate plusurile şi minusurile inerente oricăror lucrări pe asemenea temă complexă, contribuţiile prezentate mai jos vin să întregească bibliografia vastei mişcări de partizani, care suscită un interes crescând, şi explicabil, din partea a numeroşi istorici şi scriitori.

 

Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România 1944-1962 (1)

 

 

Autorul prezintă pe scurt cele mai reprezentative grupări de rezistenţă armată din fiecare regiune a ţării în parte. Conform mărturiei sale introductive, a identificat 19 centre de rezistenţă armată anticomunistă din România, pe care le-a aranjat în ordinea cronologică a apariţiei. În cadrul fiecărei zone, grupurile de partizani au fost enumerate tot în ordinea apariţiei. El menţionează că s-a străduit să stabilească durata existenţei acestora, identificând conducătorii, numărul componenţilor şi un scurt istoric al faptelor.

                   Potrivit clasificării lui Adrian Brişcă, Banatul ocupă poziţia a doua, după Bucovina, în ordinea cronologică a apariţiei mişcării de rezistenţă, având şi cea mai lungă durată, respectiv din 1947 până în 1962. Aici putem aduce o primă corectură textului său, deoarece rezistenţa anticomunistă şi antisovietică din Banat a debutat încă din toamna anului 1944, imediat după 23 august, când au fost paraşutate din Germania grupurile legionare ale lui Iosif Găvăgină şi Filon Verca, împreună cu armamentul aferent. Brişcă enumeră în cadrul mişcării de rezistenţă bănăţene 12 grupuri de partizani. Primul este cel al colonelului Ion Uţă (mai 1947 – noiembrie 1949), autorul referindu-se, însă, în realitate, şi la grupurile lui Ion Duicu şi Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă, care l-au continuat pe acesta după uciderea colonelului, până în 1954. Mici erori sunt strecurate şi aici, de pildă că Ion Uţă ar fi fost prefectul judeţului Severin în 1943-1944, când de fapt el a ocupat această funcţie în 1941-1943, imediat după înfrângerea rebeliunii legionare. De aici şi explicaţia faptului, menţionat de autor, că „Spiru Blănaru i-a respins propunerea de a-şi uni forţele împotriva duşmanului comun.” Al doilea este grupul lui Aurel Vernichescu (mai 1947 – martie 1949). Prezentarea acestuia este corectă, menţionând că „în februarie 1949 a fost contactat de Ioan Tănase din Timişoara, care i-a cerut să intervină cu partizanii săi în noaptea de 18/19 martie 1949 spre a bloca circulaţia auto şi pe calea ferată prin trecătoarea Armeniş, înlesnind astfel reuşita răscoalei populare pentru eliberarea oraşelor Timişoara, Arad, Lugoj şi Caransebeş. Informată din timp, Securitatea i-a arestat cu o zi mai înainte pe conducătorii mişcării, printre care şi pe Aurel Vernichescu.”

                   Grupul al treilea în viziunea lui Adrian Brişcă este cel al lui Spiru Blănaru (vara 1947 – martie 1949). Este menţionată încălcarea pactului secret dintre legionari şi comunişti împotriva partidelor istorice din decembrie 1945 de către cei din urmă, din vara anului 1947, după lichidarea Partidului Naţional Ţărănesc. Este menţionat atacul dat în comun de grupările lui Spiru Blănaru şi Gheorghe Ionescu la 12-13 ianuarie 1949 asupra postului de jandarmi de la Teregova (în fapt, deja fusese creată Miliţia), soldat cu eliberarea unui partizan arestat (în realitate, au fost doi). Se precizează că împotriva lor au fost aduse trupe din batalioanele de Securitate de la Cluj şi Oradea, având loc lupta de la Pietrele Albe, unde „ţărăniştii şi legionarii luptă alături, eroic, dar sunt copleşiţi şi se împrăştie”. Grupul al patrulea este cel al lui Nicolae Popovici şi Nicolae Doran (1948-1950), format de asemenea din legionari. Se repetă greşeala prezentă şi în alte lucrări, potrivit căreia Doran ar fi lucrat la Biroul de Siguranţă Reşiţa, când el de fapt a lucrat la Oraviţa. Este amintită confruntarea cu jandarmii (de fapt, miliţieni) de la Mehadica, din toamna anului 1948.

                   Al cincilea grup, denumit Partizanii României Mari, a acţionat în septembrie 1948 – martie 1949. Este vorba de interesanta grupare a lui Ion Tănase, care nu a activat în munţi, ci în oraşele Timişoara şi Arad. Este menţionată difuzarea de către aceasta a mii de manifeste şapirografiate la Bucureşti, Arad şi Timişoara, ca şi plănuirea ocupării celor patru oraşe bănăţene în noaptea de 18-19 martie 1949, cu precizarea că: „La data stabilită, trebuiau atacate şi ocupate întreprinderile şi instituţiile din localităţile respective, în primul rând sediul Direcţiei Regionale a Securităţii Timişoara, precum şi sediile Securităţilor judeţene. Procurarea armamentului şi muniţiei era un obiectiv prioritar. Nu a fost neglijată atragerea ţărănimii la acţiune, prin formarea de nuclee de răsculaţi care să atace oraşele dinspre exterior. De altfel, alegerea datei pentru rebeliune corespundea cu ziua când se ţineau târgurile în oraşe.” Mai este amintită şi ramificaţia acestei grupări de pe şantierul Salva-Vişeu, care intenţiona să-i asasineze pe Ana Pauker şi Vasile Luca cu ocazia vizitei acestora din 6 martie 1949. Se mai specifica şi faptul că în subordinea organizaţiei lui Tănase mai erau grupurile studenţilor de la Politehnica şi Medicina din Timişoara, care erau „bine organizate”. Al şaselea era grupul comandorului Petre Domăşneanu (1948-1949). El a fost o vreme locţiitorul lui Spiru Blănaru, despărţindu-se ulterior de acesta şi formându-şi un grup propriu de şase partizani. Ei nu au stat însă doar la Iablaniţa până la arestare, cum spune Brişcă, ci au activat în întreaga plasă Orşova, reuşind un atac de senzaţie la Mehadia, care pe atunci era reşedinţa plasei.

                   Grupul al şaptelea era cel al lui Gheorghe Ionescu din Teregova (1949-1950). Acesta era doctor în drept şi teologie, căpitan în rezervă şi notar în Teregova. Nu era însă membru al P.N.Ţ., cum crede Brişcă, ci al P.N.L. Grupul său a luat fiinţă la 1 ianuarie 1949, cand mai mult de 50 de membri au depus jurământul în faţa preotului din sat (Alexandru Nicolici). Aici se afirmă corect că doi membri, şi nu unul, au fost în curând arestaţi, fiind interogaţi cu metode brutale. Ei au mărturisit tot ce ştiau, înainte de a fi eliberaţi de colegii lor în colaborare cu grupul lui Spiru Blănaru. Împreună au susţinut şi confruntarea armată cu Securitatea de la Pietrele Albe. Brişcă spune: „Acolo s-a înscris o pagină de glorie în rezistenţa anticomunistă. Comandantul a fost Gheorghe Ionescu, ajutor de comandant a fost Spiru Blănaru, agent de legătură Roşeţ Tudor, echipa de mitralieră Spiru Blănaru şi două ajutoare, echipa de intervenţie lt. Vasile Văluşescu şi două ajutoare, 5 echipe din 1+3 oameni. Doi partizani au fost ucişi, iar alţi doi au fost prinşi. Ceilalţi s-au împrăştiat în ordine, fiind acoperiţi de cei patru. Securiştii au avut doi ofiţeri, un plutonier şi un ostaş răniţi. Partizanii au refăcut echipele de luptă şi au rezistat până în anul 1954.” Gheorghe Ionescu şi-a format în curând un nou grup, împreună cu Vasile Văluşescu, Emil Purdelea şi alţi trei partizani, în Almăj, se cuvine a fi menţionat.

                   Sunt amintite apoi, în câteva cuvinte, următoarele grupuri bănăţene: dr. Emilian Wuc din Zorlenţu Mare (în fapt, se numea Ionel Vuc), Petre Ambruş (1949-1950), care acţiona în regiunea muntelui Vârful Bătrân din nordul judeţului Severin, cel al fraţilor Blaj (1948), despre care nu se aminteşte că au activat la Oraviţa şi în Almăj, şi grupul Ioan Târziu (1947-1954), format din avocatul Târziu şi prietenul său Ivănescu, refugiaţi în pădurile din Munţii Poiana Ruscăi. Nu se spune că aceştia erau de fapt continuatorii grupării lui Aurel Vernichescu. În sfârşit, şi este un merit al autorului, nu a fost uitat „ultimul partizan din România”, Ion Banda (1962). Acesta însă nu a fost împuşcat „în luptă cu Securitatea”, care în realitate nu a reuşit niciodată să îl găsească, ci de doi braconieri din Cornereva, după ce fusese sprijinit de consătenii săi din Rusca timp de 13 ani.

                   Dincolo de micile şi inerentele inadvertenţe, prezente de altfel în mai toate lucrările referitoare la aceste subiecte, analiza lui Adrian Brişcă are marele merit de a fi acordat Banatului locul care i se cuvine în cadrul mişcării de rezistenţă anticomunistă din România. Aici mişcarea de rezistenţă a avut cea mai îndelungată perioadă de existenţă, fiind, mai ales la început, şi cea mai puternică de pe teritoriul ţării, susţinând câteva confruntări extrem de dure cu autorităţile, care aveau sarcina de a o anihila înaintea lichidării altor mişcări similare din ţară. În acest context, se cuvine a fi menţionat faptul că în Banat au activat mult mai mult decât 12 grupuri de rezistenţă, inclusiv unele importante precum grupul Chera-Dârloni din Munţii Arinişului, grupurile fraţilor Duicu, cele de la Glimboca, Sălbăgel, Rugi etc.

 

Studiul nesemnat, intitulat Rezistenţa armată anticomunistă din România (2)

 

                        Acest studiu, făcând în special trimitere la mărturiile orale ale foştilor participanţi la mişcarea de partizani care au supravieţuit până în zilele noastre, acordă un spaţiu mult mai modest Banatului, dând prioritate grupurilor din Făgăraş, Muscel sau Bucovina. Din partea bănăţenilor, se face referire doar la mărturia lui Vasile Văluşescu, prezentat drept „din grupul Teregova, Banat” (fusese în grupul lui Gheorghe Ionescu, care conducea doar una dintre numeroasele organizaţii anticomuniste din zona Teregovei), potrivit căreia acesta a avut pe frontul de Răsărit revelaţia a ceea ce însemna comunismul. Reproducem declaraţia lui Văluşescu: „Majoritatea celor care au fost cu mine în Rusia credeau că mizeria care o-ntâlneau e datorită războiului. Eu am stat de vorbă cu mulţi cetăţeni de acolo. Şi mi-am dat seama că acest dezastru e cauzat de regimul comunist care a stăpânit la ei. Şi am ajuns să-mi dau seama că suntem în aceeaşi situaţie. Şi asta m-a făcut să iau calea munţilor, in-di-fe-rent care va fi rezultatul! Lucru clar: preferam moartea vieţii care ni se oferea!!” Către finalul studiului mai este inserată şi o a doua mărturie a lui Văluşescu, ca un exemplu al faptului că „puţini au fost cei care au căzut întâmplător în mâinile Securităţii, fără a fi trădaţi”. El venise acasă la părinţi doar pentru câteva ore, însă locuinţa era demult supravegheată. Mărturia privind modul cum a fost arestat sună în felul următor: „Aveam un adăpost foarte bine aranjat. N-am putut să stau în acest adăpost, pentru că era mucegăit, şi am intrat în clipa în care ei băteau la uşă. Dar el era aşa aranjat, că atuncea când închid uşa acelui chepeng (acel adăpost era sub sufrageria noastră), dintr-o nebăgare de seamă covorul s-a prins între uşa chepengului şi duşumea. Când au intrat înăuntru, şi-au dat seama că sunt acolo. Mi-am dat seama şi eu că nu mai există altă soluţie. Am ieşit şi am fost dus la Caransebeş.”

                   Concluzia trasă de acest studiu, mai modest din punctul de vedere al sintetizării informaţiilor, dar având meritul că a folosit propriile declaraţii ale foştilor partizani, era că “speranţa pe care partizanii, prin simpla lor existenţă, o întreţineau în rândul populaţiei era ultima redută în faţa comunizării României.” Într-adevăr, impactul psihologic exercitat de mişcarea de rezistenţă anticomunistă atât asupra populaţiei, pe de o parte, cât şi asupra autorităţilor, de cealaltă, a fost cel puţin la fel de important ca şi acţiunile propriu-zise întreprinse.

 

Atanasie Berzescu, Grupul de rezistenţă armată împotriva comunismului din comuna Teregova, Banat, 1948-1949 (reprodus din Gazeta de Vest din august 1992, consemnat de Nicolae Niţă) (3)

 

                   Este un izvor extrem de important, reprezentând mărturia reprodusă ad-litteram a fostului partizan Atanasie Berzescu din Teregova. Informaţiile prezentate de acesta sunt extrem de importante. Astăzi, datele prezentate în acest document sunt bine cunoscute de cercetătorii mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat şi din România, însă în momentul publicării lor pentru prima oară, în 1992, ele marcau un adevărat punct de pornire în acest domeniu extrem de complex. Acum suntem chiar în măsură de a corecta unele informaţii prezentate aici, deformate probabil din cauza trecerii atâtor ani din momentul derulării faptelor. În primul rând, nu se mai poate susţine azi, cum făcea autorul în introducerea mărturiei sale, că la Teregova ar fi funcţionat o singură organizaţie de rezistenţă, din care ar fi făcut parte şi Spiru Blănaru, şi Petre Domăşneanu, şi Gheorghe Ionescu, şi colonelul Ion Uţă. Este fapt demonstrat că acesta din urmă, deşi, cum spune şi Berzescu, „nu a vrut grup separat”, nu a fost în realitate niciodată într-un grup comun cu ceilalţi conducători. De altfel, nici Domăşneanu şi nici Ionescu nu au rămas prea mult timp laolaltă cu Spiru Blănaru, primul despărţindu-se de acesta înainte de lupta de la Pietrele Albe, iar cel de-al doilea, forţat de împrejurări, după această luptă.

                   Autorul relatează amănunţit atacul dat asupra Postului de Miliţie din Teregova (pe care însă îl confundă cu Primăria), când s-au folosit grenade şi o mitralieră. „Toţi ostaşii şi jandarmii au fugit care-ncotro, împreună cu ofiţerii de pază. Partizanii au intrat în Primărie şi au eliberat pe cei doi arestaţi.” El însuşi făcea parte din grupul de sprijin, care s-a mobilizat pentru a-i ajuta, aprovizionându-i cu arme şi alimente: „Zilnic se făcea drum în pădure, pe căi ocolite. Unul câte unul, cei din comună se duceau în grupul lui Spiru Blănaru.” El a făcut acest lucru la 23 ianuarie 1949, pe dealul Tomnatica, la 7 km de Teregova şi la 15 km de Slatina-Timiş. „În toate comunele din jur se înstăpânise o atmosferă grea. Un neastâmpăr ne cuprinsese pe noi toţi, care ne angajaserăm în luptă. Era multă speranţă şi nestrămutată credinţă că vom birui. Toţi ne rugam şi nădăjduiam în mai bine. Cale de întoarcere nu mai aveam. Lupta împotriva comunismului trebuia dusă chiar cu preţul vieţii. Simţeam cu toţii că moartea ne dădea târcoale. Noi eram puţini. Ei erau mulţi. Stalin, prin armata lui, era în spatele lor. Noi, cei puţini, aveam credinţa în Dumnezeu şi misiunea noastră de a apăra credinţa, neamul şi ţara.”

                   Arestarea sa s-a produs la 25 ianuarie 1949, fiind ridicat de Securitate chiar de la catedră, la Slatina-Timiş. După câte ştia el, grupul refuza să răspundă la provocările Securităţii şi să dea un atac frontal, preferând să se retragă spre graniţa cu Iugoslavia. Doar dacă ar fi fost atacaţi, ar fi răspuns prin luptă. Este apoi redată componenţa grupului lui Spiru Blănaru de la începutul lunii februarie 1949, acesta cuprinzând 21 de membri din Teregova, 4 din Domaşnea şi 2 din Feneş. Grupul de sprijin era format din 22 de membri din Teregova, 4 din Rusca şi 2 din Feneş. Pe o listă separată erau menţionaţi cei şase membri activi ai grupului Spiru Blănaru care mai trăiau în 1992, şi care se adăugau celor 27 care erau morţi. Aceştia şase erau: Petru Berzescu-Berda, Ion Berzescu-Berda, Gheorghe Ivănici şi Nicolae Ciurică din Teregova, Anişoara Horescu din Domaşnea şi Vasile Văluşescu din Prigor. Lor li se mai adăugau cei aflaţi încă în viaţă din grupul de sprijin, respectiv 18 din Teregova şi 5 din Domaşnea. Alţi luptători, morţi, proveneau din Teregova, Feneş, Armeniş, Domaşnea, Luncaviţa, Cornea, Plugova şi Caransebeş.

                   Berzescu a avut onestitatea de a aminti şi existenţa anterioară a altui grup, cel al lui Zaharia Marineasa, care a şi înfruntat „primele ciocniri armate” cu autorităţile, la Băile Herculane, dar nu „la începutul anului 1948”, cum afirma el, ci în luna august a acelui an. Totodată, el adăuga: „Cei din grupul respectiv au scăpat de pedeapsa capitală, întrucât nu era apărută legea de condamnare la moarte.” Sunt enumeraţi 18 membri ai acestui grup, cu precizarea că au fost mai mulţi. Un adevăr este şi faptul că: „Deşi aceste grupuri au căzut pe rând, la intervale de timp, ele au făcut parte din aceeaşi organizaţie, şefii şi majoritatea membrilor fiind vechi prieteni şi camarazi.” El este valabil pentru legionari şi exclude cazul grupului colonelului Ion Uţă, cu care legionarii, şi în primul rând Spiru Blănaru, nu voiau să se contopească.

                   Deşi preciza mai sus că fusese arestat încă din 25 ianuarie 1949, Berzescu povesteşte lupta de la Pietrele Albe la persoana întâi plural, ca şi cum ar fi luat parte la ea. Chiar dacă nu a fost aşa, informaţiile sunt foarte interesante şi ele provin, dacă nu din experienţa personală, în mod sigur din cea a colegilor săi. Partizanii se aşezaseră în linie de apărare, iar securiştii au deschis focul mai întâi asupra flancului stâng al grupului. Atacul a fost însă respins cu ajutorul mitralierei de care dispuneau partizanii, unde acţionau fraţii Ion Berzescu-Berda (trăgător) şi Petru Berzescu-Berda (încărcător), sub conducerea lui Spiru Blănaru. „Au căzut mulţi morţi de partea Securităţii”, este convingerea lui, deşi autorităţile nu au recunoscut în total decât trei răniţi. Atunci atacul a fost reorientat asupra flancului drept, unde  s-a făcut o breşă, pierind doi partizani. Apropiindu-se seara, „grupul a făcut o manevră de retragere organizată, derutând Securitatea prin susţinerea retragerii cu foc continuu de către centrul de apărare a liniei de luptă. Lupta a durat până târziu în noapte. Securitatea era hărţuită din toate părţile de grupuri de câte trei partizani. În adâncul nopţii, partizanii au reuşit să scape de urmărire. Se aşteptau la un alt atac, mai bine pus la punct.” O nouă eroare apare cu ocazia menţionării lui Domăşneanu ca participant la bătălia de la Pietrele Albe. Acesta se despărţise de câteva luni de grupul lui Spiru Blănaru şi la ora bătăliei era deja în mâinile Securităţii, după ce fusese capturat împreună cu aproape toţi oamenii săi la Valea Bolvaşniţa. Nici Gheorghe Ionescu nu a plecat spre Orşova după luptă, ci spre Almăj. Interesant că şi Berzescu, exprimând punctul de vedere al partizanilor, considera că Securitatea fusese înfrântă la Pietrele Albe, deşi partizanii au fost cei care au fugit în cele din urmă de la locul bătăliei, lăsând doi morţi şi doi prizonieri. Documentele emise de conducerea Securităţii, publicate şi ele în ultimii ani, tratau de asemenea bătălia de la Pietrele Albe drept o înfrângere. În această privinţă, opiniile celor două tabere coincideau, în ciuda situaţiei de pe teren. În cel mai bun caz, judecând din perspectiva partizanilor, se poate spune că lupta s-a terminat nedecis. Victoria lor era însă mai degrabă una de ordin moral, constând în faptul că marea lor majoritate au reuşit să scape teferi din încleştare. Pentru Securitate era o înfrângere faptul că, deşi mobilizase efective impresionante, a ratat deplorabil obiectivul anihilării întregului grup şi s-a ales doar cu doi prizonieri de mai mică importanţă.

                   Lupta de la Pietrele Albe a fost urmată de cea de la Târşitura de lângă Feneş, unde Spiru Blănaru, din nou încolţit, a organizat un alt dispozitiv de apărare, dar acum dispunea de mult mai puţini oameni, întrucât grupul se despărţise pentru a rezista mai bine, iar Securitatea îşi consolidase efectivele în întreaga zonă. A fost ucis în luptă Ion Caraiman, iar Spiru Blănaru a fost rănit la picior. Ceilalţi doi membri prezenţi, Petru Berzescu şi Iacob Cimpoca, au reuşit să se retragă, trăgând cu armele. Spiru Blănaru a fost capturat şi dus la Securitatea din Caransebeş. Contrar altor mărturii, Atanasie Berzescu susţine că „nu a încercat nici o sinucidere cu grenada”. În timpul luptei de la Feneş, fuseseră urmăriţi şi de aviaţie. Ceilalţi au fost prinşi la Teregova şi Domaşnea. O ultimă încercare de rezistenţă a avut loc din partea lui Iovan Berzescu I şi Horea Smultea, la 13 şi 14 martie 1949, pe dealul Doranie, spre nord-est de Teregova, căzând amândoi în luptă. Altă greşeală: „Cei care au scăpat de urmărire au ajuns în grupul Uţă.” Uţă era mort la acea dată, iar grupul său decimat. Supravieţuitorii ambelor grupuri  s-au reunit, unii sub conducerea lui Ion Duicu, alţii sub cea a lui Nistor Gărbin. În sfârşit, Berzescu mai face o afirmaţie care deocamdată nu a fost confirmată şi de alte surse şi nu poate fi luată în considerare decât simbolic: „În analele O.N.U., ei (partizanii) sunt menţionaţi de către ministrul de externe al U.R.S.S. (Molotov sau Vâşinski? Schimbarea s-a produs în acel an) ca:  «bandiţii de pe dealurile Teregovei, care luptă împotriva comunismului».”

                  

Nicolae Niţă, Martirii ne veghează din ceruri, cap. 5 (4)

 

                   Lucrarea lui Nicolae Niţă se referă la partizanii de provenienţă legionară care au activat în rezistenţa armată anticomunistă de pe întreg teritoriul ţării. Un pasaj destul de scurt, raportat la lungimea totală a textului, face referire la organizaţiile legionare de rezistenţă din Banat, conduse de Filon Verca şi de Spiru Blănaru. Deşi „încropite în pripă”, noile organizaţii au putut supravieţui grupându-se în jurul celor vechi, „cu tradiţie de-acum”, cum le numea avocatul Spiru Blănaru, şeful partizanilor legionari din Banatul de sud. Autorul aminteşte faptul că în momentul declanşării arestărilor masive de legionari „de la începutul lunii mai 1948” (în realitate, din 15 mai), organizaţia legionară din Banat era condusă de Filon Verca. Este citată şi lucrarea memorialistică a acestuia, intitulată Paraşutaţi în România vândută (rezistenţa română 1944-1948), vol. I, apărută la Madrid, în anul 1987. Filon Verca fusese arestat la 10 iulie, fiind închis la sediul Securităţii din Timişoara. De acolo, el a reuşit să evadeze la 22 august, refugiindu-se în sudul Banatului (de fapt, în comuna sa natală, Petroşniţa), „unde încercase să formeze o grupă de rezistenţă”. Relatarea lui Nicolae Niţă continuă astfel: „Nevoit în cele din urmă să fugă peste graniţă, lasă comanda lui Spiru Blănaru, căruia, prin legionarul Teodor Roman, îi transmite ordinul de a trece la organizarea de grupe de rezistenţă armată.” Conform acestui autor, „grupa de rezistenţă” a lui Spiru Blănaru s-ar fi constituit abia la începutul lunii octombrie 1948, după care „Spiru Blănaru începuse lupta, băgând groaza în trupele Securităţii…” Totuşi, „planul unei revolte generale în Caransebeş în martie 1949 eşuase…” Trebuie precizat că acest plan nu avea nici o legătură cu Spiru Blănaru, care activa mult mai la sud, în zona Teregovei şi a Semenicului. Planul de ridicare generală la revoltă a bănăţenilor fusese elaborat de gruparea din Timişoara şi Arad, condusă de Ion Tănase, fiind ulterior asociată şi cea a inginerului Aurel Vernichescu, care trebuia să acopere zona Caransebeşului. Lupta de la Pietrele Albe şi anihilarea ulterioară a organizaţiei lui Spiru Blănaru sunt descrise astfel: „În 22 februarie, partizanii interceptaseră doi agenţi ai Securităţii trimişi ca momeală şi sunt la rândul lor descoperiţi. În luptele care au loc în acea noapte la Corcanul, în apropiere de Teregova, doi dintre partizani cad în luptă; alţi doi sunt capturaţi în viaţă, restul dispersându-se în păduri. Comandorul Domăşneanu şi alţi cinci partizani sunt şi ei prinşi. Puţin după aceea, numeroasele efective ale trupelor Securităţii trimise în zonă reuşesc să descopere în apropiere de Teregova, în seara zilei de 12 martie 1949, alţi doi partizani: Spiru Blănaru şi Romulus Mariţescu. Spiru Blănaru luptă până la ultimul său glonţ, fiind capturat în viaţă, după ce în prealabil încearcă să se sinucidă cu ultima grenadă rămasă, dar care nu se aprinde să explodeze. Mariţescu era capturat şi el în seara zilei următoare…” Cu aceasta, fragmentul privitor la mişcarea de rezistenţă din Banat a luat sfârşit.

                   Comentarii: cei doi agenţi ai Securităţii nu au fost doar „interceptaţi”, ci şi executaţi de partizani. În acel moment, erau descoperiţi de securiştii alertaţi de fiul unuia dintre cei doi, pe care partizanii îl lăsaseră să plece. Luptele, evident, nu au avut loc la Corcanul, ci la Pietrele Albe, denumire sub care sunt acum cunoscute de către întreaga istoriografie a mişcării de partizani. Şi aici este repetată aserţiunea conform cărora la Pietrele Albe ar fi luptat şi comandorul Domăşneanu, care se despărţise de Spiru Blănaru din decembrie 1948 şi fusese capturat la Valea Bolvaşniţa încă din 7-8 februarie 1949, pe când lupta de aici a avut loc la 22-23 februarie. Întregul său grup era format din şase membri, dar nu toţi au fost capturaţi odată cu Domăşneanu, ci numai patru. Spiru Blănaru n-a fost apoi descoperit de Securitate „în apropiere de Teregova”, ci la Feneş. Lângă el se aflau mai mulţi partizani, nu doar Romulus Mariţescu. Chestiunea tentativei sale de a se sinucide „cu ultima grenadă rămasă” este, după cum s-a văzut şi aici, destul de controversată. În rest, totul e perfect…

 

Marius Oprea, Pişa-ne-am pă mormântul lor (portrete de securişti), extras din revista „Tiuk!” (5)

 

                        Marius Oprea schiţează, folosind toate informaţiile cunoscute până la această oră, portretul securistului Aurel Moiş, vânătorul de partizani din Munţii Banatului. Până în prezent, nu se cunosc nici data naşterii şi nici dacă şi când Moiş a decedat. Biografia sa este însă una exemplară pentru un securist pur-sânge. El provenea din vechea Siguranţă, iar din 1946 era şeful Biroului de Siguranţă din Chestura de Poliţie Timişoara. „A condus începând din 15 februarie 1949 operaţiunile de capturare a grupului Spiru Blănaru, în urma atacului pe care acesta l-a dat asupra postului de Poliţie de la Teregova.” Tot el a condus în vara anului 1949 intensele acţiuni de reprimare a mişcărilor ţărăneşti din judeţele Arad şi Bihor. Într-un „studiu informativ” pe care l-a redactat probabil chiar el la 12 august 1949, se solicita ca participanţii la răscoale „să fie executaţi”, iar împotriva lor „să se întrebuinţeze focul, urmărindu-se lichidarea capilor acestor bande”. În acest scop, din fiecare localitate participantă la răscoale „se vor ridica capii acestor acţiuni (în lipsă, familiile acestora) şi câte 10-15 familii de chiaburi, afirmaţi ca duşmani ai poporului.” El mai sublinia, totodată, cu justificată mândrie, că „în timpul operaţiunilor au fost executaţi în regiunea Oradea 16 chiaburi, iar în regiunea Arad 12 chiaburi.” Conform unor mărturii ale foştilor deţinuţi politici, Moiş îşi manifesta sadismul la anchete: „îşi va face o nedorită faimă prin bătutul la tălpi al arestaţilor”. Întrunind asemenea „calităţi”, el a fost promovat în 1952 în funcţia de şef al Direcţiei Generale de Securitate Timişoara, succedându-i acolo nu mai puţin funestului său camarad Koloman Ambruş, care a fost transferat la Braşov. Şi el va ajunge la Braşov, fiind numit la sfârşitul anului 1953 şeful Securităţii de acolo. Transferarea celor doi satrapi de la Timişoara la Braşov nu a fost deloc întâmplătoare, ea având loc „datorită experienţei dovedite în lupta împotriva grupurilor de rezistenţă din munţi, prin eliminarea partizanilor bănăţeni, în vederea anihilării grupului Gavrilă din Munţii Făgăraşului.” În realitate, deşi cei doi gealaţi, împreună cu companionul lor Zoltan Kling, şeful Securităţii judeţului Severin de la Lugoj, dăduseră lovituri catastrofale organizaţiilor de rezistenţă anticomunistă din Banat, aceasta era, în 1953, departe de a fi fost „eliminată” complet. Este cunoscut cazul grupului condus de Gheorghe Beg la Zorlenţu Mare, care a rezistat 10-11 ani, până în 1958-1959, sau al solitarului Ion Banda de la Rusca, „ultimul partizan din România”, care nu a fost niciodată descoperit sau capturat de Securitate, fiind ucis de doi braconieri de la Cornereva abia în 1962.

                   Obţinând „mari succese” în lupta împotriva partizanilor făgărăşeni prin capturarea a 13 dintre ei, iar dintre aceştia, şase fiind executaţi, Moiş a fost avansat, în 1957, fiind detaşat la Direcţia de Informaţii Externe. Mai târziu, a fost trecut în cadrul armatei, fiind „recompensat prin trimiterea sa ca ataşat militar la ambasada R.P.R. din Republica Federală Germania”. O biografie exemplară de brută care a fost în stare să calce peste cadavre pentru a parveni în funcţii cât mai înalte şi a-şi manifesta servilismul faţă de regimul inuman adus la noi de tancurile puterii ocupante. Poate un plus de curaj s-ar fi cuvenit lui Marius Oprea pentru a menţiona un fapt nu lipsit de importanţă, anume că întreaga triadă a marilor zbiri securişti din Banat din perioada stalinistă, care au însângerat regiunea prin crimele lor abominabile, respectiv Koloman Ambruş, Aurel Moiş şi Zoltan Kling, erau de aceeaşi naţionalitate: evrei. Aceasta nu reprezintă nici pe departe o tentativă de culpabilizare a etniei respective, însă adevărul trebuie spus cu curaj pentru a se evita repetarea unor fenomene la fel de reprobabile precum cele din România anilor ’50. În acei ani, un mare număr de indivizi declasaţi şi sadici, adevărate otrepe, indiferent de naţionalitatea pe care o aveau sau de zona socială din care proveneau, au comis crime abominabile împotriva umanităţii, reprezentate în acest caz de poporul român în ansamblu, care a avut de îndurat suferinţe fără precedent în istoria sa. Republica Populară Română nu putea avea o ambasadă în Republica Federală Germania pentru simplul motiv că relaţiile diplomatice între cele două ţări au fost stabilite abia în 1967, când statul român avea deja titulatura de Republica Socialistă România (din 1965). Despre Moiş se mai poate spune doar că, pe la mijlocul anilor ’90, mai trăia liniştit la Bucureşti, beneficiind de o pensie grasă acordată de statul de drept. După cum era de aşteptat, declara tuturor celor cu care avea de a face că nu îşi mai amintea nimic din perioada în care fusese mare vânător de partizani anticomunişti în munţii României.

                   Cât despre titlul ales de autor, orice comentariu ar fi de prisos.

 

 

 

Note:

1    http://www.miscarea.net/Brisca.htm

2    http://miscarea.net/rezistenta.html

3    http://pages.prodigy.net/nnita/rezisten.htm

4     http://www.miscarea.net/martirii_ne_vegheaza4.html

5    http://www.tiuk.reea.net/5/31.html

Mircea Rusnac – “Al doilea nivel” al mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat

17 iunie 2009

Până acum ne-am străduit să prezentăm situaţia şi evenimentele petrecute în zona mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat, care a îmbrăcat, putem spune astăzi cu toată certitudinea, o dimensiune la nivel naţional. Puternicele grupări care au creat atâtea probleme autorităţilor comuniste au făcut faima regiunii, plasând-o pe un loc de frunte în rezistenţa acelor ani. Însă meritul bănăţenilor nu se opreşte aici. Rezistenţa anticomunistă bănăţeană a avut atât o amploare la nivel naţional, cât şi o profunzime remarcabilă în sânul societăţii regiunii. Grupările de care ne-am ocupat până acum reprezintă doar primul nivel al mişcării. În continuare, vom face o incursiune în ceea ce am numit „al doilea nivel” al acesteia, cel aflat de multe ori în umbra primului, dar fără de care nu ne îndoim că nu ar fi putut exista nici celălalt. Este vorba de multe alte grupări care acţionau în acei ani în Banat, aparent de o mai mică importanţă, dar care, puse alături de cele prezentate până acum, ne vor demonstra că în Banat rezistenţa anticomunistă a fost aproape un fenomen de masă, că ea s-a manifestat adesea până la nivelul omului de rând, aflat singur în calea greutăţilor.

Chiar într-o sinteză informativă a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului din 21 octombrie 1948 se recunoştea că „în acţiunea de «partizanat», dusă în strânsă colaborare cu organizaţiile subversive, fugarii politici coboară adeseori de la munte, făcând în satele vizitate propagandă antiguvernamentală.” (1) Într-adevăr, acest al doilea nivel al rezistenţei cuprinde mai puţine fapte eroice decât primul, în special din cauza faptului că acesta era compus din grupuri mai puţin consistente numeric şi mai slab organizate decât grupările mari. De multe ori, grupurile celui de-al doilea nivel cuprindeau în primul rând fugari din faţa represiunii comuniste şi mai puţin luptători încercaţi.

De multe asemenea mini-grupări sau doar tentative de grupări mai putem afla acum unele informaţii doar din documentele autorităţilor. Astfel, de exemplu, la 12 septembrie 1948, Secretariatul general pentru trupe al Direcţiei Regionale de Securitate din Timişoara semnala prezenţa unei organizaţii care se intitula Partizanii lui Tito, în pădurea din zona comunelor Vărădia şi Mercina. (2) Membrii acesteia vor fi fost desigur sârbi. Tot în sudul Banatului mai era prezentă şi o altă organizaţie, intitulată Mişcarea Naţională de Rezistenţă pentru Patrie şi Rege, care a lansat un manifest la 8 octombrie 1948, adresat muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor, ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor. În textul acestui manifest, căderea comunismului era considerată ca fiind iminentă. (3)

Tot în 1948 era semnalat un mic grup de partizani, la origine legionari, în zona de nord a judeţului Severin, sub conducerea doctorului Petre Ambruş. El era constituit din cinci membri, care au acţionat până în 1950 în regiunea muntelui Vârful Bătrân din acea zonă. (4)

În privinţa legionarilor, trebuie să precizăm din nou că, imediat după terminarea războiului, conducătorii P.C.R. au încheiat cu aceştia un acord secret de colaborare, incluzându-i şi pe cei paraşutaţi din Germania în ultimele luni. S-a decretat că aceia care au deţinut arme şi le vor preda nu vor fi pedepsiţi în niciun fel. În consecinţă, mulţi legionari şi-au predat armele, dar alţii totuşi nu au făcut-o. Însă o relativă acalmie în relaţiile dintre comunişti şi legionari s-a menţinut până la alegerile din noiembrie 1946. Imediat după desfăşurarea şi „câştigarea” lor, arestările au reînceput în rândurile legionarilor. Tot atunci s-au mărit şi cotele impuse ţăranilor la cereale, carne şi lapte, ca şi impozitele. Toate acestea au concurat la închegarea unei tot mai largi opoziţii făţişe, care a început să se organizeze din 1947.

Un grup constituit în special din legionari a fost cel condus de Doran şi Popovici, despre care există relatări mai amănunţite. După cum relata un fost membru al grupării, Avram Gîru, Nicolae Doran, originar din comuna Ciclova Română, revenea din armată la încheierea războiului şi deja de atunci intenţiona să înfiinţeze o organizaţie de rezistenţă împreună cu vechii săi colegi din Frăţia de cruce: Nicolae Caragea, Ilie Dancea şi Avram Gîru. Însă Doran voia să urmeze cursurile unei facultăţi de drept la fără frecvenţă şi pentru aceasta trebuia să îşi găsească un loc de muncă. Astfel, el a devenit agent de Poliţie la Biroul de Siguranţă din Oraviţa. Din acest post, el era în măsură să cunoască toate acţiunile care urmau a fi întreprinse împotriva rezistenţei. (5) În 1945 au evadat de la Aiud Nicolae Popovici şi Alexandru Dobrin, care s-au alăturat şi ei grupului.

În 1947, după falsificarea alegerilor, un mare număr de legionari, atât localnici (din Ciclova Montană, Ciclova Română, Oraviţa, Comorâşte, Cacova, Mercina, Răcăjdia, Ciuchici, Rusova, Nicolinţ, Socolari, Slatina-Nera şi Anina), cât şi veniţi din Bucureşti şi Timişoara,     s-au întrunit la Peştera Rolului, sub conducerea lui Popovici. A doua zi, întregul grup s-a deplasat în zona dintre Crivina şi valea Minişului, apoi componenţii săi s-au retras la casele lor, în aşteptarea declanşării acţiunilor. (6)

În 14-15 mai 1948, autorităţile comuniste au trecut la arestarea masivă a tuturor legionarilor din ţară. Aflând despre aceasta, ca şi despre faptul că şi el însuşi se afla pe listă, Doran a dezertat din serviciu şi şi-a anunţat colegii de organizaţie, fugind împreună cu ei. Aveau şi armament pregătit din vreme. Ei s-au retras în pădurile din dreptul localităţilor Ciclova Română, Ciclova Montană, Potoc, Socolari, Răcăjdia şi înspre zona Bozoviciului (iulie 1948). Conform datelor autorităţilor, grupul cuprindea opt membri, şi chiar acestea recunoşteau că ei nu au comis nici jafuri şi nici acte de terorism. (7) Popovici se deplasa adeseori la Bucureşti, unde ţinea legătura cu Ştefan Florescu zis Puiu, (8) care făcea parte dintr-o grupare legionară de rezistenţă. (9)

În noaptea de 22-23 august 1948, gruparea lui Doran a fost atacată în apropiere de Oraviţa de organele de Siguranţă. Doran a ripostat acestui atac, ordonând deschiderea focului. În confruntare a fost ucis partizanul Brindescu, originar din Timişoara. Autorităţile au avut pierderi mai grele, fiind ucis plutonierul-major Ioan Ion din Comandamentul teritorial Caraş, şi rănit la picior sublocotenentul Raichici. (10) În continuare, în păduri au rămas efectiv doar şapte membri ai grupului, respectiv Nicolae Doran, Nicolae Caragea, Ilie Dancea, Gheorghe Stoia, Pavel Cotârlă (toţi din Ciclova Română), Nicolae Popovici (din Bucureşti) şi Ion Chirilă (din Ciuchici). (11)

Popovici şi Chirilă vor fugi în curând la Timişoara, unde primul a fost împuşcat mortal de Securitate în cursul unei operaţiuni desfăşurate în decembrie 1948. Tot atunci, Chirilă a fost capturat şi condamnat la 20 ani de închisoare. (12) După cum susţinea Avram Gîru, toate aceste lovituri se datorau trădării lui Alexandru Dobrin, datorită căruia şi alţi numeroşi partizani au fost arestaţi. Doran a mai rămas cu un grup de doar trei oameni: el, Caragea şi Dancea, cu care a continuat să activeze în jurul Oraviţei şi Reşiţei.

În ianuarie 1949, micul grup a avut o nouă confruntare cu securiştii, lângă sălaşul lui Nicolae Penţa de la Răcăjdia, care îi trădase după ce a fost prins. Au participat la luptă soldaţi din Batalionul de intervenţie al Securităţii, împreună cu securiştii de la Oraviţa. După schimbul de focuri,   s-au înregistrat patru soldaţi morţi şi mai mulţi răniţi. În realitate, securiştii s-au împuşcat între ei, deoarece erau dispuşi în careu cu scopul de a prinde la mijloc micul grup de partizani. (13) Aceştia au profitat de derută, reuşind să scape din încercuire.

Grupul peregrina acum prin localităţile Ciclova Română, Ilidia, Socolari, sau prin bordeie săpate în câmp în timpul verii. A reuşit să fie infiltrat în rândurile Securităţii Gheorghe Suru din Ilidia, care îi informa asupra mişcărilor acesteia. (14) Ilie Dancea l-a împuşcat mortal pe Andrei Ilia, informator al Securităţii. După aceasta, Securitatea şi-a intensificat acţiunile de lichidare a grupului.

La 24 noiembrie 1949, Gîru a fost arestat la Cluj, unde făcea armata, şi dus la Timişoara, fiind anchetat de însuşi colonelul Moiş. A fost condamnat la 8 ani, iar Penţa, arestat şi el, la 7. Alte 12 persoane au primit între unu şi patru ani. Caragea a fost capturat la 27 octombrie 1949, fiind rănit în casa lui Nicolae Murgu din Ilidia. Au mai scăpat numai Doran şi Dancea. A urmat un nou val de arestări în localităţile din jurul Oraviţei. (15)

Doran şi Dancea s-au ascuns acasă la avocatul  Martin Bălan din Răchitova, care fugise iniţial în Iugoslavia, dar fusese returnat de grănicerii sârbi. Cum însă securiştii nu au fost înştiinţaţi de sârbi despre returnarea lui, nu îl mai căutau, astfel încât el stătea ascuns acasă împreună cu cei doi partizani. Dar în iarna anilor 1950-1951, ei au fost trădaţi de Petre Novăcescu din Ciclova Montană. Au fost arestaţi toţi trei în ianuarie 1951. Întregul grup care mai rămăsese a fost judecat de către Tribunalul militar din Timişoara, fiind condamnaţi astfel: Nicolae Doran şi Ilie Dancea la moarte, Nicolae Caragea şi Pavel Andrei la câte 20 de ani, Gheorghe Suru, Ion Andrei şi Gheorghe Băieşu la câte 12 ani, Nicolae Murgu la 5 ani şi alţii între doi şi patru ani. După trei zile, primii doi au fost executaţi. Caragea a supravieţuit în închisoare până la graţierea din 1964. (16)

Membrii acestui grup au fost: Nicolae Doran, Nicolae Popovici, Ilie Dancea, Nicolae Caragea, Nicolae Gîru, Avram Gîru, Pavel Cotârlă, Vasile Martin, Vasile Măran, Pavel Brânzei, Maxim Pârcea, Vichente Dancea, Pavel Andrei, Cornel Lazăr, Nicolae Zarcula, Nicolae Irimia, Adam Măran, Nicolae Murgu, Gheorghe Stoia, Ştefan Luca, Valeriu Lazăr, Ion Andrei, Constantin Coniac, Luca Damaschin, Ioan Botişan, Paul Cojan, Dica Paul Botoş, Strein Olaru, Octavian Botoş, Puiu Roşu, Ion Chirilă şi Nicolae Penţa. (17)

Grupuri mai mici, tot de factură legionară, au mai existat şi la Mercina şi la Comorâşte. (18) La Comorâşte exista, de altfel, şi o filieră legionară de trecere a frontierei, utilizată de exemplu de Filon Verca la părăsirea de către acesta a României.

Profesorul Filon Verca, legionar refugiat în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost paraşutat la 9 decembrie 1944 la Bunila, în judeţul Hunedoara, împreună cu alţi cinci oameni: Nicu Bălănescu din Bucureşti, Ion Chirilă din Ciuchici, Ion Carapantea din Lugoj, Tismănaru şi încă unul rămas anonim. Ei aveau ca sarcini, în prima fază, informarea germanilor privind mişcările de trupe sovietice către front şi asupra diferitelor probleme militare, economice sau politice, iar în a doua fază, sabotarea trenurilor care se îndreptau spre front şi întreruperea cât mai îndelungată a circulaţiei. Ei dispuneau de arme şi muniţii, pe care le-au depozitat în zona Racoviţa din Caransebeş. Şi Filon Verca a stat ascuns în aceeaşi zonă, la moş Dragu Grozăvescu. Împreună cu Ion Chirilă, el a depus eforturi susţinute în vederea reorganizării mişcării legionare din judeţul Severin şi a nucleelor sale înarmate. Au fost contactaţi în acest scop Ion Constantin, comandantul legionar al regiunii, şi Teodor Roman zis Bubi, care va juca un rol important în activitatea legionară din zonă. Totodată, din ianuarie 1945 au mai fost solicitate, şi s-au mai primit, încă două sau trei paraşutări din Germania, conţinând armament, bani şi alimente. Prin urmare, au fost constituite grupurile înarmate din Iablaniţa, Băile Herculane, Teregova, Domaşnea, Caransebeş etc. (19)

Au fost tot atunci contactaţi viitorii conducători ai marii mişcări de partizani din următorii ani: Domăşneanu, Marineasa, Spiru Blănaru etc., în vederea stabilirii strategiei şi tacticii de luptă. Dar, după încheierea războiului, a intervenit pactul de neagresiune dintre comunişti şi legionari. În virtutea acestuia, armamentul paraşutat, depozitat până atunci de legionari lângă Domaşnea, a fost predat autorităţilor.

În decembrie 1945, Verca a devenit profesor la liceul Traian Doda din Caransebeş, unde a şi constituit o organizaţie legionară de tineret. În vara lui 1947, după ruperea pactului de către comunişti, el a fost arestat la Petroşniţa, însă a reuşit curând să evadeze. Reîntors la Petroşniţa, Verca a format un grup împreună cu Ion Brânzei, Nicolae Cristoi, Pătru Grozăvescu, Nicu Bălănescu şi Spiru Blănaru, retrăgându-se pe vârful Nemanu Mare, unde s-au adăpostit în colibe şi bordeie. Ei străbăteau zone întinse, pentru a reface rezistenţa legionară. Apoi Verca a fost din nou prins, în urma trădării pădurarilor Şoanda şi Madincea din Goleţ. După numeroase şi chinuitoare anchetări, el a reuşit să evadeze a doua oară, la 23 august 1948, din celula nr. 10 aflată la subsolul clădirii Securităţii din Timişoara. (20)

În clandestinitate, a organizat o ultimă întâlnire cu Spiru Blănaru, Domăşneanu şi Gogu Cristescu, apoi a trecut prin Comorâşte în Iugoslavia, iar de acolo în Occident. Cu el au mai plecat Alexandru Câlniceanu şi Petre Indrieş, ambii din Reşiţa, şi moldoveanul Vasile Simian. (21)

Un caz asemănător oarecum cu al lui Filon Verca s-a petrecut şi în zona Aradului. Acolo a fost paraşutat de către germani în iarna anului 1945 Gligor Cantemir, care mai târziu şi-a organizat o tabără pe muntele Drocea de lângă Gurahonţ. Şi el şi-a întrerupt activitatea în perioada pactului dintre comunişti şi legionari din 1945-1947. Din 1947, el s-a ascuns în păduri sau pe la cunoştinţe, însoţit de alţi legionari, care fugeau şi ei de teama arestărilor. În urma raziei din noaptea de 14-15 mai 1948, Siguranţa a descoperit evidenţa tuturor legionarilor din judeţ. Totuşi, Cantemir nu va fi arestat decât în noaptea de 20-21 decembrie 1948 în comuna Cil. În 1949    s-au desfăşurat două procese, în care au fost judecaţi un total de 40 de partizani şi sprijinitori arădeni. Dar organizaţia creată de Cantemir a continuat să activeze până în noiembrie 1952. Ea a avut ciocniri cu Securitatea în comuna Iosaş în august 1949, apoi la 4 noiembrie 1950 şi 28 mai 1952. În aceste lupte purtate în Munţii Zarandului şi în Munţii Codrului au fost ucişi partizanii Ioan Jurcuţa, Iulian Hagea, Ioan Luluşa, Pavel Dobre şi alţii. (22)

Alt grup a fost înfiinţat în zona Aradului de legionarul Adrian Mihuţiu, originar din comuna Măderat. Pentru a evita arestarea din mai 1948, şi el a peregrinat prin satele judeţului, unde a constituit un grup de luptători împotriva comunismului format din aproximativ 70 de membri. Apărându-se de asalturile Securităţii, grupul lui Mihuţiu a avut nu mai puţin de cinci confruntări armate cu aceasta, ucigând un securist şi rănindu-i pe mulţi alţii. Conducătorul grupului a fost prins abia la 17 noiembrie 1956, în urma trădării unui văr de-al său. Ca urmare, au fost arestate în total 69 de persoane, care au fost judecate în 1957 în trei loturi de către Tribunalul militar Cluj în deplasare la Timişoara. Adrian Mihuţiu şi Pavel Suciu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava, deşi ministrul arădean Avram Bunaciu le promisese comutarea pedepsei. (23)

În aceeaşi zonă a mai activat, în 1948, grupul de rezistenţă anticomunistă condus de Valer Şirianu, cu un efectiv de circa 105 membri. Între componenţii acestui grup se remarcau generalul Baloşiu, colonelul Rădulescu, dr. Boieriu, preotul Tiberiu Dârlea, subofiţerul Ion Ardelean şi Sabin I. Sas din Târnova, judeţul Arad. Profesorul Ion Blăgăilă din Arad a creat în 1949 o organizaţie paramilitară constituită din 38 de persoane, în majoritate ţărani, intitulată Mişcarea Naţională de Eliberare. Începând din luna august 1951, membrii acestei organizaţii au fost capturaţi de Securitate, fiind judecaţi de către Tribunalul militar din Timişoara. Ei au primit pedepse variind de la muncă silnică pe viaţă la 15 ani temniţă grea. (24)

În urma lichidării puternicelor grupări din zona Teregovei, acolo au mai rămas numeroşi partizani, care s-au regrupat în organizaţii de mai mică importanţă, dar care au creat şi în continuare destule probleme autorităţilor. Astfel, grupul fraţilor Ion, Nistor şi Petru Duicu din Domaşnea (naţional-ţărănişti) s-a constituit încă din 1947, după care a fuzionat cu grupul colonelului Uţă. Dar în iarna anilor 1948-1949 ei s-au despărţit iarăşi de grupul lui Uţă, deoarece atunci se primiseră informaţii potrivit cărora Securitatea se găsea în apropierea locului în care se aflau ei, respectiv la sălaşul lui Iosif şi Dumitru Pârvan din pădurea Bozoviciului. Împreună cu consătenii lor Petru Românu şi Gheorghe Cristescu, aceştia s-au ascuns în casa lui Atanasie şi Ilie Lozici din Domaşnea, dorind să afle noi informaţii. Dar fiind înştiinţaţi despre prezenţa a numeroase trupe militare în zonă, grupul fraţilor Duicu s-a deplasat către Cornereva, unde s-a aprovizionat cu alimente. Apoi au ajuns pe vârful Cozia din apropiere, unde s-au ascuns până în primăvara lui 1949, însoţiţi şi de alţi aderenţi la mişcare. (25) Aceştia erau: Nicolae Lalescu, Nistor Armaş zis Gărbin, Ion Izbaşa zis Daba, Ion Duicu (toţi din Cornereva), Stelian Berbecaru (Buzău), pe parcurs mai adăugându-li-se şi alţii. Ei au rămas necunoscuţi Securităţii, deoarece ziua stăteau la casele lor, participând numai la operaţiuni nocturne. Acest grup utiliza tot pe sprijinitorii grupului lui Uţă. Grupul a avut numeroase confruntări cu trupele de Securitate, care au înregistrat mari pierderi în morţi şi răniţi. (26)

Ei au acţionat foarte energic, atacând deseori autorităţile şi pe colaboratorii acestora. La 28 martie 1948, au organizat un atentat asupra primarului din Domaşnea, care însă nu a reuşit. La 3 octombrie 1948, în locul numit Podul lui Scot, situat între Rusca şi Cornereva, au incendiat maşina în care se afla sublocotenentul de Securitate Vasile Hasberger din Caransebeş, aruncând o grenadă sub roţile acesteia. Totuşi, cei doi securişti aflaţi în maşină au scăpat cu viaţă. (27) Tot acest grup a participat la executarea informatorului Securităţii Lazăr Cernescu din Rusca (la 8 noiembrie 1948) şi l-a lichidat pe activistul comunist Simion Raescu din Luncaviţa (la 20 iulie 1949). În toamna lui 1949, grupul fraţilor Duicu şi-a construit adăpostul pentru iarnă în locul numit Bantă de lângă Domaşnea, adăpost dotat cu un cuptor, o lampă cu petrol şi o mare cantitate de alimente, asigurate de părinţii celor trei fraţi. (28) Eventualele deplasări pentru noi informaţii erau efectuate noaptea de către întregul grup, compus atunci din şapte membri, folosind şi parolele necesare.

La 30 ianuarie 1950, grupul Duicu a fost atacat în propriul adăpost de către trupele Securităţii. În lupta declanşată cu acest prilej, Ion Duicu şi Gheorghe Cristescu au fost împuşcaţi mortal, Petru Duicu, Petru Românu şi Nicolae Lalescu au fost capturaţi, iar Nistor Duicu şi Stelian Berbecaru au reuşit să fugă. Capturat şi el curând, Berbecaru a fost judecat în noiembrie 1950 de către Tribunalul militar din Timişoara, condamnat la moarte şi executat. (29) Petru Duicu a „scăpat” cu o condamnare de 25 ani de muncă silnică, după ce încercase să se spânzure în timpul anchetării. (30)

Arealul parcurs de acest grup fusese aproximativ acelaşi ca şi al grupului colonelului Uţă: Munţii Semenic, Almăj, Baia de Aramă, Munţii Mehedinţiului, Cernei, Ţarcu, Gugu, Godeanu, Olanu.

Singurul dintre cei trei fraţi care scăpase din încercuire, Nistor Duicu, i-a regăsit pe Victor Curescu şi pe alţi foşti componenţi ai grupului lui Uţă, reunindu-i apoi într-un nou grup condus de această dată de el. Este vorba despre Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă din Domaşnea, Ion Caraiboţ din Luncaviţa, Dumitru Mutaşcu, Victor Curescu şi Gheorghe Şărăngău din Verendin, Ioan Baderca, Pavel Vădraru, Gheorghe Baderca şi Iosif Baderca din Mehadica, Gheorghe Stănescu din Mărăşeşti, judeţul Mehedinţi, Nicolae Ciurică din Titirleşti, acelaşi judeţ, Ion Bălică din Văliug, plus alţii aflaţi la casele lor şi care luau parte numai la atacurile nocturne. Grupurile de sprijin rămâneau aceleaşi ca în vremea lui Uţă şi Ion Duicu.

În august 1952, ei au fost trădaţi de moş Ţuruc, socrul lui Curescu, fiind imediat atacaţi de forţe mari de Securitate la Cornereva, la sălaşul lui Nistor Cernescu, unde Nistor Duicu a murit în luptă, iar Curescu a fost capturat, judecat şi executat. (31) În prealabil mai avusese loc o luptă a acestui grup cu Securitatea, la sfârşitul lui februarie 1952, în zona Răşchie de lângă Lăpuşnicu Mare. Atunci fusese rănit Gheorghe Şărăngău, însă el a continuat să tragă până când ceilalţi partizani au reuşit să îl recupereze. (32) Şi mai devreme, prin lunile mai-iunie 1951, partizanii lui Nistor Duicu făceau antrenamente de tragere la ţintă cu arma în Munţii Semenicului, fiind auziţi de un brigadier silvic, care a chemat Securitatea. Ei au fost încercuiţi, fiind rănit Ion Caraiboţ, dar partizanii au contraatacat cu pistoale automate şi grenade, recuperându-l pe acesta în cele din urmă. Încercând apoi să se apropie de frontieră pentru a trece în Iugoslavia, ei au fost atacaţi în zona Verendinului, spre Mehadica, unde le-au fost împuşcaţi caii. Nicolae Ciurică a rămas atunci încercuit, dar a fost şi el recuperat de partizani. (33)

În 1950, grupul lui Nistor Duicu a atacat o căruţă cu care călătoreau numeroşi miliţieni către Luncaviţa, fiind împuşcat mortal plutonierul-major Cornel Subu, iar ceilalţi fiind răniţi. (34)

După moartea în 1952 a lui Nistor Duicu, supravieţuitorii grupului său se vor regăsi în organizaţia condusă de Sfârloagă.

Alţi foşti partizani ai lui Uţă şi Ion Duicu au format grupul condus de Nistor Armaş zis Gărbin din Cornereva. Ei se ascundeau în zona acestei comune, în căutare de adăpost, hrană şi informaţii. Iniţial, în 1948, ei făcuseră parte din grupul lui Ion Duicu. Este vorba despre Nistor Armaş zis Gărbin, Ion Duicu zis Ujei, Nicolae Lalescu (toţi din Cornereva), Ion Izbaşa şi Horia Izbaşa (ambii din Cănicea). După uciderea lui Ion Uţă, Ion Duicu îşi împărţise oamenii în două grupuri, în vederea iernării şi a viitoarelor confruntări pe care le aveau de susţinut. Grupul lui Gărbin a fost atacat de Securitate la 7 martie 1949 la sălaşul lui Pavel Laitin de pe Cracul Stânei. În acel atac, Horia Izbaşa a fost ucis, dar Gărbin, deşi rănit, a reuşit să fugă. În acel moment, grupul ajunsese să numere zece oameni. Curând va fi ucis şi Gărbin, fiind împuşcat de către şoferul postului de Miliţie din Cornereva, Nica, în timp ce stătea de vorbă cu doi consăteni. Supravieţuitorii grupului său de partizani aveau să se reîntoarcă în gruparea lui Ion Duicu. (35)

În zona Teregovei au mai existat şi alte grupuri mici de partizani, dar care au avut o existenţă efemeră. Astfel, în toamna anului 1949 activa un grup format din Moise Anculia, Ion Caraiboţ şi Dumitru Mutaşcu, primul fiind arestat la 6 ianuarie 1950 într-un bordei construit de el însuşi. Un alt grup, constituit din Ion Grozăvescu, Martin Copăcean şi Horia Smultea, a fiinţat o singură zi, ei fiind imediat arestaţi. Grupul lui Gheorghe Ivănici, Iacob Cimpoca şi Ilie Ghimboaşă a rezistat ceva mai mult, circa trei luni etc. (36) Aceste grupuscule erau preocupate mai degrabă de problema propriei supravieţuiri şi de amenajarea unor adăposturi, de regulă în locuri greu accesibile şi situate în apropierea unor surse de apă. Aprovizionarea lor se făcea din ce în ce mai greu, din cauza numeroaselor razii şi controale întreprinse de autorităţi atât în interiorul localităţilor, cât şi în împrejurimile acestora.

Încă din 1946, opera un grup în localitatea Sălbăgel, condus chiar de primul primar comunist al comunei, Serafim Mustaţă, care fugise în pădure. El stătuse o vreme acasă la el, într-un adăpost, apoi pe la diverse locuinţe şi sălaşe din Ştiuca, Scăiuş, Honorici, Satu Mic, Zorlencior şi Obiţa. În grupul format de el se mai aflau Mihuţ din Zorlencior, Mihai Hlobel din Scăiuş, Ghera din Remetea-Pogănici şi încă doi rămaşi anonimi, din Obiţa şi Zgribeşti, ultimul decedând mai târziu în închisoarea din Timişoara. Chiar în 1946 grupul a avut o confruntare cu Jandarmeria la locuinţa lui Gheza de la Ştiuca. Atunci Mustaţă a şi fost capturat, executând în continuare 18 ani de închisoare, de unde a ieşit în 1964 aproape orb. Hlobel şi Ghera au fost răniţi, dar primul a reuşit să scape şi să se ascundă, alăturându-se apoi grupului de la Rugi. (37)

Grupul Mustaţă se ocupase cu jefuirea magazinelor săteşti din Dragomireşti, Scăiuş, Dezeşti, Remetea-Pogănici, Zorlenţu Mare etc. Alimentele procurate în acest mod erau depuse la diferite sălaşe situate între Dragomireşti şi Zorlenţu Mare. Membrii săi nu au comis nicio crimă, deşi erau înarmaţi. Prezenţa acestui grup avea mai mult un rol psihologic, reuşind de multe ori să tempereze zelul colectorilor, perceptorilor şi activiştilor comunişti din zonă. (38)

În ziua de Paşti a anului 1947 a avut loc o bătaie între numeroşi locuitori ai comunei Rugi şi activiştii comunişti care îi trimiteau la însămânţările de primăvară. În noaptea următoare au venit acolo trupe ale Jandarmeriei din Caransebeş, arestând trei cetăţeni şi ducându-i la Primăria comunei. În zori, ei au fost eliberaţi. În acest timp însă, fiii lor plecaseră în păduri, adăpostindu-se la sălaşuri şi bordeie improvizate în locurile Dârna şi Ruget, unde au stat până în primăvara anului 1948. Este vorba despre Martin Rada, Toma Tantu şi Martin Guia. Treptat, în jurul lor s-au adunat mai mulţi alţi fugari: dr. Ionel Vuc şi Ioan Beg din Zorlenţu Mare, Nicolae Cristoi şi Ion Brânzei din Caransebeş, Nicolae Achim din Ruginosu şi Augustin Stoican din Ohabiţa. Ei au depus jurământul de credinţă, conceput de preotul Pavel Bilcă, la sălaşul lui Petru Tantu. În anii 1948-1949, acestui grup i s-au mai alăturat Ion Bălică din Văliug, Martin Daia din Soceni, Ion Albu din Obiţa şi Mihai Hlobel din Scăiuş. Grupul avea o componenţă politică eterogenă, fiind format din naţional-ţărănişti, liberali şi legionari, şi s-a destrămat datorită neînţelegerilor asupra unui mod comun de acţiune. Legionarii Vuc, Beg şi Hlobel se vor retrage la Zorlenţu Mare, unde au format un grup propriu, iar Bălică va ajunge în grupul lui Uţă. (39)

În continuare, grupul din Rugi a rămas numai cu cei trei membri de la început, împreună cu preotul Bilcă. Grupul de sprijin era mai numeros, fiind compus din: Petru Ilca, Ion Rada, Petru Tantu, Toma Gogoaşă, Dimitrie Chera, Lazăr Minescu, Vasile Minescu (toţi din Rugi) şi Augustin Stoican (din Ohabiţa). Ei dispuneau de două pistoale automate „Oriţa”, un pistol tip „Mauser”, un pistol tip „Parabellum”, două pistoale sovietice, muniţia necesară acestora, două lăzi cu grenade defensive şi carabine Z.B. O mare parte a grenadelor şi muniţiei fusese procurată de Martin Rada. Zona lor de acţiune se situa între Zorlenţu Mare, Obârşia Văii, Zăganu, Bradul Moşului, Brebu Nou, Văliug, Lindenfeld, Buchin, Caransebeş. Unul dintre sprijinitorii acestui grup era Bujor Popovici din Poiana, prieten cu primul ministru Petru Groza şi deputat în Marea Adunare Naţională! El i-a aprovizionat pe partizani cu alimente, băutură şi bani. (40)

Partizanul Martin Guia a fost ucis după un conflict cu sătenii, aţâţaţi de securişti. O altă luptă avusese loc cu jandarmii la o cazemată din locul Dârna. Atunci partizanii au aruncat o grenadă, după care conflictul s-a aplanat. Jandarmii au cerut să nu se mai arunce cu grenade, lăsându-i în schimb pe partizani să părăsească locul. Ei şi-au luat cât au putut din alimente şi au plecat la cazemata din locul Porumbăţ. Aceasta era construită din piatră şi dispunea de un izvor şi de un WC interior. În acea cazemată, partizanii au fost încercuiţi de securişti la 2 februarie 1949, cei trei predându-se fără a opune rezistenţă. Arestaţi, ei au fost anchetaţi foarte dur, în spiritul vremurilor. Totuşi, deoarece nu li se puteau imputa fapte prea grave, au fost eliberaţi în aprilie 1951, dar au fost rearestaţi la 8 septembrie 1953, când s-a descoperit că fuseseră în legătură şi cu alte grupuri de partizani bănăţeni. Chiar şi atunci, au fost condamnaţi la pedepse de până la cinci ani, deoarece nu aveau la activ crime sau distrugeri. (41)

„Grupul glimbocenilor” avea o denumire oarecum improprie, întrucât din el făceau parte şi partizani din localităţile Marga, Ferdinand, Ohaba-Bistra şi Crâşma. La hora satului din seara de Sfântul Ioan (7 ianuarie 1948), Avram Mâţu zis Brangiu din Glimboca a strigat în repetate rânduri „Trăiască regele!”, care tocmai abdicase, apoi a rupt portretul Anei Pauker. După aceasta, fiindu-i teamă de represalii din partea autorităţilor, a fugit şi el în pădure. Timp de aproape doi ani a stat ascuns în jurul localităţii Var. La câteva luni după el, a fugit şi Ion Murariu, care avea de ispăşit o pedeapsă de câteva luni la închisoarea din Caransebeş. El avea asupra lui o armă de vânătoare. Ulterior, grupul a crescut prin sosirea lui Moise Roi şi Gheorghe Mădincea din Ohaba-Bistra, V. Pamfil din Crâşma şi Mihai Beg din Marga. Toţi locuiau într-un bordei, fiind ajutaţi cu alimente de Ion Ghiaur, Nicolae Ghiaur, Luţă Moisescu şi alţii.

După un timp, Pamfil şi Mădincea s-au predat de bunăvoie Securităţii, ultimul fiind lăsat liber, ca momeală pentru prinderea celorlalţi. Apoi s-au mai predat Roi şi Beg. Acesta din urmă reuşise anterior să îl ucidă pe primarul comunei Marga, lovindu-l cu o piatră în cap. Totuşi, şi el a fost lăsat liber condiţionat, pentru a ajuta autorităţile să-i captureze pe Mâţu şi Murariu.

În martie 1950, aceştia au pătruns într-o seară în postul de Miliţie din Glimboca, unde l-au împuşcat pe plutonierul Lampă şi l-au rănit pe primarul Alexandru Crâsnic. Deşi Securitatea a ocupat imediat Glimboca cu trupe, cei doi nu se mai aflau acolo. Mâţu era înarmat cu un pistol automat cu 32 de cartuşe, iar Murariu cu o carabină Z.B. Ei s-au retras în pădurea Obârşia Gogenii, făcându-şi acolo o colibă, după care au stat într-un bordei în locul numit La Drapel, lângă un izvor, de unde scoteau apa cu o găleată legată cu funia. Bordeiul era bine camuflat şi se situa amplasat     într-un loc greu accesibil. Aici cei doi au locuit din toamna anului 1950 până în martie 1951. Erau aprovizionaţi cu mâncare de Matei Crâsnic, Pavel Sorinca, Moise Mateoni şi Ion Maier. Curând, Mateoni a fost arestat şi anchetat de autorităţi, împreună cu Rusalin Maier. Însă cel care avea să divulge locul ascunzişului lui Mâţu a fost Ion Maier, după ce a fost torturat timp de o săptămână de Securitatea din Caransebeş. (42)

Securiştii i-au capturat pe Mâţu şi Murariu la 13 martie 1951, împreună cu armamentul pe care îl aveau. Judecaţi de către Tribunalul militar din Timişoara, ei au fost condamnaţi la moarte şi împuşcaţi la „Pădurea Verde”. Ceilalţi membri ai grupului au primit pedepse mai uşoare. (43)

Acest grup a avut şi el mai ales un efect psihologic prin prezenţa sa, atât asupra populaţiei din zonă, care se simţea încurajată să reziste presiunilor regimului comunist, cât şi asupra numeroaselor trupe de Miliţie şi armată concentrate acolo, care se simţeau permanent în nesiguranţă.

Tot la Glimboca mai era menţionată o altă grupare anticomunistă, într-un raport din 4 februarie 1949 al maiorului Aurel Moiş către locotenent-colonelul Koloman Ambruş. Ea era formată din Teodor Român, Constantin Munteanu şi Nicolae Bălănescu şi fusese deja lichidată de autorităţi. (44)

În pădurile din Munţii Poiana Ruscăi s-au refugiat, după ce s-au înarmat, avocatul Ioan Târziu şi prietenul său Ivănescu, fiind urmăriţi de autorităţile comuniste. Ei au fost nevoiţi să se deplaseze până în zona Munţilor Mehedinţiului. În 1954, Ivănescu a căzut în luptă cu Securitatea. (45)

Şi în zona Văii Almăjului mai fiinţa în 1950 o grupare, formată iniţial din trei membri (Emil Purdelea, Iosif Pitic şi Damaschin Catană), peregrinând în preajma localităţilor Şopotu Nou, Şopotu Vechi, Gârbovăţ, Bănia, Rudăria şi Dalboşeţ. Ei beneficiau însă de sprijinul a numeroşi „găzduitori, informatori şi alimentatori” din regiune, cum se exprimau autorităţile. (46) Printre aceştia erau enumeraţi: Iosif Purdelea, Sofia Pitic şi Ioan Străin din Gârbovăţ şi Dănilă Roşcovanu din Borlovenii Noi. Se consemna faptul că, în aprilie 1949, Emil Purdelea trăsese un foc de armă, rănind un membru de partid, iar în iulie 1949, fiind surprinşi pe când dormeau de patrula postului de Miliţie din Dalboşeţ, membrii grupului au ripostat, trăgând din nou focuri de armă, cu care au rănit un miliţian şi un caporal. Tot cu acea ocazie, din rândul partizanilor a fost ucis Damaschin Catană. (47) Ei erau înarmaţi cu grenade, un pistol „Oriţa”, o armă de vânătoare şi o armă Z.B.

După capturarea notarului Gheorghe Ionescu de către Securitate la 1 octombrie 1950, foştii membri ai grupului său din Almăj au avut următoarea soartă: Emil Purdelea şi Iosif Pitic au fost împuşcaţi mortal la 6 octombrie 1950, în apropierea localităţii Gârbovăţ. Petre Bejan a fost prins la 7 octombrie 1950 în preajma comunei Rodna Veche, judeţul Năsăud. Locotenentul Vasile Văluşescu şi Francisc Nimu au fost capturaţi şi ei în zona Caransebeşului la 16 octombrie 1950, iar a doua zi li s-a adăugat, în aceeaşi regiune, şi Dumitru Zoica. (48)

În acelaşi an 1950 activa, în zona comunelor almăjene Prigor, Borlovenii Noi, Borlovenii Vechi şi Putna, şi gruparea condusă de inginerul Aurel Ignea, formată din Dumitru Hânda, Nicolae Măciucă şi Matei Verindeanu. Între găzduitorii acestora, autorităţile îl identificaseră numai pe Ion Sârbu din Prigor. Grupul dispunea de un pistol automat „Deimler”. Membrii săi nu acţionau făţiş împotriva comuniştilor, ci stăteau doar ascunşi prin păduri, autorităţile bănuind că ei ar fi fost în legătură cu gruparea lui Purdelea. (49)

Tot în Valea Almăjului, prin vara anului 1950 mai peregrinau şi unii partizani solitari, supravieţuitori ai vechilor grupări decimate de autorităţi, între aceştia numărându-se Vasile Văluşescu, în zona Prigor-Putna, sau Iosif Budescu, în zona Dalboşeţ-Moceriş. (50)

În 1948, medicul generalist Ionel Vuc din Zorlenţu Mare, care studiase la Strasbourg şi care era aderent al Mişcării legionare, a fugit în pădure pentru a nu fi arestat. În perioada următoare, a stat ascuns pe la diferiţi cetăţeni, care îl adăposteau şi îl ajutau, deoarece el era un medic foarte bun. Dar fiind mereu încolţit de Securitate, el a trebuit să locuiască în sălaşele şi ascunzătorile de pe Dealul Codrului. Printre sprijinitorii lui se aflau Ioan Beg şi Gheorghe Drăgan din Zorlenţu Mare şi Mihai Hlobel din Scăiuş, care atacaseră un magazin din Fârliug şi pe urmă fugiseră şi ei în pădure. Aceştia se ascundeau împreună cu Vuc pe dealurile Codrului şi Ezerişului, unde aveau un bordei săpat în pădure. Până în 1950, ei au avut numeroase ciocniri cu Securitatea.

Grupul condus de Vuc se pregătea să acţioneze în cazul izbucnirii unui război între sovietici şi anglo-americani. El dădea lupte numai când era atacat de Securitate, precum în 1949, pe Dealul Codrului, sau la 6 decembrie 1950, când au fost capturaţi Vuc şi Drăgan, ca şi sprijinitorul Martin Bugărin. Atunci au mai rămas în libertate numai Beg şi Hlobel. Aceştia vor avea confruntări mai numeroase cu Securitatea. Ei dispuneau de pistoale automate germane, Z.B.-uri, pistolete şi grenade. În 1954, în locul numit Groapa Murgii, partizanii au fost încercuiţi de Miliţia din Zorlenţu Mare. Atunci Beg a aruncat o grenadă, ucigându-l pe ajutorul şefului de post. (51) În 1956, încolţiţi din nou de Securitate, Hlobel a fost ucis, dar Beg, rănit, a reuşit să scape. El a fost în fine capturat la 17 decembrie 1958, fiind trădat de sprijinitorul Lazăr Orăşanu.

Arealul de acţiune al acestui grup se situa între Zorlenţu Mare, Ezeriş, Cornuţel, Rugi, depresiunea Brebu şi dealurile Socenilor. Grupul de sprijin era format din Ion David, Floarea Miloş, Martin Dimcea şi Dumitru Ciuciună din Zorlenţu Mare, Petru Ştefoni, Maria Cata şi Ion Cata din Ezeriş şi Simion Bugărin din Delineşti. (52)

Dr. Vuc a fost judecat la Caransebeş şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. El a fost eliberat în 1964, în stare de nebunie, murind în 1967. Tot atunci, Gheorghe Drăgan a fost condamnat la 10 ani închisoare. În 1959 a fost însă rejudecat, cu urmări tragice.

Procesul membrilor grupului condus după capturarea lui Vuc de către Beg a avut loc la garnizoana din Timişoara în zilele de 21 şi 22 mai 1959, în faţa unui complet de judecată format din: maior Augustin Fechete, căpitan Emil Pop, maior Ioan Comşa, maior Ioan Boantă şi căpitan Ioan Lucaci. Procuror a fost maiorul Constantin Ovessa. (53) La 11 iunie 1959 au fost condamnaţi la moarte de către Tribunalul militar al Regiunii a III-a Militare Cluj: Ioan Gheorghe Beg, Nicolae Ioan Cioca, Gheorghe Drăgan şi Martin Bugărin zis Labău, toţi din Zorlenţu Mare. Ei au fost executaţi la penitenciarul din Arad la 29 septembrie 1959. (54) Împreună cu ei mai fusese condamnat la moarte şi Ioan Cata zis Păianu din Ezeriş, însă acestuia i-a fost comutată pedeapsa la temniţă grea pe viaţă prin decretul nr. 365 din 21 septembrie 1959 al prezidiului Marii Adunări Naţionale. El a fost eliberat din puşcărie la graţierea generală din 1964. (55) Au mai fost condamnaţi la detenţie în acelaşi proces: Petre Crina zis Borduz, Dumitru Ciuciună, Floarea Miloş, Petru Ştefoni, Ioan David zis Nicavuc, Gheorghe Beg, Circea Dimcea zis Noilă, Martin Dimcea zis Momac, Maria Drăgan şi Simion Bugărin. (56) În momentul execuţiei, Beg avea 48 ani, Cioca 61, Drăgan 50 şi Bugărin 52. (57)

După eliberarea sa din detenţie, unde fusese trimis pentru că activase în grupul Chera-Dârloni, Iosif Cireşan Loga a revenit în 1954 acasă, în satul Duleu, unde a găsit numeroase probleme. Sărăcia bântuia satele, iar perceptorii şi colectorii rechiziţionau pentru cote şi supracote toate produsele ţăranilor, cărora nu le mai rămânea nimic. În consecinţă, s-a organizat un nou grup de rezistenţă în zona Munţilor Arinişului, care acţiona în noile condiţii existente atunci. Acest grup era format din: Iosif Cireşan, Gheorghe Bulgăr, Petru Pau, Ion Vasi, Petru Cireşan, Ion Trăilă, Iosif Laţcu, Ion Smolean şi Ion Vancea. Toţi aceştia mai făcuseră parte din grupul Chera-Dârloni din 1947-1949 şi toţi făcuseră puşcărie ulterior. Acesta era un grup care se baza pe încrederea reciprocă dintre membrii săi. (58)

Mai târziu a fost cooptat în grup şi Gheorghe Vasi, care refuza să se înscrie în colectiv. Membrii grupului nu se adunau niciodată toţi în acelaşi loc. Principalul lor mod de acţiune era incendierea avutului ştabilor comunişti din zonă, fără ca Securitatea să-i poată descoperi. Activitatea mai serioasă a acestui grup a început din anul 1958, când presiunea exercitată asupra ţăranilor pentru a se înscrie în colectiv s-a accentuat.

În raionul Reşiţa, satul Duleu rămăsese ultima localitate necolectivizată. Atunci el a fost transferat în raionul Gătaia (1960), apoi în raionul Lugoj, în cadrul comunei Visag (1961). De la Lugoj au venit echipe de bătăuşi care îi forţau pe ţărani prin diverse metode să semneze cererile de înscriere în colectiv. În replică, grupul de rezistenţă a atacat cu pietre, în martie 1961, clădirea şcolii vechi, unde erau adunaţi zbirii din localitate, şi  i-au spart geamurile. Au fost imediat arestate şase persoane bănuite a fi implicate în eveniment, dar ele au trebuit să fie eliberate din lipsă de probe, deşi fuseseră bătute de securistul Baba de la Lugoj. (59)

În 1961 a fost înfiinţat şi colectivul de la Duleu. Curând după aceea, a fost incendiată într-o noapte gospodăria maiorului Petru Bulgăr, şi nu a sărit niciun sătean să îl ajute să stingă focul. La fel a păţit şi secretarul de partid, Victor Semenescu. Cei bănuiţi de aceste fapte erau „chiaburii” din sat şi nu partizanii! De aceea, ei şi-au continuat isprăvile, incendiind şi pădurea din Munţii Arinişului, unde nu li se mai permisese locuitorilor să pătrundă în niciun fel. Imediat după colectivizare au ars şi căpiţele de fân din lunca râului Pogăniş. Dar toate acestea erau mai degrabă acte de sabotaj, decât acţiuni directe, după cum recunoştea însuşi Iosif Cireşan. (60)

Erau atacaţi uneori paznicii de câmp, noaptea, pentru ca ţăranii să poată fura din porumbul colectivului. Oricum, ştabii furau mai mult, încât s-au îmbogăţit! Preşedintelui colectivului din sat, Petru Măduţ, i-a fost incendiat de asemenea avutul. La Doclin au fost incendiate grajdurile colectivului de acolo. Cele mai multe astfel de sabotaje le făceau Gheorghe Vasi, Iosif Laţcu şi Ion Vasi, care mai târziu au fugit din sat. Mai ales Gheorghe Vasi, fiind urmărit, se tot ascundea în perioada 1965-1970. Fiind persecutaţi membrii familiei sale, el s-a răzbunat, incendiind nutreţul lui Ionel Smolean, din rândul autorităţilor. Alte lovituri mai dădea Iosif Laţcu, care apoi se retrăgea la Reşiţa. Ambii au fost bătuţi foarte tare la anchete, încât din aceasta li s-a tras sfârşitul. (61)

După trecerea satului Duleu la raionul Lugoj, la Sfatul popular era preşedinte Nicolae Gurgu, iar secretar era Păun Jăg. Perceptorul se numea Gheorghiţă, iar colectorul – Bălăban, aceştia fiind consideraţi de Iosif Cireşan drept „adevăraţi criminali, încât nu au avut suflet de om, ci de câine turbat.” (62) Ei îi constrângeau pe ţărani să intre în colectiv cu ajutorul bătăii şi aduceau pentru aceasta şi o echipă de bătăuşi de la Securitatea din Lugoj, în frunte cu sus-pomenitul Baba. Printre cei care au fost bătuţi de aceştia se numărau: Petru Tomescu, Martin Groza, Ion Laţcu, Gavrilă Groza, Petru Cireşan, Ion Inăşel etc. Conform mărturiei locuitoarei Ana Schuldi, fostul mare proprietar din localitate Aurel Crista a fost omorât în bătaie de secretarul de bază (de celulă) Ion Ivănescu, care l-a călcat cu picioarele pe burtă şi i-a rupt toate organele interne. Familia nu a avut curaj să se plângă nimănui pentru acest fapt. Castelul lui Crista a devenit sediul C.A.P.-ului din sat, acum fiind Căminul cultural din Duleu. (63)

Tot acolo, Dumitru Cocoş, deşi era membru de partid, a refuzat să se înscrie în colectiv. A fost şi el bătut şi forţat să semneze cererea, fiind şi dat afară din partid. Dar el a refuzat în continuare să lucreze la colectiv, preferând să muncească la o carieră de piatră şi apoi clopotar la biserică. În acest mod, el a revenit la calea credinţei. (64)

În final ne vom referi la „ultimul partizan din România”, cum este acum unanim considerat Ion Banda zis Milescu, din satul Rusca. (65) Acesta fusese partizan încă în grupul lui Uţă şi apoi în cel al lui Ion Duicu. Dar după o vreme el s-a despărţit de aceştia, nefiind de acord cu modul dur de pedepsire a comuniştilor, activiştilor şi trădătorilor, pe care aceştia îl practicau. Banda a rămas totuşi în relaţii amicale cu ceilalţi partizani. Se adăpostea la sălaşele din jurul Ruscăi şi al Cornerevei. Ulterior, şi-a săpat bordeie în regiunea muntoasă. Avea destulă experienţă, deoarece intrase în mişcarea de partizani încă din 1946, la Rusca, într-un grup care număra atunci peste 20 de membri. (66) Neputând să-l captureze din cauză că era ajutat şi adăpostit de săteni, Securitatea i-a arestat fiul. Fiindcă Banda tot nu se preda, fiul său a fost „lăsat” să evadeze, împreună cu informatorul Ion Gavrilă, în speranţa că fiul îi va conduce pe complicii lui Gavrilă la adăpostul tatălui său. Nu s-a întâmplat lucrul acesta, dar fiul lui Banda a divulgat totuşi, fără să-şi dea seama, o serie de oameni de legătură, care au şi fost arestaţi la 31 august 1950. Este vorba despre Petru Ghera, Paşan Nicoară, Mihai Stepănescu, Petru Gherga, Ion Banda zis Jurjulescu, Ianăş Gherga şi Ion Matica. Dar Benda tot nu a putut fi prins. (67)

Până la final, Securitatea nu a reuşit niciodată să dea de Ion Banda. El a mai trăit solitar în pădure până în 1962, rămânând la acea dată singurul partizan din întreaga Românie! De la el se găseau mereu mesaje înscrise cu cuţitul pe scoarţa copacilor, cu următorul cuprins: „Banda trăieşte!”, „Banda nu va muri niciodată!”, „Banda se va răzbuna!”, „Trăiască regele Mihai!” etc. (68) În cele din urmă va fi ucis, însă nu de autorităţi, ci în condiţii nu prea clare, dar se pare că făptaşii erau nişte braconieri din Cornereva, despre care el ştia destule lucruri şi care se temeau că, în caz că va fi capturat de Securitate, îi va deconspira şi pe ei. (69) În acest mod a luat oficial sfârşit istoria mişcării de partizani împotriva comunismului din Banat şi din întreaga Românie.

 

 

 

 

 

 

Note:

1   Dorin Dobrincu, Rezistenţa armată anticomunistă la începutul „republicii populare”, în Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998, p. 212.

2    Ibidem, p. 213-214.

3    Ibidem, p. 214.

Ibidem, p. 222; Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România 1944-1962, www.miscarea.com/Brisca.htm

5    Mărturia lui Avram Gîru, consemnată de Iosif Cireşan Loga, Rezistenţa din Munţii Banatului, ms.

6    Ibidem.

7  D. Oberşterescu, Aspecte ale rezistenţei anticomuniste din Munţii Banatului, în Banatica, Reşiţa, nr. 15/II, 2000, p. 278.

8    Dorin Dobrincu, op. cit., p. 222.

9    Ibidem, p. 230.

10   Avram Gîru, op. cit.; D. Oberşterescu, op. cit., p. 278.

11   Ion Hurtupan, Grupul de partizani Doran-Popovici din Caraş, condus de Nicolae Doran, în Timpul gugulanului din 18 septembrie 1998.

12   Avram Gîru, op. cit.; Dorin Dobrincu, op. cit., p. 222.

13   Avram Gîru, op. cit.

14   Ibidem.

15   Ibidem; D. Oberşterescu, op. cit., p. 278.

16   Avram Gîru, op. cit.

17   Ion Hurtupan, op. cit.

18   Iosif Cireşan Loga, Rezistenţa din Munţii Arinişului a continuat, ms.

19   Ion Hurtupan, Contribuţia lui Filon Verca la mişcarea de partizani, în loc. cit. din 13 noiembrie 1998; Filon Verca, Paraşutaţi în România vândută. Mişcarea de rezistenţă 1944-1948, Timişoara, 1993, passim.

20   Ion Hurtupan, op. cit.

21   Ibidem.

22   Adrian Brişcă, op. cit.

23   Ibidem.

24   Ibidem.

25  Gabriela Bicu, Mărturii orale despre rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului, în Banatica, Reşiţa, nr. 15/II, 2000, p. 268.

26   Ion Hurtupan, Grupul de partizani condus de „Popa” Ion Duicu, în loc. cit. din 3 iulie 1998.

27   Gabriela Bicu, op. cit., p. 268-269.

28   Ibidem, p. 269.

29   Ibidem.

30   Ion Hurtupan, op. cit.

31  Idem, Grupul de partizani condus de Nistor Duicu, în loc. cit. din 10 iulie 1998; Gabriela Bicu, op. cit., p. 269.

32   Ion Hurtupan, op. cit.

33   Ibidem.

34   Gabriela Bicu, op. cit., p. 269.

35   Ion Hurtupan, Grupul de partizani „Gărbin” din Cornereva, în loc. cit. din 24 iulie 1998.

36   Gabriela Bicu, op. cit., p. 271.

37   Ion Hurtupan, Grupul de la Sălbăgel, în loc. cit. din 7 august 1998.

38   Ibidem.

39   Idem, „Bandiţii din Rugi…”, în loc. cit. din 23 octombrie 1998.

40   Ibidem.

41   Ibidem.

42   Idem, Grupul de partizani din Glimboca – „Grupul glimbocenilor”, în loc. cit. din 12 iunie 1998.

43   Ibidem.

44  Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului în documente, selecţia documentelor şi îngrijirea ediţiei: Miodrag Milin, Bucureşti, 2000, p. 177.

45   Adrian Brişcă, op. cit.

46   Gabriela Bicu, op. cit., p. 280.

47   Ibidem.

48   Adrian Brişcă, op. cit.

49   Gabriela Bicu, op. cit., p. 280.

50   Ibidem, p. 284.

51   Ion Hurtupan, Grupul armat din Zorlenţu Mare (Dr. Vuc – Beg), în loc. cit. din 26 iunie 1998.

52   Ibidem.

53  Liliana Bocu, Victor Lungu, Transformarea adversarului politic în delincvent de drept comun la Tribunalul militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 347.

54   Ibidem, p. 343-344.

55   Ibidem, p. 346; Ion Hurtupan, op. cit.

56   Liliana Bocu, Victor Lungu, op. cit., p. 351-352.

57   Ibidem, p. 343-344.

58   Iosif Cireşan Loga, op. cit.

59   Ibidem.

60   Ibidem.

61   Ibidem.

62   Idem, Lupta partizanilor din Munţii Arinişului, ms.

63   Ibidem.

64   Ibidem.

65   Adrian Brişcă, op. cit.

66   Ion Hurtupan, O „evadare” şi o urmărire ca în filme după un partizan singuratic, în loc. cit. din 28 august 1998.

67   Ibidem.

68   Idem, Primarul Teregovei împacă lupul cu capra şi varza, în loc. cit. din 30 octombrie 1998.

69   Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului, p. 16-17.

Mircea Rusnac – Răscoala anticomunistă a ţăranilor arădeni din anul 1949

17 iunie 2009

Mijloacele prin care populaţia României a reacţionat faţă de instaurarea regimului represiv comunist au fost foarte diverse. În zonele de deal şi de munte, unde pădurile ocupau suprafeţe întinse, locuitorii au ales să recurgă la mişcarea de partizanat, care în Banat a fost extrem de puternică şi a acoperit arii întinse. În schimb, în zona de câmpie situaţia era mai grea, deoarece locuitorii nu aveau pădurea în apropiere, pentru a se putea ascunde la nevoie, atunci când greutăţile ajungeau să depăşească limita suportabilului. Din acest motiv, mişcările protestatare au fost ceva mai rare în zonele de câmpie. Totuşi, şi acolo nemulţumirile se acumulau şi nu de puţine ori ele ajungeau să îmbrace forme violente. Aşa a fost cazul puternicei răscoale ţărăneşti din judeţele Arad şi Bihor din vara anului 1949.

La sfârşitul lunii iulie şi în primele zile ale lunii august 1949, ţăranii din zece localităţi din zona Aradului au iniţiat şi au participat la o revoltă populară, generată de practicarea unor cote aberante de către regimul comunist, constând în confiscarea grâului direct de la batoze. Aceste localităţi erau: Ateaş, Apateu, Berechiu, Chereluş, Gurba, Moţiori, Sintea Mare, Şepreuş, Şiclău şi Şomoşcheş. (1) În acea vară, oamenii se întorceau acasă plângând, cu căruţele aproape goale, doar cu 10-12 saci de grâu rămaşi pentru sămânţă. (2) Ei ştiau că de atunci înainte aveau să trăiască doar cu mălai şi cu mămăligă. Tot în acea perioadă, celebra plenară a C.C. al P.M.R. din martie 1949 deschisese calea către colectivizarea agriculturii, perspectivă care nu putea decât să-i neliniştească pe ţărani. De altfel, în rândurile acestora fuseseră deja operate masive arestări şi deportări, pentru a fi deschis drum liber colectivizării, iar pământul şi bunurile celor arestaţi şi deportaţi au constituit baza materială a viitoarelor gospodării colective.

Revolta la care ne-am referit a izbucnit mai întâi la Ucuriş, în judeţul Bihor, şi s-a extins în satele dinspre Arad, la Şepreuş, apoi la Cermei, Şomoşcheş şi Berechiu, dar şi spre Tinca, în satele bihorene Batăr, Talpoş, Tăut şi altele. Dar primele semne de nemulţumire apăruseră mai demult. Astfel, în comuna Berechiu agitaţiile începuseră încă din 28 iulie, însă fără a lua forme violente. La Şomoşcheş, deja la 23 iulie, peste 200 de locuitori au semnat o cerere întocmită de Ioan Sas de a nu se mai preda cotele, iar de a doua zi ei au început să o şi aplice. (3)

Tot în perioada imediat anterioară izbucnirii răscoalei, în zonă fuseseră împrăştiate manifeste de către o organizaţie de partizani care activau în judeţele Arad şi Timiş-Torontal, care cuprindea şi preoţi catolici. (4) Autorităţile bănuiau că această organizaţie era în legătură cu profesorul timişorean Nicolae Grivu, care la rândul său avea contacte cu notarul Gheorghe Ionescu, conducătorul cunoscutului grup din Teregova, ambii fiind liberali. Un manifest asemănător mai fusese lipit şi pe clădirea Primăriei din comuna Hitiaş, judeţul Timiş-Torontal. (5) Şi foştii membri şi simpatizanţi ai Partidului Naţional Ţărănesc îşi intensificau activitatea, conform mărturiilor oficiale.

La 28 iulie, în Berechiu au intrat doi ţărani călare din comuna Talpoş, judeţul Bihor, care au luat legătura cu localnicii, îndemnându-i să organizeze rezistenţa împotriva măsurilor luate de guvern referitoare la treieriş şi colectare, susţinând că doar o opoziţie de masă va putea avea efect şi sorţi de izbândă. (6)

Revolta a izbucnit simultan la Berechiu, Apateu, Şepreuş şi Şomoşcheş în 31 iulie 1949, atingând punctul culminant la Şomoşcheş. La Berechiu, populaţia adunată în număr mare scanda următoarele lozinci: „Vrem pâine şi nu mălai!”, „Vrem libertate!”, „Trăiască regele Mihai!”, „Trăiască Iuliu Maniu!”, „Trăiască regele Carol al II-lea!”, „Jos comuniştii!”. (7) În aceeaşi zi, în comună s-au constituit grupuri înarmate cu ciomege şi pietre, care l-au atacat pe secretarul biroului de plasă Ineu al P.M.R. şi l-au bătut, conform raportului redactat de locotenent-colonelul Koloman Ambruş de la Securitatea din Timişoara la 4 august pentru Direcţia Generală a Securităţii Poporului din Bucureşti. Câteva grupuri înarmate din această comună au încercat să ajungă până la Şomoşcheş, aflat la 3 km. distanţă, pentru a extinde răscoala şi acolo, dar au fost oprite de grăniceri şi de securişti. Ţăranii s-au mobilizat şi au ieşit în întâmpinarea unui camion cu miliţieni, obligându-i pe aceştia să intre în localitate numai după ce erau dezarmaţi. Populaţia era foarte înfuriată şi striga lozinci insultătoare la adresa regimului, a partidului şi a conducătorilor acestuia. A fost căutat pentru a fi linşat preşedintele Sfatului popular din comună, Iustin Cârlig, care a fugit în ultimul moment cu un camion. (8)

În aceeaşi zi, şi la Apateu s-au constituit grupuri înarmate cu ciomege, furci şi arme de foc, care i-au bătut pe învăţătorul şi pe notarul din comună, care căutaseră să liniştească spiritele. (9) Locuinţele celor doi au fost devastate, la fel ca şi clădirile Primăriei şi ale Şcolii primare, dându-se foc la o parte din mobilier şi la întreaga arhivă. Se strigau şi acolo aceleaşi lozinci „huliganice”, după expresia lui Ambruş, ca şi la Berechiu. (10)

Pe la orele 21, când miliţienii s-au apropiat de comuna Apateu, au început să se tragă clopotele bisericii în semn de alarmă. Populaţia comunei a început să manifesteze împreună cu femeile şi copiii, iar la marginea satului o echipă de şase oameni înarmaţi cu furci, ciomege şi cu o armă Z.B. au aşteptat camuflaţi sosirea miliţienilor. Când au luat contact cu aceştia, ei au început să fluiere şi mulţimea a răspuns cu fluierături şi cu focuri dese de armă Z.B. Cei şase au fost capturaţi împreună cu arma pe care o aveau asupra lor. Miliţienii s-au retras apoi sub acoperirea armelor, deoarece era întuneric şi nu dispuneau de forţă suficientă pentru a pătrunde în sat. (11)

La Şepreuş, ziua de 31 iulie a cunoscut aceleaşi adunări, lozinci şi dezordini. Adunarea populaţiei s-a făcut şi aici prin tragerea clopotelor, la fel ca în vremea lui Horia şi a lui Avram Iancu. Grupurile înarmate cu ciomege, furci şi arme de foc au devastat cooperativa comunei, ferma de stat, au incendiat sediul Sfatului popular, arzând întreaga arhivă, au tăiat firele telefonice, la fel ca în Apateu şi în Berechiu, au dezarmat şi au bătut o patrulă călare de trei miliţieni şi au format posturi permanente în jurul satului pentru a împiedica intrarea autorităţilor comuniste. (12) La ferma de stat au fost ucişi trei ştabi pe care răsculaţii i-au găsit acolo, un al patrulea fiind grav rănit. Delegatul de la judeţeana P.M.R., Balazs, care se afla în comună, a dispărut, ascunzându-se în altă parte. (13)

La Şomoşcheş, grupurile constituite, înarmate la fel ca şi cele din restul satelor răsculate, au incendiat arhiva Primăriei şi au rupt firele telefonice. În toate cele patru localităţi se trăgeau clopotele bisericilor ca semnal de a se trece la rezistenţă. (14) Tot la Şomoşcheş a venit să aplaneze conflictul însuşi preşedintele Sfatului popular judeţean Arad, Petre Bele. Dar cum a înţeles acest ştab de frunte al partidului să se comporte? La reclamaţiile ţăranilor că nu au ce mânca din cauza cotelor pe care trebuiau să le achite, Bele le-a răspuns cu neruşinare: „Duceţi-vă pe islaz şi paşteţi iarbă!” (15) Răspunsul semăna foarte mult cu cel dat de către primarul comunei Ucuriş, Teodor Cotuna, care avea două clase primare, ţăranilor din comuna pe care o conducea: „Mâncaţi prune şi castraveţi ca să puteţi strânge cureaua!” (16)

La Şomoşcheş, reacţia populaţiei faţă de Petre Bele a fost extrem de violentă. Imediat ce a coborât din maşină pentru a „lămuri” populaţia cu privire la treieriş şi colectări, el a fost bătut şi trântit la pământ, putând fi cu mari greutăţi salvat de către însoţitorii săi şi transportat la spitalul din Arad. (17) În continuare, populaţia adunată în mijlocul comunei a depus un jurământ că nu va preda cotele, iar dacă o persoană va încălca acest jurământ, ea urma să fie judecată de către ceilalţi.

Autorităţile au reacţionat extrem de rapid şi cu maximă duritate pentru înăbuşirea acestei răscoale. În după-amiaza zilei de 1 august 1949, batalionul de grăniceri din Radna a intervenit, restabilind ordinea în comunele Şomoşcheş, Apateu şi Berechiu. În comuna Şepreuş au acţionat 40 de miliţieni şi 40 de grăniceri, având loc schimburi de focuri şi fiind răniţi doi grăniceri. În celelalte comune nu s-a tras niciun foc. În comuna Şepreuş au fost arestaţi 57 de locuitori, fiind executaţi pe loc Mihai Iancicău de 50 ani, Teodor Pârvu de 36 ani, Ioan Stana de 66 ani şi Ioan Pârvu, cu vârstă neprecizată de autorităţi. În comuna Şomoşcheş au fost arestaţi 49, fiind executaţi pe loc Ioan Faur de 54 ani şi Gheorghe Margine de 43 ani. În comuna Apateu au fost arestaţi 22 şi executaţi pe loc Simion Stana de 28 ani, Ioan Mangu de 34 ani şi Petru Moţ de 53 ani. În comuna Berechiu au fost arestaţi 19, fiind executat pe loc Gheorghe Ilonca de 20 ani. (18) Cadavrele celor executaţi în văzul întregii comunităţi au fost expuse în stradă, fiind lăsate acolo timp de două zile şi două nopţi, cu interdicţia de a nu se apropia nimeni de ele, nici măcar să le acopere. Familiile celor executaţi, cuprinzând un total de 33 persoane, au fost evacuate din cele patru comune. (19)

În noaptea de 3-4 august 1949 au mai fost împuşcaţi doi ţărani din Apateu, pe motivul că ar fi încercat să fugă de sub escortă. Este vorba despre Aurel Moţ de 23 ani şi Gheorghe Maliţa, cu vârsta neprecizată. (20) La 11 august, a fost ucis şi fugarul Mihai Haiduc din Berechiu, tot cu vârstă neprecizată, care stătea ascuns în porumb de frica autorităţilor. (21) În acest fel, numărul total al victimelor din judeţul Arad se ridica la 13.

Un număr de 10 arestări au fost efectuate şi în Moţiori, (22)  numărul total al arestaţilor ridicându-se la 157 de oameni din cinci comune. La 3 august, din gara Cermei a plecat un tren de deportaţi către Bărăgan. (23)

Aurel Moiş întocmea la 12 august un „studiu informativ”, solicitând ca participanţii la răscoală „să fie executaţi”, iar împotriva lor „să se întrebuinţeze focul, urmărindu-se lichidarea capilor acestor bande.” În acest scop, din fiecare localitate participantă la răscoale „se vor ridica capii (sic!) acestor acţiuni (în lipsă, familiile acestora) şi câte 10-15 familii de chiaburi, afirmaţi ca duşmani ai poporului.” El mai sublinia, totodată, cu justificată mândrie, că „în timpul operaţiunilor au fost executaţi în regiunea Oradea 16 chiaburi, iar în regiunea Arad 12 chiaburi.” (24) Cifrele erau doar provizorii, întrucât s-a văzut că au mai fost ucişi oameni ca urmare a acestor răscoale şi în zilele de după înăbuşirea lor.

Unele persoane deportate din aceste localităţi au fost duse cu trenul în regiunea Constanţa, în diferite localităţi, unde au primit domiciliu forţat. Lor nu li s-a permis să ia nimic cu ele, în afara hainelor pe care le aveau. Ajungând la destinaţie, au fost repartizate tot la ţărani înstăriţi (aşa-zişi „chiaburi”), care, văzându-le cum arătau, s-au îngrozit, înscriindu-se de bunăvoie în colectiv, de frică să nu păţească nenorociri asemănătoare. (25)

Astfel, răscoala s-a limitat la perimetrul acestor comune. Când s-a încercat extinderea ei către est, spre Craiva-Mărăuş, preotul de acolo a ascuns cheile bisericii. Peste câteva ore a venit la el un grup de tineri, printre care era şi fiul său, care doreau să dea alarma trăgând clopotele. Ei spuneau că „a început revoluţia la Ucuriş şi vine şi la noi.” (26) Preotul însă a refuzat să le dea cheile. Prin acest fapt, aici s-a limitat extinderea răscoalei, mai ales că veneau zvonuri despre represaliile necruţătoare şi despre morţii de pe stradă din comunele învecinate.

După liniştirea satelor, care au fost pedepsite atât de nemilos, colectarea cerealelor a continuat ca şi înainte. Confiscarea grâului s-a făcut foarte uşor, direct la batoze, însă porumbul era deja recoltat de ţărani şi se afla în podurile caselor. De aceea, Comitetul judeţean de colectare a trimis în fiecare sat câte doi muncitori de la întrprinderile arădene. S-au format comisii din câte cinci persoane: doi muncitori, doi delegaţi ai Primăriei şi în mod obligatoriu şi preotul satului, care mergeau din casă în casă cu munca de lămurire, pentru ca ţăranii să dea şi porumbul de bunăvoie şi explicând că ţara avea sarcini de îndeplinit de pe urma războiului. Cei care au refuzat să predea porumbul au fost şi ei arestaţi şi catalogaţi drept „duşmani ai poporului”, după cum îşi amintea peste ani preotul din Gurba, Iosif Stoica, participant la aceste comisii de tristă faimă. (27)

În acest mod, distrugerea ţărănimii s-a făcut sistematic, prin teroare, arestări, procese, închisori şi deportări. Au fost loviţi mai întâi ţăranii mai înstăriţi, adică cei mai harnici şi mai buni gospodari. Urmările acestor fapte se resimt şi astăzi.

În încheiere, vom face apel la o altă mărturie, foarte interesantă, în legătură cu aceste răscoale, aparţinându-i fostului partizan cărăşean Iosif Cireşan Loga. Deţinut în lagărul de la Peninsula, acesta a fost coleg de suferinţă cu câţiva ţărani participanţi la ele, printre care Ioan Sas, Petru Scrob şi Toader din Şomoşcheş. Ei i-au relatat că se răsculaseră pentru a nu mai da grâu, apoi îi alungaseră pe toţi zbirii de la Primărie şi au instalat un primar dintre ţărani, au alungat securiştii şi au baricadat toate căile de acces către sat. Acolo ei au fost stăpâni pe situaţie timp de trei zile, conform relatării acestor participanţi. Armata de la Arad a intervenit cu tunuri şi tancuri, ţăranii fiind fără arme, doar cu securi, furci şi coase. Ei au apărat baricadele, punând în faţă femeile şi copiii, pentru ca armata să nu tragă. Totuşi, armata a tras în plin în urma ordinelor procurorului Mihai Ştefănescu, iar tancurile au trecut peste baricade. Au fost împuşcaţi atunci laolaltă bărbaţi, femei şi copii, care au fost socotiţi toţi drept capi ai răscoalei. Timp de trei zile nu a avut nimeni voie să îi ridice sau să îi îngroape. Fiind vară, miroseau şi veneau muştele pe ei. Alţi ţărani au fost arestaţi şi pedepsiţi de Tribunalul din Timişoara la ani grei de puşcărie, fiind trimişi la canal sau în alte lagăre de exterminare. Ioan Sas din Şomoşcheş, cel care întocmise lista cu ţăranii care nu mai voiau să achite cotele, avea caninii extraşi cu cleştele pe viu ca să spună cine i-a organizat. (28)

Ca o ironie a soartei, procurorul Ştefănescu, cel atât de zelos odată, ajunsese şi el în lagărul de la Peninsula, împreună cu o parte dintre victimele sale, cazul nefiind deloc neobişnuit în anii stalinismului. Când el  s-a întâlnit întâmplător în lagăr cu ţăranul Toader din Şomoşcheş, nu l-a recunoscut pe acesta. Toader i-a oferit o bucată de pâine, pe care Ştefănescu a mâncat-o imediat. Atunci Toader i-a spus că el i-a dat pâine, iar Ştefănescu îi dăduse lui nouă ani de puşcărie şi dăduse ordin armatei să tragă în ţărani şi în copiii lor. Ca urmare, Dumnezeu l-a pedepsit, a conchis Toader. Ştefănescu a pus capul în pământ şi nu a mai zis nimic. Doar oamenii din brigada lui de muncă spuneau că el nu vorbea nimic cu nimeni, iar noaptea nici nu se culca, ci se plimba prin baracă. (29)

 

 

 

Note:

1    Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România 1944-1962, http://www.miscarea.net/Brisca.htm

2    Steliana Breazu, „Am fost martor la revoltele ţărăneşti din judeţul Arad” – anul 1949, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 693.

3    Teodor Stanca, Răscoalele ţărăneşti din 1949 din judeţul Arad, reflectate în documentele organelor de represiune, în loc. cit., p. 677.

4    Ibidem, p. 678.

5    Ibidem.

6    Ibidem, p. 677.

7    Ibidem, p. 676.

8    Ibidem, p. 675-676.

9    Ibidem, p. 676.

10  Ibidem.

11  Ibidem, p. 675.

12  Ibidem, p. 677.

13  Ibidem, p. 675.

14  Ibidem, p. 677.

15  Steliana Breazu, op. cit., p. 694.

16  Steliana Breazu, Eleonora Criste, Revolta ţărănească anticomunistă de la Ucuriş-Bihor din anul 1949, în loc. cit., p. 697.

17  Teodor Stanca, op. cit., p. 675, 677.

18 Ibidem, p. 679-680.

19  Ibidem, p. 680.

20  Ibidem, p. 684.

21  Ibidem, p. 683.

22  Adrian Brişcă, op. cit.

23  Ibidem.

24  Marius Oprea, Pişa-ne-am pă mormântul lor (portrete de securişti), http://www.tiuk.reea.net/5/31.html

25  Steliana Breazu, Eleonora Criste, op. cit., p. 700.

26  Steliana Breazu, op. cit., p. 695.

27  Ibidem.

28  Iosif Cireşan Loga, Lupta partizanilor din Munţii Arinişului, ms.

29 Ibidem.

Mircea Rusnac – Un proces stalinist implicând “agenţi imperialişti”, evrei si social-democraţi reşiţeni (1950)

17 iunie 2009

Componenta antisemită a stalinismului postbelic a fost, cel puţin în istoriografia românească, mai puţin observată. Totuşi, ea a existat şi a făcut numeroase victime, care s-au adăugat hecatombelor epocii staliniste. Nici societatea românească nu a fost scutită de acest cutremur.

Până în 1947-1948, ar fi fost greu de ghicit explozia antisemită din ultimii ani ai dictatorului Iosif Stalin. În Uniunea Sovietică locuia cea mai mare comunitate evreiască de pe planetă, şi ea nu fusese până atunci nici mai bine, nici mai rău tratată decât restul populaţiei, trecând prin aceleaşi perioade de represiune şi speranţă. Partidul bolşevic era împânzit, inclusiv la vârf, de evrei, ca şi partidele comuniste nou instalate la putere, cu ajutor sovietic, în ţările Europei răsăritene. În primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial, Stalin a dat un ajutor eficient sioniştilor în vederea creării statului evreu în Palestina, văzând în aceasta o contrapondere faţă de imperialismul britanic. La 30 noiembrie 1947, Adunarea generală a O.N.U. hotăra împărţirea fostului teritoriu sub mandat britanic, Palestina, în două state, unul evreiesc şi altul arab, iar Locurile Sfinte (Ierusalim şi Bethlehem) erau internaţionalizate. Hotărârea confirma recomandările unui comitet special, compus din U.R.S.S., S.U.A., Canada şi Guatemala. După cum arăta şi André Fontaine: „Întâlnirea sovieticilor şi americanilor pe aceleaşi poziţii, care se va manifesta cu această ocazie, era cu atât mai remarcabilă, cu cât pretutindeni în lume, la acea dată, Washingtonul şi Moscova se confruntau într-o luptă implacabilă.” (1) La 17 mai 1948, U.R.S.S. a fost prima putere care a recunoscut de jure statul evreu nou proclamat. În continuare, sprijinul diplomatic sovietic şi armamentul furnizat sioniştilor de către Cehoslovacia au avut o importanţă decisivă în consolidarea Israelului şi în obţinerea de către acesta a victoriei în primul război cu statele arabe din jur, în 1948-1949.

Deja la sfârşitul anului 1947, colonelul Andrei Otraşcenko, şeful departamentului Agenţiei sovietice de informaţii externe pentru Orientul mijlociu şi îndepărtat, a convocat o conferinţă operativă, anunţând că Stalin personal însărcinase Agenţia cu asigurarea alianţei Israelului cu U.R.S.S. În plus, emigrarea evreilor sovietici în Israel oferea o oportunitate ideală de trimitere de agenţi secreţi împotriva intereselor Statelor Unite şi ale altor state occidentale.

Însă această scurtă fază idilică în relaţiile bilaterale va lua sfârşit în curând. În data de 4 octombrie 1948, ambasadoarea Israelului în U.R.S.S., Golda Meir, făcea o vizită la o sinagogă din Moscova, cu ocazia sărbătorii de Rosh Hashanah (Anul Nou evreiesc). Acolo, ea a fost primită cu mare entuziasm de 30.000 de evrei moscoviţi. (2) Pentru Stalin, aceasta echivala cu o trădare de mari proporţii. Pretextul pentru declanşarea teribilei campanii antisemite fusese găsit. Comitetul Antifascist Evreiesc, creat în U.R.S.S. în timpul războiului pentru mobilizarea evreilor sovietici împotriva naziştilor, declara imediat: „Nu! Niciodată şi în niciun fel de condiţii nu vor schimba evreii sovietici patria lor socialistă pentru o altă patrie.” (3) După câteva zile însă, el a fost dizolvat, iar preşedintele său, actorul Şlomo (Solomon) Mihoels, a fost împins de M.G.B. sub roţile unui camion şi ucis pe loc. Acum se va petrece probabil fenomenul rezumat astfel de Jacques de Launay: „Printre alţii, evreii îşi vor frânge mâinile, dându-şi seama, deşi puţin cam târziu, că aveau de-a face cu cel mai mare criminal al istoriei omenirii.” (4)

În timpul iernii anilor 1948-1949, teatrele evreieşti de stat din Moscova şi din celelalte oraşe ale Uniunii Sovietice au fost închise, iar cei mai importanţi dramaturgi şi artişti arestaţi. Până şi soţia evreică a lui Molotov, Polina Molotova, a fost arestată şi deportată în lagăr în 1949. Însuşi Molotov a căzut în dizgraţie, fiind imediat înlocuit din funcţia de ministru de externe de către Vâşinski. Mai târziu, în anii 1952-1953, când Stalin pregătea o nouă şi teribilă epurare, el îl suspecta serios pe Molotov că lucra pentru C.I.A. În special din 1950, când Israelul se apropia pe plan internaţional tot mai mult de puterile occidentale, şi mai ales de S.U.A., sionismul a început să fie interpretat la Moscova ca o componentă a „complotului imperialist” care viza subminarea blocului comunist prin utilizarea minorităţilor evreieşti de acolo.

În noaptea de 12 august 1952, erau împuşcate în ceafă 24 de personalităţi ale evreilor sovietici, între care Pereţ Markiş, Leib Kvitko, David Bergelson, Iţik Fefer, David Hofstein, Moşe Kulbak, Şlomo Luzovski, Iţhak Nusinov, Şmuel Persov, Eliahu Spivak, Beniamin Zuskin etc. Ei erau acuzaţi de cosmopolitism şi spionaj pentru organizaţia sionistă „Joint” şi pentru Statele Unite. Cenuşa le-a fost spulberată. Aceeaşi soartă au avut-o între 1948-1953 şi intelectualii Der Nister, Iehezkiel Dubroşin, Izi Karis, Şlomo Bilov, Nahum Levin, Dov Bar Sluţki etc., activiştii comunişti Rosenberg, Hitşfeld, poetul Tuvim. Fostul ministru de externe Maksim Litvinov (Max Wallach) nu se culca seara înainte de a-şi aşeza un revolver sub cap. În caz că veneau să-l aresteze, prefera să se sinucidă! Elie Wiesel îi scria în acest sens, în august 1988, lui Gorbaciov: „De ce Stalin îi ura pe aceştia atât de mult? Oare nu era Mihoels unul din artiştii lui preferaţi? Oare nu era Fefer colonel în Armata Roşie? Oare Pereţ Markiş nu a fost decorat cu «Ordinul Lenin»? Cu toţii erau comunişti înflăcăraţi şi devotaţi. Mulţi dintre ei au renunţat la cariere în ţările lor de origine şi au venit să construiască socialismul în «raiul muncitorilor». Unii dintre ei au rupt raporturile cu religia lor, cu arta lor, cu familiile şi prietenii lor, adoptând comunismul ca pe o religie… Este un fapt bizar, dar imposibil de negat: toţi aceşti poeţi, romancieri, artişti şi savanţi au trăit ca adevăraţi comunişti, dar au murit ca fiind evrei…” (5) Putem adăuga faptul că, în momentul morţii lui Stalin, era deja pregătit chiar un plan de deportare a evreilor din U.R.S.S. în Siberia!

Antisemitismul a lovit puternic şi noile state de democraţie populară, reprezentând sateliţii Uniunii Sovietice. De exemplu, lui Vladimir Boiarski, şeful consilierilor M.G.B. de la Praga, i s-a cerut să dezamorseze rapid pretinsa „conspiraţie sionistă” de acolo. El spunea cu această ocazie: „Marele nostru duşman este sionismul internaţional, care are la dispoziţie cea mai perfectă reţea de spionaj.” (6) În octombrie 1950, el îl aresta pe prim-secretarul de partid de la Brno, Otto Sling. Alte numeroase arestări ale membrilor de partid evrei vor urma în iarna anilor 1950-1951. În februarie 1951, în fruntea Departamentului St. B. (Serviciul de Securitate cehoslovac) pentru căutarea duşmanilor statului era numit notoriul antisemit Andrej Keppert, care a înfiinţat de la început o secţiune specială pentru sionism.

În toamna lui 1951, şeful M.G.B.-ului, Abakumov, era arestat şi înlocuit de Stalin cu Semion Ignatiev, cu care începea „cea mai intensă etapă antisemită din istoria spionajului sovietic.” (7) La 11 noiembrie 1951, Stalin îi scria preşedintelui Cehoslovaciei, Gottwald, să fie urgent arestat Rudolf Slański (Salzmann), secretarul general al partidului comunist şi viceprim-ministru (fapt petrecut la 24 noiembrie), pe care îl considera drept „şeful conspiratorilor sionişti”. El a fost bătut şi torturat pentru a-i fi smulse mărturisiri autoacuzatoare. În procesul care i-a fost intentat, şi care a început la 20 noiembrie 1952, erau 14 acuzaţi, toţi membri de partid cu rang înalt. Dintre aceştia, 11 erau descrişi de procuror ca având origine evreiască, doi cehi şi un slovac. Expresia „origine evreiască” era „unică în analele proceselor publice staliniste. În anii ’30 nu se făcuse referinţă la originea evreiască a lui Troţki, sau a lui Zinoviev, Kamenev, Radek şi a altor victime ale Teroarei. Nici în procesul lui Rajk de la Budapesta (1949) nu s-a făcut menţiune de originea evreiască a trei dintre cei şapte inculpaţi. În procesul Slański, originea evreiască este adusă în discuţie în sprijinul acuzaţiei de trădare.” (8) 11 acuzaţi, inclusiv Slański, au fost condamnaţi la moarte prin spânzurătoare şi executaţi la 3 decembrie 1952, iar ceilalţi trei la închisoare pe viaţă.

În 1952, epurarea evreilor din nomenklatura sovietică a atins punctul maxim. Până în primăvara lui 1953, practic toţi evreii fuseseră îndepărtaţi. Ei au fost epuraţi din aparatul de partid şi de stat, nu mai erau acceptaţi în diplomaţie şi securitate, s-a limitat intrarea lor în orice institute care pregăteau cadre pentru industria de apărare sau în ramurile cele mai importante ale ştiinţei. Evreii nu mai erau admişi nici în academiile militare sau în şcolile de partid.

La sfârşitul anului 1952, doctoriţa Lidia Timaşuk de la Kremlin i-a scris lui Stalin, acuzându-şi superiorii ierarhici de atentat împotriva stării de sănătate a liderilor sovietici prin sabotarea tratamentului medical al acestora. Ea va fi ulterior răsplătită pentru acest serviciu cu „Ordinul Lenin”. La 13 ianuarie 1953 era făcut public cazul celor nouă medici sovietici, dintre care şase (Vovsi, Kogan, Feldman, Grinstein, Etinger şi Rapaport) erau evrei. Comunicatul oficial spunea că ei, „această bandă de bestii feroce cu faţă umană”, au fost „cumpăraţi de serviciul de spionaj american, prin organizaţia internaţională evreiască burghezo-naţionalistă sionistă «Joint», filială a serviciului de spionaj american. Aceştia au primit directive pentru exterminarea cadrelor conducătoare din Uniunea Sovietică. Directivele le-au fost transmise de medicul Simelovici şi de cunoscutul naţionalist Şlomo Mihoels, evreu.” (9) Ei erau acuzaţi şi pentru că i-ar fi ucis pe Maksim Gorki, Şcerbakov, Kuibâşev, Menjinski, Jdanov, şi pentru că urmăreau uciderea lui Stalin, a mareşalilor Vasilevski, Govorov, Konev etc. Mai tîrziu, Hruşciov relata că „Stalin era nebun de furie, striga la Ignatiev şi-l ameninţa, cerându-i să târască în lanţuri pe doctori şi să-i facă una cu pământul.” (10) Ca urmare, interogatoriul doctorilor a fost încredinţat de Stalin lui Riumin, cel mai brutal dintre adjuncţii lui Ignatiev. Acesta a „descoperit” că printre conspiratorii sionişti se afla şi organizatorul M.G.B.-ist al procesului Rajk, generalul Belkin. Stalin i-a telefonat personal liderului comunist al Ungariei, evreul Mátyás Rákosi (Roth), spunându-i că Belkin a mărturisit cum l-a racolat pe Gábor Péter (Benó Auspitz), conducătorul evreu al A.V.H. (Serviciul de Securitate maghiar), pentru serviciile secrete britanice şi sioniste. A.V.H. l-a arestat pe acesta, apoi a descoperit la rândul lui un „complot al medicilor” evrei din Ungaria, care venea în completarea celui din U.R.S.S. Presa comunistă din întreaga lume descria procesul Slański şi complotul doctorilor drept „verigi ale aceluiaşi lanţ, manifestări ale activităţii ucigaşe a imperialiştilor anglo-americani şi a lacheilor acestora, care intenţionează să declanşeze un alt război mondial.” (11)

Singurul evreu rămas în conducerea Partidului Comunist Sovietic până la moartea lui Stalin a fost Lazar Kaganovici. Evreul Berger, aflat pe atunci în lagăr, era coleg de suferinţă cu o rudă a acestuia. El povestea: „A fost arestat în 1949, iar soţia lui a încercat să obţină o audienţă la Kaganovici. S-au scurs nouă luni până a primit-o şi, înainte ca femeia să apuce să deschidă gura, acesta i-a spus: «Desigur, nu-ţi închipui că, dacă aş fi putut face ceva, aş fi aşteptat nouă luni? Trebuie să înţelegi, nu există decât un soare, toate celelalte sunt doar nişte planete neînsemnate.»” (12) Kaganovici, ca să supravieţuiască, se comporta el însuşi ca un antisemit (la fel ca şi Rákosi în Ungaria), şi nu făcea nimic în favoarea conaţionalilor săi persecutaţi. Chiar fratele său mai mare, Mihail, urma să fie arestat. Problema s-a discutat în biroul politic, unde Kaganovici nu a schiţat niciun gest pentru a-l apăra de acuzaţiile aduse de Beria. Pentru această atitudine, el s-a bucurat în continuare de aprecierea lui Stalin. Câteva zile mai târziu, înţelegând că va fi arestat, Mihail Kaganovici s-a împuşcat.

Totuşi, la congresul al XIX-lea al Partidului Comunist Sovietic din noiembrie 1952, Kaganovici, deşi a fost inclus în prezidiul lărgit al C.C. şi chiar în biroul C.C., nu a mai fost încadrat în „cvintetul” conducătorilor de partid care se bucurau de încrederea lui Stalin.

Efectele acestei isterii antisemite de la Kremlin s-au simţit şi în România, chiar la vârful puterii, unde grupul lui Gheorghiu-Dej a reuşit să obţină îndepărtarea rivalilor conduşi de Ana Pauker, care în realitate erau cei mai devotaţi faţă de stalinismul clasic şi cei mai favorabili satelitizării totale a ţării faţă de Uniunea Sovietică. Plenara C.C. al P.M.R. din 26-27 mai 1952 a eliminat din conducerea partidului acest grup. Ana Pauker a fost chiar arestată la 20 februarie 1953, dar va fi eliberată după moartea lui Stalin.

Este totuşi incontestabil faptul că evreii reprezentau cei mai zeloşi şi mai dogmatici susţinători ai stalinismului. Ei ocupau poziţii importante în aproape toate statele est-europene, de unde vor fi debarcaţi, în majoritate, numai în urma unor puternice mişcări populare anticomuniste. Astfel, în Polonia erau îndepărtaţi abia în 1956 Jakob Berman, membru în biroul politic, şi Hilary Minc, ministrul economiei. În acelaşi an erau răsturnaţi Mátyás Rákosi (pe care odată Beria îl numea în derâdere: „Regele evreu al Ungariei”) (13), Ernö Gerö şi István Dóbi de revoluţia maghiară. Chiar şi Tito îl păstrase în conducerea Partidului Comunist Iugoslav pe Moşa Pijade.

Înnebunit de pericolele mortale pe care le vedea pretutindeni, Stalin ajunsese, spre sfârşitul anului 1952, să-i mărturisească lui Hruşciov: „Sunt terminat, nu am încredere în nimeni, nici măcar în mine însumi.” (14) Aceasta era expresia paranoiei sale totale din ultimele luni ale vieţii. Ea a fost amplificată de incidentul petrecut la Tel Aviv la 9 februarie 1953, când, în clădirile legaţiei U.R.S.S., a explodat o bombă. Deşi guvernul Ben Gurion a prezentat scuze şi a oferit reparaţii, Uniunea Sovietică a socotit momentul potrivit pentru a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul. Numai moartea lui Stalin, survenită la 5 martie 1953, a stopat escaladarea acestei demenţe, care a atins, în ultima sa fază, cote paroxistice şi macabre.

România a fost una dintre primele ţări satelite care s-au raliat campaniei antisemite, campanie de care, fireşte, staliniştii autohtoni urmăreau să se folosească pentru a se debarasa de rivalitatea staliniştilor evrei. Antisemitismul a izbucnit odată cu derularea la Bucureşti, în faţa Tribunalului militar, între 26-28 aprilie 1950, a „Procesului unor spioni de la Oficiile de informaţii american şi englez.” Dar, mai întâi, ce reprezentau aceste Oficii?

La 15 aprilie 1950, sub titlul Activitatea Oficiului de informaţii american din Bucureşti – contrară intereselor de pace ale popoarelor român şi american, ziarul Scânteia scria: „La 6 martie 1950, printr-o scrisoare a ministrului Statelor Unite la Bucureşti, guvernul Statelor Unite ale Americii s-a adresat guvernului R.P.R., cerând detalii asupra motivelor închiderii Oficiului de informaţii american din Bucureşti.” În răspunsul guvernului comunist se argumenta că Oficiul (U.S.I.S.) eliberase „chiar carnete de membru unor supuşi români, elemente duşmane ale poporului român”, că a servit „la organizarea unei activităţi ostile poporului român”, că şi „cărţile, presa, filmele şi alte manifestări organizate de Oficiul de informaţii american răspândeau concepţii retrograde, propagau discriminări rasiale, conţineau calomnii împotriva ţărilor şi popoarelor iubitoare de pace şi libertate, între care şi Republica Populară Română, şi îndemnau făţiş la război”, că „numai în luna februarie 1950, 90% din conţinutul buletinului (editat de Oficiu, n.n.) a fost propagandă războinică şi calomnii împotriva Republicii Populare Române şi (a) aliaţilor săi.” (15) Şi toate aceste „crime” erau imputate unei simple anexe a legaţiei S.U.A., cuprinzând o bibliotecă şi unde se prezentau sporadic filme sau se organizau diverse manifestări culturale, normale în orice regim democratic (şi nu numai, deoarece chiar Ceauşescu va permite redeschiderea acestui Oficiu şi a bibliotecii sale în 1969). Această activitate era însă imposibilă în toiul războiului rece, şi, de aceea, adresându-se guvernului român, guvernul american „pune întrebarea dacă este în intenţia guvernului român de a bloca în întregime orice asemenea canale de comunicare.” Răspuns: „Guvernul Republicii Populare Române este într-adevăr hotărât să închidă orice asemenea canale, care nu servesc decât ca acoperire a acţiunilor de spionaj sus-amintite şi ca instrument de propagandă aţâţătoare la război.” Totodată, în concluzie, guvernul „consideră că activitatea Oficiului de informaţii american este incompatibilă cu activitatea diplomatică normală şi contrară intereselor de pace ale poporului român şi american (sic!), contrară politicii de colaborare, cunoaştere culturală şi prietenie între popoare.” (16)

Peste alte câteva zile, Scânteia anunţa declanşarea procesului amintit. „Marţi dimineaţa (26 aprilie 1950, n.n.) a început, în faţa Tribunalului militar Bucureşti, judecarea procesului grupului de trădători şi spioni care au activat în cadrul Oficiilor de informaţii ale legaţiei Statelor Unite şi Marii Britanii.

Completul de judecată este format din: generalul magistrat Al. Petrescu, preşedinte, col. Toescu Louis, lt.-col. Zănescu Ion, lt.-col. Popescu Pogrion şi col. magistrat Stavrică Gh.

La orele 8,30 sunt introduşi acuzaţii: Constantin Mugur, Anny Samuelli, Eleonora Bunea-Wied, Liviu Popescu Nasta şi Nora Samuelli.

În sala de şedinţe se află reprezentanţi ai presei române şi străine, precum şi un numeros public.” (17)

Referitor la acest proces, cercetătoarea americană Elizabeth Hazard scria: „Funcţionarii români, care lucraseră în respectivele Oficii de la sfârşitul războiului, au fost acuzaţi de trădare şi judecaţi într-un proces căruia i s-a făcut mare publicitate şi în care au recunoscut cea mai mare parte a acuzaţiilor. Anny Samuelli, o tânără dintr-o familie proeminentă de evrei din Bucureşti, a mărturisit că fusese recrutată să lucreze pentru agentul britanic Ivor Porter, în 1944. Sora ei, Nora, şi Liviu Nasta, un cunoscut jurist român, care lucrase în cadrul biroului U.S.I.S., au mărturisit că şi-au folosit relaţiile pentru a oferi lui Burton Berry, Roy Melbourne şi succesorului lor, Rudolph Schoenfield (reprezentanţii diplomatici americani la Bucureşti, n.n.), informaţii despre mişcările trupelor sovietice. De asemenea, le-au relatat despre activităţile mişcării de rezistenţă şi orice zvon pe care îl aflau despre diferendele politice din interiorul partidelor comunist şi socialist (social-democrat, n.n.), «pentru exploatarea eventualelor neînţelegeri». Anny şi Nora Samuelli au mărturisit că au cunoscut amănuntele planurilor de evacuare a liderilor opoziţiei. Anny Samuelli a spus că a primit mici cantităţi de arme şi muniţii de la Ivor Porter şi le-a ascuns pentru luptătorii din rezistenţă. Ambele surori au recunoscut că au înţeles faptul că informaţiile generale politice şi culturale pe care le-au furnizat urmau să fie folosite de B.B.C. şi Vocea Americii în transmisiunile pentru România. Donald Dunham, directorul U.S.I.S., i-a spus Norei Samuelli că Vocea Americii «era o armă eficientă pentru încurajarea grupurilor ilegale şi provocarea de revolte în România», a declarat ea. Acuzaţii au primit condamnări la închisoare pe termen lung, iar Statele Unite şi Marea Britanie au depus plângeri oficiale, denunţând incorectitudinea proceselor şi protestând contra închiderii birourilor lor de presă şi informaţii.” (18)

Procesul, a cărui sinteză a făcut-o astfel Elizabeth Hazard, nu reprezenta decât punctul culminant al unei crize prelungite în relaţiile româno-americane. „Statutul legaţiei (S.U.A., n.n.) era întotdeauna fragil şi membrii săi erau periodic învinuiţi de activităţi de spionaj, declaraţi personae non gratae şi expulzaţi din ţară.” (19) În 1948, fusese expulzat din România colonelul John Lowell, şeful J.A.N.A. (echipa reunită de informaţii a Armatei, Marinei şi Aviaţiei). Succesorul său, Herschel Hutsinpillor, a avut aceeaşi soartă, „după ce a fost prins ascunzând arme şi muniţii în lacul Snagov, lângă Bucureşti, pe care guvernul român le-a considerat destinate unui grup de luptători din mişcarea sionistă (subl. n.).” (20) Iată, deci, cum, treptat, campania antioccidentală începea să se împletească cu cea antisemită. De aceea, dacă procesul de faţă reprezenta un punct culminant în cadrul tensiunii din relaţiile României cu S.U.A. şi Marea Britanie (tot în 1950, guvernul român închisese şi Oficiul de informaţii britanic – B.I.O.), el reprezenta, totodată, şi momentul declanşării campaniei antisemite. De altfel, însuşi evreul Leonte Răutu din conducerea partidului comunist scrisese, cu sau fără voia lui, că tovarăşul Stalin nu putea să-i sufere pe „bucheri şi talmudişti”, (21) aceştia din urmă vizaţi la propriu, ca oameni născuţi în religia Talmudului!

Totuşi, spre deosebire de anii următori, la acest proces din 1950 nu s-a făcut mare caz de originea evreiască a unora dintre acuzaţi. Ei erau descrişi astfel în actul de acuzare: „Acuzata El. Bunea-Wied, fiica fostului rege al Albaniei şi rudă cu Hohenzollernii, acuzatele Anny şi Nora Samuelli, fiice de foşti mari bancheri, acuzatul Liviu Popescu Nasta, socrul lui Deakin – secretarul celui mai înverşunat instigator la război, Churchill -, reprezentanţi tipici ai rămăşiţelor reacţionare din ţara noastră, plini de ură împotriva regimului nostru democrat şi gata de a servi, prin orice mijloc, pe patronii lor anglo-americani, au acţionat permanent pentru a submina regimul democratic şi a reinstaura regimul capitalist.” (22) În continuare, ne vom referi mai pe larg la maniera de desfăşurare a acestui proces.

Actul de acuzare, citit în 26 aprilie, prezenta astfel activitatea Oficiilor de informaţii din capitala României: „Utilizarea ca loc de întâlnire între agenţii informativi şi acuzaţii de mai sus, care îndeplineau funcţia de rezidenţi ai spionajului anglo-american; loc de întâlnire între agenţii informativi şi membrii din conducerea acestor Oficii, care îndeplineau funcţia de coordonatori ai activităţii de spionaj exercitată de acuzaţi.” (23) Se mai indica faptul că acuzaţii „au fost în slujba spionajului englez cu mult înainte de actul istoric de la 23 august 1944”, iar după acea dată ei au intrat în legătură directă cu Ivor Porter, care le-ar fi spus că „de data asta este vorba de lupta pentru recâştigarea poziţiilor pierdute de Marea Britanie în România.” (24)

Interesant este pasajul în care se spunea că „în îndeplinirea mârşavei lor trădări, acuzaţii au început a-şi recruta agenţi din rândurile celor mai reacţionari şi mai înverşunaţi duşmani ai poporului român.” (25) Între cei enumeraţi ca figurând în această categorie se aflau: Israel (Asra) Berkovitz, fost director al ziarului Liberalul; Iosif Şreier, „actualmente fugit din ţară”; Belu Zilber, fost lider comunist, ca şi precedentul, şi însuşi dr. Willy Filderman, fostul conducător al comunităţii evreieşti din România în timpul războiului, „actualmente fugit în străinătate”. (26) Despre nici unul dintre aceştia nu se preciza faptul că era evreu!

În declaraţiile smulse acuzaţilor în perioada pregătitoare a procesului, aceştia îi învinuiau pe liderii U.S.I.S. şi B.I.O. că „conduceau acţiunea de spionaj şi trădare.” Constantin Mugur şi Anny Samuelli îi menţionau nominal pe toţi şefii B.I.O.: Ivor Porter, John Bennett, Francis Bennett şi Marchant, iar Nora Samuelli pe cei ai U.S.I.S.: Frank Shea şi Donald Dunham.

Actul de acuzare învinuia cele două Oficii că spionau, chipurile, toate sectoarele de activitate ale statului român: „Tot ceea ce se referea la dezvoltarea regimului democratic, tot ceea ce se referea la actele de guvernare, la măsurile de organizare sau de securitate ale ţării noastre, tot ce ar fi putut servi ca indicii pentru acţiunea de subminare şi chiar de răsturnare prin violenţă a regimului democratic instaurat aici, făcea obiectul de spionaj al acestor reţele organizate, îndrumate şi conduse de către şefii Oficiilor de presă şi informaţii şi membrii legaţiilor anglo-americane.” (27) Între rapoartele întocmite de Anny Samuelli, unul s-ar fi referit la „starea de spirit a naţionalităţilor conlocuitoare, în special ungară şi evreiască, pentru exploatarea eventualelor nemulţumiri”, iar un raport al lui Liviu Popescu Nasta ar fi dat „informaţii politice privind în special încercarea de spargere a unităţii partidelor muncitoreşti, pusă la cale de Titel Petrescu şi acoliţii săi.” (28) Cu acest din urmă raport, procesul se extindea şi asupra celei de-a treia categorii de persoane incriminate, pe lângă „agenţii imperialiştilor” şi evrei. Este vorba despre acei conducători social-democraţi care se opuseseră înghiţirii partidului lor de către P.C.R., în frunte cu preşedintele P.S.D., Constantin Titel Petrescu. Problema va fi abordată pe larg ceva mai târziu. Mai întâi, era citată o declaraţie a unui co-deţinut, pictorul Gheorghe Tomaziu, care susţinea: „Boulen mi-a spus că, la fel ca şi Anny Samuelli, are şi el însărcinarea din partea lui Porter să noteze numerele şi literele de pe maşinile sovietice.” Cine era acest Boulen? Actul de acuzare informa prompt: „Iată deci pe consulul francez la Timişoara, «domnul» Pierre Boulen, care, în afară de propria activitate de spionaj (dezvăluită în trecut de presa noastră), a dus şi una în slujba serviciului de spionaj britanic. Este  într-adevăr o împerechere ideală.” (29) Astfel, raza de acţiune a teribililor spioni de care se ocupau anchetatorii vigilenţi ai Securităţii se extindea necontenit, cuprinzând aproape pe neobservate şi Banatul. Acuzatul Mugur, în altă declaraţie citată, adăuga: „Tot pentru a culege informaţii, dl. Bennett mai folosea şi sistemul culegerii directe de informaţii în cadrul călătoriilor ce le-a făcut prin ţară. Pot da în această privinţă exemplul călătoriei făcute de John Bennett în august 1947, cu maşina prin Transilvania, pentru a culege informaţiuni. După această călătorie, John Bennett a întocmit un raport pe care l-a înaintat la Londra. Asemenea călătorii erau făcute şi de alţi membri ai legaţiei britanice…” Actul de acuzare menţiona că o asemenea călătorie efectuase „şi spionul Buta de la legaţia americană.” (30) Ne întrebăm cum au reuşit să efectueze aceste călătorii, căci, potrivit doamnei Hazard, „erau urmăriţi când plecau de acasă şi de la birou, iar depăşirea marginilor Bucureştiului era interzisă.” (31)

Inculpaţii mai erau învinuiţi, în continuare, că fuseseră plătiţi cu dolari şi lire sterline pentru serviciile lor, că luau parte la redactarea buletinelor U.S.I.S. şi B.I.O., că transmiteau informaţii pentru Vocea Americii etc. Un alt evreu venea să se adauge numelor proscrise, citat într-o declaraţie făcută de Anny Samuelli: „În această perioadă, Porter era des în legătură cu Adrian Dimitriu şi cu Sasha Wohlmann, secretarul lui Titel Petrescu. Despre Wohlmann, Porter mi-a spus deseori că este un element bine informat. Wohlmann a plecat clandestin din ţară în toamna anului 1947, cu un avion britanic, fuga fiindu-i înlesnită de către Boodman, şeful aeroportului. După câte ştiu, el a fugit în Anglia.” (32)

Un capitol special al actului de acuzare se intitula Activitatea de spargere a unităţii clasei muncitoare. Erau nominalizaţi special Anny Samuelli şi Liviu Nasta. Declaraţia dată de prima arăta că John Bennett (care era reprezentantul guvernului laburist britanic) urmărea în acest scop trei direcţii: să se informeze cât mai amănunţit asupra activităţii P.S.D., să ţină legătura între acesta şi Partidul Laburist şi să caute împiedicarea prin orice mijloace a înghiţirii sale de către P.C.R. Ea continua astfel: „La Reşiţa, Bennett purtase discuţii îndelungate cu Iosif Musteţiu, Eftimie Gherman şi alţi social-democraţi ale căror tendinţe de dreapta erau cunoscute. Pentru a împiedica fuziunea, Bennett a invitat special, în vara anului 1947, pe Morgan Philips, secretarul general al Partidului Laburist, şi pe Sam Watson, preşedintele Uniunii sindicale a minerilor englezi, delegându-mă pe mine ca interpretă permanentă. El i-a pus în contact pe aceştia cu Titel Petrescu, Adrian Dimitriu, Eftimie Gherman, Hromadka, Musteţiu şi alţii. În discuţiile la care asistam personal ca interpretă, Philips i-a sfătuit spre necesitatea unei atitudini mai ferme, care să nu permită fuziunea cu partidul comunist. Titel Petrescu, Adrian Dimitriu, Gherman, Hromadka, Musteţiu l-au asigurat pe Philips că vor lupta sub orice formă ca fuziunea să nu se producă niciodată.” Concluzia anchetatorului era: „După cum se vede, şi vechiul scizionist din mişcarea muncitorească, Titel Petrescu, făcea parte din agentura imperialistă din ţara noastră.” (33)

Dar care fusese rolul Partidului Social Democrat în România acelor ani şi, în cadrul acestuia, de ce era pus atâta accent asupra Reşiţei?

După 23 august 1944, P.S.D., care nu fusese o forţă politică deosebit de puternică în perioada interbelică, reuşind rareori să obţină baremul electoral de 2% din voturi şi să pătrundă în Parlament, a realizat o anumită sporire a influenţei sale politice. Partidul condus de avocatul Titel Petrescu reprezenta în acea vreme un element moderator în raport cu comuniştii, urmărind o înnoire a societăţii nu prin revoluţionarism, cum propovăduia teoria marxist-leninistă, ci prin reformism, în mod treptat, fără zguduiri social-politice grave. Atracţia sa a fost mai mare printre muncitori, în special în centrele de veche tradiţie industrială (în primul rând Reşiţa), dar şi la intelectualitatea universitară şi mijlocie (profesori de liceu, învăţători etc.). Centre cu o veche mişcare muncitorească, precum Reşiţa, Galaţi, Valea Jiului, considerau că nu partidul comunist le reprezenta mai bine interesele, ci cel social-democrat. Populaţia germană adera masiv la acest partid, care dispunea şi de secţii maghiare, dintre care cea mai puternică era cea de la Cluj. (34) Încă din primăvara anului 1945, curentul anticomunist din P.S.D. a devenit atât de puternic, încât şi istoricii oficiali ulteriori recunoşteau întreruperea „în mai multe locuri” a colaborării. Pericolul de generalizare a situaţiei era real, pornindu-se de la atitudinea pe care o adoptau tot mai multe organizaţii locale. A fost amintit deja procesul-verbal al unei şedinţe a F.N.D. de la Timişoara. Când comitetul regional al P.C.R. a propus scoaterea în stradă, la o demonstraţie organizată, a zeci de mii de oameni, ca să ceară instalarea guvernului Petru Groza, delegatul social-democrat a declarat că „muncitorimea s-a plictisit de demonstraţii” şi că „elanul de luptă al muncitorilor a scăzut”, astfel încât demonstraţia prevăzută nu a mai avut loc. (35)

În acest context, în a doua jumătate a anului 1945, pe fondul „grevei regale” şi al tot mai marii nemulţumiri a populaţiei faţă de guvernul procomunist, exprimată în mari manifestaţii precum cele de la 24 august şi 8 noiembrie, au avut loc adunările locale ale P.S.D. la Galaţi, Timişoara, Reşiţa, precum şi a Asociaţiei de artă şi cultură din Bucureşti, în cadrul cărora Titel Petrescu, însoţit de partizanii săi cei mai fideli (Vlad Dimitriu, Adrian Dimitriu, Traian Novac, Eftimie Gherman etc.), a anunţat hotărârea partidului de a se prezenta cu liste proprii în alegeri, separat de blocul comunist. Conferinţa generală a P.S.D. din 1 decembrie 1945 a dat câştig de cauză acestui punct de vedere, prin adoptarea Rezoluţiei privitoare la prezentarea pe liste separate în alegeri. Dar agenţii comunişti infiltraţi în conducerea P.S.D. au activat intens pentru a sabota această hotărâre. Comuniştii se foloseau de liderii „pătaţi” ai P.S.D., şantajându-i. Este vorba de Ştefan Voitec şi Ion Pas, care colaboraseră în timpul războiului din est, ca trimişi ai Marelui Stat Major, la ziarele Santinela şi Der Soldat, Şerban Voinea, în aceeaşi perioadă director al agenţiei de ştiri Rador, şi mai ales Lothar Rădăceanu, implicat tot pe atunci într-o obscură afacere cu importuri de ceasuri din Germania (ceea ce îi adusese porecla de „Rădăceasu”, speculată copios în Dreptatea şi în alte ziare). (36)

Plenara din 10 februarie 1946 recomanda viitorului congres al Partidului Social Democrat să accepte participarea pe liste comune cu comuniştii. Congresul din 10 martie 1946 a consfinţit această idee şi, din acel moment, P.S.D. a devenit un supus satelit al partidului comunist. A doua zi, Titel Petrescu şi partizanii săi au înfiinţat Partidul Social Democrat Independent (P.S.D.I.), care a hotărât participarea în alegeri pe liste proprii şi a colaborat în opoziţia anticomunistă cu P.N.Ţ. şi P.N.L. Principalele centre social-democrate (Reşiţa, Timişoara etc.) au optat în alegeri masiv în favoarea P.S.D.I. Georg Hromadka îşi amintea: „La alegerile din noiembrie 1946, «independenţii» (P.S.D.I., n.n.) cuceresc în judeţul Caraş mii de voturi (…). La Reşiţa se ajunge în mod repetat la confruntări între social-democraţi şi comunişti.” (37)

În consecinţă, după 1948, au fost azvârliţi în închisori toţi conducătorii P.S.D.I., inclusiv liderii muncitorilor de la Reşiţa, acest veritabil fief social-democrat (Iosif Musteţiu, Georg Hromadka, Traian Cercega), ca şi de la Hunedoara. Unii dintre ei au fost chiar deportaţi în Bărăgan. „Întreaga Reşiţă şi întreaga Hunedoară, deci două din cele mai mari centre muncitoreşti din România, se împotriviseră ca un tot monolit la parodia unificării”, conchidea Victor Frunză. (38) Acesta era pe atunci rolul Reşiţei în mişcarea social-democrată românească. Comuniştii au reţinut acest aspect şi de aceea nu se sfiau să acuze întregul oraş pentru că li s-a opus, între altele chiar în acest proces, unde termenul de „Reşiţa” era sinonim cu cea mai teribilă dintre acuzaţii.

În interogatoriile luate de tribunal, cei cinci acuzaţi au confirmat întrutotul cele cuprinse în actul de acuzare, detaliind chiar acolo unde li se solicita acest lucru. Din interogatoriul lui Constantin Mugur reţinem următorul pasaj:

„PREŞEDINTELE: Ce cunoaşteţi despre înfiinţarea unor bibilioteci de către Oficiul de informaţii (britanic, n.n.)?

ACUZATUL: Bibliotecile acelea din Bucureşti şi Timişoara aduceau o serie întreagă de oameni care puteau intra foarte uşor fără a fi bănuiţi şi puteau lua contact cu oamenii care aveau anumite interese să se informeze.

PREŞEDINTELE: Cunoaşteţi dacă biblioteca din Timişoara, de exemplu, era aprobată de guvern, sau lucra în mod ilegal?

ACUZATUL: Cunosc că biblioteca nu a avut o aprobare legală, funcţionând fără formele legale respective.” (39)

Anny Samuelli, referindu-se la activitatea lui Bennett, nu omitea să menţioneze: „Bennett avea o activitate dublă: o activitate informativă propriu-zisă şi o activitate care se poate numi instigarea permanentă a membrilor Partidului Social Democrat. Această acţiune era dublată de intenţia de a crea incidente între P.S.D. şi partidul comunist, cu scopul de a crea duşmănie între aceste două partide şi de a împiedica pierderea poziţiilor deţinute de burghezie şi de capitalul anglo-american.” (40) De asemenea, ea a arătat că, între alte probleme, pe Porter îl mai interesa şi „starea de spirit a naţionalităţilor conlocuitoare, mai cu seamă evreiască şi maghiară, în scopul de a exploata eventualele nemulţumiri.” (41)

În depoziţia acestei acuzate, circumstanţa agravantă numită „Reşiţa” era prezentată în plenitudinea ei: „Mai târziu, în primăvara anului 1947, el (Bennett, n.n.) a făcut un turneu în Transilvania şi Banat, cu o oprire specială la Reşiţa. Această vizită la Reşiţa fusese aranjată de inginerul Alex. Popp, implicat în cunoscutul proces de spionaj (procesul Popp-Bujoiu, n.n.).

La Reşiţa a luat contact cu Eftimie Gherman, Musteţiu şi alţii. Scurtă vreme după această vizită, a aranjat vizita în ţară a lui Morgan Philips, secretarul general al Partidului Laburist, şi a lui Sam Watson, preşedintele sindicatului minerilor din Anglia. Ei au venit în ţară ca să contribuie la acţiunea lui Bennett. Bennett i-a înlesnit întrevederea cu Titel Petrescu, Adrian Dimitriu, Eftimie Gherman şi Musteţiu. Eu am fost delegată în cursul vizitei lor aci ca traducătoare permanentă. În cursul convorbirilor pe care le-a avut Morgan Philips cu aceştia, la care eram de faţă ca interpretă, el le-a explicat necesitatea de a avea o atitudine fermă, care să împiedice unirea cu Partidul Comunist Român.

Ei l-au asigurat pe Morgan Philips că vor lupta sub orice formă ca să împiedice această unire.” (42) De altfel, delegaţii social-democraţi cărăşeni la aşa-zisul congres de pregătire a unificării din toamna lui 1947    s-au şi abţinut de la vot. (43)

Eleonora Bunea-Wied a recunoscut că a primit de la informatorii săi, pentru a le transmite mai departe, informaţii între care una „despre semnarea unui acord comercial cu statul Israel.” (44) Nora Samuelli, la întrebarea: „Cam ce informaţii v-a adus dr. Filderman?”, răspundea: „În special în ce priveşte organizarea sioniştilor, instigaţiile lor şi rolul lor în plecarea în masă a evreilor în Palestina şi complicitatea sioniştilor în plecările ilegale.” (45)

Dr. Wilhelm (Willy) Filderman părăsise în secret ţara în 1947. Teodor Wexler descria astfel condiţiile în care fusese nevoit să opteze pentru această soluţie disperată: „Ameninţat, hărţuit, calomniat, cu descinderi organizate în miez de noapte de noua poliţie politică – Securitatea -, care nu se deosebea cu nimic de Poliţia legionară sau Siguranţa centrală a statului, Filderman ia drumul exilului. La numai câteva săptămâni, în clădirea din str. Negru Vodă din Bucureşti a Tribunalului militar, începe procesul Filderman, care se încadrează în procesele prin care a fost distrusă elita politică, militară şi intelectuală a României.

Procesul împotriva dr. Wilhelm Filderman a fost deopotrivă un proces antievreiesc, dar şi un proces antinaţional, împotriva unuia dintre marii avocaţi ai cauzei independenţei, suveranităţii şi integrităţii tritoriale a statului naţional unitar român”, concluziona Teodor Wexler. (46) Campania antisemită era relevată şi într-un alt pasaj din interogatoriul luat de Tribunalul militar Norei Samuelli, care afirma: „De la Kirschen (corespondentul în România al lui Associated Press, n.n.) primeam informaţiuni din toate domeniile. Din domeniul militar, cu privire la activitatea şi existenţa grupelor subversive din Banat şi nordul Moldovei (este vorba despre detaşamentele de partizani anticomunişti care luptau în munţii din acele regiuni, n.n.). De asemenea, el ne dădea informaţiuni cu privire la situaţia industriei petrolifere după naţionalizare. De la Pohne (corespondentul Agenţiei israeliene de presă, n.n.) am primit informaţiuni mai cu seamă în problema evreiască.

PREŞEDINTELE: De ce îl interesa pe Dunham problema aceasta evreiască?

ACUZATA: Fiindcă dânsul vedea în sionişti o armă contra guvernului. Credea că după dizolvarea organizaţiei lor, ei vor organiza o rezistenţă adevărată, fără să mai rămână la acte de provocare individuală. Mai cu seamă el punea bază pe organizaţia Irgun Zvai Leumi şi mi-a spus chiar mie într-o zi că aceştia vor trece la acte de teroare.” (47) Şi exemplele de acest gen ar mai putea continua.

Între martorii audiaţi în aceeaşi zi, numele evreieşti abundau de asemenea (şi ei se aflau în stare de arest). Martorul Ştefan Goliger, medic, arăta că Mugur îi cerea informaţii, între altele, „asupra stării de spirit a burgheziei evreieşti.” (48) Alţi martori erau: E. Viesner, Francisc Beldi, Broida Şama, Nathan Şnabel, Nicolae Gessner, Asra Berkovitz, R. Hillard. Aşa-zisa stenogramă oficială a procesului mai consemna relativ la acest moment: „Martora Pora Gabriela, funcţionară la Ministerul de finanţe, a cunoscut-o pe Nora Samuelli la Reşiţa, unde au fost colege de birou. Ulterior, martora a fost angajată la Comisia de aplicare a armistiţiului, iar acuzata Nora Samuelli venea la dânsa şi provoca discuţii, punându-i întrebări ticluite, fără ca martora să-şi dea seama că urmăreşte un anumit scop.” (49) Bineînţeles, ea îşi manifesta cu această ocazie indignarea pentru „afacerea murdară” în care fusese târâtă, pentru a nu fi considerată în aceeaşi categorie cu cei aflaţi pe banca acuzaţilor. Şi martorul Ştefan Gardony, ziarist, „a dat relaţii asupra călătoriilor de informaţii făcute de John Bennett în Moldova şi Banat.” (50)

Şi tot în aceeaşi zi, operativ, procurorul locotenent-colonel Nicolae Constantinescu îşi prezenta rechizitoriul, care repeta inepţiile din actul de acuzare şi pe cele pe care inculpaţii şi martorii au fost obligaţi să le debiteze cu ocazia interogatoriilor luate de tribunal. El incrimina o lungă serie de diplomaţi şi cetăţeni occidentali din România, care erau, fără excepţie, „direct implicaţi în acţiunea de spionaj”. Lista este instructivă pentru noi, întrucât ne oferă cvasi-totalitatea personalului diplomatic al puterilor occidentale aflat pe atunci la Bucureşti. Din partea Marii Britanii erau nominalizaţi următorii: Le Rougetel, fostul şef al misiunii politice; generalul Greer, fostul şef de stat major al misiunii militare; Ivor Porter, fostul şef al B.I.O.; Key; Robinson; Ramsden, fostul ataşat militar adjunct; Hoggarth; Cleaver; Boodman; Kendal; Munro; Faure; Springfield; Holman, fostul ministru al Angliei la Bucureşti; John Bennett, fostul şef al B.I.O.; Francis Bennett Marchant (despre care în actul de acuzare se pretindea că ar fi fost nu o persoană, ci două!), idem; Sarrell, fostul însărcinat cu afaceri. Dintre americani erau: Burton Berry, fostul şef al misiunii politice; Melbourne, fostul prim secretar de legaţie; Leveritch, fostul consilier la legaţie; Donald Dunham, fostul şef al U.S.I.S.; Sam Buta; Kohler; Hale; George Macdonald. La aceştia era adăugat şi Pierre Boulen, fostul consul francez la Timişoara. O altă serie de nume fuseseră deja „demascate” cu alte ocazii, în special la procesele Maniu şi Popp-Bujoiu: Hall, Hamilton, Fergusson, Watson, Bill Young, Lowell, Robert Shea etc. Concluzia: „Este clar că nu ne aflăm în faţa unor acţiuni izolate, ci a unui sistem de lucru organizat, în cadrul căruia este greu de spus unde începe activitatea diplomatică şi unde se termină spionajul.” (51) El încheia astfel, adresându-se tribunalului: „Prin faptele lor criminale, acuzaţii s-au scos singuri din rândurile poporului nostru. Sentinţa dvs. trebuie să consfinţească în mod hotărât acest fapt. Ea va trebui să arate că poporul nostru este hotărât să sfărâme fără cruţare orice încercare criminală menită să-i împiedice drumul către pace şi socialism.” (52)

Pe toată durata desfăşurării procesului, acesta s-a bucurat de maximă atenţie din partea ziarului oficial de partid. Astfel, Scânteia din 27 aprilie 1950, sub titlul Spioni cu mască de diplomaţi, decreta că „ghemul de năpârci trădătoare din boxă, şi altele demascate în proces, slujeau cu zel celor mai răi duşmani ai ţării noastre, ai păcii şi progresului – imperialiştii anglo-americani (…). Nici un mijloc nu li se pare prea josnic monştrilor imperialişti pentru atingerea scopurilor lor tâlhăreşti. Spionajul, diversiunea, lansarea de zvonuri mincinoase şi provocatoare, propagarea vrajbei naţionaliste, sunt armele preţuite ale agresorilor în aşa-zisul «război psihologic», în înfriguratele lor pregătiri în vederea unui nou măcel.”

Referindu-se la cei cinci acuzaţi, articolul, conceput, după cum se vede, în cel mai pur stil stalinist, continua: „Cine erau agenţii activi ai Oficiilor de informaţii englez şi american? Anny şi Nora Samuelli, odrasle ale unui bancher şi moşier, Eleonora Bunea-Wied, rudă a familiei de lipitori Hohenzollern şi fiică a fostului rege al Albaniei, Nasta – socrul lui Deakin, secretarul înrăitului aţâţător la război Churchill, Mugur, un ahtiat după avere prin orice mijloace – toţi aceştia erau exponenţi ai claselor reacţionare doborâte de la putere, plini de cea mai sălbatecă ură faţă de poporul muncitor şi faţă de regimul său democratic. Pentru asemenea indivizi nu există nimic sfânt în lume. Pentru dolari şi lire sterline ei sunt gata să servească cele mai abjecte cauze.” Scutindu-ne de orice alt comentariu, articolul din Scânteia sintetiza astfel tot ceea ce fusese capabil regimul comunist să înţeleagă din acest proces: „Spionul Titel Petrescu primea ajutorul conducătorul Oficiului de informaţii englez Bennett în scopul spargerii unităţii muncitorimii şi împiedicării înfăptuirii partidului unic al clasei muncitoare. Este caracteristic faptul că pentru aceasta spionul Bennett a adus în ţară pe Morgan Philips, secretarul general al Partidului Laburist. Aceasta arată în ce măsură Partidul Laburist englez stă la remorca Intelligence Service-ului. Prin intermediul lui Filderman, spionii acţionau asupra elementelor sioniste, în care spionul american Dunham – după declaraţia Norei Samuelli – «vedea o armă contra guvernului».” (53)

În 27 aprilie, procesul a continuat cu rechizitoriul procurorului armatei R.P.R., general magistrat Alexandru Georgescu, care a făcut „încadrarea juridică a crimelor comise de grupul de spioni şi trădători aflaţi pe banca acuzării.” El le încadra în articolul 186 din Codul penal, privitor la crima de înaltă trădare, adăugând alte teribile „crime”: încercarea de trecere frauduloasă a frontierei, infracţiuni la legea devizelor, fals în acte publice şi contrabandă! Totodată, solicita tribunalului să încadreze faptele acuzaţilor şi în articolul 1 din legea 16 din ianuarie 1949, care prevedea pedeapsa capitală pentru un larg evantai de infracţiuni. Avocata Băncii de stat a R.P.R., Cristodulo, l-a susţinut, cerând de asemenea „acordarea despăgubirilor legale” pentru traficul de devize. (54) Avocaţii celor cinci inculpaţi (C. Paraschivescu-Bălăceanu, Ionel Teodoreanu, Roman, Dumitrescu şi Dobrovici) au avut pledoarii absolut formale şi neconvingătoare, acceptând toate imputările aduse clienţilor lor şi solicitând doar neaplicarea legii 16. Asemenea prestaţii sunt ruşinoase pentru tradiţia judiciară românească, dar altele erau practic imposibile în condiţiile teroarei staliniste din acei ani, când însuşi avocatul putea fi pus sub acuzare pentru curajul său.

La ultimul cuvânt, Constantin Mugur şi-a recunoscut vinovăţia şi „crima abominabilă pe care am făptuit-o”, rugând totuşi instanţa să-i acorde circumstanţe atenuante. La fel, Liviu Popescu Nasta a declarat că regretă foarte mult activitatea de spionaj, pe care a înţeles-o mai bine abia în timpul procesului. În schimb, precizează aşa-zisa „stenogramă” a dezbaterilor, „acuzatele Anny Samuelli, Eleonora Bunea-Wied şi Nora Samuelli au arătat că-şi menţin întrutotul declaraţiile şi nu mai au nimic de adăugat.” (55)

Sentinţa a fost pronunţată de tribunal a doua zi, 28 aprilie. Spre „norocul” acuzaţilor, nu li s-a aplicat celebra lege 16, desigur în urma unor „indicaţii superioare”, astfel încât nici unul nu a fost condamnat la moarte. Dar nici n-au scăpat prea ieftin.

„Tribunalul militar Bucureşti, deliberând în secret, în unanimitate de voturi a găsit vinovaţi pe Constantin Mugur, Anny Samuelli, Nora Samuelli, Eleonora Bunea-Wied, Liviu Popescu Nasta pentru faptele prevăzute în actul de trimitere în judecată şi în consecinţă, declarând că sunt circumstanţe atenuante în favoarea tuturor acuzaţilor numai în ce priveşte crima de înaltă trădare, în numele legii hotărăşte:

Constantin Mugur, condamnat la muncă silnică pe viaţă, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă penală de 100.000 lei, amendă în folosul Băncii de stat a R.P.R. în sumă de lei 5.294.175 şi confiscarea averii.

Anny Samuelli, condamnată la 20 de ani muncă slinică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corecţională de 100.000 lei, amendă în folosul Băncii de stat a R.P.R. în sumă de lei 14.234.900 şi confiscarea averii.

Nora Samuelli, condamnată la 15 ani muncă silnică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corecţională de lei 80.000, amendă în folosul Băncii de stat a R.P.R. în sumă de lei 7.896.000 şi confiscarea averii.

Eleonora Bunea-Wied, condamnată la 15 ani muncă silnică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corecţională de 80.000 lei, amendă în folosul Băncii de stat în sumă de lei 60.696.425 şi confiscarea averii.

Liviu Popescu Nasta, condamnat la 20 de ani muncă silnică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corecţională de lei 60.000, amendă în folosul Băncii de stat a R.P.R. în sumă de lei 10.174.500 şi confiscarea averii.

Acuzaţii au fost obligaţi fiecare la plata sumei de lei 50.000 cheltuieli de judecată.

Hotărârea a fost dată şi citită în şedinţă publică în ziua de 28 aprilie 1950, orele 18. Sala Tribunalului militar din Bucureşti a fost plină până la refuz de oameni ai muncii care au aplaudat îndelung, exprimându-şi satisfacţia pentru sentinţa justiţiei populare.” (56)

„Diplomaţii-spioni se dovedeau oameni cu vederi largi. Pe dânşii îi interesa orice: informaţii militare şi acorduri economice, starea de spirit din instituţii şi organizaţiile sioniste, Partidul Social Democrat, deplasările de trupe şi programele de producţie”, dezvăluia propagandistul Tudor Olaru în Scânteia. (57) Era tot ceea ce spera regimul ca populaţia să reţină din acest proces. Un proces care încerca să lovească „duşmanii” pe direcţii multiple. A reuşit însă altceva: să transmită peste timp aspectul hidos şi înfricoşător al regimului comunist-stalinist, care nu se mulţumea să-şi lichideze toţi adversarii, reali ori presupuşi, ci să-i şi degradeze şi să-i înjosească prin toate modalităţile. Rezultatul a fost un oprobiu general al lumii civilizate faţă de aceste manifestări scelerate ale unui primitivism întârziat.

 

 

 

Note:

1    André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. III, Bucureşti, 1993, p. 196.

2 Christopher Andrew, Oleg Gordievski, K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Bucureşti, f.a., p. 291.

3    Ibidem.

4    Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului 1919-1943. Eşecul unei speranţe, Bucureşti, 1993, p. 11.

5    Marius Mircu, Dosar Ana Pauker, Bucureşti, 1991, p. 160.

6    Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 292.

7    Ibidem.

8    Ibidem, p. 293.

9    Marius Mircu, op. cit., p. 158-159.

10  Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 294.

11  Ibidem.

12  Roy Medvedev, Oamenii lui Stalin, Bucureşti, 1993, p. 143.

13  Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 254.

14  Ibidem, p. 294.

15  Scânteia, nr. 1.710 din 15 aprilie 1950.

16  Ibidem.

17  Ibidem, nr. 1.720 din 27 aprilie 1950; de asemenea, Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 55.

18  Elizabeth Hazard, Războiul rece a început în România, în Magazin istoric, nr. 9/1996, p. 38.

19  Ibidem, p. 37.

20  Ibidem, p. 38.

21  Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 403.

22  Culegere de materiale…, p. 43.

23  Ibidem, p. 42.

24  Ibidem, p. 43-44.

25  Ibidem, p. 44.

26  Ibidem, p. 45.

27  Ibidem, p. 46.

28  Ibidem, p. 47.

29  Ibidem, p. 47-48.

30  Ibidem, p. 48.

31  Elizabeth Hazard, op. cit., p. 37.

32  Culegere de materiale…, p. 50.

33  Ibidem, p. 51.

34  Victor Frunză, op. cit., p. 272.

35  Ibidem, p. 277.

36  Adrian Dimitriu, Mentorul meu politic: Constantin Titel Petrescu, în Magazin istoric, nr. 9/1993, p. 23.

37  Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 121.

38  Victor Frunză, op. cit., p. 390.

39  Culegere de materiale…, p. 58.

40  Ibidem, p. 61.

41  Ibidem.

42  Ibidem, p. 63.

43  Georg Hromadka, op. cit., p. 121-122.

44  Culegere de materiale…, p. 64.

45  Ibidem, p. 65.

46 Teodor Wexler, Dr. Wilhelm Filderman – un avocat pentru cauza naţională a României, în Magazin istoric, nr. 9/1996, p. 83.

47  Culegere de materiale…, p. 66.

48  Ibidem, p. 68.

49  Ibidem, p. 71.

50  Ibidem.

51  Ibidem, p. 74.

52  Ibidem, p. 80.

53  Scânteia, nr. 1.720 din 27 aprilie 1950.

54  Culegere de materiale…, p. 81.

55 Ibidem, p. 82-83; a se vedea şi Şerban Rădulescu-Zoner, „Procesul bibliotecilor”, engleză şi americană, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 321-336.

56  Scânteia, nr. 1.722 din 29 aprilie 1950; Culegere de materiale…, p. 84.

57  Scânteia, nr. 1.722 din 29 aprilie 1950.

Mircea Rusnac – Procesul intentat liderilor sârbi “titoişti” (1950) şi implicaţiile sale

17 iunie 2009

Relaţiile româno-iugoslave au traversat, la mijlocul secolului al XX-lea, o perioadă de criză deosebit de gravă (1948-1954). Această criză a fost generată de izbucnirea conflictului personal dintre Stalin, dictatorul lagărului comunist mondial, şi Tito, liderul comunist iugoslav. Conflictul a devenit public odată cu desfăşurarea la Bucureşti, în perioada 20-28 iunie 1948, a sesiunii Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform), fără participarea reprezentanţilor Partidului Comunist Iugoslav. (1) A fost emisă o rezoluţie prin care se constata că Partidul Comunist Iugoslav adoptase o linie falsă, implicând abandonarea marxism-leninismului. Ea condamna politica sa nefastă de defăimare la adresa U.R.S.S., caracterul ruşinos, pur despotic şi terorist al regimului, renunţarea la teoria marxistă a luptei de clasă, lipsa democraţiei interne de partid, naţionalismul conducătorilor, într-un cuvânt revizionismul lor. Ea declara că partidul se pune în afara „familiei partidelor comuniste frăţeşti” şi cerea forţelor sale sănătoase să-i oblige pe conducătorii lor să-şi recunoască greşelile şi, dacă aceştia nu erau de acord să o facă, să-i înlocuiască. (2) În continuare, după o serie de tentative de a-l răsturna pe Tito de la putere, liderii sovietici nu mai aveau decât o singură soluţie: „Lovitura de stat eşuând, Stalin va recurge la toate mijloacele, fără a îndrăzni totuşi să meargă până la atacul armat: incidente de frontieră, o propagandă din ce în ce mai violentă – care va merge până la a-l face pe Tito un agent hitleristo-troţkist -, un veritabil război economic.” (3)

Aflată sub ocupaţia Armatei Roşii şi cu un regim-marionetă instalat de aceasta, România s-a încadrat cu totul în tabăra sovietică, la fel ca toate celelalte state comuniste, demascând cu multă vehemenţă „erezia” titoistă. Victor Frunză consemna referitor la acest subiect: „Se ştie că rezoluţia Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti, intitulată Partidul Comunist Iugoslav în mâinile unor trădători şi spioni, fusese adoptată pe baza raportului prezentat de Gheorghiu-Dej. În anii următori, România a acceptat numeroşi emigranţi din Iugoslavia, devenind o bază pentru propaganda antititoistă prin radio, iar populaţia sârbească din zonele de graniţă a suferit şi ea de pe urma persecuţiilor. Tito era prezentat în caricaturi şi afişe ca un călău cu o bardă însângerată în mână (când represiuni sângeroase aveau loc şi în România), iar numele lui nu apărea în presă şi la radio altfel decât în formula şablon «banda de trădători şi spioni Tito-Rankovici». Faptul că Dej ar fi provocat o întârziere de 24 de ore a rezoluţiei, putea fi şi o legendă ulterioară, dar şi adevărată, nu însemna la urma urmelor nimic.” (4) Situaţia era prezentată astfel de Ion Raţiu: „Când a izbucnit conflictul dintre Tito şi Stalin, Bucureştii s-au declarat de la bun început de partea Moscovei. Redacţia ziarului Pentru pace trainică, pentru democraţie populară, organ al Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti, a cărui principală sarcină era combaterea «titoismului», fu stabilită în capitala României. Violenţa de limbaj împotriva «călăului» de la Belgrad din presa românească depăşea tot ce se publica în celelalte ţări de democraţie populară, egalând-o doar pe cea sovietică. Placarde înfăţişând pe Tito în mână cu un satâr din care picura sânge împânzeau zidurile. Această propagandă stridentă viza uneori ridicolul, dar marele public nu avea de unde-l afla. La Radio Bucureşti textele antititoiste trebuiau să capete nenumărate vize înainte de a fi citite la microfon, pentru ca nu cumva să se strecoare vreo greşeală ideologică şi politică.” (5)

În septembrie 1949, emisiunile în limba sârbo-croată ale posturilor de radio din Moscova şi din celelalte capitale comuniste către Iugoslavia însumau 105 ore pe zi, iar o „staţie a emigranţilor revoluţionari iugoslavi” a început să opereze pe aceeaşi lungime de undă cu Radio Belgrad. Când, la 29 septembrie 1949, U.R.S.S. a denunţat tratatul de prietenie cu Iugoslavia, toate celelalte ţări est-europene aflate sub control comunist care încheiaseră tratate asemănătoare au făcut acelaşi lucru în interval de câteva zile. (6) La 1 octombrie 1949, guvernul român denunţa la rândul lui Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu R.P.F. Iugoslavia, încheiat la 19 decembrie 1947. (7)

Despre evoluţia relaţiilor Iugoslaviei cu blocul sovietic am aflat amănunte interesante într-o lucrare a lui Christopher Andrew şi Oleg Gordievski: „U.D.B. şi M.G.B. au demarat un război al informaţiilor. Hebrang şi Juiovici, cei doi agenţi sovietici strecuraţi în guvernul lui Tito, sunt imediat arestaţi. Trei ofiţeri superiori iugoslavi racolaţi de spionajul sovietic sunt interceptaţi în momentul când încercau să treacă graniţa în România. Alţi agenţi sunt descoperiţi în rândul gărzii personale a lui Tito. După cum relevă Djilas, un complot M.G.B. viza «lichidarea biroului politic, cu rafale de arme automate, pe când acesta se relaxa jucând biliard în vila lui Tito». Teroarea declanşată de U.D.B. împotriva «trădătorilor cominformişti» rivalizează în oroare, dar nu şi în amploare, cu Marea Teroare N.K.V.D.-istă din anii ’30. Rankovici a recunoscut mai târziu că 12.000 de presupuşi sprijinitori ai lui Stalin şi ai Cominform-ului au fost deportaţi în lagărul de concentrare de la Goli Otok. Cifra exactă era probabil mai mare. În lagăr, prizonierii erau bătuţi, umiliţi şi degradaţi într-un mod odios, cei care refuzau să-şi mărturisească realele sau imaginarele erezii erau vârâţi cu capul în excremente umane.” (8)

În aceste condiţii, propaganda antititoistă din presa românească atingea cote paroxistice. De exemplu, o modestă gazetă locală precum săptămânalul reşiţean Flamura Roşie publica aproape în fiecare număr articole calomnioase şi denigratoare la adresa regimului existent în Iugoslavia. Numai în intervalul iulie 1949 – iulie 1950, în paginile sale au apărut articole intitulate astfel: Clica lui Tito colaborează făţiş cu imperialiştii anglo-americani (24 iulie 1949); Relaţiile dintre clica lui Tito şi guvernul monarho-fascist grec sunt din nou date la iveală (31 iulie 1949); O nouă provocare fascistă a lui Iuda-Tito, descoperită la Bucureşti (23 august 1949); Clica lui Tito ticăloasă agentură a imperialiştilor (28 august 1949); Tito a devenit un dictator despotic şi terorist (4 septembrie 1949); Imperialiştii americani se folosesc de clica trădătoare a lui Tito pentru a pune la cale o nouă încălcare a Chartei O.N.U. (23 octombrie 1949); Clica lui Tito scoate avuţiile Iugoslaviei la mezat (19 februarie 1950); Crunta teroare dezlănţuită de banda fascistă a lui Tito împotriva deţinuţilor politici iugoslavi (26 februarie 1950); Alegerile fasciste din Iugoslavia vor spori ura poporului iugoslav împotriva călăului Tito (2 aprilie 1950); Mârşava falsificare a voinţei poporului iugoslav (9 aprilie 1950); Tito este arma cea mai puţin costisitoare a Statelor Unite (7 mai 1950); Rolul clicii fasciste a lui Tito în planurile imperialiştilor americani şi englezi (4 iunie 1950); O nouă formă de înfometare a maselor de muncitori din Iugoslavia (11 iunie 1950); Clica lui Tito a făcut din Iugoslavia o pradă pentru monopolurile americane (18 iunie 1950); Oamenii muncii îşi exprimă ura şi dispreţul lor faţă de Tito (9 iulie 1950); Călăul Tito vinde petrolul Iugoslaviei monopoliştilor americani (16 iulie 1950); Cum vede populaţia sârbă din plasa Moldova Nouă acţiunile duşmănoase a (sic!) clicii titoiste (30 iulie 1950).

Într-unul dintre aceste nenumărate articole, cel din 23 august 1949, preluat din Scânteia, nr. 1.508, se arăta că, în noaptea de 16 spre 17 iulie, doi funcţionari ai ambasadei iugoslave, Boşco Laţici şi Nicola Medici, au fost surprinşi în Bucureşti aruncând „fiţuici de propagandă murdară fascistă şi de aţâţare împotriva regimului de democraţie populară din R.P.R.” Ei erau definiţi drept „aceşti agenţi ai călăului Rankovici” (ministrul de interne al Iugoslaviei, n.n.), adică membri ai U.D.B., serviciul de securitate titoist. (9) Până în februarie 1946, U.D.B (Administraţia Securităţii Statului) fusese intitulată O.Z.N. (Biroul pentru protecţia poporului). (10)

Arestarea celor doi funcţionari ai ambasadei iugoslave va declanşa un val de teroare asupra conducătorilor minorităţii sârbe din România, suspectată de autorităţi că ar fi puternic contaminată de „erezia” titoistă. Pentru minoritatea sârbă în întregul ei dificultăţile deveneau tot mai numeroase. Un autor contemporan sublinia: „După 1948, anul anatemei aruncată lui Tito, sate întregi cu populaţie sârbească de pe graniţa româno-iugoslavă vor fi strămutate şi izolate în mijlocul Bărăganului. Teama de contaminare a populaţiei româneşti cu erezia titoistă pare astăzi ridicolă. Atunci însă frica şi suspiciunea creau o atmosferă de autentică teroare.” (11) Numeroşi sârbi arestaţi erau forţaţi prin cele mai diverse metode de presiune fizică şi psihică să recunoască faptul că ar fi acţionat în favoarea lui Tito şi că, la ordinele acestuia, ar fi pregătit lovituri de forţă împotriva României, între altele încercând să desprindă Banatul de România şi să-l alipească Iugoslaviei. Dar asemenea acuze erau aduse şi altor arestaţi. Între ei se afla şi comunistul Herbert Zilber, care, nemaiputând rezista metodelor de anchetă ale Securităţii, permanent perfecţionate, după modelul M.G.B.-ului sovietic, a procedat astfel: „Am cerut hârtie, toc şi cerneală. Am organizat un complot complet, cu arme trimise de americani cu ajutorul lui Tito şi depozitate la ambasadele Statelor Unite, Angliei şi Franţei, cu întruniri conspirative (…), cu încercarea de a otrăvi membrii biroului politic cu apă grea furnizată de americani, cu răspândirea ciumei în cartierele muncitoreşti şi epizootii la sate cu microbi furnizaţi de Intelligence Service, cu organizarea unei lovituri de stat ajutaţi de divizii blindate iugoslave, care urmau să ocupe Timişoara şi Sibiul, cu executarea conducătorilor de partid şi de stat. În schimbul ajutorului iugoslav, dăruisem Banatul lui Tito. Era o combinaţie de crime după modelul celor (despre) care citisem că (se) proiectaseră la Moscova în 1937, la Budapesta şi Sofia în 1949.” (12)

Într-un asemenea context, agravat şi de atmosfera creată de izbucnirea, la 25 iunie 1950, a războiului din Coreea, care era în plină desfăşurare în acel moment, avea loc, între 1 şi 7 august 1950, în faţa Tribunalului militar din Bucureşti, aşa-numitul „proces al trădătorilor şi spionilor titoişti”. Completul de judecată a fost prezidat din nou de celebrul general-maior magistrat Alexandru Petrescu, fost criminal de război reabilitat prin condamnarea la închisoare grea pe viaţă a lui Iuliu Maniu şi care a pronunţat de-a lungul carierei sale cele mai dure sentinţe. El era secondat acum de colonelul magistrat Gheorghe Stavrică, colonelul Louis Toescu, locotenent-colonelul Ion Zănescu şi locotenent-colonelul Pogrion Popescu. (13) Lista celor 12 acuzaţi, consemnată în stenograma procesului, stenogramă editată într-o culegere de materiale destinată pregătirii ideologice a personalului Securităţii şi având regim de uz intern, era următoarea:

„1 Todorov Miloş, fost medic la Vaslui;

2   Boşco Laţici, învăţător şi fost locţiitor al ataşatului de presă al ambasadei iugoslave din Bucureşti;

3  Medici Nicola, sublocotenent în U.D.B. şi fost radiotelegrafist la ambasada din Bucureşti;

4  Adamov Milorad, fost director al morilor de stat din Chichinda;

5  Basler Djuro, inginer, fost şef de serviciu la Centrala petroliferă „Muntenia”;

6   Petrov Jiva, fost monteur de tractoare;

7   Peiovici Angelco, fost învăţător suplinitor;

8   Stanoievici Bojidar, fost ajustor mecanic, Timişoara;

9   Silin Miladin, fost învăţător;

10 Radosavlievici Svetomir, fost fierar;

11 Milutinovici Nicola, fost funcţionar la Cooperativa de consum din Timişoara;

12 Nedici Vidosa, fostă funcţionară.” (14)

Trebuie menţionat din capul locului că majoritatea acestor acuzaţi făcuseră parte din conducerea organizaţiilor de stânga ale sârbilor bănăţeni. Astfel, în toamna anului 1944, s-a înfiinţat Frontul Antifascist Slav, transformat ulterior în Uniunea Asociaţiilor Culturale Democratice Slave, organizaţie de stânga, care grupa în cadrul ei reprezentanţi ai unor minorităţi din ţara noastră precum: sârbi, slovaci, croaţi etc. În mare parte însă, rolul conducător în F.A.S. îl deţinuseră sârbii. Ei se bucurau în acel timp de mare prestigiu în ochii sovieticilor, deoarece Iugoslavia lui Tito era singurul stat est-european care adoptase sistemul comunist fără „ajutorul” Armatei Roşii. (15)

Acest Front Antifascist Slav, la fel ca şi alte organizaţii minoritare de stânga (Uniunea Populară Maghiară, Comitetul Democratic Evreiesc etc.) urma îndeaproape linia politică trasată de partidul comunist. El a atacat partidele „istorice”, pe care le eticheta drept „reacţionare”, şi pretindea că guvernele din perioada interbelică ar fi „înrobit” populaţia slavă din România. F.A.S. a înlesnit trecerea frontierei de către numeroşi tineri sârbi, care dezertau din armata română şi se înrolau în cea a lui Tito. Alţii plecau în Iugoslavia pentru a participa la construirea sau refacerea unor obiective precum căi ferate, clădiri, şosele etc. (16) Din aceste motive, deşi era o organizaţie procomunistă, F.A.S. a avut de la început numeroase divergenţe cu autorităţile româneşti, deoarece, pe când acestea se identificau întrutotul cu interesele sovietice, liderii sârbi ai Frontului optau mai degrabă către tutela lui Tito, care încă de pe atunci manifesta tendinţe, nesesizate de observatorii străini lagărului comunist, de a urma o cale independentă faţă de linia trasată de Moscova. (17)

La 8 mai 1945, F.A.S. solicita primarului Timişoarei, Traian Novac, autorizaţia pentru ţinerea unui congres în acest oraş a doua zi. La congres urmau să participe şi delegaţi sosiţi din Banatul iugoslav, despre care se bănuia că vor fi înarmaţi. Alertat, primarul a cerut primului ministru Petru Groza să solicite Înaltului comandament sovietic din Bucureşti ca acest congres să fie interzis. Groza a obţinut această aprobare şi congresul a fost interzis, trimiţându-se la frontieră trupe de armată şi jandarmerie. (18) Existau serioase temeri că liderii de la Belgrad aveau în vedere ocuparea Banatului românesc, la fel cum disputau în acea vreme Italiei – Istria şi Triestul, Austriei – Carintia, Ungariei – zona Szeged, Bulgariei – Macedonia, Greciei – Epirul şi Tesalia şi urmăreau anexarea Albaniei. (19) Conducătorii sârbi ai F.A.S. au fost chiar convocaţi la Comisia sovietică de armistiţiu. Acolo, ei au afirmat că congresul nu ar fi avut ca scop revendicări teritoriale. Ca o dovadă a faptului că argumentaţia lor a fost neconvingătoare şi că pretenţiile iugoslave îi luaseră pe nepregătite pe sovietici, aceştia au interzis organizaţiei să mai joace vreun rol politic, având de atunci înainte numai un caracter cultural şi educativ. În acest scop, F.A.S. a fost rebotezat Uniunea Asociaţiilor Culturale Democratice Slave (U.A.C.D.S.). (20)

S-a demonstrat în istoriografie faptul că, în acea vreme, Uniunea Sovietică avea interesul ca România să rămână cu o suprafaţă şi o populaţie cât mai mari, considerând-o ca pe o „placă turnantă” de răspândire a comunismului de tip sovietic în Europa răsăriteană (neluându-se, bineînţeles, în calcul adevărata opţiune a populaţiei României). În acest scop, sovieticii au renunţat la plănuita anexare a Moldovei şi au susţinut (spre deosebire de englezi) reintegrarea întregului nord al Transilvaniei la România. (21)

Ca urmare, U.A.C.D.S., condusă de elemente mai conformiste, a urmat o linie stalinistă prudentă, renunţând la acte de divergenţă faţă de regimul prosovietic de la Bucureşti. După rezoluţia Cominformului din iunie 1948 de la Bucureşti, de excludere a Iugoslaviei din „familia ţărilor frăţeşti”, conducerea U.A.C.D.S. a publicat un comunicat în Scânteia, prin care „erezia” titoistă era condamnată în termeni identici cu cei folosiţi de regimurile de la Moscova şi Bucureşti. Comunicatul era semnat de conducătorul U.A.C.D.S., Miloş Todorov. Dar nu peste mult timp, U.A.C.D.S. va fi dizolvată şi toţi liderii săi arestaţi.

În asemenea context, un proces intentat sârbilor „titoişti” nu putea avea decât consecinţe deosebit de grave asupra celor învinuiţi de acest păcat ideologic şi politic. Am mai menţionat faptul că, încă din 1949, în ţările de democraţie populară, au fost judecaţi pentru titoism fruntaşi fără pată ai partidelor comuniste respective, care, după ce îşi recunoşteau fără rezerve toate „crimele”, erau imediat executaţi. Aceasta a fost soarta miniştrilor de interne albanez şi maghiar, Koçi Xoxe şi László Rajk, şi a secretarului comitetului central al Partidului Comunist Bulgar, Traicio Kostov. „Neverosimilitatea mărturiilor acestor oameni, care, după ce îşi riscaseră viaţa timp de douăzeci de ani în serviciul comunismului, afirmau că nu au fost în realitate decât agenţi ai imperialismului, va provoca în Occident, în cercurile până atunci cele mai favorabile colaborării cu extrema stângă, un sentiment de oroare comparabil celui pe care îl determinaseră înainte de război marile procese de la Moscova. De dincolo de cortina de fier, mai impermeabilă ca oricând, nu mai soseau alte ştiri decât acelea care se refereau la descoperirea vreunui nou complot şi la pedepsirea promotorilor acestuia.” (22)

După obişnuitele lozinci propagandistice împotriva regimului titoist, actul de acuzare în procesul intentat sârbilor din Banat voia să dovedească faptul că, imediat după 23 august 1944, „după eliberarea României de către armatele sovietice”, agenţii lui Tito şi-au început activitatea în România în vederea dezmembrării sale, „dovedind astfel duşmănia lui împotriva forţelor antihitleriste.” (23) Această afirmaţie era făcută cu nonşalanţă, atunci când întreaga lume cunoştea modul în care partizanii conduşi de Tito au luptat timp de patru ani singuri cu Wehrmacht-ul, reuşind în cele din urmă să elibereze Iugoslavia fără ajutor străin. În oraşul de graniţă Biserica Albă s-ar fi constituit o reţea de spionaj cu ramificaţii în următoarele centre: Timişoara, Oraviţa şi Clisura Dunării. La Biserica Albă ar fi existat un birou care centraliza informaţiile culese din Banat şi care erau trimise la Centrul de informaţii din Novi Sad. Mai târziu, celor trei ramificaţii urma să le fie adăugată şi Reşiţa. Centrul din Novi Sad era condus de maiorul Covacievici, având porecla „Velichi”. Ulterior, el a fost înlocuit cu maiorul Dragoliub Gvozdenaţ. Printre primii agenţi recrutaţi s-ar fi numărat Svetomir Radosavlievici, Slobodan Paulievici şi Zoran Vuletici. La rândul lor, ei ar fi recrutat în Banat pe următorii agenţi: Sava Bugarschi şi Novac Popov la Timişoara, Margareta Begov la Oraviţa, Vasa Nestorovici şi Ivan Iancovici la Liubcova, Svetco Stoianovici şi Alexandru Balea la Moldova Veche, Jarco Unici şi Jiva Bojovici la Belobreşca, Milan Radosevici şi Radoslav Giurovici la Socol. (24) Mai târziu, în ianuarie 1945, pe lângă centrul de la Biserica Albă s-ar mai fi adăugat şi un al doilea, la Zrenianin, condus de Ranco Luchici, cu numele conspirativ „Ţârni Bata”, şi de Milorad Adamov. Aceştia ar fi luat legătura la Timişoara cu Rada Fenlacichi, fostul preşedinte al Frontului Antifascist Slav. Scopurile lor erau culegerea de informaţii cu caracter economic, strângerea de date asupra „conducătorilor reacţionari, legionari şi elemente hitleriste” şi culegerea informaţiilor cu caracter militar. Se specifica expres în actul de acuzare: „Activitatea de spionaj a agenturii titoiste urmărea în primul rând pregătirea actului mârşav de anexare imperialistă a Banatului românesc.” (25) Astfel, „organele O.Z.N.-ei au dat directive agenţilor lor de a cultiva şovinismul în sânul populaţiei iugoslave din România, lansând lozinca «unirii Banatului cu Iugoslavia» şi punând la cale o ticăloasă înscenare menită să dea impresia că aceasta ar fi dorinţa populaţiei din aceste locuri.” (26) În acest scop ar fi fost trimişi numeroşi agenţi în satele sârbeşti. „Principalul spion titoist” era considerat Duşan (Duşco) Iovanovici, numit în decembrie 1944 ca reprezentant comercial al Iugoslaviei la Timişoara. Congresul programat de F.A.S. în 8-9 mai 1945 era, fireşte, prezentat ca fiind organizat de elementele favorabile anexării Banatului de către Iugoslavia. La acest congres urmau să participe şi agenţii Dragoliub Gvozdenaţ, Duşco Iovanovici, Miloş Şaletici, Paia Stoianov, Liubiţa Marcovici şi Novac Popovici. Descoperirea şi interzicerea congresului ar fi determinat guvernul iugoslav, pentru a nu fi descoperit rolul pe care îl jucase, să ordone liderilor F.A.S. să ia asupra lor întreaga vină. Actul de acuzare preciza: „Interzicerea congresului şi dizolvarea Frontului Antifascist Slav din România încheie astfel prima fază a uneia dintre cele mai ticăloase activităţi a lui Tito şi banda lui (sic!): încercarea de a cotropi Banatul românesc.” (27) Totuşi, generalul iugoslav Bojidar Maslarici ar fi declarat, tot atunci, la Timişoara, că, deşi anexarea Banatului în acel moment nu era posibilă, ea „va putea fi realizată mai târziu.” (28)

Se pretindea apoi că din acea perioadă principalul centru de spionaj ar fi devenit ambasada iugoslavă din Bucureşti (relaţiile diplomatice fuseseră reluate la 24 ianuarie 1945), (29) unde Duşco Iovanovici a fost transferat ca secretar. Alături de el mai activau acolo Nicola Medici, Ranco Zeţ, Voia Baldjici, Dobriţa Bogdanovici, Drago Rafai etc. Erau consideraţi spioni, se asemenea, şi Pavle Stoianov, corespondentul la Bucureşti al agenţiei „Tanjug”, şi Boşco Laţici, locţiitor al ataşatului de presă al ambasadei. Dintre aceştia, se afirma că Iovanovici, Zeţ şi Baldjici efectuau dese deplasări în Banat, pentru culegere de informaţii. Iovanovici ar fi folosit ca informatori în Banat pe Zoran Vuletici, angajat la Poliţia din Reşiţa, şi pe Miloş Todorov şi Bojidar Stanoievici din conducerea U.A.C.D.S. La aceştia se adăugau Borislav Conici la Sânnicolau Mare şi Miladin Silin la Diniaş. Concentrarea rapoartelor informative se făcea la Timişoara, până la sfârşitul anului 1947. (30) Responsabila cu această activitate era Goriţa Todorovici, funcţionară la librăria „Cartea Iugoslavă” din Timişoara, apoi învăţătorul iugoslav Panta Luchici. Erau consideraţi deopotrivă ca spioni şi directorul librăriei, Bora Iacovlevici, ca şi directorul adjunct, Zoran Vuletici. Acelaşi rol era rezervat şi Comisiei de navigaţie fluvială iugoslavă din Timişoara, condusă de Mirco Petrovici, ca şi delegaţiei iugoslave în Comisiunea dunăreană de la Orşova. (31)

După emiterea rezoluţiei Cominformului din iunie 1948, se pretindea că personalul ambasadei iugoslave ar fi recurs la „difuzarea clandestină de material subversiv, broşuri şi manifeste prin care se calomniază marea Ţară a socialismului victorios şi ţările de democraţie populară şi se aţâţă la ură împotriva partidelor comuniste şi muncitoreşti din aceste ţări.” (32) Acest material ar fi fost difuzat, bineînţeles, şi prin librăria „Cartea Iugoslavă”, ca şi prin alte trei centre de difuzare din Banat, conduse de învăţătorii Panta Luchici, Ante Marşal şi Goico Vucmirovici. În plus, clădirea ambasadei ar fi fost transformată, nici mai mult, nici mai puţin, decât în „depozit de arme şi muniţiuni.” Încheind această trecere în revistă, actul de acuzare pretindea că nu se referise decât la „câteva dintre crimele săvârşite de către grupul de spioni titoişti, agenţi ai imperialiştilor americani şi englezi, duşmanii înverşunaţi ai progresului şi ai păcii.” (33)

În continuare, în zilele de 2 şi 3 august 1950, au avut loc interogatoriile celor 12 acuzaţi. Ele se desfăşurau conform sistemului stalinist, constând în recunoaşterea necondiţionată de către acuzaţi a tuturor învinuirilor care le erau aduse prin actul de acuzare. La aceste rezultate se ajungea prin utilizarea împotriva celor arestaţi a tot felul de metode de constrângere, atât fizice, cât mai ales psihice, de măcinare a voinţei şi rezistenţei lor. Ei erau forţaţi astfel să semneze declaraţiile redactate de anchetatori, urmând ca la interogatoriul luat de tribunal să nu facă altceva decât să le repete, după ce le învăţaseră pe dinafară. În aceste condiţii, un proces de tip stalinist nu mai reprezenta decât o simplă formalitate, necesară pronunţării unor sentinţe aspre de condamnare, gata pregătite dinainte.

Acuzatul Nicola Medici a mai făcut chiar un „supliment de declaraţii”, prin care se străduia să demonstreze faptul că ambasada iugoslavă, al cărei funcţionar fusese, era „o agentură de spionaj şi provocare.” (34) De aceste declaraţii se va ţine cont, după cum se va vedea, la pronunţarea sentinţei în cazul respectiv, dovadă că regimul stalinist punea mare preţ pe asemenea gen de „dezvăluiri senzaţionale”. Toţi acuzaţii au recunoscut, răspunzând la o întrebare adresată special, că au activat în vederea desprinderii Banatului de România şi anexării sale de către Iugoslavia. Acuzatul Miloş Todorov a recunoscut faptul că el şi întreaga conducere a Frontului Antifascist Slav şi, ulterior, a Uniunii Asociaţiilor Culturale Democratice Slave (Paia Stoianov, Ioţa Sapungin, Bojidar Stanoievici, Rada Fenlacichi, Liubiţa Marcovici) erau spioni titoişti. El mai afirma că în anul 1946 a fost într-o delegaţie la Belgrad, unde pretindea că a discutat cu ministrul adjunct de externe al Iugoslaviei, generalul Velebit. Acesta i-ar fi comunicat cu acel prilej: „Clisura, porţiunea de sud a judeţului Caraş, limitrofă cu Dunărea, va fi anexată la Iugoslavia, iar iugoslavii din Banatul de nord vor fi transportaţi în Iugoslavia.” (35)

Ziarul Scânteia din 4 august 1950 nu întârzia să publice un furibund articol de fond, intitulat Trădătorii şi spionii titoişti în faţa judecăţii, în care, printre multe altele, se menţiona: „Procesul a demascat odată mai mult complotul împotriva păcii, urzit de miliardarii americani cu complicitatea slugilor lor titoiste. După eşecul agenturilor lui Rajk, Kostov, Koçi Xoxe, vigilenţa poporului nostru muncitor şi a organelor de stat au adus o nouă contribuţie la cauza păcii, trimiţând în faţa judecăţii banda de trădători şi spioni titoişti, duşmani de moarte ai socialismului şi ai păcii.” (36) Articolul nu uita să specifice faptul că „misiunea josnică” a „lacheilor” titoişti s-a „prăbuşit în mod ruşinos datorită vigilenţei partidelor comuniste şi în primul rând datorită înaltei vigilenţe a tovarăşului Stalin”! Se mai pretindea că „aproape întreg personalul ambasadei iugoslave folosea imunitatea diplomatică în scopul desfăşurării activităţii de spionaj.” Referitor la chestiunea Banatului, se preciza: „Dezbaterile procesului au arătat că unul din ţelurile principale ale fasciştilor de la Belgrad era anexarea imperialistă a Banatului românesc, a cărui populaţie abia eliberată din lanţurile imperialismului german urmăreau s-o târască sub jugul imperialiştilor americani, adevăraţii stăpâni ai Iugoslaviei. O asemenea provocare mârşavă, o astfel de lovitură mişelească pe la spate dată unui alt popor, seamănă ca două picături de apă cu comploturile hitleriste împotriva popoarelor.” (37) Bineînţeles, se afirma apoi că populaţia sârbească din Banat, care „vede cum poporul iugoslav geme sub jugul imperialismului american”, respingea cu tot dispreţul calea titoistă şi că „sute de familii de ţărani muncitori sârbi au pornit să-şi făurească o viaţă nouă, unindu-se cu ţăranii muncitori români, maghiari şi germani în gospodării colective ca cele din comunele Socol şi Belobreşca din jud. Caraş, sau Diniaş, Satu Mare şi Variaş din jud. Timiş-Torontal. Pe drept cuvânt, populaţia sârbă din ţara noastră priveşte cu ură la regimul terorist chiaburesc din Iugoslavia.” (38)

Procesul a continuat în zilele de 3 şi 4 august 1950, când a avut loc audierea martorilor, care cu toţii erau arestaţi şi consideraţi drept „complici” ai acuzaţilor. În aceste condiţii, mărturiile lor nu puteau decât să îngreuneze soarta celor aflaţi în boxă. Astfel, martorul Bora Petrov, fostul redactor responsabil al ziarului de limba sârbă Pravda din Timişoara, susţinea că şi acest organ de presă era pus în slujba spionajului titoist. (39) Un martor special era Slobodan Paulievici, despre care stenograma precizează că „a declarat mai departe că, după rezoluţia Biroului informativ, el a rupt legăturile cu clica titoistă şi organizaţia de spionaj şi a emigrat în România, dezvăluind şi recunoscând faptele comise. De la această dată el a început să demaşte activitatea de criminali şi spioni a clicii fasciste Tito-Rankovici.” (40) Martorul Lazar Adamov, care făcuse parte din delegaţia U.A.C.D.S. din 1946 de la Belgrad, aducea noutatea că această delegaţie nu fusese primită numai de minstrul adjunct de externe, generalul Velebit, ci şi de însuşi titularul postului, ministrul Şubaşici, care „a aprobat în totul expunerea noastră cu privire la anexarea Banatului românesc la Iugoslavia, încurajându-ne şi făcându-ne promisiunea ca într-un viitor apropiat, cu ajutorul anglo-americanilor, Banatul să fie alipit Iugoslaviei.” (41) Martorul Jiva Vuievici mărturisea că avusese misiunea de „a difuza în rândul populaţiei sârbe din regiunea Timişoara, Oraviţa şi Reşiţa material de propagandă titoist.” Prin acest material, continua el, „se chema populaţia sârbă să se poarte duşmănos faţă de P.M.R. şi guvern.” Folosind aceste mijloace, populaţia sârbească trebuia „să fie atrasă pe linia fascistă a lui Tito-Rankovici.” (42) Iar martorul Pera Giurgev pretindea că partizanilor iugoslavi din război li se spunea că „după terminarea războiului, ţările balcanice vor fi stăpânite de Tito”! (43)

Tot în 4 august 1950 a fost prezentat tribunalului rechizitoriul procurorului locotenent-colonel Niculae Constantinescu, care repeta în linii mari afirmaţiile din actul de acuzare. El spunea: „Cu cinismul caracteristic spionilor plătiţi, acuzaţii din boxă au confirmat punct cu punct gravele învinuiri conţinute în actul de acuzare. Martorii au întărit prin depoziţiile lor probele zdrobitoare aflate la dosar şi au completat astfel tabloul odioasei activităţi a bandei din boxă.” Şi, referindu-se la acuzaţi, procurorul exclama patetic: „Laşitatea şi neruşinarea se desprind din fiece cuvânt, din fiece privire, din fiece mişcare a lor”! (44) În general, urma apoi înşiruirea de formule propagandistice din actul de acuzare.

În continuare, era reluată teza conform căreia, începând din septembrie 1944, Tito declanşase operaţiunile de spionaj împotriva României. Erau reamintite cele două centre de spionaj ale O.Z.N. de la Biserica Albă şi Zrenianin. Datele culese în Banat, se pretindea, erau transmise de liderii iugoslavi serviciului de spionaj englez! După încheierea războiului, centrul principal de spionaj avea să devină ambasada iugoslavă de la Bucureşti: „Întreaga ambasadă era plină de ofiţeri ai U.D.B.-ei camuflaţi în diplomaţi, a căror principală muncă era spionajul.” (45) Alte „centre de spionaj”, pomenite şi mai înainte, erau reprezentate de delegaţia iugoslavă de navigaţie pe Bega, reprezentanţa iugoslavă în administraţia Porţilor de Fier, presa în limba sârbă şi librăria „Cartea Iugoslavă”.

Un capitol special al rechizitoriului era intitulat: Clica fascistă Tito-Rankovici a organizat tentativa imperialistă de anexare a Banatului românesc. Se susţinea aici că: „Clica lui Tito pregătea populaţiei din Banatul românesc aceeaşi soartă cumplită pe care a hărăzit-o popoarelor Iugoslaviei, vândute pe dolari imperialismului american şi târâte de bandiţii titoişti în ghiarele aţâţătorilor la război.” (46) Se făcea din nou referire la congresul proiectat de F.A.S. pentru 8-9 mai 1945, denumit acum „această provocaţie fascistă”. Încercarea de a anexa Banatul era considerată drept „una din cele mai mişeleşti acţiuni îndreptate de agentura americană de la Belgrad împotriva poporului român.” (47) Apoi se încerca din nou să se dovedească faptul că populaţia sârbească din Banat era cu totul reticentă faţă de această propagandă. Era reamintit rolul organizaţiilor slave în cadrul operaţiunilor de spionaj, teză fundamentată pe „mărturisirile” lui Miloş Todorov şi Bojidar Stanoievici.

În încheierea rechizitoriului, se mai amintea că ambasada iugoslavă difuza „material subversiv” şi depozita arme şi muniţii în vederea pregătirii „unor acte şi chiar rebeliuni teroriste.” (48) Se cerea, în consecinţă, „în numele poporului muncitor”, tribunalului, „aplicarea pedepsei maxime pentru trădătorii şi spionii din boxă!” (49)

După aceasta a fost prezentat cel de-al doilea rechizitoriu, al procurorului maior magistrat Ion Spulber. Prin el era stabilită „vinovăţia” fiecărui acuzat în parte. Se solicita ca acuzaţii Nicola Milutinovici, Vidosa Nedici şi Djuro Basler să fie condamnaţi la moarte, iar ceilalţi la muncă silnică pe viaţă, cu excepţia lui Nicola Medici, pentru care erau admise circumstanţe atenuante. (50)

În aceeaşi zi de 4 august 1950 a fost dat cuvântul şi avocaţilor celor aflaţi în boxă, avocaţi numiţi din oficiu. „Pledoariile” lor au fost absolut formale şi nu au uşurat cu nimic soarta acuzaţilor. Ei s-au mulţumit să recunoască toate acuzaţiile aduse „clienţilor” lor, dar dând vina principală pe „agentura fascistă de la Belgrad”. Rolul jucat în proces de aceşti „avocaţi” (C. Paraschivescu-Bălăceanu, Barbu Solomon, Doru Gherson, Mircea Bobeş, Nicolae Hogaş, Vasile Gheciu, Roman Manole, Nicolae Zaharia, Fred Lazarovici, Guido Bondi, Ion Lucaci, David Zaidman) a fost cu adevărat jalnic. Aceleaşi lucruri se pot spune şi despre momentul următor, cel al rostirii ultimului cuvânt de către acuzaţi. Ei nu mai solicitau nici măcar clemenţa tribunalului la dozarea pedepsei, declarând doar că îşi aşteaptă „cu încredere pronunţarea sentinţei.” (51)

Sentinţa n-a fost pronunţată de Tribunalul militar din Bucureşti decât la 7 august 1950. Ea era astfel consemnată de Scânteia:

„Deliberând în secret, tribunalul a declarat cu unanimitate de voturi că nu sunt circumstanţe atenuante în favoarea acuzaţilor, în afară de acuzatul Medici Nicola, şi a condamnat pe acuzaţii:

Basler Djuro, la moarte şi confiscarea averii;

Milutinovici Nicola, la moarte, confiscarea averii şi 20.000 lei amendă corecţională;

Nedici Vidosa, la moarte şi confiscarea averii;

Miloş Todorov, la muncă silnică pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Boşco Laţici, la muncă silnică pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Stanoievici Bojidar, la muncă silnică pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Adamov Milorad, la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Silin Miladin, la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Peiovici Angelco, la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Petrov Jiva, la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, confiscarea averii şi 30.000 lei amendă corecţională;

Radosavlievici Svetomir, la 12 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Medici Nicola, la 3 ani închisoare corecţională.

Fiecare acuzat a fost condamnat la 20.000 lei cheltuieli de judecată.

Oamenii muncii care se aflau în sala tribunalului au aplaudat puternic sentinţa dreaptă a justiţiei populare.” Astfel încheia Scânteia relatarea, pe care o titrase cu satisfacţie: „Trădătorii şi spionii titoişti şi-au primit pedeapsa!” (52)

Se observă uşor faptul că sentinţele respectau întrutotul solicitările procurorilor, cu excepţia celor pronunţate în cazurile lui Adamov, Silin, Peiovici, Petrov şi Radosavlievici, care, în loc de muncă silnică pe viaţă, au „scăpat” cu termene cuprinse între 12 şi 25 ani de muncă silnică. Cum era de aşteptat, mult mai „ieftin” a ieşit Medici, ca urmare a faptului că a acceptat să „demaşte” cu violenţă regimul titoist.

Acest nefast proces, ca şi întreaga isterie antititoistă din care făcea parte integrantă, nu puteau trece neobservate în trecutul relaţiilor româno-iugoslave. Iugoslavia reprezentase până atunci vecinul cel mai sigur şi aliatul cel mai apropiat al ţării noastre, iar relaţiile bilaterale cunoscuseră, până în 1948, o stabilitate şi o constanţă desăvârşite. Dar, din cauza ocupaţiei sovietice şi a instalării, sub protecţia acesteia, a unui regim stalinist dogmatic în România, relaţiile cu acest bun vecin al ţării noastre au fost agravate artificial, lăsând amintiri imposibil de depăşit. Când, în anii ’60, chiar Gheorghiu-Dej a încercat o apropiere de Tito în vederea organizării unei rezistenţe în faţa primejdiei de la răsărit, ea nu a reuşit decât în mod formal. Victor Frunză explica astfel cauzele acestei atitudini: „Ori, poate din pricina acelui an 1948, care s-a interpus ca un sloi de ghiaţă între cele două ţări, poate din cauză că, în interior, Dej, apoi succesorul lui, au păstrat stalinismul în formele cele mai dogmatice, concilierea (cu tot sistemul întâlnirilor comune anuale, a acordurilor şi proiectelor comune) nu a transformat relaţiile în exterior corecte, în ceva mai mult decât o prietenie formală, de suprafaţă. Anul 1948 a lăsat o cicatrice care se vede şi astăzi.” (53)

 

 

 

Note:

1    Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 258.

2    André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 128-129.

3    Ibidem, p. 129.

4    Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 449.

5    Ion Raţiu, România de astăzi. Comunism sau independenţă?, Bucureşti, 1990, p. 24-25.

6    Idem, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 262.

7    Politica externă a României. Dicţionar cronologic, p. 259 şi 256.

8  Christopher Andrew, Oleg Gordievski, K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Bucureşti, f.a., p. 258.

9    Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 35 din 23 august 1949.

10  Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 256-257.

11  Victor Frunză, op. cit., p. 384.

12  Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Bucureşti, 1991, p. 90.

13  Flamura Roşie, Reşiţa, an. II, nr. 85 din 6 august 1950.

14  Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 154.

15 Pe larg despre această diferenţiere în lucrarea lui Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, f.a., passim.

16  Vasile Râmneanţu, Activitatea organizaţiilor de stânga ale minorităţilor naţionale din judeţul Timiş-Torontal (1944-1946), în Banatica, Reşiţa, nr. 13/II, 1995, p. 424.

17  André Fontaine, op. cit., p. 124-128.

18  Vasile Râmneanţu, op. cit., p. 424.

19  André Fontaine, op. cit., p. 126.

20  Vasile Râmneanţu, op. cit., p. 424-427.

21  Mihály Fülöp, Al doilea război mondial s-a încheiat în 1990, în Magazin istoric, nr. 1/1996, p. 52.

22  André Fontaine, op. cit., p. 133.

23  Culegere de materiale…, p. 155.

24  Ibidem, p. 156.

25  Ibidem, p. 157.

26  Ibidem.

27  Ibidem, p. 159.

28  Ibidem.

29  Politica externă a României. Dicţionar cronologic, p. 247.

30  Culegere de materiale…, p. 160.

31  Ibidem, p. 161-162.

32  Ibidem, p. 164.

33  Ibidem, p. 166.

34  Ibidem, p. 177.

35  Ibidem, p. 179.

36  Scânteia, nr. 1.803 din 4 august 1950.

37  Ibidem.

38  Ibidem.

39  Culegere de materiale…, p. 182.

40  Ibidem, p. 184.

41  Ibidem.

42  Ibidem.

43  Ibidem.

44  Ibidem, p. 186.

45  Ibidem, p. 188.

46  Ibidem, p. 191.

47  Ibidem.

48  Ibidem, p. 193.

49  Ibidem, p. 194.

50  Ibidem, p. 196.

51  Ibidem, p. 198.

52  Scânteia, nr. 1.806 din 8 august 1950.

53  Victor Frunză, op. cit., p. 450.

Mircea Rusnac – Deportarea bănăţenilor în Bărăgan (1951) din perspectivă istorică

17 iunie 2009

Defilare la Bocşa

„Lupta împotriva chiaburilor” a reprezentat o etapă obligatorie pentru staliniştii din România în mersul către o societate ideală din punctul lor de vedere, conform cu teoria marxist-leninistă, a egalităţii în sărăcie. De aceea, încă din momentul aplicării mult mediatizatei reforme agrare din 1945, a urmat un proces de diminuare a venitului particular în mediul sătesc. După acapararea integrală a puterii în stat şi transformarea României în democraţie populară de tip sovietic, asaltul împotriva ţăranilor înstăriţi a devenit prioritate generală. În septembrie 1948, liderul suprem al partidului-stat stalinist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, declara: „După reforma agrară care a expropriat clasa moşierilor, s-a mai menţinut clasa capitalistă cea mai numeroasă – chiaburimea – care, după celebra expresie a lui Lenin, generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţie de masă.” (1) În consecinţă, decretul nr. 83/1949 naţionaliza şi ceea ce se defineau atunci drept „proprietăţile moşiereşti nedivizate în urma reformei agrare din 1945.” (2)

                   Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, care declanşa nefastul proces al colectivizării pământurilor, constata, în stil stalinist, „ascuţirea luptei de clasă dintre ţărănimea săracă şi mijlocaşă, pe de o parte, şi chiaburime, pe de altă parte.” (3) Cu acea ocazie, a fost adoptată şi hotărârea privind necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste în agricultură.” (4) Tot atunci, acelaşi Gheorghiu-Dej conchidea: „Trebuie să ne fie nouă înşine clar că, lovind în chiabur, vom întări alianţa noastră cu ţărănimea mijlocaşă şi cu cea săracă.” (5)

                   La 7 aprilie 1950, el adăuga: „Elementele chiabureşti, care îşi văd îngrădită posibilitatea de a jefui oamenii muncii, trec la acte teroriste, la acte de sabotare a colectărilor şi însămânţărilor, la încercări de compromitere a cooperativelor şi în special a tinerelor gospodării colective. Cu viclenia sa caracteristică, chiaburul împrăştie tot felul de zvonuri mincinoase privitoare la gospodăriile colective, pentru a speria şi intimida pe ţărani. În acţiunea lor tâlhărească, chiaburii sunt ajutaţi, mai ales în Ardeal, de elemente reacţionare ale clerului catolic şi de diferite secte religioase, în sânul cărora se camuflează elemente legionare, fasciste şi spioni anglo-americani.” (6) În câteva cuvinte, Gheorghiu-Dej sintetiza astfel întreaga concepţie stalinistă asupra ţărănimii, procopsită cu „colectări” şi „gospodării colective”, faţă de care nu se putea reacţiona decât cu riscul etichetelor de „legionari”, „fascişti” şi „spioni”!

                   Apoi a fost adoptată hotărârea Consiliului de miniştri (H.C.M.) nr. 1154 din 26 octombrie 1950, prin care era reglementat modul de mutare şi domiciliu în centrele urbane „prea populate”, (7) pentru ca nici orăşenii să nu se plângă că ar fi fost neglijaţi de binefacerile stalinismului!

                   Prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1952 se specifica (în articolul VI) că „Ministerul Afacerilor Interne poate, pe baza (…) hotărârii sale, să ordone strămutarea din centrele suprapopulate a oricărei persoane, a cărei prezenţă nu mai este necesară acolo, ca şi strămutarea din localităţi a acelor persoane, care prin manifestările faţă de popor obstrucţionează construcţia socialismului în Republica Populară Română. Persoanelor sus-numite poate să li se stabilească un domiciliu obligatoriu în orice localitate de pe teritoriul ţării.” (8) H.C.M. nr. 326/S din 27 august 1951 conţinea indicaţii în legătură cu înfiinţarea de noi localităţi, în care să fie aşezate familiile celor deportaţi din diferite regiuni ale ţării. (9) Procedeul deportării, intens utilizat în Uniunea Sovietică, era considerat şi de staliniştii autohtoni cel mai potrivit pentru rezolvarea „problemei chiabureşti”. Mai ales că, împotriva stărilor de lucruri insuportabile, se înteţeau reacţiile de protest ale ţărănimii. De exemplu, în vara lui 1949 au avut loc răscoale ale ţăranilor din judeţele Bihor şi Arad împotriva colectivizării, ca şi a sistemului aberant de colectări. Ca represalii, o serie de participanţi la aceste mişcări au fost executaţi, iar alţii dislocaţi. (10)

                   Cam în aceeaşi perioadă, a „luptei finale împotriva chiaburimii”, conducerea stalinistă a ţării mai era preocupată profund şi de o altă problemă, tot atât de importantă: Iugoslavia! Conflictul Stalin-Tito din acei ani a îmbrăcat forme de-a dreptul groteşti. În raportul său, intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni, prezentat la consfătuirea Cominform-ului (Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti) din noiembrie 1949, Gheorghiu-Dej atrăgea atenţia asupra pericolului infiltrării unor elemente duşmănoase în rândurile partidului: „Vigilenţa maselor trebuie să ia forme organizatorice. Trebuie să demascăm şi să stârpim în rândurile noastre elementele naţionaliste burgheze şi pe toţi agenţii imperialismului, sub orice formă s-ar ascunde.” (11) Iar într-o altă expunere în faţa activului de partid din 8 decembrie 1949 afirma: „Populaţia muncitoare sârbă, în întregul ei, trebuie să fie o forţă activă în lupta împotriva bandei de spioni şi asasini a lui Tito-Rankovici. Banda Tito-Rankovici caută să infiltreze în rândurile acestei populaţii pe agenţii ei plătiţi. Noi trebuie să obţinem ca poporul muncitor român şi naţionalităţile conlocuitoare, inclusiv populaţia muncitoare sârbă din R.P.R., să formeze un zid de nepătruns pentru agenţii criminalei clici de spioni şi asasini a lui Tito.” (12)

                   Ca urmare, numeroşi intelectuali şi fruntaşi ai sârbilor din România au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Procesul „trădătorilor şi spionilor titoişti”, judecat de Tribunalul militar din Bucureşti între 1-7 august 1950, s-a soldat cu trei condamnări la moarte (Djuro Basler, Nicola Milutinovici şi Vidosa Nedici) şi alte nouă condamnări variind de la muncă silnică pe viaţă la 3 ani închisoare corecţională (Miloş Todorov, Boşco Laţici, Bojidar Stanoievici, Milorad Adamov, Miladin Silin, Angelco Peiovici, Jiva Petrov, Svetomir Radosavlievici, Nicola Medici). (13) Pe lângă aceştia, au mai fost reprimaţi şi alţi fruntaşi sârbi: Bora Petrov, Milan Nicolici, Steva Petrov, Ivan Stamoran, Gioca Cnejev, Sima Ianoşev, Borislav Conici, Ioţa Sapungin, Milutin Sepeţan, Milutin Adnagi, Mladen Ilin, Costa Peici, Borislav Lala-Dobrin etc. (14)

                   Punctul comun al propagandei şi acţiunii împotriva chiaburilor şi a Iugoslaviei era Banatul. Aici exista o ţărănime incomparabil mai înstărită decât în celelalte regiuni ale ţării, iar apropierea frontierei cu Iugoslavia, unde era la putere un „regim chiaburesc”, era considerată deosebit de propice infiltrării de elemente subversive. „Teama de contaminare a populaţiei româneşti cu erezia titoistă pare astăzi ridicolă, preciza Victor Frunză. Atunci, însă, frica şi suspiciunea creau o atmosferă de autentică teroare.” (15)

                   În legătură cu locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia, prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a hotărât ca „unele categorii” de pe o fâşie de 25 km. de la graniţă să fie strămutate în interiorul ţării. (16) Liubomir Stepanov menţiona: „În primăvara anului 1951 a fost înteţită propaganda antititoistă în presă şi în cadrul organizaţiilor de partid, cu scopul de a se crea o psihoză de nesiguranţă în rândul populaţiei. Concomitent, au fost efectuate şi verificările în teren, pentru identificarea persoanelor «suspecte», conform listelor întocmite. Şi, în fine, Hotărârea Ministerului afacerilor interne din 05.06.1951, pentru declanşarea acţiunii.” (17) În acelaşi timp, au fost concentrate mari efective militare, ale Securităţii, Miliţiei şi grănicerilor. Aproximativ 10.000 de soldaţi au blocat zona de frontieră, iar alţi circa 12.000 de soldaţi şi ofiţeri au fost desemnaţi să execute operaţiunea de ridicare şi însoţire până la destinaţie a celor deportaţi. (18)

                   Spaţiul de 25 km. de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche (judeţul Timiş) şi Gruia (judeţul Mehedinţi), acoperind un număr de 203 localităţi din actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi. Cu locuitorii ridicaţi de aici au fost create 18 noi localităţi în Bărăgan. (19)

                   William Totok preciza: „Dislocările planificate de conducerea P.M.R. necesitau masive forţe organizatorice şi administrative, la care au participat, potrivit documentelor din arhivele româneşti, activişti de partid şi de stat, lucrători ai Ministerului de interne, trupe de Securitate şi armată, funcţionari ai diferitelor ministere. Toată acţiunea a fost coordonată de Ministerul de interne, în frunte cu Teohari Georgescu.” (20)

                   Conform unei directive strict secrete, trebuiau dislocate „pe o adâncime de 25 km.” lângă frontiera cu Iugoslavia trei „categorii de elemente periculoase”: în „prima categorie” intrau „cetăţenii statelor imperialiste şi ai Iugoslaviei, precum şi persoanele cărora aceste state nu le mai recunosc cetăţenia”, „funcţionarii epuraţi, militarii deblocaţi şi liberii profesionişti excluşi (…) care nu sunt originari din această zonă”. În categoria a doua intrau refugiaţii din Basarabia, macedonenii, „elementele care au făcut parte din unităţile germane S.S.”, titoiştii, contrabandiştii şi călăuzele pentru treceri frauduloase de frontieră, „rudele celor care au fugit din ţară” şi ale celor „care au ţinut sau ţin legătura cu bandiţii lichidaţi sau cei în curs de lichidare, precum şi cei care i-au sprijinit sub orice formă”, chiaburii şi cârciumarii, foştii comercianţi care au lucrat cu străinătatea, industriaşii şi moşierii. Din cea de-a treia categorie făceau parte foşti deţinuţi de drept comun care au săvârşit o infracţiune gravă („sabotaj economic, delapidare, tâlhărie”). (21)

                   Ca urmare, funcţionarii Ministerului de interne organizau în cel mai desăvârşit secret acţiunea de dislocare. Secretomania bolnăvicioasă a regimului, care se vedea în permanenţă înconjurat de „duşmani”, reali sau imaginari, s-a manifestat din plin şi în acest caz, în sensul că numai activiştii superiori de partid au fost informaţi în prealabil asupra hotărârii de a se „curăţa” zona de frontieră cu Iugoslavia pe o adâncime de 25 km. Cetăţenii vizaţi de deportare trebuiau luaţi prin surprindere, astfel încât întreaga operaţiune să nu dureze mai mult de 48 de ore, urmând a fi declanşată concomitent numai în ziua cunoscută de conducerea superioară de partid şi de Ministerul de interne.

                        Organele de Securitate, cu ajutorul reţelei de informatori, aveau sarcina de a sonda în prealabil terenul, urmând a întocmi rapoarte amănunţite despre starea de spirit a populaţiei. Din ele rezulta extrem de clar că aproape întreaga populaţie a zonei de frontieră cu Iugoslavia a fost intimidată de măsurile represive anterioare deportărilor. Efectele psihologice nefaste ale arestărilor politice abuzive din perioada 1948-1951, potenţate de zvonuri lansate şi întreţinute conştient de autorităţi, au stârnit panică. Atmosfera de suspiciune generalizată a contribuit la anihilarea treptată a spiritului combativ, teama iraţională cuprinzând aproape întreaga populaţie a ţării.

                   La 14 mai 1951, generalul-maior Mihail Burcă, adjunct al ministrului afacerilor interne, emitea un ordin către Comandamentul trupelor de grăniceri, prin care dispunea transferarea (în intervalul 30 mai – 13 iunie) în imediata apropiere a zonei de frontieră a patru batalioane de şcoală regimentală, cu misiunea de a „bloca complet frontiera”. (22) Potrivit aceluiaşi plan, la „misiunea de evacuare a elementelor duşmănoase din zona de frontieră” trebuiau să participe 11.066 de ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi soldaţi, selecţionaţi din 11 batalioane de Securitate-intervenţii, şcolile de ofiţeri de Securitate, trupele de grăniceri, Direcţia Generală Politică, şcolile regimentale din toate centrele de instrucţie-Securitate, cărora li s-au adăugat instructorii din Direcţia Generală Politică a M.A.I. (23)  Comandanţii unităţilor militare din raioanele de dislocare au fost numiţi prin ordine ale M.A.I. semnate de generalul-maior Mihail Burcă şi de generalul-maior Eremia Popescu, comandantul trupelor de Securitate. (24) Pentru o largă categorie de eventualităţi, prin planul respectiv militarii erau încurajaţi „să facă uz de arme”. (25)

                   Într-o Notă redactată de organele de Securitate pentru conducerea partidului, se menţiona faptul că în mai multe comune bănăţene vizate pentru viitoarele deportări, delegaţi ai Miliţiei au fost însărcinaţi să întocmească liste cu locuitorii satelor respective, stabilind şi categoriile „sociale” care urmau a fi deportate. Unii dintre delegaţii respectivi nu au fost informaţi asupra scopului acestor liste negre. Întocmirea listelor nominale   s-a desfăşurat pe parcursul unei săptămâni. În Nota amintită, redactată la 15 iunie 1951 (adică cu trei zile înaintea începerii dislocărilor), se sublinia faptul că „vizita acestor delegaţi a stârnit panică în rândurile populaţiei, comentându-se diferite zvonuri de deportări, ridicări etc.” Totodată, se constata faptul că „locuitorii germani interesaţi au pus întrebări acestor delegaţi, interesându-se ce scop au aceste investigaţii.” (26) Delegaţii nu erau nici ei prea bine instruiţi: „La unele familii, delegaţii au spus că este vorba de buletinele de identitate, la alţii în mod brutal au spus că vor vedea ei pe pielea lor proprie, deoarece nici naziştii n-au spus celor deportaţi unde vor fi duşi sau ce va fi cu ei.” (27) De asemenea, Nota Securităţii mai reţinea şi starea „agitată”, creată în cadrul minorităţii sârbe: „Oamenii care au fost vizitaţi umblând unul la altul, controlându-se reciproc ce a spus delegatul fiecăruia.” În continuare, Nota respectivă specifica: „În urma acestor consfătuiri, au ajuns la următoarele concluzii: se pregăteşte deportarea cetăţenilor sârbi şi a foştilor chiaburi germani expropriaţi (…). Că toţi cei verificaţi vor fi transportaţi la Canal, în special cei din zona de frontieră, întrucât sunt elemente periculoase, toate acestea în vederea unei campanii militare contra Iugoslaviei (…). Coloniştii basarabeni (…) vor fi trimişi în U.R.S.S. – Basarabia. De asemeni, se mai zvoneşte că (…) nu este exclus să fie trimişi la muncă în U.R.S.S. În legătură cu aceste zvonuri, se mai discută că în toate gările C.F.R. sunt linii (de) câte 10-20 vagoane închise care staţionează în aceste gări câte 10-15 zile, şefii de staţii neştiind scopul acestor staţionări, menţionând că sunt pentru «trimis la destinaţie», comentându-se că aceste vagoane sunt la dispoziţia organelor de Miliţie spre a servi la deportarea şi evacuarea oamenilor de neîncredere din aceste comune.” (28)

                   Din cauza acestor zvonuri lansate intenţionat, unii locuitori încercau să se salveze în ultimul moment, fapt menţionat şi în această Notă astfel: „Locuitorii din comuna Variaş, de origine germană şi sârbă, s-au consfătuit între ei, ajungând la convingerea că deportarea lor este iminentă şi pentru aceasta ei se pregătesc cu aprovizionarea cu alimente şi îmbrăcăminte, aşteptând ridicarea lor în mod surprinzător. Unii chiar caută să călătorească în Ardealul de Nord, pentru a se sustrage evenimentelor. Alţii caută să plaseze copiii lor în satele dimprejur, la rudele mai îndepărtate. Tineretul sârb este preocupat de mersul acestor evenimente, cu gândul de a trece clandestin în Iugoslavia (…). În urma acestor agitaţii, chiar în rândurile tineretului german s-a propagat această acţiune, invitându-i şi pe aceştia la fugă, spunându-le că în Iugoslavia de astăzi germanii sunt ocrotiţi, în special cei ce vin din România.” (29)

                   Tot cu trei zile înaintea declanşării deportărilor, M.A.I. a emis trupelor de grăniceri „ordinul de intrare în dispozitiv” şi închiderea totală a frontierei. (30) M.A.I. făcea şi instructajul echipelor care urmau să se ocupe direct de efectuarea dislocărilor şi de inventarierea şi „conservarea bunurilor cumpărate şi rămase de la cei dislocaţi.” (31) În acest scop, la regionala P.M.R. din Timişoara au fost convocaţi „toţi activiştii regionalei de partid şi câţiva membri de partid din întreprinderi şi instituţii”, cărora primul secretar Isac Martin şi activistul din comitetul central Feliceanu le-au făcut „un instructaj” pentru „acţiunea ce urma să fie aplicată”. (32)

                   Dintr-un Raport informativ din 2 iulie 1951 „despre felul cum a decurs acţiunea de mutare a elementelor duşmănoase din zona de frontieră a Iugoslaviei” reieşea că „din data când a fost comunicat scopul acţiunii, n-a mai avut nevoie (sic!) nimeni să părăsească sediul regionalei de partid, pentru a putea păstra conspirativitatea acţiunii.” (33) Mai departe, în Raport se spunea: „După ce s-a făcut repartizarea, tovarăşii delegaţi” au plecat „în comuna sau satul unde a fost numit din partea regionalei de partid, fiindui (sic!) pus la dispoziţie un camion, hrană rece, precum şi 1000 lei.” (34)

                   Grupurile stabilite pentru aplicarea operaţiunii-fulger erau sub controlul direct al regionalei de partid din fiecare dintre zonele în care urmau să fie puse în practică măsurile de ridicare. Executarea operaţiunii era supravegheată îndeaproape de membrii comisiei centrale de la Bucureşti, condusă de viitorul ministru de interne, Alexandru Drăghici, şi formată din cinci persoane (Marin Jianu, general-maior Mihail Burcă, general-locotenent de Miliţie Pavel Cristescu, general-maior de Securitate Vladimir Mazuru şi el). (35) Drăghici a supravegheat de la Timişoara întreaga desfăşurare. Cu toate că „trebuie arătat că din interesele superioare de stat trebuie să fie ţinut secret (sic!) pregătirea acţiunii”, precum s-a exprimat Drăghici potrivit Stenogramei şedinţei de la regionala de partid din Timişoara, din 19 iunie 1951, defecţiunile administrative şi politice neprevăzute au pricinuit victimelor suferinţe fără margini. (36)

                   Un prim Plan de evacuare din zona de frontieră cu Iugoslavia pe o adâncime de 25 km. a unor elemente periculoase prin prezenţa lor în această zonă a fost întocmit încă de la 14 noiembrie 1950. El propunea aşezarea „elementelor duşmănoase” care urmau a fi dislocate pe o arie largă, cuprinzând localităţi din regiunile Dolj, Argeş, Teleorman, Bucureşti, Buzău, Stalin, Cluj şi Hunedoara. (37) Ideea Bărăganului se vede că a apărut ulterior în minţile conducătorilor de partid şi de stat!

                   În noaptea de 17-18 iunie 1951, forţele staţionate în localităţile prevăzute trebuiau să treacă urgent la executarea acţiunii, care trebuia, după cum s-a văzut, să se încheie în cel mult 48 de ore. În acest scop, au fost stabilite 12 raioane, dintre care şapte în Banat (Sânnicolau Mare, Timişoara, Deta, Reşiţa, Oraviţa, Moldova Nouă şi Almăj) şi cinci în Oltenia (Turnu Severin, Strehaia, Baia de Aramă, Vânju Mare şi Pleniţa).

                   Despre modul cum s-au desfăşurat operaţiunile de ridicare a cetăţenilor din fiecare localitate vizată, există la ora actuală numeroase mărturii ale supravieţuitorilor, culese de o serie de inimoşi cercetători ai problemei. În continuare, beneficiind de rezultatele lăudabilelor strădanii ale acestora, vom prezenta pe scurt situaţia din 32 de localităţi bănăţene, enumerate în ordine alfabetică.

Belobreşca

                   Radenco Raichici: „Ei, după miezul nopţii, au venit şi au bătut în geamurile de la stradă şi au întrebat… iar eu ascult, de fapt ascultam eu şi unul Coda, un activist de la Socol… că am şi băut după meci, că era sărbătoare. Când îmi spune: «ăştia întreabă de tine». Şi ne pomenim că bat la uşă. Era un ofiţer de la grăniceri şi şeful postului din Belobreşca. Au venit după mine la Radimna. Pe ai mei de acasă i-au ridicat şi apoi au venit după mine (…). Atunci am venit la Belobreşca drept la postul de Miliţie. Acolo dormeau pe jos toţi cei pe care i-au găsit prin sat. Pe toţi i-au înghesuit aici. Erau din Câmpia, din Zlatiţa. Apoi şeful (de post, n.n.) a mers cu mine până la părinţii mei. Ei erau deja cu bagajele făcute, iar în faţa casei e postată o santinelă (…). Nu puteam să luăm nimic. Ne-au dat un camion mic, un «Molotov», şi Bojana aceea care locuia la noi şi-a încărcat şi ea din lucrurile sale, cum am pus şi noi lucrurile noastre.” (38)

Beregsău Mare

                        Simion Belmustaţă: „Noaptea… c-am aşteptat, văzând armata încadrată în comună, am plecat, am fost fugit şi-am tras acasă la ora unu şi după ce-am ajuns acasă ne-am sculat, am stat de vorbă şi-am aşteptat, că     n-am ştiut ce se întâmplă, cum ne duce, pe unu, pe capii de familie sau pe toţi? La un moment dat, pe la două, două şi jumătate se aude pas. Arma cu baioneta pe ea şi am văzut că era unu înapoi de noi şi i-o lăsat acolo şi a venit aici. Erau militari şi un fel. Pe toţi ne-o adunat: cine face parte din familia asta? Ne-o băgat în cameră, ne-o-nchis şi ne-o spus ordinele: că veţi fi ridicaţi şi deportaţi de pe locurile astea. Atât am întrebat, că unu singur, doi, ăi tineri sau?… «Nu! toată familia!» Când am auzit că toată familia, parcă o fost mai uşoară plecarea, că plecăm toţi.

                   Şi care i-or adus pe străinii ăştia, care ne-or dat dispoziţiile de plecare, s-or adăpostit în stradă, după rugi, după pomi, ca să nu-i cunosc, dar erau localnici. Nu am văzut, că nu am mai fost curios să văd, dar atâta, ne-o lăsat câte-un soldat în permanenţă-n curte, să nu luăm legătura cu alţii şi să ne împachetăm ce ne-o dat instrucţiuni şi să ne pregătim, că vor veni căruţe şi ne vor duce la gară. La gară deja era – cam cu două-trei zile-nainte – garnitura de vagoane, de vite, nu vagoane. La care ni s-o pus la dispoziţie un vagon şi-acolo bagă ce poţi şi ce crezi că-i mai important. O trebuit sub ameninţare şi sub forţa lor să facem acest lucru.” (39)

Beregsău Mic

                   Milan Popov: „Pe la ora trei după miezul nopţii, loviturile sălbatice în uşă şi în geamuri au adus nelinişte în casa noastră. L-am trezit pe tata ca să le deschidă. Şi imediat mi-am dat seama ce se întâmplă. În sâmbăta aceea, B.B.C. a presupus posibilitatea luării unor măsuri aspre împotriva aşa-numitelor «elemente reacţionare» şi iată, s-a adeverit, dar nu ştiam nimic cum ne va fi soarta viitoare.

                   Când au intrat înăuntru – şi erau ei şase – mama lor, erau cu armele pregătite să tragă. Au început imediat să facă apelul, să ceară buletinele de identitate, iar apoi ne-au citit «pricazul» potrivit căruia trebuia ca în decurs de trei ore să ne facem bagaje cu cele mai necesare lucruri şi să fim pregătiţi de plecare. Am început să ţipăm şi să ne învârtim prin casă de parcă ne-am fi pierdut minţile. De nimic nu ne mai ardea. Când au venit să ne ducă la tren, am rămas uimiţi. Nu ne-am făcut bagaje nici cât să putem umple o căruţă. Iar în urma noastră rămânea o avere întreagă. Ne-au zis: «Ce faceţi, oamenilor, e chinul vostru, mai luaţi că cine ştie unde vă vor duce, Siberia e departe!»” (40)

Berlişte

                   Ion Micşa: „Pe la trei m-am sculat să iau un tren la 5. Când deschid poarta, un soldat (…). Între timp au ajuns şi socrii şi atunci mi-au spus: «Decizia Ministerului de interne, nr. 200, în termen de trei ore părăsiţi domiciliul, mai aveţi dreptul să luaţi o vacă, doi cai, o căruţă şi ce mai încape în vagon» (…). Noi ne-am pierdut, eram dezorientaţi toţi, nu ştiam pe ce să punem mâna, îndată s-a făcut şi ziuă (…). Am avut noroc c-am adunat în căruţă mâncare şi haine, însă restul a rămas acasă, animale, oi şi vaci…” (41)

Beşenova Nouă

                   Iosif Schäfer: „Şi atunci, într-o zi, dimineaţa cam pe la ora 3 a bătut la fereastră. Cine e? Am deschis. A fost armata şi Miliţia. Şi a spus să vă pregătiţi, că-n timp de 3 ore… puteţi lua ce doriţi, dar în timp de 2 sau 3 ore să fiţi gata pregătiţi, că veţi pleca din sat. Unde? Nu ne-au spus (…). Şi-atuncea au fost aicea. Bunică-meu când deschidea oblonu ca să vadă ce se petrece aicea, ziceau că trage dacă nu închide oblonu.” (42)

Bobda

                        Gligor Talianu: „În ziua de Rusalii, era rugă la noi în sat, şi a doua zi, lunea. Am trăit bine cu secretarul politic de la noi din sat, că la fratele lui eu eram, cum să spun, givăr, copiii mei o ţineau pe mireasa de mână pe la cununie, ştii? Ne ţineam ceva aşa, apropiaţi unu de altu. Şi ăla mă cheamă de la horă, să-mi spună: «Du-te acasă, nu mai sta!» – «De ce?» – «La noapte te ridică.» – «Da, zic, cum? Numa pe mine singur sau pe toţi?» – «Nu-ţi spun nimic, du-te, te rânduie şi-ţi vezi de treabă, da nu spui la nimeni nimica, că eu ţi-am spus.» Bine. Iau pe nevasta, spun haideţi acasă, că uite ce mi-o spus. Lasă, că nu se poate treaba asta. Bine.

                   Dar zvonu s-o împânzit prin sat. Na, vin acasă, ne rânduim totuşi, nu mai am pace în suflet, dacă mi-o spus ăsta, că-i secretaru politic, mi-am dat seama că tot o să se întâmple ceva. Gata, mă duc acasă, ce să-ţi spun, nu mai puteam să dormim nimica. La ora 9 auzim câinii că latră. Şi totuşi, copilul meu o adus doi băieţi la rugă la noi la şcoală, elevi care-or fost cu el, de la Gătaia. Şi când mă uit, la geam îi un soldat, la uşă îi alt soldat, în capu grădinii îi altu.

                   Şi-o dată bate la uşă şi spune: «mâinile sus! » – către mine. «Eşti arestat!» Da eu spun, copile, nu te supăra, bine c-ai venit, că eu nu sunt periculos. Zic, bine că m-ai scăpat, că n-am mai fost în stare să dau cote, nu am mai putut să rezist. N-am mai avut, în loc de grâu, semănam orz (…).«Veţi fi dizlocaţi. Ai dreptu la un porc de 30 de kilograme şi şase găini şi un cocoş» (…).

                   Atunci ce-am făcut? Ne-am ortăcit doi vecini, am băgat caii, nutreţu, căruţele într-un vagon şi-ntr-un vagon noi, ţoalele şi-aşa o mers treaba (…).

                   Am plecat de-acasă cu soţia şi doi copii, băiatu clasa a patra de liceu şi fata clasa a treia de liceu. Fata nu era acasă când au venit să ne ridice. Au vrut să o ţină la bătrâni camuflată, dar după un timp au adus-o şi pe ea acolo.” (43)

Câmpia

                        Goriţa Vucu: „Noi nu am ştiut. Ăştia au fost la noi la cină. Şi   s-au dus acasă. Numai ce am încuiat poarta, că au şi început să bată. Aceiaşi care au fost la cină. Era noapte şi nu am vrut să deschidem, aveam copil mic, încă nebotezat, şi nu vroiam să deschidem noaptea… Că aşa era înainte: nu e bine să deschizi poarta în toiul nopţii. În cele din urmă a trebuit bunicul, fie iertat, să se scoale şi să deschidă. Armata a venit când a ieşit bunicul. Ne spun: «Să nu faceţi gălăgie, să fiţi pregătiţi, peste 10 ore plecaţi la Feteşti şi cum lăsaţi aici, aşa găsiţi acolo.»

                   Noi am început să plângem… Era o arşiţă mare, în drum ni s-au prăpădit caii (…). După ce ne-au dat afară din casă, bunica s-a întors să ia şi copaia. Iar ei stau aici în prag. Ne-au rămas şunci, ne-a rămas butoiul cu vin, iar ei stau în prag şi beau şi taie şuncă, şi mănâncă, dar nu armata, ci ăştia ai noştri (…). Se veseleau deja (…). Soţul meu a vrut să ducă un sac de grâu, să-l pună în căruţă: «Haide, grăbeşte-te, nu te mişca aşa de încet», şi l-au împins, şi a căzut în stradă cu sacul în spinare, a căzut şi şi-a rupt piciorul… Am avut vaci, cai, mânji, 18 oi, porci graşi, toate au rămas acasă. Apoi grâul, făina, că aveam o ladă mare plină cu făină, toate au rămas. Da noi nu eram nici un fel de chiaburi, toate le-am adunat cu munca noastră, cu sudoarea noastră.” (44)

Cenei

 Svetislav Scheuşan: „A doua zi de Rusalii 1951 au venit la ora 3 noaptea soldaţii înarmaţi, urmaţi de nişte civili, şi ne-au spus să ne împachetăm lucrurile şi să fim pregătiţi, că vor veni să ne ducă la gară (…). Erau mulţi militari aici. Au venit de au înconjurat satul meu, Ceneiul. În plânsetul şi vaietele părinţilor, ne-am împachetat. Ne-au dat voie să luăm cu noi 2 cai, o vacă şi nişte mobilă. Fiecare familie a primit câte un vagon de vite, în care la stânga erau vitele, iar la dreapta noi.” (45)

Periţa Plavoşin: „Ca flăcău am plecat şi eu cu o seară înainte şi am văzut… că au venit, că se adună armata… dar nu ştiam despre ce e vorba… Pe la miezul nopţii vin la uşă, dar eu aveam nişte câini periculoşi, am ieşit cu furcile: căpitanul a intrat înăuntru, era cu pistol: Domnu’ căpitan, vă rog frumos, nu suntem criminali… Şi… în timp de patru ore să fiţi pregătiţi!” (46)

Stoianca Pantici: „Au venit în a doua zi de Rusalii, noaptea, şi băteau la uşă. Când ne-am sculat, am fost întâmpinaţi cu arme… Ne-au ridicat pe toţi: pe mine, şi pe Pera, soţul, şi doi copii, pe Ivan şi pe Ivanca, dar şi pe Miloş şi pe soţia, tata şi mama. A cincea casă de noi locuiau socrul şi soacra, Pantici Iova, Daniţa, Olga şi Zlatiborca, şi pe ei i-au ridicat (…). Ne-au postat un soldat în curte să ne păzească. Nu era om rău. Ne-au spus că vom primi un vagon ca să ne aşezăm mobila, vitele, tot ce dorim. Cu socrul meu împreună am hotărât ca în vagonul lor să punem şi vaca lor, şi vaca noastră.” (47)

Arcadie Diaconu: „Ei în timpul ăsta au băgat 4 căruţe în curte, să punem tot ce avem. Apăi, un an de căsătorie, mobilă de bucătărie nouă, am lăsat-o, dormitoru l-am luat; dormitoru şi cărucioru şi ce mai iacătă, că cine-avea atunci provizii, că să ai tu… că era de toate! Şi tocmai pe la ora 12 noaptea, toţi, nevasta plângea. Rodica (fiica sa, n.n.), ce să mai spun, nici nu avea un an, dormea…” (48)

Checea

Mara Pantin: „A doua zi de Rusalii, în data de 18 iunie 1951, când e hramul bisericesc la Checea, unde am trăit, ne-au trezit din somn loviturile din poarta casei. A năvălit peste noi un ofiţer şi ne-a ordonat să ne îmbrăcăm. Apoi a tăiat o jumătate dintr-o pâine şi o bucată de şuncă şi ne-a spus că putem lua cu noi doar aceste lucruri (…). I-am cerut voie miliţianului, care venise între timp, să iau măcar o sticlă cu apă pentru copii, dar nu mi-a permis. Spune: noi nu avem voie nimic.” (49)

Franio Mixici: „Ţin bine minte. A fost de 18 iunie 1951. Nu ştiam nimic. Când ne-am trezit, pe la ora 3 dimineaţa, am observat că în faţa porţii stă un soldat cu baioneta la armă. Şi el era un pic speriat. A venit miliţianul şi ne-a zis: Împachetaţi-vă! Aveţi trei ore la dispoziţie. Încărcaţi în căruţă ce puteţi. Trebuie să părăsiţi casa voastră! În gară vă aşteaptă vagoane pentru vite.” (50)

Elena Milosav: „Şi-o dată cu patu de armă o bătut aicea-n uşă, solid o bătut şi tata s-a sculat şi-a venit să deschidă uşa şi eu am deschis geamu aicea, şi-aveam nişte fotolii aşa de paie, de antreu. Când, am auzit  că-n patru oare trebuie să vă-mbarcaţi la tren. Şi ce-avem voie să ducem? Spune: dacă duceţi animale, doi cai, nu mai duceţi altceva nimica, aşa. Haine puteţi să duceţi, dar păsări, vacă nu! Şi spune, ce-ncape-ntr-o căruţă şi fân pentru circa douăşpe zile de drum. Na, am zis, ca germanii la Rusia plecăm (…).

Na şi-atuncea, repede, tata o spus, lemn nimic nu luaţi, numai haine, c-o s-avem nevoie de haine. Şi-aşa am adunat haine, ce-am adunat, cu haine de schimb, cu asta am plecat (…).

Şi în timpu ăsta cât am fost acasă, au venit trei, aşa-zisă, o comisie. Şi tata o fost aşa nervos şi nu ştiu ce le-o spus şi ăştia se luau aşa după mine şi unde vă duceţi şi ce mai aveţi şi ăştia cred că aşteptau să primească ceva. Şi eu am spus nu ştiu, dacă nu ştiţi dumneavoastră unde ne duce, eu de unde să ştiu? (…).

La gară au spus că pentru fiecare familie se dă un vagon şi acolo n-au fost aşa. Au pus caii, s-au hotărât checenii, caii laolaltă, vacile la alta şi familiile aşa împreună, să nu fie cu caii, aşa. Şi o noapte am dormit aicea la gară, chiar unde se încarcă animale, acolo sus, ne-am aşezat. Şi mâine-zi seara am plecat din Checea. Şi asta mi-a fost aşa impresionant, când am ieşit afară din comună cu trenu, checenii din capătu ăla de sat, stăteau aşa jos, parcă erau oi, cu căciuli, aşa ceva, în cap şi spuneau «drum bun, mă rog, checeni dragi, unde vă duceţi?!»” (51)

Ciacova

Cornelia Fiat: „La data de 18 iunie am avut trei ani şi jumătate. Am încercat să ies în curte şi soldatul nu m-a lăsat. Cu arma m-a întors înapoi (…). Mi-aduc aminte de gară. Este acolo un braţ al Timişului Mort. S-au format mai multe garnituri, din tot Timişul. Din Ciacova la plecare am fost îmbarcaţi într-un bouvagon. Am fost trei familii, părinţii şi bunicii din ambele părţi.” (52)

Ciuchici

Maria Mărilă: „În anul 1951, în ziua de 17 iunie, în ziua întâi de Rusalii, am văzut multă Securitate în faţa… zisului Sfat popular – c-aşa s-o spus înainte – şi lumea s-o întrebat că ce-i cu atâta armată şi Securitate şi Miliţie, ce-or vrea să facă? (…) Şi ne-or spus, în două ore să vă pregătiţi, veţi fi mutaţi în altă regiune şi-o să căpătaţi case ca aici. Şi ne-or dat carul nostru şi încă o căruţă. Da ce puteai să iei în două căruţe? Şi bani cât de mulţi, zice, dac-aveţi! (…) Da câte lucruri ne-or rămas acasă, de care-am fi avut trebuinţă acolo!

Şi când o fost aşa pe la 12, atunci or spus: «Acuma plecarea!» O mobilă am luat, care-o fost mai slabă, doi boi am luat, vacă-am luat şi un purcel. Restul am lăsat: 3 porci acasă, am lăsat oi, am lăsat miei, am lăsat raţe… ca tot omu.

Când am ajuns în faţa Sfatului, ce să vă spun? Lume multă! Tot satul o fost adunat acolo. Şi prieteni, şi neamuri, şi duşmani, vorba aia, că mulţi s-or fi bucurat. Toţi or fost adunaţi şi-atunci am plecat cu carele pe drum. Şi-atuncea ne-or petrecut. Dădea Miliţia în ei, dar ei totuşi ne-or petrecut.” (53)

Ion Jurcă: „În 1951, or venit la data de 18 iunie, la ora 4 dimineaţa, în ziua doua de Rusalii, şi-au bătut la poartă. Da atâta au bătut de tare, de-ai crezut că sparg casa (…). Şi zic: «Dă-le drumu!» – zic eu către soacră-mea. (Ştiaţi cine sunt?) – Nu, nu ştiam, da-mi închipuiam, că se vorbea ceva, da nu se ştia nimic precis, că ne deportează, că se face război cu Iugoslavia, că veneau trupe aicea în ziua doua de Rusalii. În ziua întâi de Rusalii era mare mişcare de miliţieni, de securişti pe-aicea. Şi-atunci am văzut c-o intrat un miliţian şi cu doi soldaţi, securişti (…). Şi atunci or scos o hârtie şi-or început să citească: «În baza ordinului M.A.I. nr. … nu-mi amintesc care… atât d-ta, cât şi familia d-tale, în termen de trei ore, veţi părăsi această casă! Şi vei lua cu d-ta tot ce încape într-un vagon: cai, căruţă, mâncare, alimente, îmbrăcăminte, tot… atât, un vagon, mai mult nu!»

Îţi închipui, dintr-o casă cât a fost de mare! O rămas casa-ntreagă mobilată, am început a plânge toţi, nu ştiam ce să facem, nu ştiam pe ce să punem mâna, ce să-ţi iai, ori haine, ori mâncare, ori animale. O fost casa plină cu de toate, băutură, cocine cu vite, ca la omu gospodar.

Nu era voie să intre nimeni în curte să te ajute. Până la urmă or năvălit oamenii să ne ajute. Şi pe la ora două după-masă, trei abia, or deschis porţile, am ieşit cu căruţa, cu cai, cu vacă după căruţă şi mai nişte oameni în căruţă, ne-or dus până la gară la Răcăjdia. Şi-acolo ne-or lăsat şi-or venit acasă şi noi am rămas acolo.” (54)

Mărioara Boţoc: „Am plecat pe Bărăgan atunci cu fetiţa mică, nu avea nici doi ani împliniţi. Şi când or venit dimineaţa atuncea să ne spună că trebuie în timp de două ore să părăsim locuinţa, ea o dormit, fata, şi s-o speriat şi de cum s-o speriat atuncea, tot timpul a tot ţipat, a tot plâns. Că s-o speriat de atâta lume, de atâţia, cum or sculat-o. Şi-atuncea ne-am apucat, plângând şi necăjindu-ne, ne-am apucat şi-am adunat ce-am putut de prin casă. Să punem într-o căruţă o casă?

Cam puţin am putut să luăm. Şi-apăi atunci, când am plecat, după  ce-am ieşit în stradă, ne-o mai dat o căruţă, ne-o mai trimis de la Sfat o căruţă, să punem câte ceva în ea. Şi-am pus hainele, le-am legat într-o poneavă, le-am aruncat acolo şi le-am aruncat în căruţă toate grămadă. Şi-am ieşit în stradă şi-am stat până după-masă, când am plecat la gară, la Răcăjdia. Ş-acolo am stat de luni şi până joi, în gară, în izlaz, acolo.” (55)

Clopodia

Viorica Henţ: „Şi noaptea la ora 12, 12 jumătate, aşa, ne-am trezit o dată c-o năvălit în casă. Era armată, era Miliţie şi era câţiva civili care-or strigat: «Ieşiţi afară, bandiţilor, în numele legii sunteţi arestaţi.» Era plină curtea cu soldaţi cu baionetă pe arme… «Să ştiţi, în două ore să        vă-mpachetaţi şi… plecarea.»

Bătrânii, săracii, or fost speriaţi, asta n-a fost chiar aşa de uşor, după o viaţă ce-ai adunat şi în 2 ore te pui ca să poţi să pleci. Şi or adunat ce s-o putut, dar să ştiţi că am fost numai sub baionetă. Oriunde mergeau, soldaţii mergeau după ei (…).

Or adunat ce-or putut şi ne-am împachetat (…). Ne-o dus, ne-a urcat în vagon, la gară, după care noaptea, pe la 10-11, am plecat.” (56)

Comloşu Mare

Dora Sarafoleanu: „Aveam atunci 8 ani. Veneam fericită acasă de la prima mea serbare şcolară, fericită că luasem premiul întâi. Dar, în afară de mine, nimeni nu mai era vesel. În curtea noastră era adunată o mulţime de oameni: prietenii tatălui meu, rubedeniile noastre. Şi cu toţii discutau îngrijoraţi despre garniturile de vagoane de marfă care sosiseră în gară. La fel despre trupele de soldaţi sosiţi de curând. S-a ordonat că nimeni nu are voie să părăsească localitatea. Era în prima zi de Rusalii, la 17 iunie 1951. În noaptea aceea a început groaza deportării. Casa noastră a fost înconjurată de soldaţi şi de miliţieni. Eram cu toţii speriaţi, iar noi, copiii, ne lipeam de mama. Pentru prima oară am văzut lacrimi în ochii tatălui meu. A început calvarul supravieţuirii disperate. Cu lucrurile pe care le-am adunat în pripă şi cum s-a nimerit în clipele acelea de restrişte, am părăsit frumoasa noastră casă însoţiţi de bocetele celorlalţi membri ai familiei şi o bucurie ascunsă a celor care ştiau ce este lupta de clasă.” (57)

Diniaş

Zdravco Stoianov: „În casa părintească de la Diniaş a năvălit la ora 3 în dimineaţa zilei de 18 iunie 1951 un miliţian înarmat şi, citindu-ne legea, ne-a comunicat că suntem desemnaţi pentru strămutarea într-o direcţie necunoscută! Aveam la dispoziţie trei ore ca să ne pregătim şi să împachetăm tot ce poate să încapă într-o căruţă. Aruncând o privire spre mine, care eram deja îmbrăcat, i-a spus soldatului să tragă dacă încerc să fug.” (58)

Budimca Mircov: „După anunţul autorităţilor, că vom fi deportaţi, copiii au început să plângă. Unul îmi zice: ia-mi pătuţul, să am unde dormi acolo. Altul cere să luăm cu noi duna, să aibă cu ce se înveli. Tuturor le-au permis câte 2-3 căruţe, iar nouă ne-au ordonat doar o căruţă cu lucruri. Ce putea încape într-o căruţă pentru a ajunge pentru cei şase membri ai familiei? Am lăsat o gospodărie bogată: doi cai, paisprezece porci, trei viţele, o mulţime de găini (…).” (59)

Ivan Mircov: „Îmi aduc aminte că era într-o luni dimineaţa, era forfotă în familie pentru că au apărut miliţienii, şi erau… plânsete. Plânsete grele ale mamei, ale bunicii şi ale surorii care e cu 3 ani mai mare decât mine. Nu ştiau cum să se descurce, pentru că li s-a ordonat ca în 2 ore să iasă din casă. Din dimineaţa aceea, când plecam, ceea ce mi-a rămas întipărit în minte, ceea ce nu voi uita niciodată şi nu puteam să-i pătrund semnificaţia este un gest. Deci, pe când plecam de acasă, bunicul meu s-a întors din drum şi a început să sărute casa şi pământul din faţa casei şi am mai văzut că a rupt nişte hârtii. Abia mai târziu am înţeles ce a fost asta.” (60)

Ivanca Cirin: „După câte cunoaşteţi, s-a întâmplat la 18 iunie 1951, ora 2 dimineaţa, adică a doua zi de Rusalii. Am fost obligaţi ca în 2 ore să fim pregătiţi să ne părăsim casa. În groaza aceea, pe moment, nu aveam nevoie de nimic. Dumnezeu ne-a dat, însă, putere, şi am început în fine să ne împachetăm, dar luând fără vreo noimă din cele ce se aflau în faţa noastră. Soldaţii ne priveau cu milă şi au dat să ne ajute, spunându-ne şi faptul că putem lua tot ce dorim, pentru că acolo unde ne duc, casele sunt goale şi orice lucru ne va fi de folos. Noi nu-i credeam, eram siguri că ne vor duce în Siberia, că tot efortul este în zadar, dar am fost împachetaţi, lucrurile ne-au fost puse în căruţa noastră…” (61)

Divici

Jivca Mateiaşevici: „Erau Rusaliile. Ne-o luat noaptea. O venit armata, Miliţia, tăţi la uşă băteau să deschidem. Lu tata îi era frică să deschidă (…). Ei, însă, au scos poarta din ţâţâni şi au intrat cu forţa. Şi atunci l-or înjurat şi l-or ocărât şi armata, şi Miliţia. Unii de jos, unii de sus: De ce nu te-ai sculat? Îl înjurau de mamă, i-au zis că-i chiabur şi câte şi mai câte nu i-au zis. Şi i-au spus să se pregătească, pentru că toţi plecăm din casă.

Ne-am pregătit, deci. Şi ne-au adus căruţe cu boi, şi când am încărcat bine carele, când s-a făcut ziuă, atunci ne-au spus că nu mai mergem cu carele, ci că va veni maşina, adică un camion. Ne-au dat jos bagajele din căruţă, cât a putut să încapă a încăput. Tatăl meu nu a vrut să lase boii şi carul…

Noi ne-am urcat în camionul acela, adică eu, mama, bunica şi soacra mea. Şi ne-am dus spre Orşova. Când a venit să ne ia, şoferul i-a spus tatei: «Nu te teme, moşule, te duci tot în România, nu mergi nicăieri mai departe. Ia ce-ţi trebuie, te pot pune pe o linie moartă şi să stai acolo, ia ca să ai în tren ce găti, ia cartofi, ceapă, ia ceva…» Şi când am intrat în grădina noastră, aici în această grădină, să scoatem cartofi, omul acela a venit cu Miliţia, nici nu ne-a lăsat. Era un mare comunist, de aici, din Divici. Nici nu ne-a lăsat să scoatem cartofi. I-a spus tatălui meu: «Restul, nu mai este al tău.» Iar el i-a răspuns: «Doamne, Stanco, păi nu e păcat de la Dumnezeu, eu am săpat o vară întreagă împreună cu copiii aceştia şi acum nu-mi mai dai nici un cuib de cartofi?» Şi am ieşit, nu am mai îndrăznit să rămânem.” (62)

Giera

Mara Miloşevici: „În 1948 este votată rezoluţia Comitetului (Cominform, n.n.) la Bucureşti – şi asta dacă nu mă înşel – exact în data de 28 iunie, dată care marchează momente dureroase din istoria noastră – Kosovo în 1389 (este vorba despre bătălia de pe Câmpia Mierlei, n.n.) şi atentatul de la Sarajevo în 1914. Prin rezoluţie, Tito este declarat trădător şi slugă a burgheziei apusene şi, de bună seamă, îl exclud din lagărul comunist, cu toate consecinţele care decurg din aceasta.

Se porneşte o campanie antititoistă fără seamăn, se închide graniţa cu Iugoslavia, se creează o cortină de oţel între state, iar Iugoslavia este prinsă în carantină. Se rup toate relaţiile diplomatice şi politice şi legăturile de telecomunicaţii; păsările ce mai puteau trece graniţa în zbor. Era necesar ca porţiunea (fâşia) de frontieră din România să fie păzită ca nu care cumva sindromul titoist să pătrundă şi pe teritoriul României (…).

În acea răsturnare de situaţie ivită peste noapte, cine îşi putea lua responsabilitatea să desemneze cine e titoist şi cine nu, având în vedere că se ştia foarte bine că noi sârbii suntem, fie prin legături de rudenie, fie etnic, legaţi de Iugoslavia. Le dădea mâna organelor puterii să facă tot ceea ce le venea în minte. Şi toate acestea după propria «orientare»”. (63)

Liubiţa Ranisav: „În fiecare iunie la Giera este rugă, iar în anul acela îndepărtat 1951, la 18.06 erau Rusaliile (…). În casă au năvălit nişte persoane înarmate şi ne-au ordonat să ne facem bagajul, că ne vor duce departe. Ai mei începură să umple căruţa cu lucrurile de prin casă: masa, scaunele, dulapul, ceva de-ale gurii, ce putea încăpea într-o căruţă. Vaca au legat-o de căruţă şi miliţianul a dat bice cailor: s-a pornit spre gară.” (64)

Iam

Ana Babeţi: „Ca la urmă, să vină dimineaţa, aia o fost la ora 4, pe la ora 4 o fost, dar vara se lumina de ziuă. O bătut la uşă, la poartă. Ei, şi soţul meu la geam. «Vă rugăm să ieşiţi la poartă, să deschideţi poarta!» Şi au intrat în curte. Erau soldaţi şi nu ştiu dacă nu era şi unu civil. Da nu din sat de la noi: absolut străin.

Şi-au venit până la uşă, am sărit din pat şi ce s-o-ntîmplat? «Toţi    vă-mbrăcaţi, veniţi aicea să vă spunem ce-aveţi de făcut!» Ne-or spus aşa, că-n 2 ore să fim gata, avem dreptul să ne luăm mâncare, îmbrăcăminte, avem dreptul să luăm cai, o vacă dacă avem, căruţă. Avem un vagon la dispoziţie! Cât încape într-un vagon! Să nu luăm maşină de cusut, radio şi arme. Dar până la urmă a durat vreo 4 ore până am plecat de-acasă! Şi au intrat în curte la noi. Noi nu ştiam ce se întâmplă pe stradă. Dar dintre soldaţi erau oamenii care au fost, au spus, uite, care nu merg în Bărăgan au voie, pot să vină să-i ajute pe cei care merg ca să meargă mai repede îmbarcarea (…). Asta o fost! Şi-am lăsat aproape plină casa! Plină, plină cu de toate! Ne-am dus la gară… Nici haine n-am luat tot.” (65)

Mircea Popovici: „Ca dimineaţa, cum am spus, la ora 4, or bătut securiştii, Miliţia, omu de la Sfat care o fost cu primariu, în trei ore-o spus să fim gata. Decretu număru… am uitat ce număr or spus ei acolo, ne-am emoţionat, n-am ştiut ce să facem, am pus un cal la căruţă, am pus ce-am pus în căruţă şi hai la gară! (…)

Aveam şi oi vreo 100, da oile erau la câmp, porci mulţi, 18-20 de porci, găini n-am mai ştiut de număr… era bine pe vremea aia, adică înainte, or fost de toate! Dar partidu respectiv, comunist, o pus capăt la toate (…). Am spus că o venit Securitatea, c-o stat militaru aici lângă noi pân-am pus în căruţă, am plecat. Ce-am putut să luăm într-o căruţă dintr-o casă cu 5 camere mobilate? (…). Or luat toţi după aia, cum or putut (…).

La gară ne-o tras căruţa la fiecare familie, la câte un vagon, am băgat în vagon şi am aşteptat plecarea.” (66)

Moldova Veche

Jivca Miletici: „La (ora) cinci auzim că cineva bate în poarta noastră. Ies eu (…), la noi în faţa casei puzderie de soldaţi (…). Şi ne-au spus: «Sunteţi arestaţi! Să vă pregătiţi numai strictul necesar!»” (67)

Gordana Ilici: „… Apoi, veniră noaptea. Zic: «Aici locuieşte Iovanovici?» Iovanovici ăsta ne era vecin. «Nu», le zic, «aici locuieşte Ilici». «A, Ilici?», şi vine şi citeşte de pe listă: Ilici Ioţa, Ilici Stana, Ilici Gordana, Ilici Dragan (…). Asta ni se trage de la Sfat, numai să ne expedieze, ca să ne jefuiască. Asta o fost o păcăleală făcută de cei care erau la putere acolo la noi, sârbi de-ai noştri.” (68)

Oraviţa

Elena Raia: „Pe la vreo 5 dimineaţa eu aud aşa un zgomot, un zgomot de paşi de cizme, mi-am dat seama mai târziu ce este, cum au coborât pe scări, au venit prin curte şi, în faţa geamului, trecând prin faţa geamului, eu am văzut două persoane necunoscute, militari. Şi zic către soţul meu, zic: «Eu nu ştiu de ce vin aicea nişte militari.» Se scoală el, intră ei şi: «Prin adresa nu ştiu ce număr, trebuie să părăsiţi localitatea.» «Păi pentru ce?» «Păi avem numai această misiune, să vă spunem că trebuie să părăsiţi. Vă luaţi tot ce vreţi şi în 24 de ore – sau cât a zis – să fiţi pregătiţi că veţi pleca.»

Atunci n-am ştiut ce să facem… Am rămas aşa, trăsniţi, ce-i asta, ce s-a întâmplat? Ăsta n-a mai venit pe la noi să ne spună ceva sau cumva, nu ne-a mai spus nimica. Şi atunci – ne-or lăsat cu uşa deschisă – şi au venit nişte foşti elevi de-ai noştri să ne ajute ceva… Nici nu ştiu cum am împachetat sau ce… am luat chiar absolut numai strictul necesar. Numai strictul necesar. Haine nici n-am luat.

Atuncea de la ei, sau nu mai ştiu cum, am auzit că ne duce în Siberia, că… tot felul de zvonuri, în sfârşit. Încă soţul meu, nu ştiu ce lucrând pe aicea, a căzut… nu chiar că şi-a fracturat piciorul, dar a avut o entorsă, abia am adunat (…). După-masa – mi se pare – , a venit un camion, ne-a dus la gară, ne-a încărcat într-un vagon de marfă cum a fost, nu… oamenii, alţii de pe la sate, şi-au pus acolo şi vaci, şi cai, şi în sfârşit ce au putut să-şi ia.” (69)

Zoe Rogojan: „Ne-am trezit într-o dimineaţă cu soneria: disperat suna cineva. Am văzut că sunt nişte militari, le-am dat drumu, crezând că îşi caută ceva adăpost, că probabil sunt în misiune şi sunt obosiţi (…). A venit un ofiţer de grăniceri şi a adus buletinele mamii, al tatălui şi al bunicii. A rămas numai buletinul meu, împreună cu toate actele, şi ale soţului, tot ce a găsit într-un sertar, le-a pus într-un plic, le-a luat pe toate.

În sfârşit, am luat şi noi ce-am găsit prin casă pe acolo, mâncare, mobile am luat numai strictul necesar, (…) şi abia noaptea târziu am ajuns să ne îmbarce în tren.” (70)

Rusova Nouă

Valeria Munteanu: „La ora 5 or venit vreo 3-4 persoane înarmaţi.    S-or băgat înăuntru, chiar nici n-am fost sculaţi, eram în pat, or venit şi-or zis: «Vrem să vă luăm buletinele la fiecare din casă! (…). În termen de câteva oare, să vă luaţi tot ce aveţi, ce puteţi să luaţi în câteva căruţe.» Şi nu ştiu cât ne-o dat: 2 sau 3 căruţe ne-o dat, ca să ne punem şi animale şi tot ce vrem, ce putem să luăm. Şi-atuncea ne-am început şi ne-am împachetat (…). Atuncea ne-am pregătit, ne-am luat ce-am putut, de-a rămas casa, că doar era pregătită pentru sărbătoarea asta. Şi-atuncea ne-am pregătit cu haine, cu tot ce ne era strict necesar.” (71)

Saravale

Duşiţa Veselinovici: „Cu nostalgie aştept ziua de 18 iunie şi mă întreb: al câtelea an este? Aducându-mi aminte de acel jalnic şi trist 18 iunie 1951, când, fără vreo vină măcar, ne-au adunat în toiul nopţii, cu mic, cu mare, pe toţi, şi ne-au izgonit din casele noastre. Am devenit oameni fără căpătâi. Cât ai clipi din ochi, am pierdut tot ce am avut şi ce am moştenit de la bătrânii noştri, moştenire pe care ei au adunat-o după ani de trudă şi dăruire de sine ca s-o lase celor mai tineri.”  (72)

Liliana Veselinovici: „Deşi eram mică, de nici şase ani împliniţi, am şi eu amintirile şi trăirile mele. Era una din frumoasele zile de vară, o mare sărbătoare – Rusalii. Am fost la biserică. Ea era împodobită cu crengi, iar pe jos era iarbă. Cei prezenţi au îngenuncheat în timpul slujbei şi împleteau nişte coroniţe. După-amiază am fost pe terenul sportiv, unde s-a jucat un meci de fotbal. La întoarcere am văzut nişte camioane pline cu soldaţi înarmaţi. În acea noapte am fost trezită de zgomote şi bătăi în ceva, iar când mi-a mai trecut somnul am văzut-o pe mama plângând şi cum face nişte bagaje împreună cu bunica. La întrebarea ce fac acolo, mama mi-a răspuns că ne pregătim să mergem în concediu de vară.” (73)

Satchinez

Dorina Tănaţcu: „Pe noi la ora 12 ne-o ridicat. «Cu data de astăzi sunteţi arestaţi!» Nu ne-o spus unde ne duce. Ne-am pus bagaju în căruţă, ne-am dus la gară. Ne-o ţinut trei zile. Ne-o dat vagon acolo şi animalele şi noi. Dar ne-am asociat eu cu sora mea şi-am pus caii într-un vagon şi mobilă şi ce-am avut am pus în alt vagon.” (74)

Sânmartinu Sârbesc

Gavra Bugarschi: „La ora şase dimineaţa au intrat miliţienii şi armata, cam vreo 40 de persoane. Au intrat în curte-mi şi m-au anunţat că în numele legii Ministerului afacerilor interne trebuie să ne pregătim şi în răstimp de două ore ne strămută în partea cealaltă a ţării (…). Am încărcat în căruţe mobila şi din haine cât am reuşit (…). Când a fost totul încărcat, am aşteptat până la ora două după-amiază, până ce a venit miliţianul, care mi-a cerut să-i semnez că mă mut de bunăvoie.” (75)

Sânnicolau Mare

                   Ioţa Miatov: „Pe la trei dimineaţa, mă trezeşte soţia (…). Nu trebuia să-mi explice nimic. Auzeam nişte bătăi puternice, persistente în uşă. A apărut un ofiţer de Securitate, însoţit de soldaţi ori miliţieni, nu prea sunt sigur ce erau, pentru că nu-i vedeam bine. «În decurs de trei ore să vă adunaţi lucrurile şi aşteptaţi», ne-a ordonat. Va veni un camion care vă va duce într-o altă regiune. Aici nu sunteţi în siguranţă, ne aşteptăm la o ciocnire între armata iugoslavă şi armata noastră. Mă uitam la el neîncrezător. Noi suntem aproape de graniţă şi ştim ce se întâmplă şi pe partea asta şi pe partea cealaltă, chit că pentru noi graniţa este închisă. Pe diverse canale primeam veşti de la rude şi prieteni din partea iugoslavă a Banatului. Ştiam că nu se pregăteşte un atac împotriva României. Şi nici armata română nu e pregătită să provoace o ciocnire armată.” (76)

                   Delia Toconiţă Mecotă: „Noi, ca oricare buni creştini, prăznuiam Rusaliile, iar ei, acei fanatici, ne pregăteau distrugerea, jucându-se cu soarta noastră. Au mobilizat convoaiele de trenuri de marfă, ce transportau desigur marfă, dar marfă vie; acea marfă desconsiderată am fost noi: copii, bătrâni, bolnavi, femei gravide, oameni de toate vârstele şi, bineînţeles, tineret. Din punct de vedere profesional, majoritatea au fost ţărani. La fel ca tâlharii, eram păziţi de soldaţi înarmaţi. Drumul ce l-am parcurs a fost necunoscut, ca şi staţia de destinaţie (…).

                   Luaţi de acasă şi deportaţi, unii dintre noi ne-am despărţit pentru totdeauna de fiinţe dragi. Astfel, şi mama mea s-a despărţit de părinţi, pe care nu i-a mai văzut niciodată; nici la înmormântarea lor nu a fost, pentru că nici măcar nu a ştiut că i-au murit părinţii, până târziu, când a sosit vestea, iar acel domiciliu obligatoriu nu permitea în nici o situaţie părăsirea locului. Bunicul meu era preot sârb şi i s-a ridicat orice sursă de existenţă, chiar umilitoarea pensie pe care o avea, şi a fost înmormântat prin grija bisericii şi a oamenilor de suflet.

                   Aşa că, a fost suficientă o singură clipă, ca să se schimbe tot sensul vieţii. Ne-am luptat cu umilinţa, cu frigul şi foamea, cu lipsa de apă şi cu izolarea totală, cu dorul de casă şi de cei dragi. Printre multele umilinţe la care am fost supuşi, nu voi uita când, într-o duminică, a venit miliţianul să mă ducă la Sfatul popular, unde mi s-a impus să spăl duşumelele şi să-i curăţ bocancii preşedintelui. Nu redau cifre statistice cu privire la deportare, ci doar am aşternut o lacrimă pe condei din amintirile şi durerile noastre (…).

                   Cât despre această metodă demenţială, specifică sistemului comunist, se pare că nu se doreşte a fi cunoscută de lume, iar ea reprezintă o mare filă neagră în istoria acestei ţări (…).

                   Noi nu vrem răzbunare, dar nu putem uita anii petrecuţi şi suferinţele.

                   Am trăit în bună înţelegere: români, sârbi, germani, bulgari, maghiari, şi ne-am păstrat demnitatea.

                   Rămânem, şi pe mai departe, acei oameni vrednici, cinstiţi şi iubitori ai frumosului şi dreptăţii…” (77)

Sânpetru Mare

                   Liubinca Vuc: „Se pare că scenariul a fost pretutindeni acelaşi. La orele 4,30 dimineaţa a intrat în casă soldatul şi i-a anunţat că sunt arestaţi şi că trebuie să se împacheteze repede, să ia cu sine ce doresc, vite, mobilă, tot ce pot duce… Treziţi din somn, pe nepusă masă, speriaţi de groaznica realitate, fără vreo vină, oamenii s-au pierdut pur şi simplu. Ce să împacheteze? Unde îi duc şi de ce? Ce va fi cu ei? Soldatul le tot spune să ia cu sine tot mai multe, iar ei, sărmanii, nu prea se descurcă să-şi împacheteze.” (78)

                   Caia Ianoşev: „Când am împlinit 11 ani, m-au ridicat împreună cu bunicul meu Uroş Laţici (care m-a şi crescut) şi m-au dus în Bărăgan. Îmi aduc aminte că eram, copil fiind, tare speriată. Groaznic arătau soldaţii cu armele îndreptate spre noi. Nu ne permiteau să ieşim din curte. Ne-au spus că putem lua din lucruri cât încape într-o căruţă. Îmi aduc aminte că bunicu a legat vaca de căruţă, această vacă o voi ţine minte mereu, pentru că mi-a salvat viaţa. Când am ajuns la gară, fiecare familie a primit câte un vagon de marfă. Casa ne-a rămas plină de mobilă, cocinele pline cu porci, grajdurile pline de vite.” (79)

Soca

                   Nevena Milovan: „Armata trecea prin sat şi s-a încartiruit în pădure. Noi am fost speriaţi, ne-am plimbat prin curte, am tras cu urechea şi ne aşteptam la orice (…). Nici nu am apucat să aţipim măcar, şi am auzit bătăi în poartă şi la uşă. Au scos uşa din ţâţâni şi în curte au năvălit mulţi soldaţi. Eu dormeam sus cu copilul mic, cu fiul meu Periţa, care avea doar 5 luni. La mine în cameră lampa ardea şi armata şi Miliţia au năvălit spre lumină (…). Miliţianul s-a aşezat la masă, a deschis dosarul şi a început să citească. Dar înainte de asta ne-a adunat pe toţi, toată familia, că eram 6 suflete. Soţul meu Milovan era în armată. El, miliţianul, a început să citească. Sunteţi obligaţi să părăsiţi satul vostru şi casa voastră… şi ne-au spus că avem dreptul să luăm cu noi în 4 căruţe ţărăneşti. Nu ştiam ce să luăm, ce să lăsăm, dar şi din ce ni s-a spus că avem dreptul să luăm, unii nu ne-au permis.” (80)

Socol

                        Jiva Belodedici: „Ies şi îl văd pe căpitanul ăla că a adus poliţişti de la Securitate înarmaţi până în dinţi. Ne ordonă: «Până în zori să fiţi pregătiţi de plecare. Împachetaţi-vă ce veţi putea lua cu voi. Dacă încercaţi să fugiţi, vom trage!» (…). În timp ce ne făceam bagajele şi ascundeam din lucruri, peste noi au intrat nişte comunişti din sat că, vezi Doamne, ei supraveghează. Apoi a ieşit la iveală că ei au venit să vadă unde se află diverse lucruri, ca să le ia mai uşor. Toate cele rămase le-au luat şi au confiscat: vinul, căruţa, caii, vaca, 34 de porci, 8 oi, găinile. Toate acestea sârbii le-au făcut, nu românii.” (81)

                        Milena Belodedici: „Jiva şi cu mine ne-am zăpăcit că nu ştiam de ce ni se întâmplă aşa ceva, iar noi nu ştiam ce să le răspundem. Când    ne-am revenit un pic, şi am început să facem bagajele, vedem că pruncii s-au dus şi îmbrăţişează porcii, pentru că le zisesem că vom lăsa porci că nu îi putem lua, şi copiilor le părea rău, ei au păzit porcii aceia (…). Am hotărât să luăm tot porumbul, ca să avem ce mânca, apoi îmbrăcămintea, încălţămintea, paturile, dulapul, plita, câteva crătiţi şi farfurii. Cea mai mare parte din veselă am dus-o în pod, pentru că speram că ne vor da drumul repede să venim înapoi.” (82)

                   Giurgevca Burmaz: „Ne-au ridicat pe mine şi pe bărbatu-miu Ioţa Burmaz, pe soacră-mea Darinca Burmaz şi cu cei doi copii: Burmaz Ilia şi Marco. Ei erau atunci mici, aveau 10, respectiv 8 ani (…). Puţin am luat cu noi de acasă, am luat ce aveam nevoie, ceva veselă, câte o farfurie, o cratiţă, restul tot a rămas, lenjerie de pat, mobila, totul a rămas. Ne-au rămas şi 3 cai, vaca, scroafa cu purcei, curcile, gâştele, că aveam de toate, ca oamenii gospodari, porci, cum era atunci când era proprietate. Aveam grâu, a rămas nerecoltat, totul a rămas, a rămas şi grădina, cartofii…

                        Au venit şi ne-au luat. Ce puteam lua cu noi într-o căruţă? Grâul de anul trecut nu puteam să-l luăm, pentru că ne-au luat totul (…). Dar să ştiţi că atunci ne-au adunat totul, până la ultimul bob de grâu, şi podul ni l-au măturat, aşa că noi nu aveam nimic (…).

                   Şi caii ni i-au luat, şi nu ne-au lăsat să-i luăm cu noi. Cei din Banatul de Sus au adus cu ei şi cai, şi vaci, au adus cei care aveau staţie de cale ferată. Noi nu aveam decât la Orşova. Până acolo ne-au adus cu camioanele, iar de acolo în vagoane pentru vite, câte două şi trei familii   într-un vagon.” (83)

Sviniţa

                   Boiana Curici: „În zori a năvălit armata şi a umplut curtea. I-au cerut tatei livretul militar şi buletinul de identitate, iar mamei buletinul. «Să ştiţi că plecaţi de aici», au spus. Şi au specificat cât grâu şi câte alimente pot lua. Mamei parcă i s-au frânt mâinile. Nu dorea să ia nimic. Eu am încărcat camionul împreună cu tata. Am pus şi maşina de cusut, pentru că un soldat a zis: «Va avea nevoie de ea acolo unde merge.» Ne-am luat rămas bun şi camionul i-a dus. M-am pus pe bocit. Credeam că îi duc în Siberia. Soldatul lăsat de strajă a încercat să mă liniştească: «Nu plângeţi, nu-i duc în Rusia, ci în Bărăgan. Dar, eu nu v-am spus nimic!»” (84)

Tomnatic

                   Maria Heidinger: „Şi cum s-a întâmplat atuncea, în anul 1951: în 1951 ne-o luat şi ne-o dus în Bărăgan. Eu am mers cu soţul şi cu copilul, Herman a avut atunci opt ani (…).

                   Şi atuncea când ne-or dus. Au venit dimineaţa, la ora patru, la uşă şi or spus că dumneavoastră sunteţi arestaţi, în numele legii sunteţi arestaţi şi trebuie să părăsiţi casa. Şi atuncea am început să plâng. Cum? Am copil mic… Nimic, nimic, în patru ore trebuie să fiţi gata să mergeţi la gară! Şi atuncea am împachetat ce-am putut şi am mers la gară. La gară am stat trei zile acolo afară şi trei zile ne-o dus la Bărăgan.” (85)

                   Elisabeta Roth: „Atunci am venit noi doi acasă de la botez, am luat pe Marcela (fiica sa, n.n.), care a avut patru ani, am îmbrăcat-o şi… satu a fost încercuit, dar am avut scară şi coş şi am spus că mergem să luăm nişte cireşe. Am avut noroc, am fugit pe aici, prin spate, şi am ajuns în alt sat, la Igriş. Am avut acolo nişte prieteni, şi ei ne-au ţinut pe noi o săptămână, dar au avut şi ei frică să ţină pe noi. Am ieşit, că acuma credeam că nu se mai întâmplă nimica. Când venim înapoi cu căruţa, atingem satu, pac, ne-a prins pe noi! Gata am fost! Atunci am venit acasă, au fost alţii în casă, vai şi-amar ce-a fost. Atunci ce-i de făcut? Am adunat puţin, un prieten a făcut bagaju, altfel nimic n-am fi avut.

                   Na, ne-a dus pe noi la gară, şapte, opt familii, care am fost ultimii. Atunci, haide, plecăm! Atunci ne-a lăsat să stăm până a doua zi în gară şi el a fugit acasă să mai ia ceva de mâncare. A venit şi a mai luat repede nişte cartofi din grădină. Ăsta a fost norocu. Atunci n-am putut să fierb, n-am avut nimic, numai am ras cartofi cruzi şi aşa i-am dat să mănânce. Şi am mers mai departe.” (86)

Variaş

                   Catiţa Marin: „Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri! S-au întâmplat toate acelea în ziua de 18 iunie, la ora 1 din noapte. Ne-au trezit din somn nişte voci bărbăteşti necunoscute: Haide, sculaţi-vă şi pregătiţi-vă de plecare, a ordonat ofiţerul, care era însoţit de încă doi soldaţi. Nici nu   ne-am dat bine seama despre ce e vorba, că a şi venit un nou ordin: Puteţi lua cu voi doi cai şi o căruţă, o vacă, doi purcei, îmbrăcăminte, alimente necesare şi toată mobila. Pentru asta aveţi la dispoziţie un vagon de vite şi mai aveţi două ore să vă împachetaţi. Am adunat ce am putut şi le-am înghesuit într-un vagon.” (87)

                   Liubiţa Arsin Petcov: „Ca şi toţi deportaţii, şi noi am pornit din satul nostru la 18.06.1951, călătorind în vagoane obişnuite de vite. Pentru că erau mai puţine vagoane, familia noastră au «cuplat-o» cu altă familie, aşa că am avut un vagon pentru vite şi altul pentru oameni şi copii.” (88)

                        Olga Constantinov: „La Variaş, unde am terminat clasa întâi a şcolii generale, în ziua aceea era nelinişte. Mulţi militari şi miliţieni patrulau pe străzi (…). Pe la trei dimineaţa m-a trezit ordinul armatei să ne împachetăm lucrurile. Mai întâi ne-au zis că putem lua geamantane, apoi au aprobat să luăm şi patul, vaca, un cal… Pe la prânz am ajuns la gară, care fremăta de oameni, vite şi căruţe…” (89)

                   Biserca Constantinov: „După mine, începutul a fost cel mai greu. Ne-au bătut pe la orele 2 la uşă şi socrul meu s-a dus să deschidă. Când colo, miliţianul şi un soldat au îndreptat arma spre el, au intrat în cameră şi au început să citească numele în ordine: al socrului, al soacrei, al soţului, al meu şi la urmă al copiilor şi ne-au spus că avem 3 ore la dispoziţie să ne facem bagajele, pentru că ne strămută. Eram într-atâta de speriată, că nu mai ştiam ce să luăm! Când s-a luminat de ziuă, au venit camioanele şi au început să ne facă bagajele. Am mai dat din lucruri şi mobilă la vecini. Vecinii ne-au tăiat un porc şi ne-au prăjit carnea. Noi am avut un miliţian şi un soldat bun şi ei ne-au spus să ne luăm toate din casă şi să lăsăm casa goală, dar nu am putut să luăm totul.” (90)

Vrani

                   Aurel Munteanu: „În anul 1951, era zi de Rusalii, adică duminică. Şi era la noi pregătit să facă o petrecere tineretu, la Casa naţională, aşa i-a zis atunci, acum l-or numit Căminul cultural şi… noi eram tânări atunci pe vremea aia, ne-am dus seara în sat şi odată ne-a anunţat… primar, Jandarmerie, Miliţie ce-o fi fost atunci: «Toată lumea acas’, nu se mai face serbarea asta!» Noi n-am simţit aşa de mare nevoie; am venit acas’, ne-am culcat, ca-n mijlocu nopţii să ne trezim că bat la poartă, la geamuri. Şi când am ieşit, a fost un militar, un jandarm sau miliţian, cum l-o fi chemat, şi a intrat înăuntru în cameră, şi ne-a adunat pe toţi din familie într-un colţ al casei… într-un colţ al camerei, şi ne-a cetit ordinul de deportare. Şi-a spus: «Din momentul de faţă veţi fi deportaţi din comună în altă localitate. Vă pregătiţi în câteva ore de plecare.» Asta a fost tot ce ştiu. N-am ştiut cine merge, unde merge (…). Şi aveam voie să luăm cu noi o vacă, un cal, ceva păsări.” (91)

                   Gina Sterian: „…Odată am auzit bătăi mari în poartă şi în geam (…). Şi-am ieşit la geam. Şi am văzut doi militari, şi zic: «Deschide!» Şi eu zic: «Nu deschid până mâine!» Tot am luat-o sub formă de glumă. Au insistat, au bătut cu armele în poartă. Şi-atuncea au venit înăuntru, cu pistoale automate legate la gât: «În numele legii, vă adunaţi toată familia…» (…) Toată lumea era speriată. Fiecare dintre noi – după aceea, când ne-am întâlnit pe parcurs -, fiecare a crezut că el este izolat, un caz izolat şi probabil din lipsă de spaţiu casele mai mari le evacuează şi probabil că ne ducem în altă parte (…). Şi-au zis: «Nu, domnule, plecaţi definitiv din sat!» «Unde?» «Nu vă interesează!»

                   Lumea a trăit cu ideea asta, că ne duce în Siberia. Deci, fiecare a devenit aşa de pasiv, n-a vrut să ia nimeni nimica (…).

                   După două ore am plecat. Când am ieşit din casă, am văzut că era strada plină, de sus până jos, în stradă erau numai căruţe, militari, lume care plângea.” (92)

Zlatiţa

                   Rada Jigum: „Era la miezul nopţii între 17 şi 18 iunie. A venit armata, a înconjurat satul, a înconjurat casa şi mi-a bătut în uşă. Şi au zis: «În două ore să vă pregătiţi, veţi porni!» «Bine, încotro pornim?» «Nu te interesează încotro porniţi, voi trebuie să lăsaţi totul şi să plecaţi.» Ne-a citit un ofiţer legea şi spune: «Aveţi dreptul să luaţi doi cai, capre, o vacă şi un porc.» Apoi zice: «Nu, porcul nu! Numai şase păsări, găini, gâşte sau raţe, dar numai şase, nu mai mult.»

                   Aşa ne-au rămas toate acasă când am pornit şi a rămas totul deschis. Ne-au aşezat în căruţă cu ceea ce am luat. Cu căruţa ne-au dus până la Belobreşca.” (93)

*

                   Dramele acestea cumplite, relatate chiar de cei care le-au trăit, au rămas neşterse în memoria protagoniştilor. Tabloul zugrăvit mai sus a fost aproape identic în toate cele 203 localităţi lovite de cataclism. Miodrag Milin concluziona: „S-a distrus tot ce era civilizaţie de frunte pe o fâşie în adâncime de 25 de km. spre frontiera cu Iugoslavia lui Tito. Lumea înstărită a graniţei bănăţene şi oltene a fost catalogată, fără discernământ, duşmană a sistemului egalitarist al subculturii şi mizeriei umane.” (94)

                   Un Referat asupra activităţii Miliţiei, redactat la 22 iunie 1951 pentru „Comitetul regional de partid Timişoara”, consemna şi numeroase incidente petrecute înainte şi în timpul operaţiunilor de ridicare a cetăţenilor: „La Tomnatic şi Igriş s-au comis greşeli grosolane. La Igriş vineri 15/VI, delegatul Securităţii raionale a chemat chiaburii individual la Miliţie pentru verificare, duminecă 17/VI, elevii de Miliţie beţi au organizat o razie în comună, iar în dupămasa aceleiaşi zile, ei au chemat frizerii satului pentru  a-i bărbiri (sic!), descoperind prin aceasta forţele armatei existente în curtea Miliţiei. Frizerul a lansat o serie de zvonuri în această direcţie. Aceste avertismente date chiaburilor au făcut posibilă dispariţia a 5 chiaburi şi creierea unei panici în această comună. S-a dat ocazie pentru gruparea duşmanului, cu ocazia împachetării celor dislocaţi, când s-a permis a veni rudele, care au început plânsete, ţipete şi văicăreli. – Tot în această comună, neputându-se (face) plata imediată a bunurilor rămase, cei dislocaţi au fost chemaţi în faţa Miliţiei pentru a li se face plata, în jurul cărora s-au strâns rudele lor în număr de 80-100 persoane. La intervenţia delegatului P.M.R., a fost împrăştiată această masă de oameni.” (95)

                        Alte incidente, şi mai grave, fuseseră săvârşite de trupele de Miliţie, continua Referatul: „În Birda s-a tăiat un porc pentru Miliţie şi militari – făcând masă comună -, iar la Peciu Nou şi Sânpetru Mare – miliţienii au băut vinul sigilat – mai mult, s-au îmbătat şi au încercat să violeze femeia unui ţăran din Sânpetru Mare, la care au intrat forţat. – Cazuri de abatere de la morala proletară au fost şi la Tomnatic, unde 2 elevi miliţieni în stare de ebrietate s-au legat de o femeie, pe care au încercat să o violeze şi pentru care s-au certat făcând uz de arme, cu care ocazie au împuşcat în picior pe femeie.” (96)

                   Potrivit unei Directive strict secrete, dislocaţii puteau lua cu ei „tot ce le aparţine”, dar cu o condiţie: „fiecări familii (sic!) punându-i-se la dispoziţie cel puţin un vagon.” (97)  Bunurile care rămâneau urmau să fie cumpărate la preţuri derizorii de „colectivele de primire formate din delegaţi ai Sfatului popular şi ai Ministerului agriculturii.” Referatul din 22 iunie constata că: „Organele de Miliţie nu au căutat să evite creierea unei atmosfere nesănătoase, şi astfel la Tomnatic, Bărăteaz etc. Miliţia a ordonat împachetarea dislocaţilor în 2 ore, în care timp nu au putut lua cu ei aproape nimic. După întâlnirea lor cu ceilalţi din alte sate, s-a creat o atmosferă nesănătoasă, (cei dislocaţi) plimbându-se de la gară până acasă după bagaje, lucru dăunător şi nesănătos.” (98)

                        Totuşi, din perspectiva organelor de partid şi de Securitate, „acţiunea pe linie militară a început foarte bine, în cea mai mare ordine, şi peste 2-3 ore de la începerea acţiunii, s-a reuşit ca cei mai mulţi să fie pregătiţi pentru dislocare.” Dar, cum era de aşteptat, ulterior „au intervenit greutăţi din partea comisiilor de cumpărare”, care, de pildă, la Sânnicolau Mare, „au ajuns prea târziu la destinaţie.” (99) În 18 iunie „la ora 10 numai în 3 comune au ajuns (aceste) comisii”, iar în alte localităţi abia „seara la 6-7”, (100) conform Stenogramei şedinţei de analiză a operaţiunii, şedinţă prezidată de primul-secretar al regionalei Timişoara, Isac Martin, la care participa şi Alexandru Drăghici. Din cauza defecţiunilor organizatorice, „mulţi cetăţeni au trebuit să lase bunurile fără plată”. Stenograma mai arăta că în unele localităţi chiar s-au constituit comisii ad-hoc din „cetăţenii cinstiţi şi din funcţionarii Sfatului”. Urmările au fost de-a dreptul tragicomice: „Astfel, în multe părţi, cetăţenii au trebuit să fie aduşi înapoi la vagoane. Toată noaptea s-a continuat inventarierea fără prezenţa cetăţenilor şi noaptea s-au plătit la vagoane bani cetăţenilor. Astfel au fost făcute multe plăţi superficiale, s-au făcut şi afaceri, casierul plătind mai puţin decât (valorau) de fapt bunurile vândute, el însuşindu-şi din bani.”

                   Bineînţeles, aceste comisii au aplicat din plin „intransigenţa revoluţionară”, comiţând crase abuzuri şi interzicând dislocaţilor „să-şi ia alimentele toate, maşinile de cusut, biciclete, radio.” La Lovrin, şefa de comisie l-a ameninţat pe delegatul P.M.R., afirmând că acesta nu „respectă hotărârea guvernului”, permiţând celor dislocaţi „să-şi ia toate alimentele”. Ca urmare, Stenograma arăta că activistul regionalei a ordonat „reţinerea” acestei şefe pentru un interval de timp de un „sfert de oră”. Delegatul P.M.R. din raionul Timişoara relata despre localităţi „care nu intrau sub incidenţa măsurilor de deportare”, şi-n care „autorităţile locale ar fi dorit” să fie luate aceleaşi măsuri împotriva „duşmanilor de clasă”. (101) Astfel, „preşedintele Sfatului de la Şag s-a îmbătat de bucurie, el nu şi-a dat seama că comuna nu intră în zona respectivă şi a băgat în sperieţi populaţia.” Stenograma califica aceste manifestări drept „stângisme” ale unor secretari de partid. (102)

                        Raportorul pentru raionul Sânnicolau Mare relata despre „două cazuri de împotrivire” la deportare, deşi „militarii erau foarte bine pregătiţi” şi „prin severitatea şi comportarea lor civilizată”, rezultatul a fost că „îmbarcarea a mers foarte repede, fără scandal”, iar „coloanele” au plecat „disciplinate la gară”. (103) Împotrivirea de care făcea caz activistul a constat în faptul că doi cetăţeni au refuzat să deschidă uşa când forţele poliţieneşti le-au comunicat, în cursul nopţii, ordinul de deportare. Concluzia era că, totuşi, „opoziţie făţişă nu a fost”, şi că „nu au fost nici plânsete”. (104) „Cauzele” acestei stări de spirit erau explicate în acest fel: dislocaţii „au văzut forţele noastre” şi de aceea „în rândurile celor plecaţi există o psihoză de război şi (ei) sunt bucuroşi că pleacă de aici şi atunci când va fi război, ei vor fi în interiorul ţării.” (105) Din punctul de vedere al raportorului, „întreaga populaţie germană e intimidată şi e convinsă că vor fi luaţi; fiecare german stă împachetat. La populaţia română, mijlocaşii sunt intimidaţi, în rândul săracilor şi al coloniştilor e o atmosferă justă. La Vălcani o femeie săracă cu jumătate lanti (sic!) pământ a spus că e foarte justă măsura «de dislocare» şi acum, după plecarea acestor oameni, poate «răsufla» uşurată.” (106)

                   La rândul său, raportorul pentru raionul Timişoara evidenţia faptul că „în rândul populaţiei germane există teoria categoriilor, că acum   s-a luat o categorie şi mâine vor fi luate alte categorii şi pe urmă întreaga masă a germanilor. La Iecea Mare, unde sunt foarte mulţi nemţi, populaţia germană spune că e «foarte bine» că «guvernul ne-a scăpat de basarabeni». La Jimbolia au fost unele cazuri, când basarabeni au rămas în afara listei”, astfel încât au fost întocmite ulterior „liste suplimentare”. Activistul consemna mai multe cazuri de „chiaburi” obligaţi să plece, care au „denunţat”, în spiritul politicii staliniste care ţinea delaţiunea la mare cinste, pe „alţi chiaburi care nu au fost pe listă. La fel au fost cazuri, când cetăţenii care au rămas au demascat pe unii care nu au fost pe listă.” (107)

                        Printre incidentele petrecute cu ocazia ridicărilor, Stenograma menţionată amintea faptul că la Becicherecu Mic o deputată a Sfatului popular „a fost atacată noaptea de 4 indivizi”. Pe câteva vagoane staţionate în gara din Timişoara au fost depistate chiar „inscripţii” cu lozinca: „Moarte comuniştilor”. (108) Unele probleme erau menţionate şi în Referatul asupra activităţii Miliţiei din 22 iunie 1951: „S-a observat în activitatea Miliţiei lipsa muncii politice de masă, de împletirea sarcinilor administrativo-organizatorice cu munca politică de lămurire şi convingere, (de aceea) miliţianul în multe cazuri nu a fost un îndrumător al populaţiei, care să descopere şi să demaşte uneltirile şi elementele duşmănoase dislocate. În unele cazuri, ca de exemplu la Teremia Mare, (un locotenent) de Miliţie a avut o atitudine împăciuitoristă faţă de aceste elemente – din care cauză a fost schimbat cu o muncă de birou. În perioada acestei acţiuni, organele de Miliţie au avut o serie de lipsuri, confuzii, abateri de la hotărâri, de la morala proletară, şi chiar lipsă de vigilenţă faţă de duşmanul de clasă.” Teremia Mare era un fel de cap de afiş în acest sens: „În comuna Teremia Mare, miliţianul Craioveanu a îndemnat pe Iutchin Dumitru, preşedintele Frontului Plugarilor, să facă o cerere ca să scape pe chiaburul Roşu Petru, cererea a fost iscălită de 104 oameni. Acţiunea a fost demascată de agitatoarea Vesa Ana. În com(una) Nerău, miliţianul Bobu a înştiinţat chiaburul Fleseriu pentru a fugi din comună, fiind naşul copilului său. O acţiune duşmănoasă a fost în gara Teremia Mare, când miliţienii favorizau pe dislocaţi – spunând că de ce (ei) să fie traşi mâine la răspundere. Faţă de acţiunile duşmănoase, organele Miliţiei nu au fost destul de vigilente şi active în aceste cazuri.” (109)

                        Potrivit unui Raport informativ al Securităţii, în perioada 18-22 iunie 1951, regionalele C.F.R. Timişoara şi Craiova au participat la „operaţiunile de dislocare” cu 56 de trenuri, alcătuite din 2.962 de vagoane. (110) Acestea au circulat pe rutele Timişoara-Lugoj-Caransebeş-Orşova şi Arad-Ilia-Simeria. După o statistică din 22 iunie 1951, „au plecat din staţiile de îmbarcare din zona de dislocare un număr total de 181 eşaloane, cu 7.780 vagoane, respectiv 9.733 familii, cu 33.944 persoane.” (111)  Iar dintr-o Notă întocmită de aceleaşi organe se desprindea că la 22 iunie „programul de încărcare pe regionala Timişoara nu s-a realizat conform planului”, deoarece dislocaţii din Biled, Beşenova Nouă şi Becicherecu Mic „n-au încăput în trenurile speciale”, fiind necesară o „repartiţie suplimentară de câte 30 vagoane pentru fiecare staţie.” (112)

                   În total, după datele autorităţilor, au fost deportate 40.320 de persoane, dintre care: chiaburi şi cârciumari 19.034; basarabeni 8.477; macedoneni 3.557; foşti S.S.-işti 2.344; cetăţeni străini 1.330; rudele celor fugiţi peste graniţă 1.218; titoişti 1.054; epuraţi din zonă, fiind consideraţi duşmani 731; contrabandişti 657; epuraţi proveniţi din afară 590; persoane care au sprijinit bandiţii 367; condamnaţi politic şi de drept comun 341; persoane aparţinând conducerii Grupului Etnic German 257; moşieri şi industriaşi 162; foşti comercianţi 21; alte categorii 180. (113)  Miodrag Milin estima cifra totală a sârbilor deportaţi la peste 2.000. (114)

                   O statistică a capilor de familie deportaţi după naţionalităţi pentru cele 18 localităţi de deportare din Bărăgan dădea următoarele cifre: (115)

Localitatea Românibănăţeni Basarabeni şi bucovineni Macedoneni(aromâni) Germani Iugoslavi Alţii
1. Pelican 222 105 26
2. Ezerul 126 163 30 69 26
3. Olaru 272 163 169 74 11
4. Dropia 211 120 76 20
5. Fundata 72 183 49 79 38
6. Viişoara 161 178 20 186 32 16
7. Dâlga 191 149 47 134 45
8. Lăteşti 40 190 120 119 73
9. Movila Gâldăului 70 70 110 101
10. Răchi-toasa 126 142 44 309 48 31
11. ValeaViilor 147 103 148 225 74
12. Salcâmi 290 112 108 57
13. Brateş 172 116 194 119 20
14. Zagna 180 155 58 193 27
15. Măzăreni 288 78 72 69 8
16. Rubla 147 39 11 246 8
17. Bumbă-cari 184 55 27 123 48
18. Schei 170 32 147 57
      Total 3.069 2.153 552 2.405 775 409

 

                        Rezultau următoarele procentaje ale naţionalităţilor capilor de familie deportaţi în aceste localităţi: români bănăţeni 32,77%; basarabeni şi bucovineni 22,99%; macedoneni (aromâni) 5,89%; germani 25,68%; iugoslavi 8,27%; alţii 4,36%.

                   În legătură cu terenurile rămase prin dislocarea acestor oameni, era făcută la 22 iunie 1951 şi o Propunere de felul cum să se muncească terenurile evacuaţilor, de către primul secretar al raionului Sânnicolau Mare, Ioan Lupu, care arăta că „unele culturi” de pe „cca. 12.000 ha de teren rămas” trebuiau urgent recoltate. Din pricina „lipsei acute de braţe de muncă”, activistul propunea iniţierea recoltării „sub formă de muncă voluntară”, pentru că „munca sub formă de plată în bani va fi grea sau chiar imposibil” de realizat. Ca urmare, se solicita recurgerea la muncă forţată! (116)

                        Deportările din vara lui 1951 erau completate cu H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1952, care specifica: „Ministerul afacerilor interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va putea stabili domiciliu obligator în orice localitate.” (117)  În expunerea făcută cu acest prilej de ministrul de interne, Teohari Georgescu, erau enumerate următoarele categorii (stabilite încă prin H.C.M. nr. 1.154/950): „cei care n-au nici o ocupaţie, cei care refuză sistematic plasarea prin Oficiul forţelor de muncă, cei care au suferit condamnări (politice, n.n.), foştii exploatatori etc.” (118) La aceştia erau adăugaţi acum cei „care (prin) manifestările lor faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în R.P.R. (cum ar fi cei care comit acte de sabotaj, [nu se supun] la executarea legilor şi măsurilor organelor de stat, răspândesc [zvonuri şi] ştiri de natură a discredita regimul de democraţie populară şi [comit alte] fapte de asemenea natură).” (119)

                   Calvarul deportării pentru toate aceste categorii de cetăţeni, în cea mai mare parte nevinovaţi, a luat sfârşit abia în 1956, când, după normalizarea relaţiilor cu Iugoslavia lui Tito, au primit permisiunea de a se reîntoarce la căminele lor. De cele mai multe ori, ei şi-au regăsit vechile locuinţe devastate sau ocupate de ştabi, care nu mai catadicseau să le părăsească. Pe parcursul întregii perioade comuniste, nefericiţii foşti deportaţi în Bărăgan au continuat să poarte stigmatul unor vremuri cumplite şi au fost trataţi ca adevăraţi paria ai „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.

 

 

Note:

1 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Drama dislocaţilor, în Magazin istoric, nr. 5/1994, p. 52.

2 Ibidem.

3 Ibidem.

4 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 21.

5 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 52.

6 Ibidem.

7 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 21.

8 Ibidem, p. 22.

9 Ibidem.

10 Mircea Rusnac, O răscoală ţărănească din anul 1949, în Reflex, Reşiţa, an IV, nr. 7-8-9 (34-36), iulie-septembrie 2003, p. 55.

11 William Totok, Aprecieri neretuşate. Eseuri, articole şi interviuri 1987-1994, Iaşi, 1995, p. 78 (capitolul Deportările în Bărăgan).

12 Ibidem.

13 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale, în Analele Banatului. Serie nouă. Arheologie-Istorie, Timişoara, nr. 5, 1997, p. 393; „Scânteia”, nr. 1.806 din 8 august 1950.

14 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 21.

15 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 384.

16 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 22.

17 Ibidem.

18 Ibidem.

19 Ibidem.

20 William Totok, op. cit., p. 79.

21 Ibidem. Din bogata bibliografie a deportării în Bărăgan mai consemnăm următoarele titluri: Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ost-Mitteleuropa, vol. III, Das Schicksal der Deutschen in Rumänien, München, 1984 (ed. I, 1957); Christian Geier, Bărăgan – der rumänische Gulag, în Banatica, Freiburg, nr. 3/1994; Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Timişoara, 1994; Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan, Fotomemoria unei deportări: Bărăgan 1951, Timişoara, 1995; Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Valentin Sămânţă, Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje, Timişoara, 1996; Smaranda Vultur, Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan (1951-1956), Timişoara, 1997; Rafael Mirciov, Pagini din lagărul Bărăganului pentru familiile de bulgari din Banat, Timişoara, 1998; Wilhelm Weber, Und über uns der blaue Himmel. Die Deportation in die Bărăgan-Steppe Rumäniens 1951, München, 1998; Deportiert in den Baragan 1951-1956. Banater Schwaben gedenken der Verschleppung vor fünfzig Jahren, editat de Walther Konschitzky, Peter-Dietmar Leber si Walter Wolf, München, 2001; Dumitru Brusalinschi, Deportaţi în Bărăgan, Călăraşi, 2001; Deportaţii în Bărăgan 1951-1956, Timişoara, 2001 etc.

22 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., în loc. cit., nr. 6/1994, p. 24.

23 Ibidem.

24 Ibidem, p. 25.

25 Ibidem.

26 William Totok, op. cit., p. 80.

27 Ibidem, p. 80-81.

28 Ibidem, p. 81.

29 Ibidem, p. 81-82.

30 Ibidem, p. 82.

31 Ibidem.

32 Ibidem.

33 Ibidem.

34 Ibidem.

35 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., în loc. cit., nr. 5/1994, p. 56.

36 William Totok, op. cit., p. 83.

37 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 57.

38 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 117.

39 Smaranda Vultur, op. cit., p. 273.

40 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 105-106.

41 Smaranda Vultur, op. cit., p. 203-204.

42 Ibidem, p. 214, 215.

43 Ibidem, p. 241-242.

44 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 139.

45 Ibidem, p. 87-88.

46 Ibidem, p. 90.

47 Ibidem, p. 92.

48 Smaranda Vultur, op. cit., p. 227.

49 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 42.

50 Ibidem, p. 61.

51 Smaranda Vultur, op. cit., p. 332.

52 Ibidem, p. 281.

53 Ibidem, p. 45-46.

54 Ibidem, p. 59.

55 Ibidem, p. 63.

56 Ibidem, p. 92-93.

57 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 150-151.

58 Ibidem, p. 40-41.

59 Ibidem, p. 56.

60 Ibidem, p. 68-69.

61 Ibidem, p. 72.

62 Ibidem, p. 133-134.

63 Ibidem, p. 30-31.

64 Ibidem, p. 48-49.

65 Smaranda Vultur, op. cit., p. 146-147.

66 Ibidem, p. 158-159.

67 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 32.

68 Ibidem, p. 132.

69 Smaranda Vultur, op. cit., p. 104-105.

70 Ibidem, p. 127.

71 Ibidem, p. 209.

72 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 57-58.

73 Ibidem, p. 104.

74 Smaranda Vultur, op. cit., p. 135.

75 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 39.

76 Ibidem, p. 63-64.

77 Ibidem, p. 153-154.

78 Ibidem, p. 59.

79 Ibidem, p. 85.

80 Ibidem, p. 130.

81 Ibidem, p. 111-112.

82 Ibidem.

83 Ibidem, p. 140.

84 Ibidem, p. 108.

85 Smaranda Vultur, op. cit., p. 257-259.

86 Ibidem, p. 266.

87 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 53.

88 Ibidem, p. 93-94.

89 Ibidem, p. 95-96.

90 Ibidem, p. 98.

91 Smaranda Vultur, op. cit., p. 83.

92 Ibidem, p. 192.

93 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 135.

94 Ibidem, p. 226.

95 William Totok, op. cit., p. 84-85.

96 Ibidem, p. 85.

97 Ibidem.

98 Ibidem.

99 Ibidem.

100 Ibidem.

101 Ibidem, p. 86.

102 Ibidem.

103 Ibidem.

104 Ibidem, p. 87.

105 Ibidem.

106 Ibidem.

107 Ibidem.

108 Ibidem, p. 88.

109 Ibidem, p. 88-89.

110 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., în loc. cit., nr. 6/1994, p. 25.

111 Ibidem.

112 Ibidem.

113 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 186.

114 Ibidem, p. 28.

115 Apud Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 28-30.

116 William Totok, op. cit., p. 91-92.

117 Ibidem, p. 93.

118 Ibidem.

119 Ibidem, p. 94.

Mircea Rusnac – Procesul intentat conducătorilor Bisericii romano-catolice din Banat (1951) şi locul său în campania antireligioasă a regimului comunist

17 iunie 2009

Etapa comunizării forţate, la care au fost supuse statele Europei centrale şi răsăritene ocupate de Armata Roşie la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, între care şi România, a conţinut şi o latură absolut necesară acaparării complete a puterii de către oamenii sprijiniţi de Moscova: un atac frontal îndreptat împotriva Bisericii ca instituţie, dar şi împotriva credinţei religioase a populaţiei, în care vedeau o concurentă serioasă. Încă de la naşterea sa, în secolul al XIX-lea, comunismul declarase război făţiş religiei, pe care o trata ca pe un „opiu” folosit de „clasele exploatatoare” pentru a adormi vigilenţa „maselor asuprite”. Ion Raţiu caracteriza comportamentul comuniştilor faţă de religie în felul următor: „Ţelul pe termen lung al comunismului este completa eradicare a religiei din viaţa socială. Adevăratul comunist tratează religia cu dispreţ şi consideră orice credinţă religioasă drept superstiţie – nefericită moştenire din adolescenţa omului.” (1)

Ca urmare, după ce comuniştii au preluat integral puterea politică în noile ţări de democraţie populară din centrul şi răsăritul Europei, ei au declanşat, în special din 1948-1949, ofensiva împotriva Bisericii. Era vizată în special Biserica catolică, dat fiind că aceasta era net predominantă în unele ţări, precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, iar prin subordonarea sa ierarhică faţă de Vatican excludea din start posibilitatea exercitării oricărui tip de control al statului comunist ateu asupra sa. De aceea, din momentul în care noul stat s-a simţit suficient de puternic, el a început represiunea împotriva conducătorilor bisericilor catolice din Europa centrală. Fenomenul era astfel descris de André Fontaine: „Procesul care va fi intentat cardinalului Mindszenty, principele-primat al Ungariei, va avea un caracter în întregime diferit (…). La 29 decembrie (1948, n.n.), un comunicat va anunţa că urmează să fie urmărit pentru înaltă trădare, complot, spionaj şi trafic cu devize. Atitudinea sa în faţa tribunalului n-a corespuns în niciun fel la ceea ce se putea aştepta din partea unei personalităţi atât de combative şi sigure de dreptatea sa. De la un cap la altul al procesului, aparent «zdrobit», el nu va înceta să exprime regrete şi remuşcări. Va fi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Eliberarea sa, în 1956, de către insurgenţii din Budapesta, nu va duce la clarificarea adevăratelor motive ale atitudinii sale.

În 1951, succesorul cardinalului, monseniorul Groesz, avea să compară la rândul său în faţa justiţiei. În cursul procesului, el va mărturisi tot ceea ce s-a dorit de la el. Arhiepiscopul de Praga, primat al Cehoslovaciei, monseniorul Beran, fusese arestat în anul precedent, dar nu va fi niciodată judecat.” (2) Totodată, guvernele aservite Kremlinului încurajau tendinţele menite să-i rupă pe catolici de dependenţa faţă de Roma, prin apariţia unor schisme naţionale şi mişcări aşa-zis „progresiste”, precum Acţiunea catolică a preotului Plohjar, devenit membru al guvernului cehoslovac, sau grupul polonez Dzis i Jutro. (3)

În România, Biserica catolică, deşi minoritară faţă de cea ortodoxă, cuprindea în acea perioadă aproape trei milioane de credincioşi. Aceştia însă erau organizaţi în două ramuri separate. Cea mai numeroasă (de 1,5 milioane de credinicioşi) era, din punct de vedere etnic, în întregime românească. De rit bizantin (greco-catolic), ea a fost unită cu Roma din 1700. Cea de-a doua, mai puţin numeroasă (având circa 1,2 milioane de credincioşi) era de rit latin (romano-catolic). Ea cuprindea credincioşi germani şi maghiari din Banat şi Transilvania, precum şi români din Moldova şi Bucureşti. (4)

Regimul rezervat Bisericii romano-catolice, la care ne vom ocupa în continuare, a fost, de asemenea, deosebit de dur. În anul 1948, noul patriarh, numit de comunişti în fruntea Bisericii ortodoxe române, Justinian (după ce vechiul patriarh, Nicodim, fusese otrăvit la 18 februarie), declara: „Interesele politice urmărite de Vatican sunt împotriva a însuşi spiritului credinţei noastre creştine.” (5) Ofensiva a debutat la 17 iulie 1948, când regimul comunist, prin decretul-lege nr. 151, a denunţat unilateral concordatul încheiat în 1927 cu Vaticanul. La 4 august 1948 a fost publicat în Monitorul oficial decretul-lege nr. 177 privind Regimul general al cultelor religioase. Acesta lovea puternic în libertatea religioasă în general şi în structura Bisericii catolice în special. Articolul 22 al decretului-lege, care reglementa crearea şi funcţionarea diecezelor (episcopiilor), reducea numărul acestora de la zece la cinci; articolele 40 şi 41 atentau la universalismul Bisericii catolice şi la dependenţa ei faţă de Papă; articolele 44 şi 45, privitoare la cler, introduceau un control sever al statului. (6)

De altfel, deja Constituţia Republicii Populare Române, adoptată la 13 aprilie 1948, sancţiona suprimarea totală a şcolilor confesionale, prin articolul 27, care avea următorul conţinut: „Nici o confesiune, congregaţiune sau comunitate religioasă nu poate deschide şi întreţine institute de educaţie generală, ci numai şcoli speciale destinate pregătirii personalului cultului şi sub controlul statului.” (7)

Prin decretul-lege nr. 176 din 3 august 1948, toate bunurile mobile şi imobile care au aparţinut Bisericii catolice, congregaţiilor, asociaţiilor particulare cu sau fără scop lucrativ şi care au servit funcţionării unităţilor de învăţământ trecute la stat conform articolului 35 din legea învăţământului public, au fost declarate proprietate a statului. În acelaşi timp, presa catolică a fost integral suprimată, iar la 3 noiembrie 1948 erau naţionalizate şi institutele de sănătate.

În septembrie 1948, trei dintre cele cinci episcopii romano-catolice au fost desfiinţate arbitrar şi episcopii respectivi depuşi. Guvernul a încercat să dea naştere unei mişcări schismatice, preocupându-se să impună un statut al cultului catolic care, în fapt, să accepte toate legile antiecleziastice şi amestecul făţiş al guvernului în problemele Bisericii. Un grup de preoţi comunişti, excomunicaţi, a întemeiat Comitetul catolic de acţiune, cu intenţia de a conduce Biserica catolică în spiritul independenţei faţă de Sfântul scaun, intenţie care a şi fost exprimată în rezoluţia pe care amintitul comitet o adoptase la întrunirea sa ţinută la Cluj, în data de 15 martie 1951.

La 1 august 1949, Consiliul de miniştri a abolit oficial toate ordinele şi congregaţiile catolice şi a cerut călugărilor să se înregistreze ca şomeri la Ministerul muncii.

După ce ultimul nunţiu apostolic, Andrea Cassulo, a fost rechemat de Sfântul scaun ca persona non grata noului regim de la Bucureşti, locul său a fost luat de monseniorul Gerald Patrick O’Hara, în calitate de regent al nunţiaturii apostolice din capitala României. La 4 iulie 1950, ministrul de externe al României, celebra Ana Pauker, a comunicat regentului O’Hara că trebuie să părăsească ţara în termen de trei zile, împreună cu toţi colaboratorii săi. (8) Iar la 7 iulie 1950, guvernul comunist rupea în mod oficial relaţiile diplomatice cu Vaticanul. (9)

Regimul comunist ateu şi-a celebrat victoria deplină încă din iunie 1949, când s-au întâlnit la Bucureşti reprezentanţii a şapte biserici şi a două culte, care şi-au exprimat „completa satisfacţie cu condiţiile existente în Republica Populară Română.” (10)

Victoria aceasta consta în faptul că, deja în acel moment, bisericile şi cultele din România erau conduse de elemente docile, favorabile regimului comunist, iar acei lideri care manifestaseră spirit de independenţă faţă de stat erau azvârliţi în puşcării. Numele cele mai răsunătoare de prelaţi romano-catolici urmau să fie ponegrite şi înjosite prin înscenarea de procese publice de tip stalinist. Victor Frunză identificase încă mai demult care fusese cel mai important proces intentat conducătorilor Bisericii catolice din România: „A existat un proces-cap de serie în care a fost implicată nunţiatura papală din România, acuzată de spionaj în favoarea… Vaticanului.” (11) Titulatura oficială a acestui proces stalinist era: „Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian.” El s-a desfăşurat în intervalul 10-17 septembrie 1951 în faţa Tribunalului militar din Bucureşti şi implica judecarea conducerii celei mai puternice episcopii romano-catolice din ţară, cea de Timişoara şi Banat, în frunte cu însuşi episcopul titular, dr. Augustin Pacha. Dar, pe lângă el şi ceilalţi înalţi prelaţi bănăţeni, au mai fost incluşi în lotul acuzaţilor numeroşi alţi cetăţeni, pentru ca acuzatul principal să dispară în anonimat printre colegii săi de suferinţă. Aspectul unui asemenea proces era astfel sesizat de Ion Raţiu: „Acuzatul principal nu numai că este demascat a fi un criminal ordinar, dar întregul său trecut este dezgropat şi caracterul său este pătat cu noroi. El este descris ca un om de o ambiţie personală nelimitată şi fără scrupule, care nu se dă înapoi să conspire cu agenţi secreţi militari sau diplomatici americani, de care este întotdeauna plătit. Tribunalul apare ca iertător şi cel mai adesea acuzatul principal este condamnat la închisoare pe viaţă sau pe termen lung. Cei mai mulţi dintre acuzaţi fac uz de dreptul la recurs.” (12)

Procesul la care ne vom referi în continuare, cel ai cărui principali învinuiţi erau conducătorii episcopiei timişorene, a fost instrumentat de cunoscutul torţionar Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), conform mărturiei fostului şef-adjunct al serviciilor secrete române, Ion Mihai Pacepa. (13) Completul de judecată era prezidat de cel mai cunoscut inchizitor stalinist al acelei epoci, criminalul de război general-maior magistrat Alexandru Petrescu. Alături de el mai împărţeau „dreptatea” locotenent-colonelul magistrat Aurel Casandra, colonelul Ion Petreanu, colonelul Nicolae Grigore şi colonelul Lascăr Petrovici. Acuzarea a fost susţinută de procurorul militar special, colonel Aurel Ardeleanu, şi de căpitanul magistrat Ovidiu Teodorescu. Apărarea era susţinută de avocaţii Ladislau Savin, Manole Roman, C. Dumitrescu, N. Hogaş, B. Solomon, Vasile Gheciu, Eugen Ionescu, Victor Lăzărescu, C. Constantinescu şi Mihail Mayo. (14) Între cei trimişi în judecată se numărau: Augustin Pacha, episcopul romano-catolic de Timişoara şi Banat; Adalbert Boroş, rector al Seminarului catolic din Timişoara şi episcop romano-catolic clandestin; Iosif Waltner, prelat papal, director al eparhiei romano-catolice din Timişoara; Ioan Heber, preot romano-catolic, secretar al eparhiei romano-catolice din Timişoara. Ceilalţi şase acuzaţi erau: Clement Gatti, preot paroh al Bisericii italiene din Bucureşti; Eraldo Pintori, funcţionar al legaţiei Italiei din Bucureşti; Iosif Schubert, paroh canonic al Catedralei catolice din Bucureşti şi episcop romano-catolic clandestin; Lazăr Ştefănescu, inspector general şcolar; Gheorghe Săndulescu, inspector general şcolar şi Petre Topa, medic din Bucureşti. (15)

Actul de acuzare (referatul introductiv) a fost întocmit de maiorul de justiţie Adrian Frăţilă, procuror şef al Parchetului Tribunalului militar Bucureşti. După formulele introductive privind „activitatea criminală” a Vaticanului, dusă prin nunţiatura papală din Bucureşti „în folosul imperialismului americano-englez”, referatul îşi începea acuzele constatând că la începutul lui februarie 1934, episcopul Augustin Pacha se prezentase într-o audienţă solemnă la Adolf Hitler, unde, în calitatea sa de episcop de Timişoara şi de reprezentant al vârfurilor germane catolice din Europa de sud-est, „a făcut urări fierbinţi pentru izbânda acţiunilor tâlhăreşti pornite de Hitler.” (16) Tot atunci, Pacha a luat contact şi cu nunţiul papal din Berlin, Cesare Orsenigo, „care îl autoriză în numele Vaticanului să trateze colaborarea cu Hitler.” Reîntors la Timişoara, Pacha ar fi început acţiunile „pentru crearea coloanei a V-a în ţara noastră.” (17) El ar fi cerut preoţilor catolici să acţioneze în aşa fel încât toţi germanii romano-catolici să devină hitlerişti. În 1936, într-o şedinţă ţinută în biroul episcopului, s-ar fi discutat şi hotărât „programul asociaţiunilor de tineret romano-catolice germane din Banat”, care prevedea într-un punct special: „Aprobăm ce se întâmplă în al III-lea Reich, suntem plini de admiraţie pentru ceea ce se face de către Hitler, aprobăm ideea rasismului şi toate celelalte puncte din programul Partidului Naţional Socialist German.” (18) Acest program, se susţinea, ar fi fost citit la manifestarea tineretului german care a avut loc la Teremia Mare în cursul lunii august 1936, şi la care au participat episcopul Pacha şi preotul Heber. În acelaşi timp, actul de acuzare îi declara în mod automat pe preoţii romano-catolici drept spioni ai Vaticanului. La cercetări, episcopul Pacha fusese forţat, de altfel, să semneze o declaraţie în care se afirma faptul că „episcopii catolici din întreaga lume au dus şi duc asemenea activitate informativă în folosul Vaticanului.” (19)

În noiembrie 1944, nunţiul Andrea Cassulo l-ar fi convocat telefonic la Bucureşti pe prelatul Waltner, dându-i dispoziţiuni ca „agentura de spionaj din Timişoara să continue culegerea şi transmiterea informaţiunilor ca şi mai înainte, specificând ca informaţiile să fie mai ample şi mai numeroase, măsurile de precauţie mai mari şi să se urmărească cu deosebită atenţie activitatea Partidului Comunist Român şi a activiştilor lui, ca şi a aparatului de stat.” (20) Se pretindea că în anii 1944, 1945 şi 1946, „agentura din Timişoara” ar fi transmis „centrului de spionaj al Vaticanului din Bucureşti”, condus de Andrea Cassulo, informaţii privind: trupele sovietice aflate în trecere prin Banat, unităţile armatei române, personalităţile politice şi conducătorii administrativi din regiune, transporturile, aprovizionarea fabricilor cu materii prime sau activitatea P.C.R. În 1946, nunţiul papal Cassulo a fost înlocuit în post de episcopul american de Savannah, O’Hara. Prin această măsură, se pretindea în actul de acuzare, „serviciul de spionaj american a luat direct conducerea centrului de spionaj de la nunţiatura apostolică din Bucureşti.” (21) În martie 1947, O’Hara i-ar fi cerut lui Waltner să intensifice acţiunea de spionaj şi i-ar fi dat noi instrucţiuni pentru „agentura din Timişoara.” Ca urmare, între martie 1947 şi iulie 1950, când nunţiatura a fost desfiinţată, acuzaţii Pacha, Waltner şi Heber ar fi trimis informaţii cu privire la: aprovizionarea fabricilor şi uzinelor cu materie primă, naţionalizarea industriei din Banat, numărul, salarizarea şi aprovizionarea muncitorilor, stabilizarea monetară, organizarea, conducerea şi activitatea Partidului Muncitoresc Român din regiune, organizarea gospodăriilor agricole colective, trupele aflate în regiune şi mişcarea lor, precum şi multe alte informaţii militare, economice şi politice. La rândul lor, Pacha, Waltner şi Heber ar fi folosit şi informatori anume recrutaţi şi instruiţi în diferitele sectoare de activitate locală. Aceste informaţii erau predate la Bucureşti fie nunţiului O’Hara, fie secretarului Guido Del Mestri. În acest scop se deplasau periodic la Bucureşti acuzaţii Pacha, Waltner şi Heber sau, în cazuri de extremă urgenţă, dr. Franz Kräuter şi călugăriţa Elisabeta Wulff (sora Hildegardis).

După ce, în 1949, mulţi dintre preoţii catolici bănăţeni au fost arestaţi, O’Hara ar fi trecut la organizarea unei acţiuni informative „şi mai conspirative”, denumită „Jakab”. Francesco Strazzari considera că, prin utilizarea de către acuzatori a acestui onomastic maghiar pentru a desemna o „acţiune de spionaj”, se conta pe efectul naţionalist „antimaghiar” al acţiunii. (22) Agenturile nou înfiinţate prin acest plan ar fi fost conduse de preoţi catolici care erau consacraţi ca episcopi clandestini. Consacrarea lor se făcea „în cel mai strict secret şi sub legătura celor mai straşnice jurăminte de păstrare a conspirativităţii.” (23) Pentru Timişoara, conducerea „dublurii agenturii de spionaj” a fost încredinţată acuzatului Adalbert Boroş, care fusese consacrat ca episcop în clandestinitate la 12 decembrie 1948. Legătura cu nunţiatura era asigurată prin sora Hildegard Reissner. În vara anului 1950, nunţiatura papală a fost desfiinţată, iar locul în conducerea „centrului de spionaj al Vaticanului la Bucureşti” era preluat de acuzatul Iosif Schubert, vicarul arhiepiscopiei catolice din Bucureşti şi preotul canonic al Catedralei Sfântul Iosif, consacrat la rândul său ca episcop clandestin la 30 iunie 1950. Colectarea informaţiilor, pe lângă Hildegard Reissner, se mai făcea şi de către Maria Judith Fenyvesi, Cristina Dewald şi Ioana Niculiţa. Aceştia ar fi avut legături acum şi cu legaţia Italiei. Pe această filieră, agentura acuzatului Waltner ar fi trimis Vaticanului informaţii între noiembrie 1950 şi februarie 1951 privind: producţia şi personalul fabricilor şi uzinelor, gospodăriile agricole colective etc. (24) S-ar fi recurs astfel şi la serviciile ambasadei Austriei din Bucureşti. Se făceau apoi referiri la organizarea unor grupuri de rezistenţă armată intitulate „Partidul Socialist Creştin” (!) şi la faptul că Vaticanul ar fi plătit cu dolari americani activităţile de spionaj. Apoi se afirma: „Cu câteva zile numai înainte de plecarea sa din ţară, O’Hara a dat dispoziţiuni exprese ca acuzatul Pacha să citească din amvon, în catedrala din Timişoara, o pastorală, care cuprindea atacuri calomnioase împotriva Republicii Populare Române şi îndemnuri la nesupunere faţă de legi. Pastorala adusă de la Bucureşti de Hildegard Reissner şi transmisă prin Elisabeta Wulff acuzatului Pacha a şi fost difuzată de către acesta – potrivit ordinului primit – prin citirea ei în catedrală.” (25)

Ca în toate celelalte procese inentate unor capi ai Bisericii catolice din Europa răsăriteană, şi acuzatul Heber a semnat o declaraţie prin care mărturisea că în 1949, la rugămintea lui Pacha, făcuse trafic de valută. Tot Heber ar mai fi făcut şi trafic cu aur, ascunzând, cu ajutorul protopopului Mihai Willjung, un kilogram de aur în interiorul bisericii din Becicherecu Mic. (26) Se mai preciza, totodată, că în Banat activau, ca agenţi ai centrului de spionaj italian, şi inginerul Vignati (la Timişoara), şi inginerul Rossi (la Arad).

În încheierea consemnării de către Scânteia a actului de acuzare, se specifica: „Interpretul de limbă maghiară a dat citire, în limba maghiară, pentru acuzaţii Pacha Augustin şi Boroş Adalbert, faptelor acuzatoare, aşa cum sunt prevăzute în referatul introductiv, şi textelor de legi pentru care acuzaţii au fost trimişi în judecată.” (27)

În continuare, tot prin interpret, a fost luat interogatoriul acuzatului Augustin Pacha. El a recunoscut că în 1934 a efectuat, împreună cu ruda sa apropiată Franz Kräuter, o călătorie de cinci zile în Germania. Acolo l-a abordat pe nunţiul papal Orsenigo, care a aprobat audienţa sa la Hitler, făcută în scopul de a tempera propaganda anticatolică pe care o practica şi acesta. Kräuter l-a însoţit şi la audienţa de la Hitler, la care a mai participat şi locţiitorul acestuia, Rudolf Hess. Pacha a declarat la proces: „Pe Hitler l-a interesat situaţia materială a germanilor din România şi mi-a promis că va interzice propagandiştilor săi să facă propagandă împotriva Bisericii catolice.” (28) Apoi, el a luat parte la o manifestaţie desfăşurată la Timişoara, organizată de Andreas Schmidt, locţiitorul şi reprezentantul lui Hitler în România, şi la o altă manifestaţie, la Aradu Nou. În 1941, cu aprobarea Vaticanului, episcopul Pacha a acceptat ca toate şcolile catolice de limbă germană să fie predate Grupului Etnic German, împreună cu toată averea şi bunurile pe care le posedau. Urma apoi o întrebare promptă din partea Tribunalului:

„PREŞEDINTELE: Ce părere ai despre acţiunile d-tale contra legilor ţării noastre? Recunoşti că ai dus o activitate de spionaj?

ACUZATUL (Pacha, n.n.): Recunosc, aşa după cum am făcut şi în declaraţia mea, această activitate de spionaj în dauna statului român şi în folosul Vaticanului.” (29)

El mai recunoştea că îşi începuse activitatea de spionaj tocmai din 1923, când Vaticanul îl numise episcop romano-catolic de Timişoara şi Banat. Rapoartele, pe care le ducea personal din cinci în cinci ani la Vatican, se refereau la chestiuni atât bisericeşti, cât şi militare, politice, economice şi sociale. În perioada 1941-1944, rapoartele conţineau informaţii cu caracter militar: câţi oameni au fost încorporaţi, câţi tineri germani au fost înrolaţi în S.S., care era moralul armatei şi cum privea aceasta războiul hitlerist. Alte rapoarte se refereau la problemele de trai, la problemele privind felul în care populaţia înţelegea desfăşurarea luptelor de pe front. La 15 august 1945, Pacha ar fi mers personal la Bucureşti pentru a face un referat verbal nunţiului Cassulo. În 1948, „când regimul actual s-a bucurat de succese mai mari, această activitate de spionaj a primit baze mai largi şi un aspect mai conspirativ.” (30) El mai recunoştea că în 1950 distrusese anumite dosare cu documente păstrate în arhivă, că a deţinut metale preţioase şi valută străină. La întrebarea specială a  procurorului, colonelului Aurel Ardeleanu, acuzatul Pacha a răspuns că într-un raport al său din 1938 era vorba şi despre activitatea P.C.R.

Cel de-al doilea acuzat interogat, Iosif Waltner, a dezvăluit faptul că Pacha se întâlnise la Berlin nu numai cu Hitler, ci şi cu ministrul german de externe, Neurath: „Mi-a spus de asemenea că în audienţa de la Hitler a vorbit despre activitatea desfăşurată de el în rândurile populaţiei germane din Banat şi l-a rugat pe Hitler să-l ajute în această activitate. Hitler l-a felicitat pe episcopul Augustin Pacha şi l-a rugat să continue activitatea lui în folosul naţional-socialiştilor din Banat.” (31) El a recunoscut apoi că nunţiul Cassulo i-a cerut să culeagă informaţii din domeniul economic, cultural, militar şi social. Astfel şi-a început, încă din 1934, activitatea de spionaj. Între ajutoarele sale, pe lângă Elisabeta Wulff şi Heber, îi mai menţiona şi pe sora Patricia Zimmermann şi pe Eugen Csendes. Pacha i-a cerut să culeagă informaţii după 1944 despre activitatea partidelor politice, despre manifestări culturale, despre unităţi militare, despre producţia din fabrici, despre recoltă şi însămânţări etc. Waltner a recunoscut că transmisese informaţii nunţiaturii până în iunie 1950, când Del Mestri i-a predat pastorala care trebuia să fie citită de episcop în catedrala din Timişoara (deşi actul de acuzare nu pomenise nimic despre rolul pe care l-ar fi jucat Waltner în această acţiune!). El mai recunoştea (altă noutate) că arsese dosarul care conţinea socotelile banilor primiţi de la nunţiatură; dosarul care conţinea documente, acte şi notiţe scrise, care oglindeau activitatea preoţilor şi a eparhiei contra P.C.R. şi a Uniunii Sovietice, în special propaganda oficială, misiuni speciale; dosarul conţinând date asupra unităţilor sovietice care au trecut prin ţară spre Frontul de vest. (32)

Acuzatul Iosif Schubert a recunoscut că din vara anului 1950 primea informaţii de la Timişoara din partea monseniorului Boroş şi a monseniorului Waltner, prin călugăriţa Gerta Kernweiss. Aceste informaţii se refereau la organizarea gospodăriilor agricole colective, la unele măsuri luate de autorităţi, la situaţia financiară şi economică, la salariile muncitorilor din fabrici şi întreprinderi, la aprovizionarea oraşelor, la chestiuni administrative şi din domeniul organizaţiei bisericeşti, la congresele bisericeşti de la Târgu Mureş şi Gheorgheni-Ciuc, la mişcări de trupe militare. Un pasaj din interogatoriu este sugestiv:

„PREŞEDINTELE: Pentru adunarea informaţiilor ce anume instrucţiuni ai dat lui Waltner, Boroş şi Sándor Imre (episcopul din Alba Iulia, n.n.)?

ACUZATUL (Scubert, n.n.): Instrucţiuni speciale nu i-am dat nici lui Boroş şi nici lui Sándor.

PREŞEDINTELE: Din ce cauză nu le-ai dat instrucţiuni?

ACUZATUL: Pentru că dumnealor erau în curent cu misiunea lor, deoarece au vorbit dinainte de plecarea nunţiului cu monseniorul Del Mestri sau chiar cu nunţiul.” (33)

El a mai arătat că i-a cerut lui Waltner şi informaţii de la Oradea şi Satu Mare. Şi pentru că Schubert nu a declarat tot ce se aştepta de la el, a fost confruntat cu Waltner. Acesta a confirmat că îi transmisese lui Schubert informaţii din toate domeniile, inclusiv militar, ceea ce Schubert nu recunoscuse:

„PREŞEDINTELE: Schubert, ce ai de declarat?

ACUZATUL SCHUBERT: Despre aceste conversaţii n-am putut să-mi reamintesc.

PREŞEDINTELE: Acum îţi aminteşti?

ACUZATUL SCHUBERT: Nu pot totuşi să spun că în conştiinţa mea îmi aduc aminte şi ştiu. Dar eu nu pot să refuz o afirmaţie care vine din partea unui om venerabil.

PREŞEDINTELE: Declaraţiile din primele cercetări le recunoşti în total?

ACUZATUL SCHUBERT: Eu susţin declaraţiile mele, ce am scris cu mâna mea recunosc în totul.” (34)

În acest mod, problema a fost considerată rezolvată. Dar, din cauza confruntării dintre Waltner şi Schubert, interogatoriul lui Adalbert Boroş a fost amânat pentru a doua zi dimineaţă.

Boroş a relatat cum a fost hirotonisit ca episcop la Bucureşti, la 12 decembrie 1948, în capela nunţiaturii. Slujba a fost oficiată de nunţiul O’Hara şi la ea au mai participat şi cei doi secretari, Del Mestri şi Kirk. De atunci, el transmitea informaţii prin sora Gerta Kernweiss. El a relatat: „Nunţiul mi-a adus la cunoştinţă că pentru eparhia Timişoarei eu sunt însărcinat cu strângerea şi cu transmiterea informaţiilor, pentru toată eparhia.” (35) Şi mai departe: „Am transmis informaţii în primul rând în legătură cu tot ceea ce am văzut şi am aflat eu pe teritoriul Timişoarei. Apoi m-am interesat de la preoţii din eparhie, care au venit la biroul episcopiei, despre întreaga situaţie a parohiilor lor. Apoi, m-am interesat şi la personalul biroului episcopiei. În special, de la secretarul episcopiei, Ioan Heber.” (36) Informaţiile trimise lui Schubert se refereau în general la manifestările politice din unele oraşe ale Ardealului şi la influenţa acestora pe teritoriul eparhiei bănăţene. Din august 1950, Boroş mărturisea că primea indicaţii prin emisiunile postului de radio Vatican! Un extras din finalul interogatoriului:

„PREŞEDINTELE: Mai ai ceva de adăugat pe lângă declaraţiile făcute?

ACUZATUL (Boroş, n.n.): Doresc să menţionez şi vă rog să aveţi în vedere următoarele: întreaga activitate nu am dus-o din proprie iniţiativă, mi s-a cerut şi am fost însărcinat de către nunţiul O’Hara şi de către secretarul Del Mestri. Cu toate că am ştiut că aceasta este un lucru ilegal, totuşi am acceptat.

PROCURORUL CĂPITAN MAGISTRAT OVIDIU TEODORESCU: Să ne spună acuzatul Boroş dacă a colaborat vreodată la anumite publicaţii ale Vaticanului?

ACUZATUL: Da. În anul 1936 sau 1937, nu-mi aduc aminte precis, am primit o însărcinare oficială de la episcopul Augustin Pacha să scriu articole pentru oficiosul Vaticanului, Osservatore Romano. Am primit această însărcinare şi am scris în două ocazii articole pentru acest ziar. Un articol despre locul de pelerinaj de la Maria Radna, al doilea despre jubileul episcopal.” (37)

Iată deci o nouă probă evidentă a activităţii de spionaj!

Ultimul acuzat interogat a fost Ioan Heber. El a arătat că în 1935 Pacha l-a numit secretar al eparhiei romano-catolice din Timişoara: „În această calitate am ajutat pe episcop în conducerea tehnică a asociaţiilor profasciste ale tineretului romano-catolic din Banat. Încă în 1936, episcopul mi-a cerut să-i furnizez informaţii cu caracter de spionaj de pe întreg teritoriul eparhiei din Timişoara. Eu am fost de acord.” (38) În 1938 el a observat că revistele şi ziarele catolice, la ordinele Vaticanului, au declanşat „o campanie furibundă împotriva comunismului.” (39) În perioada 1936-1944 el transmisese informaţii: despre recrutarea tinerilor din Banat; despre activitatea G.E.G.; despre starea de spirit a populaţiei şi a soldaţilor în legătură cu războiul; despre activitatea P.C.R. în ilegalitate etc. După 23 august 1944, acestea se refereau la: spitalele militare din Timişoara; numărul soldaţilor bolnavi; transporturile militare sovietice din anii 1944-1945; activitatea unor fabrici care au produs stofe pentru armată; situaţia populaţiei germane din Banat între 1945-1946; reîntoarcerea primilor prizonieri de pe frontul german; reîntoarcerea trupelor de pe frontul german; organizarea armatei române; diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”; livrările în contul armistiţiului şi al Tratatului de pace; aprovizionarea armatei; construcţia unor cazărmi; introducerea normelor în fabrici şi atitudinea muncitorilor faţă de aceste norme; salarizarea lor; numărul muncitorilor şi angajaţilor din fabrici; producţia unor fabrici din regiune; aprovizionarea cu materii prime; calitatea produselor;  neajunsurile existente în fabrici; înfiinţarea de gospodării agricole colective, gospodării de stat şi staţiuni de maşini; relaţiile dintre naţionalităţile conlocuitoare etc. Mai târziu, Del Mestri îi ceruse şi informaţii privind situaţia industriei grele, adică de la societăţile „Reşiţa”, „Oţelu Roşu”, „Nădrag”. Heber menţiona că între Pacha şi Auschnitt existau legături speciale, primind de la acesta bani prin curier sau prin Direcţia U.D.R. de la Timişoara. În încheiere, el afirma că avusese legături chiar şi cu legaţia Suediei! (40)

Primul martor audiat la proces a fost Franz Kräuter, care a recunoscut că împreună cu episcopul Pacha a făcut o vizită la Hitler. El a spus: „De Hitler am fost primiţi politicos. El ne-a oferit locuri după ce am intrat, pe o garnitură de club. Alături de el a luat loc Rudolf Hess, apoi discuţia a început. Primul a luat cuvântul episcopul Pacha, care s-a prezentat ca episcop catolic din Banat, arătându-i că majoritatea credincioşilor săi sunt germani şi l-a salutat în numele acestora.” (41) Martora Frederica Hildegard Reissner a confirmat fapte deja cunoscute (corespondenţa secretă a nunţiaturii cu Pacha, Boroş, Waltner şi preoţii din Alba Iulia, Oradea şi Satu Mare, citirea pastoralei din iunie 1950, rolul jucat ulterior de Schubert etc.). Martora Ecaterina (Gerta) Kernweiss i-a recunoscut pe acuzaţii Pacha, Schubert, Waltner, Boroş şi Heber. Ea a recunoscut că transmitea informaţii secrete între aceştia şi nunţiatură. Martora Cristina Dewald a recunoscut că asigura legătura dintre Schubert şi episcopul din Alba Iulia, Sándor Imre. Mai puţin importante au fost depoziţiile martorelor Maria Judith Fenyvesi, Eva Elisabeta Schritt şi Ioana Niculiţa, care au recunoscut, la rândul lor, tot ceea ce s-a cerut de la ele. Alţi martori au mai fost audiaţi în legătură cu ceilalţi acuzaţi (aparţinând, chipurile, de „centrul de spionaj italian”). În sfârşit, martora Elisabeta Wulff, fostă călugăriţă benedictină, a declarat: „Din anul 1929 până în 1940-41, cu ştirea şi cu voinţa Prea Sfinţitului Pacha, am întemeiat şi am condus Uniunea femeilor şi fetelor germane romano-catolice din dieceza noastră. Am avut în Banat aproximativ 40 de filiale. Materialul nostru şi fondurile pe care le-am întrebuinţat, materiale care au constat din broşuri, reviste, tablouri, programe de manifestaţii, cărţi, le-am primit din Reich. La baza activităţii noastre a stat rasismul.” (42) Ea a mai spus că între 1933-1938 a efectuat călătorii în Germania. De asemenea, a mărturisit că atât ea, cât şi episcopul Pacha, erau „distruşi” în momentul înfrângerii Germaniei naziste şi plini de „ură faţă de armata sovietică.” (43)

Trebuie precizat faptul că acest gen de „mărturisiri” publice, practicate şi în vremea Inchiziţiei, era specific tuturor proceselor staliniste. Preluând metodele perfecţionate de M.G.B.-ul lui Stalin (fostul N.K.V.D. din anii ’30), Securitatea română reuşea să obţină de la personalităţile arestate şi supuse anchetării tot ceea ce dorea. Metodele utilizate împotriva lor variau de la torturi fizice la presiuni psihice şi morale, în vederea slăbirii şi distrugerii capacităţii de rezistenţă a celor anchetaţi astfel. În cele din urmă, pentru a evita continuarea exercitării asupra lor a acestui „tratament”, arestaţii (atât acuzaţii, cât şi martorii) sfârşeau prin a recunoaşte toate „crimele” care le erau imputate şi chiar inventau altele noi. Dacă unii încercau să reziste până la capăt, în ciuda tuturor presiunilor (cum a fost cazul episcopului Schubert în acest proces), sentinţa pronunţată împotriva lor era mai necruţătoare.

Rechizitoriul procurorului militar special, colonelul Aurel Ardeleanu, a fost citit în 14 septembrie 1951. El afirma de la început că „unul din duşmanii cei mai înverşunaţi ai poporului nostru este concernul internaţional, Vaticanul”, această „caracatiţă capitalistă, care şi-a întins tentaculele sale peste o mare parte a globului pământesc”, care „este în slujba politicii magnaţilor din Wall-Street.” (44) Se pretindea apoi că „dezbaterile acestui proces au dovedit strânsa legătură dintre Vatican şi Hitler.” (45) Era citat apoi comunicatul oficial al Berlinului, emis după audienţa episcopului Pacha la Hitler: „Cancelarul Reich-ului, Hitler, a primit joi la prânz, în prezenţa locţiitorului său, ministrul Reich-ului, Hess, pe episcopul timişorean dr. Augustin Pacha, care a apărut însoţit fiind de vicepreşedintele fracţiunii germane din România, dr. Franz Kräuter, şi de conducătorul Uniunii germanilor catolici din străinătate, Scherer. Episcopul Pacha, care a fost prezentat ca reprezentant al germanilor din Europa de sud-est, a transmis cancelarului salutul şvabilor din Banat şi a cerut binecuvântarea Domnului asupra marii opere a cancelarului Hitler, pe care acesta a făurit-o în interesul reînnoirii şi redeşteptării germanilor.” (46) Întors în ţară, Pacha „convoacă în palatul său episcopal din Timişoara pe ciracii săi şi le prezintă planul de fascizare a germanilor din Banat”, în special „în vederea fascizării tineretului catolic german.” (47) Se preciza că în serviciul Vaticanului activau Pacha (din 1923), Waltner (din 1934), Heber (din 1936) şi Boroş (din 1948). Tot din 1948, informaţiile sosite de la Timişoara erau centralizate de Schubert, iar ele erau scoase din ţară prin intermediul centrului de spionaj italian. Schubert a fost însărcinat cu această misiune datorită faptului că Vaticanul cunoştea „perfidia şi ura sa de moarte împotriva regimului nostru.” Apoi se afirma: „Nici nu-i de mirare că un exemplar ca acuzatul Schubert poate să tăgăduiască cu neruşinare însăşi evidenţa.” (48) În continuare, se mai arăta în rechizitoriu: „Nunţiatura apostolică din Bucureşti, prin secretarul personal al lui O’Hara, Kirk, a trecut fraudulos în Iugoslavia, cu ajutorul călugăriţei Wulff Elisabeta, pe trădătorul Greceanu, conducătorul agenturii de spionaj denumită «Ajutorul catolic». Prin aceeaşi Elisabeta Wulff, spionul Del Mestri a încercat să treacă peste frontieră pe şoferii nunţiaturii, care, la curent cu activitatea sa de spionaj, fiind pe punctul de a fi arestaţi, puneau în primejdie însăşi existenţa centrului de spionaj al Vaticanului.” (49) Era amintit, desigur, şi faptul că Pacha, prin intermediul lui Heber, a negociat „vinderea de dolari” şi a ascuns un kilogram de aur în biserica din Becicherecu Mic. În concluzie se aprecia: „Spioni, trădători, aţâţători la asasinate şi sabotaj, sprijinitori ai bandelor teroriste, jefuitori, contrabandişti şi speculanţi, iată adevărata faţă a galeriei de netrebnici puşi în slujba celor mai înrăiţi duşmani ai omenirii, imperialiştii americano-englezi.” (50) Duritatea etichetărilor la adresa acuzaţilor era, de altfel, tot mai mare: „spioni în sutană”, „agenţii spionajului americano-englez”, „aceşti trădători ai patriei şi poporului muncitor”, „duşmani înrăiţi ai poporului”, „crescuţi în spiritul făţărniciei, al minciunii şi înşelăciunii, al afacerismului, al ideologiei canibalice fasciste, rasiste”, stăpâniţi de „ura bestială faţă de oameni, faţă de pace”, „hienele acestea furioase” etc. (51) Bazat pe asemenea „justificări”, el cerea în încheiere „pentru toţi acuzaţii pedeapsa cea mai aspră.” (52)

Cel de-al doilea rechizitoriu, al procurorului căpitan magistrat Ovidiu Teodorescu, a învinuit nominal pe fiecare acuzat de o serie de infracţiuni precum: „trădarea de patrie, spionajul, crima de uneltire contra ordinei economice şi sociale instituită în stat, infracţiunea de înlesnire a trecerii frauduloase a frontierei, instigarea, complicitatea, deţinerea de aur, valute efective şi a altor mijloace de plată străine.” Pacha era acuzat de trădare, „deoarece a condus centrul de spionaj din Timişoara”, de instigare la crima de trădare, de deţinere de metale preţioase, de efectuarea de operaţiuni ilicite cu mijloace de plată străine, precizându-se totodată că „acuzatul a recunoscut la cercetări şi în instanţă aceste infracţiuni.” Schubert era şi el acuzat de trădare, deoarece a trimis legaţiei Italiei „date şi informaţiuni secrete privitoare la securitatea statului”; de crima de instigare la trădare, deoarece „cu intenţie a îndemnat cetăţeni români să continue şi să intensifice activitatea de procurare de informaţiuni.” Boroş era acuzat tot de trădare, pentru că „a procurat şi transmis centrului de spionaj de la nunţiatura de la Bucureşti şi acuzatului Schubert Iosif, în cadrul planului conspirativ «Jakab», informaţiuni şi date cu caracter secret.” Waltner era acuzat de trădare şi de instigare la crima de trădare, iar Heber de trădare şi de efectuare de operaţiuni ilicite cu mijloace de plată străine. După ce a adus învinuiri asemănătoare şi celorlalţi acuzaţi, rechizitoriul se încheia astfel: „Vinovăţia acuzaţilor este dovedită. În numele legii, în numele vieţii şi al păcii, îi acuz pentru fapte dintre cele mai odioase. Constituţia Republicii Populare Române declară aceste fapte drept crimele cele mai grave faţă de popor şi impune pedepsirea lor cu toată asprimea legii.

De aceea, cerem pentru acuzaţii Pintori Eraldo, Schubert Iosif, Ştefănescu Lazăr şi Săndulescu Gheorghe pedeapsa cu moartea, iar pentru ceilalţi acuzaţi să li se aplice legea, cu toată severitatea, în cadrul articolului 7 din decretul 199/1950.” (53)

După o pauză de 15 minute, cuvântul a fost dat apărării. Avocatul din oficiu al lui Pacha, Ladislau Savin, a acceptat acuzaţiile la adresa clientului său, care „a înţeles să meargă pe această cale a trădării”, dar aceasta numai din vina Vaticanului, care a exercitat asupra sa „o presiune puternică.” Erau cerute circumstanţe atenuante pentru că din anii 1945-1946 Pacha „şi-a slăbit activitatea de culegere şi transmitere de informaţii secrete” şi pentru că „la un moment dat” locul său a fost luat de Boroş. Avocatul George Dumitrescu, pledând pentru Schubert, a dat vina pe O’Hara. El a spus că Schubert „a înţeles să recunoască faptele ce i s-au imputat” şi că   „şi-a desfăşurat activitatea în interesul Vaticanului numai în perioada iunie 1950 – februarie 1951.” Pentru acuzatul Boroş, avocatul Nicolae Hogaş a dat vina şi el pe O’Hara şi Del Mestri, cerând „să se ţină seama de aceste elemente (!) şi să i se dea lui Adalbert Boroş o pedeapsă echivalentă cu faptele sale.” Avocatul Barbu Solomon, în numele lui Waltner, „a arătat gravitatea faptelor comise de acuzat”! Şi de data aceasta ţapul ispăşitor era Vaticanul, faţă de care acuzaţii nu erau decât „uneltele sale oarbe.” În concluzie, el a cerut pentru clientul său „o pedeapsă justă.” În apărarea lui Heber a vorbit avocatul Vasile Gheciu, care a invocat „atitudinea lui de sinceritate în cursul desfăşurării procesului.” Întreaga sa activitate de spionaj a fost dusă din ordin, el fiind doar un „executant”, o „simplă unealtă.” Toate „pledoariile” celorlalţi avocaţi au avut acelaşi aspect dezagreabil. (54)

A urmat imediat ultimul cuvânt al acuzaţilor. Augustin Pacha a declarat: „Am încredere în înţelepciunea domnilor judecători şi în iubirea lor faţă de dreptate. Vă rog să luaţi în consideraţie vârsta mea înaintată, vă rog de asemeni să luaţi în consideraţie că în anchetă, cât şi aici în instanţă, am recunoscut în mod sincer toate crimele comise de mine.

Rog cu profund respect tribunalul şi pe onoratul domn preşedinte ca să binevoiască să pronunţe pentru mine o sentinţă miloasă.”

Waltner a spus: „Cu cea mai mare încredere în justiţie aştept sentinţa dvs., care nu poate să fie decât justă. Faptele mele criminale le recunosc şi le-am mărturisit sincer, fără camuflare şi fără scuze. Recunosc că am fost împins pe un drum care m-a dus la catastrofă de către reprezentanţii Vaticanului din România şi regret că alături de mine nu se află în boxă acei care sunt adevăraţii vinovaţi, acei care m-au împins la crimele săvârşite de mine. Regret ce am făcut şi vă rog ca la sentinţă să ţineţi seamă de atitudinea mea sinceră pe care am avut-o în cursul cercetărilor şi în faţa instanţei. Aştept cu încredere absolută sentinţa dvs.”

Schubert a fost mai scurt: „Eu nu am nimic nou de adăugat în ceea ce mă priveşte şi aştept şi eu cu toată încrederea justa dvs. sentinţă în cazul meu.”

Boroş a spus: „La ultimul cuvânt aş vrea să menţionez şi vă rog să luaţi în considerare că în cursul cercetărilor şi în instanţă am recunoscut în mod sincer şi deschis tot ce am făcut.

Ceea ce am făcut nu am făcut din propria iniţiativă, ci la cererea şi din ordinul primit de la nunţiatură, adică de la nunţiul O’Hara şi secretarul Del Mestri. Cu toate că am ştiut că este un lucru ilegal, am primit şi am dus la îndeplinire însărcinările.”

Iar Heber a declarat: „Sunt conştient că prin faptele mele criminale am sacrificat situaţia mea, libertatea mea, executând ordinele superiorilor de la episcopie şi nunţiatură, care s-au folosit de disciplina canonică spre a mă împinge la activitatea de spionaj şi activitate subversivă.

Rog onoratul tribunal să-mi aplice pedeapsa pe deplin meritată şi să-mi deschidă şi o cale de reabilitare.” (55)

Sentinţa a fost pronunţată la 17 septembrie 1951, ora 12. Scânteia de a doua zi consemna: „Deliberând în secret, Tribunalul militar Bucureşti a condamnat în unanimitate pe:

Pintori Eraldo, la muncă silnică pe viaţă, degradare civică, 40.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească suma de 14.174.565 lei cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Boroş Adalbert, la muncă silnică pe viaţă şi degradare civică;

Săndulescu Gheorghe, la muncă silnică pe viaţă şi degradare civică;

Ştefănescu Lazăr, la muncă silnică pe viaţă, degradare civică, 30.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească, solidar cu Pintori Eraldo, lei 45.000 cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Schubert Iosif, la temniţă grea pe viaţă şi degradare civică;

Pacha Augustin, 18 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică, 880.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească suma de 306.000 lei cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Gatti Clement, la 15 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică;

Waltner Iosif, la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică;

Heber Ioan, la 12 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, 20.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească, solidar cu Pacha Augustin, lei 306.000 cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Topa Petre, la 10 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică.

Tuturor condamnaţilor le-a fost confiscată averea şi au fost obligaţi să plătească fiecare 50.000 lei cheltuieli de judecată.

Oamenii muncii care au umplut până la refuz sala tribunalului şi-au manifestat satisfacţia pentru sentinţa dreaptă a justiţiei populare.” (56)

Ce vor fi simţit şi gândit acuzaţii la aflarea acestor sentinţe nimicitoare la adresa lor, care practic îi condamnau la o moarte lentă, dar sigură? Poate ar fi fost tentaţi să riposteze în modul în care a făcut-o marele avocat Istrate Micescu în 1948, când a fost condamnat de acelaşi tribunal de lachei, pentru „complot împotriva statului”, la 20 de ani de muncă silnică: „Vă mulţumesc că mi-aţi urat o viaţă atât de lungă. Dar vă pot asigura că eu nu voi face decât doi, trei ani, atât cât va dura republica voastră populară, restul îl veţi face voi!” (57) Peste trei ani, el murea în închisoare la Aiud.

În comentariul său, intitulat Sentinţa în procesul grupului de spioni, trădători şi complotişti în slujba imperialismului americano-englez şi a Vaticanului, ziarul oficial al partidului comunist menţiona: „Justiţia populară, exprimând năzuinţele, interesele şi voinţa poporului muncitor, a pedepsit fără îndurare, aşa cum se cuvine, pe aceste unelte netrebnice ale imperialismului americano-englez, care au furnizat duşmanilor de moarte ai poporului nostru informaţii secrete din toate domeniile vieţii noastre de stat şi au pus la cale crearea unor bande subversive, care, cu ajutorul armamentului primit de la imperialiştii americani, urmăreau să treacă la acte de teroare şi sabotaj. Aceşti bandiţi fără scrupule au comis fapte pe care legile ţării le sancţionează ca pe cele mai mari crime îndreptate împotriva patriei şi a poporului muncitor.” Se mai arăta că „acuzaţii şi-au recunoscut întrutotul faptele lor mârşave.” Ei erau definiţi drept „episcopul hitlerist Pacha şi ceilalţi spioni în sutană de prelaţi catolici” şi, fireşte, „agenţi plătiţi în slujba imperialismului americano-englez.” Un alt pasaj din articol poate fi revelator:

„Regimul nostru de democraţie populară, care acordă tuturor cultelor cea mai deplină libertate, nu poate tolera activitatea criminală a elementelor care, folosind biserica drept paravan, uneltesc împotriva Republicii Populare Române şi se pun în slujba monştrilor omenirii, imperialiştii americani.

Pe bună dreptate, reprezentanţii tuturor cultelor din raionul şi oraşul Stalin au înfierat şi stigmatizat acţiunea de subminare a păcii şi securităţii patriei pe care au desfăşurat-o spionii din slujba imperialismului americano-englez şi ai Vaticanului şi au hotărât să lupte cu puteri sporite, alături de toţi oamenii cinstiţi, pentru victoria forţelor păcii.” În consecinţă, „urletele turbate ale posturilor de radio imperialiste dovedesc că poporul nostru a izbit la ţintă.” (58)

În acest mod se încheia procesul intentat (între alţii) conducătorilor Bisericii romano-catolice bănăţene! Acest proces nu a reprezentat decât o simplă verigă din nesfârşitul lanţ al crimelor şi ororilor epocii staliniste, un mic episod din genocidul organizat împotriva unor întregi popoare. Dar, la fel ca şi celelalte odioase acte comise, şi acest proces s-a transformat într-un veritabil act de acuzare la adresa regimului comunist. De aceea, ni se pare absolut firească concluzia trasă de André Fontaine: „Destalinizarea avea să arate şi faptul că, devenită pentru mulţi unicul refugiu contra unui prezent inacceptabil, credinţa rezistase mai bine, în cele din urmă, persecuţiei din răsărit, decât seducţiilor materialismului celui mai vulgar din apus.” (59)

 

 

Note:

1    Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 116.

2    André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 134-135.

3    Ibidem, p. 136.

4  Ion Raţiu, op. cit., p. 118. Referitor la persecutarea Bisericii greco-catolice din Banat şi la desfiinţarea episcopiei de la Lugoj, a se vedea Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 25-115.

5    Ion Raţiu, op. cit., p. 116.

6    Francesco Strazzari, Cruciada împotriva lui Christos, în Magazin istoric, nr. 11/1992, p. 22.

7    Anton Moisin, Au biruit prin credinţă, în Magazin istoric, nr. 7/1994, p. 48.

8    Francesco Strazzari, op. cit., p. 22-23.

9   Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 259.

10  Ion Raţiu, op. cit., p. 117.

11  Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 392.

12  Ion Raţiu, op. cit., p. 123.

13  Francesco Strazzari, op. cit., p. 23.

14  Scânteia, nr. 2.140 din 11 septembrie 1951.

15  Ibidem.

16  Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 276; de asemenea, broşura specială intitulată Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian, Bucureşti, 1952, passim.

17  Culegere de materiale…, p. 276.

18  Ibidem.

19  Ibidem, p. 277.

20  Ibidem.

21  Ibidem.

22  Francesco Strazzari, op. cit., p. 24.

23  Culegere de materiale…, p. 278.

24  Ibidem, p. 279.

25  Ibidem, p. 282.

26  Ibidem.

27  Scânteia, nr. 2.140 din 11 septembrie 1951.

28  Culegere de materiale…, p. 288.

29  Ibidem, p. 289.

30  Ibidem, p. 290.

31  Ibidem, p. 291.

32  Ibidem, p. 293.

33  Ibidem, p. 294.

34  Ibidem, p. 295-296.

35  Ibidem, p. 296.

36  Ibidem, p. 297.

37  Ibidem.

38  Ibidem, p. 305.

39  Ibidem.

40  Ibidem, p. 306-307.

41  Ibidem, p. 308.

42  Ibidem, p. 316.

43  Ibidem, p. 317.

44  Ibidem, p. 318-319.

45  Ibidem, p. 321.

46  Ibidem, p. 321-322.

47  Ibidem, p. 322.

48  Ibidem, p. 324.

49  Ibidem, p. 326.

50  Ibidem.

51  Ibidem, p. 326-327.

52  Ibidem, p. 327.

53  Ibidem, p. 328-329.

54  Ibidem, p. 329-330.

55  Ibidem, p. 331-332.

56  Scânteia, nr. 2.146 din 18 septembrie 1951.

57 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 251.

58  Scânteia, nr. 2.146 din 18 septembrie 1951.

59  André Fontaine, op. cit., vol. II, p. 136.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mircea Rusnac – Mişcări protestatare ale studenţilor timişoreni înainte de anul 1956

17 iunie 2009

Marea mişcare a studenţilor din Timişoara din lunile octombrie-noiembrie 1956, declanşată în contextul desfăşurării revoluţiei anticomuniste maghiare, a reprezentat cea mai înaltă formă de protest faţă de regimul stalinist şi de ocupaţia militară sovietică din România acelui timp. După cum aprecia unul dintre istoricii acestei manifestări: „Mişcarea studenţească de la Timişoara din octombrie-noiembrie 1956 face parte, cu specificul ei distinct, din această dramatică rezistenţă deschisă, de masă, împotriva unui regim oprimator, total străin de tradiţiile democratice româneşti.” (1) În acelaşi timp, puternica acţiune studenţească din capitala Banatului nu izbucnise pe un teren gol, deoarece această regiune suporta cu mai multă greutate decât alte zone ale României duritatea regimului instaurat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Majoritatea studenţilor de la facultăţile din Timişoara proveneau din satele Banatului, a căror populaţie era profund marcată de sentimentul dreptului de proprietate. De asemenea, aici locuiau mai multe minorităţi, cele mai importante fiind cea germană, cea maghiară şi cea sârbă, care menţineau contactul cu ţările de origine şi conectau regiunea la contextul general al Europei central-răsăritene.

În consecinţă, amploarea măsurilor represive luate de regim a determinat în rândul populaţiei Banatului declanşarea unei puternice mişcări de rezistenţă, care s-a manifestat pe multiple planuri. Cea mai avansată a fost rezistenţa armată de lungă durată din Munţii Banatului, dar au mai existat şi alte forme, între care amintim constituirea de organizaţii secrete anticomuniste, răspândirea de manifeste împotriva regimului sau desfăşurarea unor acţiuni de sabotaj. „Mişcarea studenţească de la Timişoara din toamna anului 1956 a fost consecinţa directă a realităţilor dramatice impuse de regimul comunist în România şi o parte organică a formelor de acţiune deschisă împotriva acestui regim oprimator. Ea se aşează totodată în şirul unor mişcări studenţeşti începute încă din noiembrie 1945, care au definit studenţimea timişoreană ca o forţă social-politică democratică, angajată în combaterea noilor structuri, subordonate în totalitate intereselor sovietice, străine de tradiţia românească.” (2)

În continuare, vom încerca să surprindem momentele esenţiale ale rezistenţei anticomuniste a studenţilor din Timişoara în intervalul 1945-1956. Într-adevăr, imediat după instaurarea de către Uniunea Sovietică, puterea ocupantă în România, a guvernului Petru Groza, viitorii intelectuali ai Banatului au luat o atitudine hotărâtă împotriva noului curs pe care ţara începea să alunece. Astfel, deja la 8 noiembrie 1945, concomitent cu marile demonstraţii promonarhice şi anticomuniste de la Bucureşti şi din alte numeroase oraşe ale ţării, desfăşurate în aceeaşi zi, studenţii de la Politehnica şi Institutul de medicină din Timişoara au participat în număr mare la demonstraţia similară din acest oraş. Cu acea ocazie, a şi avut loc o primă confruntare de stradă între studenţi şi grupurile de şoc comuniste susţinute de soldaţii sovietici. (3)

O altă manifestare deschisă a studenţilor împotriva noului regim a avut loc cu ocazia zilei naţionale a României din 10 mai 1946, când ei au hotărât să organizeze o acţiune în favoarea regelui Mihai, separată de programul oficial. Această manifestaţie a început la amiază în faţa clădirii Operei, de unde studenţii încolonaţi au străbătut bulevardul Mihai Viteazul către Politehnică. Deşi manifestaţia s-a desfăşurat în mod paşnic şi disciplinat, ea a fost atacată în mod brutal de Poliţie cu lovituri de baston şi de pumn, fiind împrăştiată prin aceste mijloace, iar mai mulţi studenţi au fost arestaţi. „În seara zilei de 10 mai 1946, pe străzile din jurul Şcolii politehnice, ciocnirile au continuat până noaptea târziu.” (4)

În iunie 1946, a fost declanşată greva generală a studenţilor din Timişoara, caracterizată astfel de unul dintre principalii ei organizatori: „Greva studenţilor timişoreni din anul 1946 a fost doar o verigă în lanţul de evenimente ce au marcat instaurarea şi consolidarea stăpânirii comuniste în România.” (5) Această grevă s-a încadrat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă pe care opoziţia democratică încerca să o susţină în acea perioadă. (6)

Prima formă a mişcării a avut loc în zilele de 4-6 iunie, când studenţii de la Politehnica şi Institutul de medicină din Timişoara au declanşat greva generală, în semn de solidaritate cu manifestaţia studenţilor români din Cluj şi ca formă de protest împotriva guvernului Petru Groza, dominat de comunişti şi impus de puterea ocupantă. O moţiune adoptată de studenţii de la Politehnică cu această ocazie specifica: „Studenţii adunaţi în şedinţă extraordinară se solidarizează cu studenţimea clujeană, declarând grevă imediat, şi vor menţine greva până la pedepsirea exemplară a vinovaţilor incidentelor de la Cluj.” (7) Această primă manifestare a fost însă repede reprimată, în urma dispoziţiei Ministerului educaţiei naţionale, senatul universitar al Politehnicii exmatriculând un număr de zece studenţi, „care au fost capii greviştilor.” (8)

Potrivit lui Cezar Zugravu, organizatorul citat mai sus, această grevă a durat de la mijlocul lunii iunie până în luna octombrie 1946. (9) Centrul studenţesc din Cluj a solicitat acţiuni de solidarizare ale tuturor studenţilor din ţară cu cei care fuseseră agresaţi şi arestaţi de agenţii guvernului. În timp ce la Iaşi şi la Bucureşti cererea a rămas aproape fără ecou, studenţii din Timişoara au hotărât, în întrunirea din 17 iunie din sala cantinei, să declanşeze greva generală, constând în neparticiparea la cursuri, seminarii, lucrări practice şi la orice alte activităţi până la normalizarea situaţiei de la Cluj. (10)

Curând, guvernul a trimis emisari, atât la Cluj, cât şi la Timişoara, pentru a negocia cu studenţii grevişti. La Cluj s-a deplasat ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, care a recunoscut într-un discurs vinovăţia maghiarilor pentru toate dezordinile petrecute în acel timp în Transilvania. În schimb, la Timişoara, deşi studenţii solicitaseră sosirea primului ministru Petru Groza sau a ministrului educaţiei, Ştefan Voitec, nu au ajuns decât subsecretarul de stat Aurel Potop şi profesorul Miron Niculescu de la Bucureşti. Discuţiile au avut loc la primăria oraşului, studenţii trimiţând o delegaţie de „rang mai mic”, formată din reprezentanţi ai anilor III şi IV, condusă de Alexandru Bitang. Ei au declarat trimişilor guvernului, conform celor hotărâte de comitetul grevist, că nu vor înceta acţiunea până nu vor fi satisfăcute toate doleanţele studenţilor din Cluj. (11) Acestea erau în fapt doleanţele întregii studenţimi române. Discuţiile nu au avut însă niciun rezultat concret.

O delegaţie a studenţilor din Timişoara s-a deplasat la Cluj, pentru a constata în ce măsură lucrurile s-au normalizat după vizita de acolo a ministrului Pătrăşcanu. Ei au înţeles că nu se rezolvase nimic şi, în consecinţă, greva de la Timişoara a continuat. (12) În timpul desfăşurării ei, studenţii ocupau până la refuz amfiteatrele şi sălile de curs, iar la intrarea profesorilor intonau imnul patriotic Deşteaptă-te române sau cântecul studenţesc Gaudeamus igitur. (13) Studenţii au fost susţinuţi şi încurajaţi în acţiunile lor de o serie de profesori ai Politehnicii, între care îi amintim pe: Marin Bănărescu, Plauţiu Andronescu, Alexandru Nicolau, Adrian Stambuleanu, Severineanu, Bakonyi, Vlădea, Câlniceanu, Bonea etc. (14) De altfel, şi corpul profesoral al Politehnicii din Timişoara a fost profund afectat de politica represivă a regimului. Numeroşi profesori, absolvenţi şi studenţi ai acestei instituţii au fost arestaţi în anii 1945-1950, începând cu profesorii Plauţiu Andronescu, Ovidiu Ţino, Radu Ţiţeica, Adrian Stambuleanu, Kielburger etc. (15)

Şi în cazul grevei generale, autorităţile au trecut la obişnuitele măsuri de reprimare. Un număr de 32 de studenţi au fost arestaţi. Alertată, conducerea centrului studenţesc a intervenit la rectorul Cândea, solicitând eliberarea lor. Acesta a consimţit să ceară autorităţilor să-i pună în libertate, ceea ce s-a şi petrecut. (16)

În calitatea pe care o avea, de preşedinte al centrului studenţesc din Timişoara, Cezar Zugravu a fost convocat de către şeful biroului de Siguranţă al chesturii de Poliţie a oraşului, comisarul Aurel Moiş, şi de comandantul corpului de armată Timişoara. În ciuda presiunilor la care a fost supus de către aceştia, el a refuzat să dispună încetarea grevei. (17)

În cursul verii, studenţii au hotărât să nu se prezinte la niciun examen. Prin urmare, au reînceput exmatriculările şi chiar arestările în rândul acestora, unii dintre ei fiind duşi la închisoarea din Piteşti, unde au făcut greva foamei. În toamnă, conducerea studenţilor a cerut încă o dată rectorului Cândea să intervină pentru eliberarea şi reînscrierea colegilor persecutaţi, ceea ce acesta a acceptat din nou să facă. (18)

În octombrie 1946, studenţii au participat în număr mare la ceremonia sfinţirii Catedralei ortodoxe din Timişoara, în prezenţa regelui Mihai, a patriarhului Nicodim şi a premierului Petru Groza. Prilejul a fost folosit de studenţi, ca şi de numeroşi locuitori ai oraşului, pentru a manifesta din nou în favoarea regelui. Ultima şedinţă a comitetului studenţesc grevist a avut loc după alegerile falsificate din 19 noiembrie 1946. La Cluj nu fusese satisfăcută nici una dintre doleanţele studenţilor. Ca urmare, conducerea greviştilor a predat colegilor din anul următor arhiva, steagul şi spaţiul unde se desfăşurau discuţiile, fără ca acest comitet să se fi dizolvat în mod formal. (19)

Cezar Zugravu remarca, cu ocazia desfăşurării acestei greve, „spiritul de solidaritate perfectă” între toţi cei 3.000 de studenţi, indiferent de naţionalitate. (20) De asemenea, ei au fost susţinuţi în acţiunile lor de întreaga populaţie a oraşului, în special de elevii claselor superioare de liceu, de elevele şi profesoarele Institutului catolic „Notre-Dame”, de funcţionarele de la Poşta centrală şi de Societatea de Cruce Roşie. Totodată, el concluziona: „Greva şi protestul nostru din anul 1946 au avut răsunet în ţară şi străinătate şi au anticipat în mod natural grevele şi mişcările studenţeşti din toamna anului 1956, în timpul revoluţiei din Ungaria.” (21)

După falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, comuniştii au proclamat „republica populară” la 30 decembrie 1947. Modelul sovietic era aplicat pretutindeni în mod brutal şi direct. În consecinţă, rezistenţa studenţilor din Timişoara a trebuit să îmbrace forme noi, manifestările deschise de opoziţie fiind tot mai riscante şi represiunea regimului crescând permanent în amploare. În acei ani, numeroşi studenţi s-au implicat în activitatea organizaţiilor anticomuniste. Ei au desfăşurat o intensă propagandă în sânul populaţiei prin răspândirea de manifeste, au susţinut moralul familiilor deţinuţilor politici şi ale participanţilor la rezistenţa armată din Munţii Banatului. În loturile judecate în acei ani de Tribunalul militar din Timişoara se aflau şi numeroşi studenţi, care au primit condamnări la ani grei de închisoare. După cum îşi amintea un participant la acele evenimente: „Din 1948, liderii organizaţiilor studenţeşti în clandestinitate au înţeles că atragerea şi pregătirea studenţilor pentru a deveni membri ai acestora trebuie să se realizeze prin crez politic democratic, echilibru psihic, disciplină, onestitate, sobrietate, demnitate în comportament şi putere de sacrificiu.” (22)

În perioada 1949-1951, la Timişoara activau nu mai puţin de şapte organizaţii studenţeşti anticomuniste, dintre care: două la facultatea de chimie industrială şi câte una la facultatea de mecanică, facultatea de construcţii, facultatea de electrotehnică, facultatea de mine şi metalurgie şi la Institutul de medicină. (23) Modul de organizare a activităţii acestora era în sistemul „spic”. Astfel, în 1949 s-a constituit nucleul uneia dintre organizaţiile de la facultatea de chimie industrială, format din studenţii Gheorghe Orădan, Tănase Tăvală, Romulus Palea, Iosif Popovici şi Constantin Pitiş. Aceştia aveau responsabilitatea extinderii activităţii organizaţiei. Ei pregăteau grupurile de studenţi în scopul strângerii de ajutoare băneşti şi vestimentare destinate familiilor deţinuţilor politici şi ale partizanilor din munţi, aflate într-o situaţie disperată. Prin strădaniile lui Gheorghe Orădan, ajutoarele adunate au ajuns la destinaţie. „El a făcut legătura cu grupurile de ţărani revoltaţi din comunele: Sintea Mare, Şepreuş, Sânmartin din judeţul Arad, în 1949. De asemenea, cu grupul de fugari din vestul Munţilor Apuseni şi cu Organizaţia naţional-creştină extinsă în vestul ţării.” (24) Arestaţi în 1951, Gheorghe Orădan şi Tănase Tăvală au fost condamnaţi pentru „uneltire contra ordinii sociale” la 12, respectiv 6 ani de recluziune. (25) Ceilalţi membri nu au fost arestaţi.

Anterior, la facultatea de chimie industrială mai existase încă un „grup subversiv de studenţi”, care fusese condus de Gheorghe Popescu. Acesta a fost arestat în luna mai 1949. (26) Organizaţia studenţească de la facultatea de mecanică număra printre conducătorii săi pe Grigore Frunză. La facultatea de construcţii lider era studentul Ieronim Ispas, care se afla în legătură cu partizanii din zona Aiud, conduşi de fraţii Spaniol. (27)

Studentul Hary Mild conducea un grup de la facultatea de electrotehnică, susţinut şi de elevi de naţionalitate germană. Ei se ocupau cu răspândirea de manifeste anticomuniste şi au fost surprinşi de autorităţi tocmai în timpul unei asemenea acţiuni. În consecinţă, pedepsele care le-au fost aplicate au fost deosebit de aspre. (28) La facultatea de mine şi metalurgie exista de asemenea o organizaţie de tip „spic”, condusă de studentul Niculae Rusu. Niciun membru al acestui grup nu a fost deconspirat. Iar organizaţia studenţilor medicinişti era condusă de Gheorghe Niculcioiu şi Marius Niculcioiu. Cea mai mare parte a membrilor ei au fost arestaţi şi condamnaţi. (29)

Şi documentele emise de autorităţile comuniste semnalează descoperirea unor asemenea organizaţii studenţeşti. Astfel, în octombrie 1949 au fost judecaţi numeroşi studenţi de la Politehnica din Timişoara, deoarece se organizaseră în vederea adunării unor ajutoare în bani pentru familiile deţinuţilor politici şi pentru desfăşurarea de propagandă anticomunistă. Ei au fost acuzaţi de „crima de uneltire contra ordinii sociale”, fiind condamnaţi la pedepse de la 1 la 12 ani de închisoare. (30) În mai 1950, un grup de studenţi de la Institutul de medicină din Timişoara au fost condamnaţi, la rândul lor, pentru că au răspândit de câteva ori manifeste care aveau următorul conţinut: „Români, loviţi fără cruţare vânzătorii patriei” şi „Moarte comuniştilor, trădători de neam şi terfelitori de ţară.” (31) Iar în martie 1953, un alt grup de 11 studenţi de la medicină au fost judecaţi şi condamnaţi pentru că au răspândit manifeste în diferite instituţii din Timişoara, având caracter anticomunist şi îndemnând populaţia la rezistenţă împotriva regimului instaurat în România de ocupanţii sovietici. (32)

Toate aceste organizaţii existente în acei ani au contribuit la menţinerea spiritului de rezistenţă în rândurile studenţilor din Timişoara şi ale populaţiei din Banat, culminând cu marea mişcare din 1956. Aceasta a folosit contextul internaţional, marcat de desfăşurarea revoluţiei anticomuniste maghiare, însă, după cum se poate limpede observa, ea nu a apărut pe un teren gol. Şi după 1956, până la răsturnarea regimului comunist din decembrie 1989, studenţii din Timişoara au păstrat un climat de rezistenţă şi de demnitate, după cum remarca şi un istoriograf al revoluţiei: „Un focar de nemulţumire permanentă erau cele două institute de învăţământ superior – Universitatea din Timişoara şi Institutul politehnic, cu marile lor cămine găzduind vreo 20.000 de studenţi. Localnicii vorbesc de numeroase tulburări pe parcursul anilor, multe dintre ele legate de problemele locale, dar adesea cu accente politice. De obicei, răbufnirile erau înăbuşite fără tapaj. Conducătorii locali evitau cu grijă publicitatea. Departe de centrul puterii, ei învăţaseră să tolereze unele lucruri, ca să prevină o răbufnire serioasă a nemulţumirii populare.” (33) Aceasta însă a izbucnit până la urmă, conducând la victoria revoluţiei din decembrie 1989.

 

 

Note:

1   Ioan Munteanu, Manifestaţia anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, 2000, p. 636.

2    Ibidem, p. 638.

3    Ibidem, p. 638-639.

4    Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, f.a., p. 25-26.

5    Ibidem, p. 22 (cap. Greva studenţilor timişoreni din anul 1946).

6    Mircea Rusnac, Aspecte ale vieţii politice din Banat în perioada 1944-1948, în Tibiscum, Caransebeş, nr. 11, 2003, p. 398.

7    Ioan Munteanu, op. cit., p. 639.

8    Ibidem.

9    Cezar Zugravu, op. cit., p. 26.

10  Ibidem.

11  Ibidem, p. 26-27.

12  Ibidem, p. 27.

13  Ibidem.

14  Ibidem, p. 30-31.

15 Ibidem, p. 281-282 (cap. Profesorii, absolvenţii şi studenţii Şcolii politehnice din Timişoara care au fost anchetaţi, condamnaţi sau persecutaţi în perioada 1945-1950).

16  Ibidem, p. 27.

17  Ibidem, p. 27-28.

18  Ibidem, p. 28.

19  Ibidem, p. 28-29.

20  Ibidem, p. 29-30.

21  Ibidem, p. 30.

22  Tănase Pavel Tăvală, Aspecte ale rezistenţei anticomuniste a studenţilor bănăţeni în anii 1949-1951, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 376.

23  Ibidem.

24  Ibidem, p. 377.

25  Ibidem.

26  Ibidem.

27  Ibidem.

28  Ibidem, p. 378.

29  Ibidem.

30  Ioan Munteanu, op. cit., p. 639.

31  Ibidem.

32  Ibidem, p. 639-640.

33  Nestor Rateş, România: revoluţia încâlcită, Bucureşti, 1994, p. 34.

Mircea Rusnac – Ecourile bănăţene ale revoluţiei anticomuniste maghiare din 1956

17 iunie 2009

Puternica mişcare anticomunistă declanşată în Ungaria la 23 octombrie 1956 a zdruncinat din temelii lagărul sovietic, arătând într-un mod elocvent care era adevărata atitudine a popoarelor est-europene faţă de regimul pe care erau nevoite să îl suporte în perioada postbelică. Evenimente asemănătoare avuseseră loc şi în Polonia, unde populaţia, inclusiv muncitorii, contestau vehement regimul comunist. Intervenţia militară sovietică a pus capăt temporar mişcărilor contestatare, dar nu a rezolvat în niciun fel situaţia explozivă existentă pretutindeni.

România a cunoscut şi ea momente de maximă tensiune între populaţie şi autorităţi. După cum apreciau ulterior unii reputaţi istorici şi politologi, în 1956 România s-a aflat imediat în urma Ungariei şi a Poloniei în ierarhia mişcărilor anticomuniste şi împotriva dominaţiei sovietice. Ghiţă Ionescu aprecia că „România a fost ţara în care solidaritatea cu Ungaria a fost mai deschisă şi mai puternic exprimată decât în orice alt stat satelit, cu excepţia desigur a Poloniei.” (1) El mai adăuga în acelaşi sens: „De fapt, revoluţia maghiară a produs în România o situaţie care ar fi putut erupe dacă revoluţia nu ar fi fost înăbuşită. Pentru regimul comunist din România, primejdioase au fost primele zile ale lui noiembrie 1956.” (2) Iar Stelian Tănase preciza la rândul lui: „Tulburările din România au fost cele mai ample din întreg blocul sovietic, după Ungaria şi Polonia.” (3)

În cadrul mişcării contestatare româneşti, Banatul a avut un rol primordial. Revolta studenţească de la Timişoara a marcat punctul de apogeu al protestelor anticomuniste din întreaga ţară. De ce tocmai Timişoara şi Banatul, este întrebarea la care Ioan Munteanu răspundea în modul următor, caracterizând întregul context existent aici în anul 1956: „Organizarea şi desfăşurarea manifestaţiei anticomuniste studenţeşti în capitala Banatului nu sunt întâmplătoare. Vestul României şi cu deosebire Banatul, de unde proveneau majoritatea studenţilor înscrişi la facultăţile timişorene, au resimţit mai mult şi mai grav decât celelalte regiuni ale ţării duritatea măsurilor represive luate de regimul comunist. Este o apreciere dureroasă, însă demonstrată de realitatea impusă aici de autorităţile comuniste în deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial. Structura etnică a populaţiei, cu un număr mare de locuitori de limbă maternă germană, maghiară şi sârbă, apoi modul de viaţă al bănăţenilor, în general, foarte puternic ancorat într-un profund sentiment al dreptului la proprietate, au provocat autorităţilor comuniste o permanentă reacţie de neîncredere şi de ostilitate, care s-a materializat în cele mai brutale măsuri de represiune.” (4) După cum mărturiseau şi principalii organizatori ai acţiunii, într-o remarcabilă reconstituire a evenimentelor, în special mediul studenţesc timişorean se afla în momentul izbucnirii revoluţiei anticomuniste maghiare pe punctul de a erupe: „După izbucnirea revoluţiei în Ungaria, în 23 octombrie 1956, revoluţie declanşată de studenţime, atmosfera de la noi a devenit foarte încărcată. Ca şi în 1989, la Timişoara revolta plutea în aer. Studenţimea, şi în mod implicit subsemnaţii, am considerat necesar să întreprindem ceva pentru a demonstra lumii întregi că situaţia de la noi din ţară este cel puţin tot atât de rea politic, economic şi social ca şi cea din Ungaria, că suntem lipsiţi de libertăţile constituţionale şi că opunem rezistenţă la înrobirea comunistă.” (5)

Confruntate cu aceste tensiuni în creştere şi nevoite să le facă faţă, autorităţile centrale şi cele locale ale regimului au încercat să recurgă la unele măsuri preventive. Aceste măsuri nu făceau însă altceva decât să trădeze teama şi nesiguranţa pe care le cunoşteau comuniştii în asemenea momente de criză. De pildă, au fost contramandate toate întrunirile, manifestaţiile sportive şi culturale, adunările studenţeşti etc., pentru a fi evitate orice aglomerări de oameni capabili de a fi incitaţi la revoltă. Totodată, autorităţile au început să acorde un interes exagerat condiţiilor de viaţă şi de învăţătură ale studenţilor. În acelaşi timp, propaganda de partid încerca să mistifice evenimentele din Ungaria, denaturând complet realitatea în privinţa lor. (6) Încă din 24 octombrie, alertate de ceea ce se petrecea în Ungaria, autorităţile comuniste române au emis circulara nr. 22 a C.C. al P.M.R., cu dispoziţia fermă ca aceasta să fie prelucrată în toate unităţile economice, instituţiile publice, şcoli şi facultăţi. În urma acestor dispoziţii, începând din 25 octombrie, activiştii de partid organizau şedinţe cu muncitorii şi ţăranii, precum şi cu elevii şi studenţii din întreaga regiune Banat. Cu această ocazie însă, ei au fost puşi în situaţia de a face cunoştinţă cu adevăratele opinii ale locuitorilor despre evenimentele aflate în curs de desfăşurare şi despre realitatea apăsătoare care domnea în întreaga ţară. Ca urmare, la 27 octombrie a fost emisă circulara nr. 23 a C.C. al P.M.R., care o completa pe cea anterioară. Ea cerea luarea unor măsuri de îmbunătăţire a aprovizionării populaţiei cu produse alimentare, în speranţa unei detensionări in extremis a situaţiei. (7)

La 26 octombrie, toate cadrele universitare timişorene au fost convocate la un instructaj, cu care ocazie s-a hotărât să fie organizate şedinţe pe grupe mici de studenţi, pentru a putea fi mai uşor identificată starea lor de spirit şi pentru a putea fi depistaţi cei care ar fi putut deveni potenţiali instigatori ai unor manifestaţii ostile regimului. Aflând despre aceste manevre, studenţii din anul V de la facultatea de mecanică a Politehnicii au început să dezbată situaţia încă din seara aceleiaşi zile, hotărând să dejoace planurile propagandei comuniste. Principalii exponenţi ai acestui grup de studenţi erau Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Teodor Stanca. După cum avea să declare mult mai târziu Muţiu, el însuşi a fost iniţiatorul întrunirii, ca şi al întregii mişcări care a urmat, Stanca a fost „ideologul” ei, iar Baghiu – principalul organizator. (8)

A doua zi, 27 octombrie 1956, la ora 11, când urma să aibă loc şedinţa cu studenţii de la secţia de maşini termice, condusă de asistentul Ştefan Rosinger, în sală s-au prezentat toţi cei peste 100 de studenţi din anul V. Rosinger a fost nevoit să participe la şedinţă împreună cu toţi aceşti studenţi. Cu această ocazie, ei au condamnat foarte vehement poziţia oficialităţilor în legătură cu revoluţia maghiară. „Mai mult, în cuvântul lor studenţii au pus semnul egalităţii între situaţia economică şi socială din Ungaria şi cea din România şi au subliniat că idealurile de libertate pentru care luptă tinerii maghiari se identifică cu ale lor. În cadrul acestei şedinţe   s-a lansat pentru prima dată ideea organizării unei adunări studenţeşti, poate chiar pe centru universitar, în care persoane competente să fie invitate pentru a da răspunsuri la marile probleme ale zilei.” (9) În aceeaşi zi, la cantină, studenţii au protestat violent împotriva condiţiilor de alimentaţie. Nici şedinţele celorlalte secţii nu decurseseră mai „paşnic”.

Caracterizând situaţia instaurată încă din această primă zi a revoltei, Ioan Munteanu observa: „Se conturează încă din această fază a mişcării un alt element caracteristic important: accentuarea caracterului politic anticomunist. Axată iniţial cu prioritate pe cerinţele specifice mediului studenţesc (îmbunătăţirea hranei în cantine; ameliorarea condiţiilor de cazare; înlăturarea disciplinelor de marxism; limitarea orelor de limbă rusă), în cursul desfăşurării frământărilor şi acţiunilor studenţeşti, revendicările se diversifică şi se radicalizează, accentul se pune pe cerinţele care implică întregul spectru social-politic din societatea românească. Mişcarea, la început revendicativă, situată în planul obiectivelor proprii studenţimii, se transformă într-o acţiune politică clară, care depăşeşte ca importanţă centrul universitar timişorean şi dobândeşte o semnificaţie naţională incontestabilă.” (10)

În ziua de 28 octombrie, studenţii au început să se organizeze în vederea desfăşurării mişcărilor ulterioare. Cei trei conducători îşi aminteau următoarele: „S-a căzut de comun acord asupra organizării unei adunări în vederea formulării unor revendicări politice, economice, sociale şi studenţeşti, concretizate în parte într-un memoriu redactat anticipat, precum şi asupra organizării unor manifestaţii de stradă şi a unor greve studenţeşti. Această formă de organizare permitea ca în zilele următoare manifestaţiile să fie extinse şi la alte categorii sociale (muncitori, ţărani, intelectuali, militari), precum şi în alte centre universitare, putând astfel grupa toate forţele de opoziţie existente la acea dată.” (11) Adunarea proiectată a fost stabilită a începe la 30 octombrie, ora 14.

Memoriul la care făceau referire organizatorii mişcării a fost redactat de Teodor Stanca. El era întocmit într-o formă moderată, dar punea sub semnul întrebării întregul program al guvernării comuniste. Între revendicările politice conţinute în cuprinsul său se enumerau: lichidarea cultului personalităţii, retragerea imediată a trupelor sovietice staţionate în România, libertatea presei şi a cuvântului, potrivit prevederilor constituţionale. În plan economic se solicitau: desfiinţarea sistemului de norme din industrie, încheierea unor convenţii şi contracte economice cu toate statele în condiţii reciproc avantajoase. Revendicările sociale se refereau la: reducerea cotelor din agricultură şi a impozitelor populaţiei, ridicarea nivelului de salarizare şi în special a salariului minim în concordanţă cu preţurile existente, reconsiderarea mecanismului de acordare a burselor pentru elevi şi studenţi, reducerea preţurilor la cantine şi cămine, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale studenţilor. Pe linie de învăţământ se solicitau: eliminarea limbii ruse ca limbă obligatorie şi introducerea la alegere a uneia dintre cele patru limbi de circulaţie internaţională, sesiune de examene deschisă, reducerea numărului orelor de marxism şi de economie politică etc. (12)

Beneficiind şi de acest program, mişcarea studenţească ajunsese la momentul exprimării deschise. În acest scop, toţi studenţii au fost chemaţi să ia parte la adunare începând de la ora 9 a zilei de 30 octombrie 1956. „La orele 12 a fost anunţat, în mod oficial, şi rectoratul Institutului politehnic, pentru a evita acuzaţia de adunare ilegală şi pentru a face imposibilă anularea ei.” (13) Ea s-a ţinut iniţial, de la ora 14, în amfiteatrul 115 al facultăţii de mecanică. Continuând să sosească şi alte mari grupuri de studenţi de la facultăţile de construcţii şi electrotehnică, spaţiul a devenit în curând neîncăpător şi, de la ora 15, şedinţa s-a desfăşurat în sala cantinei din incinta facultăţii de mecanică. Şi aceasta a devenit imediat arhiplină. La adunare participau acum peste 2.000 de studenţi, din totalul de 4.287, câţi număra întregul centru universitar Timişoara. (14) Dintre autorităţi au fost prezenţi Petre Lupu (Pressman), membru al C.C. al P.M.R., Coriolan Drăgulescu, ministru adjunct al învăţământului, Alexandru Rogojan, rectorul Institutului politehnic, precum şi alţi activişti de partid, între care era şi Ilie Verdeţ. „În luările lor de cuvânt, studenţii şi-au manifestat dezacordul faţă de încercările propagandei comuniste de a denatura evenimentele din Ungaria şi au accentuat asupra similitudinii dintre starea economico-socială existentă în ţara noastră şi aceea care a provocat în Ungaria ridicarea poporului la luptă. Delegatul Bucureştiului, Petre Lupu, la solicitarea studenţilor, a admis discutarea liberă a oricăror probleme, asigurând vorbitorii că nu vor avea de suferit de pe urma poziţiei lor, dar arestările şi condamnările care au urmat au infirmat promisiunile făcute. Au fost discutate deschis revendicările formulate în prealabil în memoriul redactat de organizatori, precum şi o serie de alte cerinţe, fără ca autorităţile prezente să poată răspunde la întrebările şi solicitările noastre”, scriau Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu. (15)

În total, au luat cuvântul aproape 30 de studenţi, care au prezentat „cu demnitate şi cutezanţă revendicările şi convingerile democratice.” (16) Primul care a vorbit, conform înţelegerii anterioare, a fost Teodor Stanca. El i-a îndemnat pe cei prezenţi să-şi exprime cu fermitate convingerile şi nemulţumirile. În continuare, el a făcut un aspru rechizitoriu guvernanţilor comunişti, arătând că: presa internă era total lipsită de obiectivitate şi aservită intereselor sovietice; toată economia naţională, şi în special exploatările de uraniu, se aflau sub controlul Uniunii Sovietice; poporul român trăia aşa de greu şi din cauza prezenţei trupelor sovietice în ţară; regimul comunist a adus întreaga societate românească la o situaţie de mizerie; se menţinea cultul personalităţii; au fost anulate toate libertăţile democratice. A urmat la cuvânt Caius Muţiu, care a adus şi el acuze regimului comunist, îndemnându-şi colegii să revendice plecarea trupelor sovietice din ţară. Aurel Baghiu a continuat în acelaşi spirit: în România nu exista libertatea cuvântului şi a presei; cetăţenii care spuneau adevărul erau arestaţi şi trimişi în lagăre de muncă forţată; România era o ţară bogată, dar locuitorii ei erau flămânzi şi dezbrăcaţi; oamenii erau înşelaţi de propaganda mincinoasă a regimului. Heinrich Drobny a adăugat că sistemul cotelor din agricultură era dezastruos pentru ţărănime; normele din întreprinderile industriale erau greu de realizat şi în disproporţie cu salariile muncitorilor; prezenţa trupelor sovietice în România era nejustificată la 11 ani de la terminarea războiului şi se impunea retragerea lor imediată. (17) Şi Valentin Rusu a ridicat problema staţionării trupelor sovietice în România. Studentul Ghibu a cerut să se ţină un moment de reculegere pentru patrioţii căzuţi în Ungaria. Alexandru Dărăban şi Eugen Gavrea au ridicat problema uraniului de la Băiţa, care era dat Uniunii Sovietice. (18) În numele studenţilor de la zootehnie, Gheorghe Păcuraru s-a declarat de acord cu cererile formulate anterior de colegii săi. Ioan Holländer a cerut să fie publicate în presă revendicările lor şi difuzate în masă. Cornelia Ionescu s-a declarat şi ea împotriva staţionării trupelor sovietice în ţară. Oswald Broch a afirmat că presa şi radioul erau mincinoase, pronunţându-se împotriva „specialiştilor” sovietici care lucrau la zăcămintele de uraniu şi „calomniind” relaţiile României cu Uniunea Sovietică. Remus Sitaru şi  Mircea Popovici au spus că politica partidului era greşită la sate. (19) Au mai luat cuvântul Octavian Vulpe, Aurelian Păuna, Teodor Ciomocoş, Marţian Lazăr şi mulţi alţii. Iulian Stanciu a spus că mâinile oamenilor erau încătuşate, cerând totodată ca trupele sovietice să părăsească teritoriul României. (20) Ceilalţi vorbitori au abordat şi alte chestiuni, specifice învăţământului universitar, precum problema burselor, eliminarea orelor de marxism, dorinţa ca orele de limbă rusă să devină facultative, reducerea preţului mesei la cantină, sesiune deschisă de examene etc. Miile de studenţi participanţi la adunare au ovaţionat îndelung aceste luări de cuvânt, huiduindu-i, totodată, vehement pe reprezentanţii autorităţilor prezenţi în sală. Într-un referat întocmit la 5 noiembrie de regionala P.M.R. Banat „privind acţiunile şi manifestările duşmănoase care au avut loc în oraşul Timişoara în ultima perioadă de timp”, se menţiona: „Se poate aprecia că de la început adunarea s-a desfăşurat într-o atmosferă încărcată de huiduieli la adresa partidului şi guvernului, întreţinută de elemente duşmănoase, antrenând până la urmă majoritatea studenţilor participanţi la adunare.” (21)

Participanţii la adunare scandau şi unele lozinci, precum: „Afară ruşii din ţară!”, „Jos mâinile de pe Ungaria!”, „Ce caută ruşii la uraniul şi petrolul nostru?”, „Unde este grâul nostru?”, „Vrem libertate!”, „Ne-am săturat de robie!”, „Cerem libertatea presei şi cuvântului prevăzute în constituţie!” etc. Cei trei iniţiatori îşi aminteau referitor la acel moment: „S-a discutat despre politica economică falimentară a ţării, despre situaţia ţărănimii şi a muncitorimii, de politica noastră externă subordonată Moscovei, de staţionarea trupelor sovietice în România, de comerţul nostru exterior care se derula în condiţii inechitabile, de nivelul de trai şi studiu ale studenţimii, de autonomia universitară etc.” (22) Pe scurt, se poate spune că studenţii au schiţat cu acel prilej întreg tabloul sumbru al societăţii româneşti din acel moment.

Pentru a evita răspunsurile la problemele concrete ridicate de studenţi, autorităţile prezente au ales tactica tergiversării, părăsind sala cu promisiunea că peste trei zile, la 2 noiembrie, vor reveni la discuţii, având însă nevoie de acest răgaz pentru a informa conducerea de partid şi de stat. După ora 18, când a avut loc această retragere, atmosfera în sala cantinei a devenit incandescentă, studenţii aprobând punct cu punct memoriul redactat de organizatori, pe care l-au completat şi cu alte revendicări. În continuare, a fost ales un comitet studenţesc, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor facultăţilor, care urmau să prezinte memoriul autorităţilor locale. Din acest comitet făceau parte, printre alţii, Aurel Baghiu şi Heinrich Drobny de la facultatea de mecanică, Octavian Vulpe de la facultatea de medicină, Aurelian Păuna şi Teodor Ciomocoş de la facultatea de construcţii şi Gheorghe Păcuraru de la facultatea de zootehnie. Dacă nu se primea niciun răspuns de la autorităţi până la 2 noiembrie, după această dată erau prevăzute a avea loc manifestaţii şi greve de protest. Cu această hotărâre, în jurul orei 20 adunarea a luat sfârşit.

În ciuda promisiunilor făcute de autorităţi în timpul şedinţei, deja începând cu orele 16-17, Securitatea, Miliţia şi armata au început să înconjoare zona cantinei cu tancuri şi maşini cu prelată. La ora 21, autorităţile au trecut la ofensivă. Numeroşi studenţi, în primul rând organizatorii mişcării, au fost arestaţi chiar în incinta cantinei şi duşi în beciurile Securităţii. Alte câteva sute de studenţi au fost transportaţi cu camioanele la nişte baracamente aparţinând armatei din comuna Becicherecu Mic, situată la 20 km de Timişoara. Arestările au continuat şi pe parcursul întregii nopţi care a urmat. A doua zi, printr-o dispoziţie specială a Ministerului învăţământului, cursurile universitare de la Timişoara au fost suspendate pe timp nelimitat, pentru a se preveni declanşarea grevelor şi a manifestaţiilor care erau proiectate.

După cum reiese din documentele autorităţilor, această reacţie de maximă duritate a fost ordonată de la cel mai înalt nivel al conducerii partidului şi a ţării: „Măsura acestei represiuni în masă nu a aparţinut autorităţilor locale, speriate de amploarea luată de mişcarea studenţească, ci chiar biroului politic al C.C. al P.M.R., care în şedinţa sa din 30 octombrie 1956 a hotărât arestarea participanţilor la mitingul de la Politehnică şi transportarea lor într-un loc special.” (23) Tot la 30 octombrie, regiunile Timişoara, Oradea şi Iaşi au fost plasate sub jurisdicţie militară specială şi nici unui străin nu i se mai permitea să intre nici în Moldova şi nici în Transilvania. O paradă militară pentru ziua de 7 noiembrie a fost anulată, după o scurtă ezitare. (24)

Tot în seara de 30 octombrie a fost constituit la regionala Banat a P.M.R. un Comandament politic militar, condus de Emil Bodnăraş şi compus din reprezentanţi ai armatei, Securităţii şi organelor de partid centrale şi locale (inclusiv Alexandru Moghioroş, Ilie Verdeţ, Petre Lupu, generalul Marcu Stan, generalul Dragnea, colonelul Vasile Negrea etc.). În Timişoara au fost aduse de urgenţă întăriri militare. La 1 noiembrie, într-o şedinţă a acestui comandament, generalul Dragnea declara că „toate unităţile militare sunt în alarmă. Cazărmile sunt ticsite cu militari din alte părţi.” Iar, cu acelaşi prilej, Alexandru Moghioroş a informat comandamentul că la nivelul C.C. al P.M.R. şi al guvernului s-a decis ca, dacă acţiunile protestatare ale studenţilor nu puteau fi înăbuşite până la 3 noiembrie, centrul universitar Timişoara să fie desfiinţat! (25)

Însă mişcarea studenţească, odată declanşată, nu putea fi oprită prin recurgerea la asemenea măsuri. În 31 octombrie, la ora 10 dimineaţa, în semn de solidaritate cu cei arestaţi şi cerând eliberarea acestora, a avut loc o mare demonstraţie, la care au luat parte aproape 1.000 de studenţi, conduşi de Gheorghe Păcuraru şi Octavian Vulpe. Demonstranţii au pornit de la Institutul agronomic din vecinătatea Pieţei Maria şi au ajuns în centrul oraşului, în dreptul catedralei. Acolo, în Parcul Stalin, au fost şi ei înconjuraţi de trupele de intervenţie ale Securităţii şi Miliţiei. Studenţii scandau: „Vrem eliberarea colegilor!” Autorităţile acţionau din nou extrem de brutal, lovindu-i cu pumnii, cu bastoanele de cauciuc, cu cizmele şi cu paturile armelor. Au fost trase şi focuri în aer, sau după cei care încercau să fugă. Sub privirile îngrozite ale locuitorilor oraşului, întregul grup al manifestanţilor a fost înconjurat şi silit să urce în camioanele militare. (26)

În aceeaşi zi, studenţii de la facultatea de medicină, conduşi de Victor Diaciuc, au intrat în grevă, în semn de solidaritate cu cei arestaţi şi în scop de a solicita eliberarea acestora. Ei au fost, la rândul lor, înconjuraţi de 70 de ofiţeri şi soldaţi înarmaţi, care i-au somat să iasă din cămin. Din nou au fost trase zeci de gloanţe, atât în aer, cât şi în ferestrele căminului. Numeroase gloanţe au pătruns în interiorul căminului prin geamurile camerelor nr. 56, 62, 84 şi 85. (27) Şi aceşti studenţi au fost arestaţi.

Imediat după derularea tuturor acestor mişcări studenţeşti, elevii de liceu de la şcolile medii nr. 1 şi nr. 5 din Timişoara au manifestat şi ei în centrul oraşului în semn de solidaritate cu solicitările studenţilor şi în favoarea eliberării celor arestaţi. La rândul lor, aproximativ 30 de elevi au fost şi ei arestaţi şi duşi în beciurile Securităţii. Ei au fost însă puşi în libertate după câteva zile de anchete. (28)

De altfel, starea de spirit a populaţiei întregii regiuni Banat era în acel moment extrem de ostilă faţă de exponenţii regimului comunist, după cum reieşea şi din materialul de sinteză elaborat în noiembrie 1956 de regionala P.M.R. Banat. Aici erau menţionate zeci de localităţi rurale şi numeroase întreprinderi industriale din Timişoara, Arad, Lugoj sau Reşiţa în care cetăţenii se pronunţau pe faţă împotriva normelor mari, a salariilor mici, a cotelor împovărătoare din produsele agricole, împotriva prezenţei trupelor sovietice în România şi a înfeudării ţării intereselor U.R.S.S. (29) Notele informative care soseau zilnic de la întreprinderi şi din localităţi menţionau că „manifestările antisovietice sunt tot mai numeroase. Se discută intens că lipsurile mari din aprovizionarea populaţiei se datorează prezenţei trupelor sovietice.” (30) Totodată, pe zidurile instituţiilor publice erau inscripţionate lozinci anticomuniste. La Timişoara se scria: „Vrem pâine. Suntem împotriva U.R.S.S.” La Lugoj au fost răspândite manifeste cu următorul conţinut: „Muncitori, studenţi şi elevi, grăbiţi lupta voastră pentru eliberarea României de sub jugul sovietic. Luaţi exemplul poporului ungar. Jos Gheorghiu-Dej cu clica lui de parveniţi. Luptaţi pentru o viaţă mai bună şi pentru libertate.” Iar la Făget au fost lipite pe pereţi afişe cu următorul text: „Noi, cetăţeni ai României, luptăm pentru următoarele cauze: 1) Înlăturarea regimului comunist, regim de teroare; 2) Plecarea armatei sovietice şi a tuturor paraziţilor sovietici care trăiesc din bunurile poporului român; 3) Vrem o ţară liberă, dorim relaţii cu ţările din apus; 4) Dorim libertate şi pâine. Să luptăm ca fraţii unguri.” (31) În comuna Şandra, locuitorii l-au lovit pe un ofiţer sovietic care încerca să procure alimente. În Timişoara a fost împuşcat un ofiţer de Miliţie. Şi în alte localităţi erau bătuţi şi alungaţi activiştii de partid şi securiştii. Documentele redactate de autorităţi concluzionau: „Nu trebuie neglijat însă faptul că ultimele evenimente au produs o surescitare generală. Se văd mai multe feţe posomorâte şi întunecate decât vesele şi nervozitatea generală domneşte.” (32)

În mediul rural situaţia era, de asemenea, explozivă. Populaţia satelor refuza să mai achite cotele, activiştii şi colectorii erau atacaţi şi bătuţi, se cerea anularea colectivizării. Autorităţile menţionau că „activiştii de partid au întâmpinat greutăţi în lămurirea maselor, în lumina precizărilor făcute de partidul nostru, datorită faptului că prin radio Budapesta au fost comunicate multiple probleme, pe care diferiţi cetăţeni le ridică şi, ca atare, nu pot da răspunsuri cuvenite. La aceasta se adaugă greutăţi în aprovizionarea maselor, asupra căreia (sic!) e necesar să se insiste foarte mult.” (33)

În aceste condiţii, regimul a considerat că represiunea împotriva organizatorilor şi a participanţilor la mişcările studenţeşti din Timişoara trebuia să fie extrem de dură, pentru a descuraja populaţia să încerce să întreprindă acţiuni asemănătoare. În total, au fost arestaţi şi duşi la Becicherecu Mic sau la cazărmile grănicerilor de pe Calea Lipovei circa 2.000 de studenţi şi studente. Timp de câteva zile, acolo a fost efectuată trierea lor, fiind reţinuţi mai departe 868, adică o cincime din totalul studenţilor timişoreni. (34) Ceilalţi au fost eliberaţi în schimbul redactării unor declaraţii de desolidarizare cu acţiunile şi revendicările din perioada revoltei. Totodată, în declaraţii se solicita şi pedepsirea organizatorilor acţiunii. (35)

Dar, cu toate măsurile dure luate de Comandamentul politic militar, studenţii au cedat cu foarte multă greutate. Zile în şir au fost exercitate presiuni asupra lor pentru a semna declaraţiile de desolidarizare cu acţiunile politice întreprinse. Astfel, studenţii de la facultatea de zootehnie au refuzat să semneze declaraţiile până la 2 noiembrie, cursurile fiind reluate abia la 3 noiembrie. (36) Refuzuri directe, amânări sau reţineri de la semnarea declaraţiilor s-au înregistrat la toate facultăţile. De exemplu, mulţi studenţi au respins textul întocmit de autorităţile comuniste şi au redactat declaraţii proprii.

Procesele intentate principalilor organizatori ai mişcărilor studenţeşti s-au desfăşurat la Tibunalul militar Timişoara, pe mai multe loturi. În primul lot au fost condamnaţi opt arestaţi: studenţii Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu la câte 8 ani, Friedrich Barth la 6, profesorul Gheorghe Pop la 5, Ladislau Nagy la 4, Nicolae Balaci şi Aurelian Păuna la câte 3. Procesul acestui lot a avut loc în 15-16 noiembrie, iar sentinţa nr. 462 a fost dată la 22 noiembrie 1956. (37) Cea mai gravă acuzaţie era „crima de uneltire contra ordinei sociale”, prevăzută în art. 1, lit. c din decretul nr. 199/1950, care prevedea pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Cu ocazia pronunţării sentinţei, încadrarea a fost totuşi schimbată în „delictul de agitaţie publică”, conform art. 327 alin. 3 din Codul Penal, care prevedea pedepse de maximum 10 ani. „Modul de derulare a anchetelor, punerea sub acuzare şi procedura de acordare a condamnărilor sunt deosebit de semnificative pentru regimul comunist. Dovedesc brutalitatea anchetelor, punerea sub acuzare cu încadrări la maxim şi fixarea în cele din urmă a condamnărilor nu de către completul de judecată, ci de partid conform intereselor de moment ale acestuia (respectiv de C.C. al P.M.R.). Dovedeşte indubitabil inexistenţa unei justiţii libere.” (38)

Al doilea lot cuprindea 21 de studenţi. Sentinţa nr. 492 a fost dată la 13 decembrie 1956. Ei au fost condamnaţi astfel: Valentin Rusu la 7 ani, Heinrich Drobny la 6, Octavian Vulpe şi Iulian Stanciu la câte 3, Gheorghe Păcuraru şi Victor Diaciuc la câte 2, Ioan Petca, Axente Ţerbea şi Ioan Ilca la câte 1 an, Cornel Cormoş la 6 luni, Alexandru Dărăban, Dezideriu Lazăr, Romulus Taşcă, Mircea Moraru şi Cristian Matei la 1 an, Valentin Radu la 6 luni, Nicolae Boldea şi Gheorghe Tămaş la câte 3 luni, iar Marius Paul, Teodor Ciomocoş şi Ioan Mihalca au fost achitaţi. Judecarea recursurilor a avut loc la Tribunalul militar Cluj la 11 februarie 1957, fiind reduse unele pedepse, dar nu cele ale conducătorilor mişcării. Într-un al treilea proces, în septembrie 1957, profesorul Ilie Haiduc a fost condamnat şi el la 7 ani. (39)

În aceste procese, un număr de 29 de conducători ai mişcărilor studenţeşti au fost condamnaţi la un total de 79 ani închisoare, 81 au fost exmatriculaţi şi 126 au primit diverse alte sancţiuni. (40) Cei condamnaţi   şi-au petrecut următorii şapte ani la închisoarea din Gherla şi în coloniile de muncă din Balta Brăilei şi din Delta Dunării. (41) După ispăşirea anilor de închisoare, mulţi studenţi timişoreni, consideraţi în continuare de autorităţi a fi periculoşi pentru regim, au fost trimişi în domiciliu obligatoriu în Bărăgan pentru câte un an sau doi. A fost cazul lui Aurelian Păuna, Octavian Vulpe, Iulian Stanciu, Gheorghe Păcuraru sau Axente Ţerbea. (42)

Faptul că mişcarea studenţească din Timişoara a fost receptată ca un mare semnal de alarmă de către autorităţile întregului lagăr comunist este demonstrat în cel mai înalt grad de următorul eveniment: însuşi liderul Partidului Comunist Sovietic şi implicit al întregului lagăr, Nikita Hruşciov, o menţiona în cel mai public şi mai oficial mod cu putinţă. La 8 noiembrie 1956, el remarca în chip semnificativ, adresându-se Comsomolului moscovit, că „au existat unele porniri nesănătoase” în rândul studenţilor „în una din instituţiile de educaţie din România.” Prin urmare, el felicita partidul din România pentru că luase măsurile necesare pentru a le face faţă repede şi eficient. (43)

Aparent, mişcarea studenţilor a fost înfrântă. Dar urmările ei în timp au fost deosebit de însemnate. Trebuie amintit faptul că, în aceleaşi zile ale revoluţiei maghiare, mişcări de mai mică amploare s-au petrecut şi în centrele universitare Bucureşti şi Cluj. În consecinţă, la şedinţa biroului politic al C.C. al P.M.R. din 13 noiembrie 1956 a fost înlocuită întreaga conducere a Ministerului învăţământului: ministrul Ilie Murgulescu şi locţiitorii săi Coriolan Drăgulescu (al cărui fiu participase la mişcările studenţeşti de la Timişoara!) şi Teodor Bugnariu au fost schimbaţi cu Miron Constantinescu, noul ministru, fiind secondat de Ladislau Banyai, Constantin Nicuţă şi Gheorghe Ploeşteanu. (44) În continuare, a început să fie pus accentul tot mai mult asupra asociaţiilor studenţeşti, create încă din vara anului 1956, care vor prinde contur până la sfârşitul anului. În decembrie 1956 apărea şi primul număr al revistei Asociaţiilor studenţeşti din R.P.R., Viaţa studenţească, cu un editorial semnat de Ion Iliescu, secretar al C.C. al U.T.M. şi preşedinte al Comitetului de organizare a asociaţiilor studenţeşti din R.P.R. (45)

În anii imediat următori, şi principalele revendicări ale studenţilor vor fi satisfăcute. „În orice caz, protestele şi-au atins scopul”, considera Dennis Deletant. (46) La 19 ianuarie 1957, Ministerul colectărilor a fost desfiinţat, iar la 21 ianuarie, prin decretul nr. 728, erau desfiinţate şi cotele obligatorii de produse agricole, vegetale şi lapte. (47) Investiţiile în industria grea au fost reduse substanţial în anul 1957, deşi în 1958 s-a revenit la o industrializare accelerată. Totodată, în vara anului 1958, trupele sovietice au fost retrase de pe teritoriul României. (48)

Evident, cererile studenţilor, reflectând problemele cu care era confruntată întreaga societate românească din acel moment, fuseseră cu mult mai numeroase şi mai ample, însumarea lor conducând în mod inevitabil la prăbuşirea regimului comunist. Acest fapt nu s-a petrecut însă decât cu 33 de ani mai târziu, printr-o revoluţie declanşată, deloc întâmplător, tot la Timişoara. Până atunci însă, întreaga naţiune a mai avut de îndurat, ca şi celelalte naţiuni captive din răsăritul Europei, nenumărate privaţiuni şi insatisfacţii. În primul rând, sfârşitul anilor ’50 era foarte asemănător cu începutul lor, revenirea la stalinism producându-se cu o deosebită frenezie. Contextul nu făcea decât să îi dea dreptate lui Ghiţă Ionescu, care, parafrazându-l pe Voltaire în alte împrejurări, aprecia cu temei că aşa-zisa „Republică Populară Română” nu era în realitate nici republică, nici populară şi nici română. (49)

 

 

 

Note:

1    Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, 1994, p. 306.

2    Ibidem, p. 307.

3   Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Bucureşti, 1998, p. 126.

4   Ioan Munteanu, Manifestaţia anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, 2000, p. 636.

5  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Mişcările studenţeşti anticomuniste din octombrie 1956 din Timişoara, văzute şi prezentate de iniţiatorii şi principalii organizatori, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 669.

6    Ibidem, p. 669-670.

7   Teodor Stanca, Acţiunile P.C.R. de reprimare a mişcărilor studenţeşti anticomuniste. Timişoara – octombrie 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 692.

8   Mihaela Sitariu, Rezistenţa anticomunistă. Timişoara 1956, Bucureşti, 1998, p. 115.

9    Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 671.

10  Ioan Munteanu, op. cit., p. 643-644.

11  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 671.

12  Ibidem, p. 678.

13  Ibidem, p. 672.

14 Ioan Munteanu, op. cit., p. 645; Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Ecourile şi consecinţele revoluţiei maghiare din 1956 în universităţile din România, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 626.

15  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 672-673.

16  Ioan Munteanu, op. cit., p. 645.

17  Ibidem, p. 645-646.

18  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 68.

19  Ibidem, p. 69.

20  Ibidem, p. 70.

21  Ioan Munteanu, op. cit., p. 647.

22  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 674.

23  Ioana Boca, 1956 – un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, 2001, p. 139.

24  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 303-304.

25  Ioan Munteanu, op. cit., p. 650.

26  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 675.

27  C. Cristescu, La Timişoara, cu 33 de ani înainte…, în Magazin istoric, nr. 10/1996, p. 12-13.

28  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 677.

29  Ioan Munteanu, op. cit., p. 640.

30  Ibidem.

31  Ibidem, p. 640-641.

32  Ibidem, p. 641.

33  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 151.

34  Ioan Munteanu, op. cit., p. 651.

35  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 676.

36  Ioan Munteanu, op. cit., p. 652.

37 Aurel Baghiu, Procesul lotului 1 al studenţilor de la Timişoara – noiembrie 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 704-709.

38  Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 676-677.

39  Ibidem, p. 676.

40  Ioan Munteanu, op. cit., p. 655.

41  Maria Someşan, Mircea Iosifescu, op. cit., p. 627.

42  Ioana Boca, op. cit., p. 172.

43  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 307.

44  Ioana Boca, Urmările mişcărilor studenţeşti din toamna anului 1956, în Analele Sighet 8, op. cit., p. 660.

45  Ibidem, p. 663-664.

46  Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc 1948-1965, Iaşi, 2001, p. 198.

47  Mihaela Sitariu, op. cit., p. 171.

48  România. Retragerea trupelor sovietice 1958, coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996, passim.

49  Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 20.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 62 other followers