Mircea Rusnac – Amintirile unui student timişorean exmatriculat în 1957

Am primit de curând o carte de amintiri scrisă de Anatol Musceleanu şi apărută tocmai la Bacău, însă având numeroase conotaţii cu istoria contemporană a Banatului, în special cu primii ani ai dictaturii comuniste.* Autorul, originar din Basarabia, a locuit în Banat în perioada 1944-1957, întâi în localitatea Ianova din judeţul Timiş-Torontal, apoi ca student la Facultatea de mecanică a Politehnicii timişorene, cu începere din anul 1954. După exmatricularea sa din ianuarie 1957, ca urmare a faptului că a participat la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei maghiare, s-a stabilit la Bacău. Cartea sa Pielea lui Stalin surprinde, în secvenţe scurte, povestite cu mult tâlc şi chiar cu umor, aspecte ale vieţii autorului, în fapt a vieţii noastre a tuturor, în anii întunecaţi ai comunismului. Fiecare dintre cele 49 de scurte capitole ar necesita un comentariu special sau, şi mai bine, o lecturare completă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar faptele relatate sunt absolut memorabile.

Întrucât lucrarea a apărut departe de regiunea noastră, suntem siguri că prea puţini bănăţeni au ajuns să o cunoască şi să o parcurgă. De aceea, vom prezenta cele patru capitole referitoare la evenimentele petrecute la Timişoara în 1956-1957, convinşi fiind că noi toţi avem multe de aflat din paginile lui Anatol Musceleanu.

Capitolul intitulat Şedinţa prezintă amintirile sale de la marea întrunire studenţească de la Timişoara din 30 octombrie 1956. Atmosfera revoluţionară era propagată în rândul studenţilor printr-un mare aparat de radio aflat la cantină, care fusese conectat pe postul din Budapesta. Acesta relata în direct luptele care se purtau în capitala Ungariei, studenţii care ştiau limba maghiară traducând şi pentru ceilalţi. (p. 95-96) Astfel conectaţi la evenimentele în curs, studenţii s-au întrunit la 30 octombrie în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde grupa lui Musceleanu din anul III tocmai ar fi trebuit să susţină un seminar la termotehnică. „În sală începură să vină tot mai mulţi studenţi şi foarte curând sala fu plină.” (p. 96) Principalii organizatori erau studenţii din anul V Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Fritz Barth. Totodată, au sosit şi reprezentanţi ai autorităţilor, printre care ministrul adjunct al învăţământului, Coriolan Drăgulescu, rectorul Rogojan şi activistul Petre Lupu, secretar al Comitetului central. Ei stăteau la catedră, iar studenţii din anul V în prima bancă. (p. 96)

Luând cuvântul, Aurel Baghiu „a arătat că nici posturile noastre de radio şi nici presa nu au oglindit corect evenimentele din Ungaria şi că mult mai bine am fost informaţi de la posturile prietenilor noştri sârbi şi în special de la postul Radio Novi Sad, care avea o emisiune în limba română.” (p. 96) Cuvintele sale au fost întâmpinate de numeroşii studenţi prezenţi cu aplauze şi aprobări.

Dintre luările de cuvânt care au urmat, Anatol Musceleanu îşi mai amintea că studentul Dărăban a întrebat „ce rost mai are staţionarea trupelor sovietice în România?” (p. 97) Treptat, participanţii prindeau curaj şi „tot mai mulţi colegi luară cuvântul”, fiind susţinuţi de ceilalţi prin aplauze. (p. 97) Ei cereau: desfiinţarea Societăţii „Sovromcuarţit”, care exploata minereul de uraniu din România, reducerea orelor de marxism şi de limbă rusă şi introducerea altor limbi de circulaţie internaţională, desfiinţarea cotelor obligatorii şi a normelor de producţie, autonomie universitară. Numărul participanţilor creştea permanent, prin sosirea în sală a studenţilor de la alte facultăţi. Pe rând, cei de la medicină, agronomie sau chimie îşi declarau solidaritatea cu studenţii de la mecanică. (p. 97) Un participant a cerut să se ţină un minut de reculegere pentru eroii căzuţi în Ungaria. Maliţios, un activist din prezidiu a întrebat: „Pentru care eroi?” La care sala a strigat la unison: „Pentru toţi!” (p. 97) Cum toată lumea se ridicase în picioare, „activiştii vrând, nevrând, au ţinut şi ei reculegerea.” (p. 97)

Sala devenea neîncăpătoare pentru toţi cei care doreau să participe, astfel încât studenţii au hotărât să se mute în localul cantinei, care era mai cuprinzător. Activiştii refuzând acest lucru, au plecat. În schimb, studenţii au continuat şedinţa la cantină. Acolo „atmosfera se încinse” şi „revendicările se radicalizară”. (p. 98) S-a hotărât trimiterea unui memoriu către ziarul Drapelul roşu, pentru a fi publicat. Memoriul conţinea toate doleanţele expuse de către studenţi. Unii doreau trimiterea lui imediat, iar alţii a doua zi. Musceleanu era de părerea primilor, „pentru a lua autorităţile prin surprindere şi a nu permite Securităţii să ia măsuri de forţă.” (p. 98)

Între timp însă, asistentul Rosinger anunţase deja Securitatea, facultatea fiind înconjurată cu trupe şi agenţi. Musceleanu, împreună cu o colegă, încercau să ridice problema Basarabiei, fiind raportaţi ulterior de fosta secretară a Uniunii Tineretului Muncitor, care i-a învinuit de „organizarea manifestaţiei”. (p. 98) În final, studenţii au hotărât să predea memoriul a doua zi, urmând să se întâlnească din nou în sala cantinei, iar în caz de represalii, să declanşeze greva generală. (p. 99)

La scurt timp după ce a ajuns în camera sa, Anatol Musceleanu a fost arestat, fiind dus înapoi la cantină. Acolo erau aduşi pe rând studenţii participanţi la întrunire, iar după o oră „sala cantinei era din nou plină.” (p. 99) Un ofiţer a urcat pe o masă, adresându-li-se în felul următor: „Ce e bă? Vă credeţi şmecheri? Vreţi să faceţi revoluţie? Ai? Lasă că vă arătăm noi revoluţie!” Apoi citi de pe o hârtie numele celor care luaseră cuvântul, care erau cu toţii arestaţi, cu excepţia lui Holender, colegul de an al lui Musceleanu, acesta reuşind să fugă printr-o spărtură din gard. (p. 99)

După plecarea ofiţerului şi a celor nominalizaţi de el, ceilalţi studenţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, cu care au fost duşi la cazarma dezafectată de lângă Becicherecu Mic. Acolo erau nişte dormitoare mari, însă sutele de studenţi aduşi depăşeau capacitatea acestora, dormind îmbrăcaţi pe saltelele umplute cu paie. Au primit porţii de mâncare specifice armatei. „Încăperea avea două uşi păzite de câte un militar înarmat cu pistol mitralieră.” (p. 100) Toate barăcile erau pline de studenţi, care comunicau între ei folosind alfabetul muţilor. (p. 100) Din aceste luări de contact au dedus că se aflau în total acolo aproape 1.000 de studenţi. (p. 101)

În dupămasa următoare au continuat să fie aduşi şi alţi colegi arestaţi. De la aceştia au aflat despre „marea demonstraţie din piaţa catedralei”, înăbuşită de armată, despre arestarea studentelor din cămin, a studenţilor de la medicină sau a unora prinşi pur şi simplu pe stradă. Totodată, se ştia că revoluţionarii unguri încă nu cedaseră. (p. 101) Timp de o săptămână au fost deţinuţi acolo, omorându-şi vremea cu un joc numit „mâţa”. (p. 101) „Acest joc s-a dovedit util, deoarece ne abătea atenţia de la situaţia grea în care ne găseam.” (p. 101)

La un moment dat, în mijlocul lor a venit un colonel pentru a-i „lămuri” asupra evenimentelor. El folosea cu acest prilej „o limbă de lemn de esenţă tare”, (p. 102) fiind în cele din urmă dezaprobat şi plecând. „După aceasta nu ne-a mai deranjat nimeni până la eliberare”, scria Anatol Musceleanu. (p. 102) Într-o seară au fost reîmbarcaţi în camioane şi duşi la Timişoara. La intrarea în oraş, un grup de oameni i-au întâmpinat cu strigătele: „Trăiască studenţii patrioţi! Bravo lor!” (p. 102) Apoi au fost lăsaţi lângă cantină, „exact de unde ne luaseră.” (p. 102) Între timp, revoluţia din Ungaria fusese înfrântă, iar puterile occidentale nu au întreprins nimic pentru a ajuta poporul maghiar. Din aceasta se putea desprinde limpede că „înţelegerile de la Ialta erau încă în vigoare”, iar deziluzia tuturor a fost pe măsură. (Ibidem)

Iniţial lucrurile păreau să revină la normal, chiar cu unele îmbunătăţiri: mâncarea la cantină era mai bună, iar „toată lumea se purta cu noi atent.” (p. 102) Dar după înfrângerea revoluţiei ungare, au început să scoată capul „fel de fel de nulităţi”, între care cea mai îndârjită era fosta secretară U.T.M. (p. 103) Ea a făcut sesizări la partid prin intermediul tatălui său, activist la C.F.R. Cea mai mare ură o nutrea împotriva colegei care fusese aleasă de studenţi ca secretară U.T.M. în locul ei.

Ca urmare, după aproximativ o lună, a fost convocată o şedinţă U.T.M. Fapt fără precedent, toţi participanţii erau obligaţi să aibă carnetele la ei şi nu avea voie să lipsească nimeni. Şedinţa avea loc în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde începuse manifestarea din 30 octombrie 1956. Colega lor venise însoţită de activistul Nichita şi de încă o colegă, cei trei instalându-se la catedră. Nichita i-a dat cuvântul fostei secretare, care a citit un virulent referat, în care abundau termenii: antistatal, antipartinic, cosmopolit, antisovietic, huligan şi chiar duşman al poporului, „acuzaţie preluată direct din arsenalul lui Goebbels.” (p. 104)

Principala acuzată era tocmai secretara U.T.M. aflată în funcţie, care a fost exclusă din organizaţie. Acelaşi lucru l-a păţit şi Anatol Musceleanu, acesta fiind un prim pas necesar înaintea exmatriculării. (p. 104-105) Totuşi, cursurile şi seminariile continuau să se desfăşoare în mod normal. Musceleanu a fost chemat ca martor al apărării în procesul intentat capilor manifestaţiei, de către avocatul studentului Dărăban. Procesul avea loc la Tribunalul militar, aflat într-o vilă de lângă Palatul dicasterial. El a depus favorabil pentru Dărăban şi Paul Marius, la întrebările avocaţilor acestora, arătând că cei doi nu incitaseră sala prin luările lor de cuvânt. (p. 105) Dărăban a fost condamnat la un an, iar Paul Marius a fost achitat, însă prin mărturia depusă, Musceleanu şi-a agravat propria situaţie. Împreună cu colega exclusă din U.T.M., a fost chemat la prim-secretarul regiunii Timişoara, care pur şi simplu dorea să vadă cum arătau „instigatorii evenimentelor.” (p. 106)

La cantina studenţească, anul nou 1957 a fost organizat mult mai bine ca până atunci, ca şi faţă de anii care vor urma. Sesiunea de examene a început şi ea normal. Doar în ultimele zile ale acesteia „au început să apară liste cu exmatriculaţi.” (p. 106) Înaintea ultimului examen, o asemenea listă îl includea şi pe Anatol Musceleanu. El a fost exmatriculat în şedinţa Consiliului ştiinţific al Institutului politehnic din 20 ianuarie 1957, împreună cu colega sa şi cu alţi studenţi. (p. 106) A doua zi, decanul Bărglăzan l-a încurajat, promiţându-i că va vorbi cu rectorul de la Iaşi să poată continua studiile acolo. Tot atunci, asistentul Ioviţă de la catedra de rezistenţa materialelor i-a spus că era „o victimă nevinovată a luptei împotriva comunismului şi că zilele acestei dictaturi sunt numărate.” (p. 107) În 24 de ore a trebuit să evacueze căminul. Apoi a fost refuzat în toate centrele universitare în care a încercat să se reînscrie (Bucureşti, Iaşi, Braşov – pe atunci Oraşul Stalin), din cauza participării sale la „acţiunile huliganice antipartinice din Timişoara.” (p. 110) La Bucureşti, cea care l-a refuzat cu hotărâre a fost prorectora Suzana Gâdea. În continuare, a lucrat în diferite locuri pentru perioade scurte de timp, alternând cu perioade în care era şomer. A rămas la Bacău, unde trăieşte şi acum.

Cartea Pielea lui Stalin a lui Anatol Musceleanu este o mărturie foarte importantă asupra destinului unui om de valoare în timpul perioadei comuniste, când infidelitatea politică era sancţionată extrem de dur. El însă a găsit puterea şi energia de a-şi descrie pe larg experienţele, păstrând o atitudine cumpătată şi chiar umoristică faţă de cele mai absurde situaţii trăite. Ar fi fost mult mai bine dacă şi alţi martori ai acelor timpuri ar fi descris la fel de amănunţit situaţiile prin care au trecut.

Într-un mesaj trimis pe e-mail, Anatol Musceleanu a precizat că dintre foştii săi colegi de facultate au lucrat ulterior la Reşiţa: Alexandru Popa, Iosif Hegedus, Ioan Schmutzer, Ioan Doicaru şi Constantin Barbu (în prezent decedat).

*Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Editura Ioana, Bacău, 2007, 151 p.

Mircea Rusnac – Legăturile bănăţene ale lui Arnold Schwarzenegger

Puţină lume şi-ar fi închipuit până nu demult că micul oraş bănăţean Anina (Steierdorf) ar fi putut să aibă o importanţă deosebită, cu excepţia mineritului, care şi el şi-a închis porţile definitiv acolo. Iată însă că Anina, altădată un important centru al colonizărilor austriece, îşi descoperă acum legături nebănuite cu o mare personalitate a cinematografiei şi a politicii mondiale.

Un cărăşean emigrat în Austria, Ladislau Dubovski, a descoperit faptul că una dintre familiile aduse în 1773 de către Peter Kastel din Stiria la Steierdorf se înrudea cu strămoşii marelui actor austriaco-american Arnold Schwarzenegger, născut în 1947 şi ajuns guvernator al statului California! Descoperitorul l-a înştiinţat despre aceasta pe alt cărăşean aflat în Austria, Mihai Crăiniceanu, care, la rândul lui, a luat legătura cu primul antrenor al fostului culturist Schwarzenegger, Kurt Marnul. Acesta şi-a arătat disponibilitatea de a colabora cu cei doi bănăţeni şi le-a semnalat mai multe lucruri care au aparţinut marelui actor.

Treptat, a apărut ideea creării la Anina a unui muzeu dedicat lui Arnold Schwarzenegger, iar Kurt Marnul a făcut numeroase vizite în zonă. Cu o astfel de ocazie, el declara: „Sunt pentru a opta oară aici, la Steierdorf (Anina) şi Oraviţa, locuri de care, sincer, m-am îndrăgostit. După cum se ştie, Steierdorf a fost colonizat de stirienii din Austria, acolo unde trăiesc eu, unde au trăit Arnold şi prietenul meu Ladislau. Toate acestea m-au determinat să înfiinţez aici un muzeu, care va fi unic. Voi expune toate aparatele pe care noi le-am confecţionat pentru antrenamente. Un prim pas a fost deja făcut prin aducerea statuii lui Arnold la Oraviţa.”

Ideea autorităţilor de a înfiinţa acest muzeu la Anina, care să poarte numele guvernatorului Californiei, a fost pe placul acestuia. În 2007, el a donat muzeului costumul de colonist al bunicului său. Statuia de 2,25 m şi 300 kg a lui Arnold Schwarzenegger, realizată dintr-un aliaj de crom şi zinc, a fost descoperită de Mihai Crăiniceanu la Graz. Tot acolo, la sediul Uniunii Atletice, se afla şi impresionanta colecţie de obiecte folosite cândva de celebrul actor. Prin strădania acestor oameni, piesele şi statuia au fost aduse la Anina, unde Muzeul Arnold Schwarzenegger va avea meritul de a fi un unicat pe plan mondial.

Mircea Rusnac – Bănăţenii (de munte) văzuţi de un Ausländer de lux

A doua lucrare a lui Romulus Vasile Ioan, „cel mai ardelean dintre bănăţeni” (http://romulusioan.blogspot.com), este de o factură total diferită de prima analizată aici. Dacă aceea se axa în special pe trecutul Hunedoarei, ţinutul de obârşie al autorului, văzut, este adevărat, de multe ori în comparaţie cu istoria industrială a Reşiţei, de data aceasta avem de a face cu o radiografie strictă a experienţei trăite de el în Banat.* Concluziile trase ar trebui să ne intereseze şi să ne preocupe în cel mai înalt grad.

Ca orice regiune situată la interferenţa unor lumi diferite, şi Banatul a suscitat de timpuriu interesul unor observatori de primă mărime. În 1780, Francesco Griselini analiza situaţia românilor bănăţeni de atunci, impresiile sale nefiind deloc măgulitoare. Chiar dacă le recunoştea acestora unele calităţi (ospitalitatea, pioşenia, ascultarea copiilor faţă de părinţi), totuşi trăsăturile negative predominau net: erau primitivi şi ignoranţi, femeile nu erau frumoase, abundau în rândul lor hoţii şi tâlharii, erau cruzi, dar şi fricoşi, murdari şi mult mai înapoiaţi decât vecinii lor sârbi. Aceasta era însă la începutul modernizării, după care peste Banat s-a revărsat influenţa civilizatoare austriacă. În rândul românilor, Banatul a început să fie considerat „fruncea”, iar după 1919 mulţi au fost atraşi de mirajul dezvoltatei regiuni. Totuşi, care este situaţia actuală? Tocmai la această întrebare răspunde Romulus Vasile Ioan, un alt observator de primă mână, specialist atât în domeniul tehnic, cât şi în cel istoric. De o asemenea opinie autorizată nu se poate face abstracţie.

Lucrarea Singur printre bănăţeni are câteva părţi distincte: la început, autorul face unele consideraţii despre situaţia şi mentalitatea găsite de el în Banat (de munte, cum ţine să precizeze), apoi prezintă istoria foarte recentă a siderurgiei reşiţene şi în final face ample prezentări, de mare interes, asupra situaţiei economice internaţionale şi naţionale, cu accent special desigur pe industria de profil.

De la început, Romulus Vasile Ioan prezintă unele opinii interesante, anume că românii seamănă prea puţin cu celelalte popoare latine, neavând virtuţile acestora. Nu sunt nici mari cuceritori, precum romanii, conquistadorii sau Napoleon, nici creatori de frumos ca marii artişti italieni, nici mari revoluţionari în politică sau cultură, nici catolici. Conform opiniei sale, trăsăturile negative s-au accentuat în a doua jumătate a secolului al XX-lea: „A apărut ceva în educaţia individului şi în formarea caracterului românului după cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toţii ne amintim de a fi băiat deştept, a fi şmecher, sau vezi, ăla se descurcă! (subl. aut.) De fapt, în spate se ascundea, mascată, cosmetizată, hoţia, şmecheria, care a creat undeva o breşă cu urmări incomensurabile în tipologia românului matur de după 1980 şi până în prezent, atunci când sintagmele educaţiei enunţate începeau să-şi facă efectul. Să nu uităm că alături de ridicarea hoţiei la rang de isteţime («Vezi, se descurcă, e isteţ!» - subl. aut.), s-a aplicat consecutiv sintagma «Lasă, destul am muncit eu, măcar el să o ducă mai uşor» – subl. aut. (aşa vorbea un părinte din perioada comunistă în familie, în auzul copilului). Astfel s-a creat, cu foarte puţin efort, un om care dorea să câştige uşor şi, dacă se poate, fără muncă, prin şmecherie. Se crease o mentalitate împotriva sintagmelor de genul «Meseria este brăţară de aur», «Să trăim din muncă cinstită» etc. (subl. aut.) Devenise o ruşine să obţii note mari învăţând, era la modă să copiezi sau să cumperi o notă, era ruşinos să fii angajat şi să câştigi cinstit atâta timp cât puteai să-ţi rezolvi un concediu medical, o pensie de boală, o repartizare la un loc călduţ sau dădeai «dreptul» (subl. aut.) acolo unde trebuie ca să se rezolve problema.” (p. 9) Credem că toţi românii pot recunoaşte, măcar în sinea lor, adevărul acestor lucruri.

Totuşi, analiza autorului se focalizează asupra bănăţenilor, în mijlocul cărora îi este dat să trăiască: „personajul principal este bănăţeanul”, spune el. (p. 12) În continuare se face distincţie între Banatul de munte şi cel de pustă, care „diferă radical, putem spune chiar până la contradicţie. Nu numai prin peisaj, ci mai ales ca mentalitate a populaţiei.” (p. 12) Deci toate referirile îi vor viza pe bănăţenii din zona montană.

În aceste locuri, Dumnezeu a făcut o „risipă de bogăţie”, dar aceasta nu se reflectă în modul de viaţă al locuitorilor: „Am întâlnit şi oameni care aveau de toate şi nu ştiau să se bucure de ele. Aceştia nu mai sunt normali.” (p. 13)

Ca şi Griselini, şi Romulus Vasile Ioan a găsit unele calităţi ale bănăţeanului. Un evident plus este colecţia de cristale a lui Constantin Gruiescu, altul ar fi declanşarea revoluţiei din 1989. Însă, ca şi mai demult, aspectele negative predomină puternic în viaţa Banatului.

Bănăţeanului îi lipseşte punctualitatea, are tendinţa să tărăgăneze lucrurile. (p. 14) În vestita parabolă a caprei vecinului, varianta bănăţeană este: „Să moară şi Ion, să moară şi capra.” (p. 15) În Banat „nu putem menţiona manifestări patriotice semnificative”, comparabile cu ale celorlalte regiuni: „bănăţeanul consideră că doar Banatul este patria lui.” (p. 16) Şi în plus: „Bănăţeanul autentic ştie să se adapteze la toate condiţiile, el este patriot atunci când se referă la Banatul lui (subl. aut.), indiferent pe unde trec în prezent graniţele.” (Ibidem)

Un mare defect al bănăţenilor este în viziunea autorului mândria, foarte supărătoare pentru ceilalţi: „Este lucrul ce frapează cel mai mult în Banat. Toţi cei care se consideră bănăţeni sunt mândri/făloşi (subl. aut.). (…) De ce, nu pot să precizez. Ca simplu participant de o vreme la viaţa socială din Banat, consider această afirmaţie ca fiind una stupidă.” (p. 17) În acest caz, trebuie să admitem că Romulus Vasile Ioan vede corect lucrurile.

Muzica practicată acum de ei este în mare regres faţă de cea din trecut, fiind doar o copie a celei sârbeşti. (p. 18) Solidaritatea manifestată la revoluţie este „destul de rar întâlnită în ultima perioadă.” (p. 18) „Banatul şi bănăţeanul au fost întotdeauna, până la contactul cu el şi ei, două noţiuni admirate. Banatul, privit din orice parte a României, pare un spaţiu de invidiat. Însă convieţuirea în acest areal nu e tocmai aşa.” Aceasta din următorul motiv: „Este singura regiune din România unde noul venit este întâmpinat cu eticheta de vinitură. Eticheta pare, la prima vedere, o metodă de protecţie împotriva ştirbirii, vezi Doamne, a sângelui nobil de bănăţean.” (p. 19)

De aici şi până la separatism nu mai rămâne decât un pas: „Spun asta fiindcă de foarte multe ori am remarcat la populaţia care cu mândrie îşi spune bănăţeană următoarea sintagmă: Banatul nostru sârbesc, reuniunea bănăţenilor, cooperarea bănăţeană, considerându-se ca fiind elita românilor. (…) Există tendinţa de a considera Banatul ca fiind buricul pământului.” (p. 19, sublinierile autorului) Totuşi: „În Banat nu s-au înregistrat manifestări xenofobe sau cu alte conotaţii etnice. Banatul pare la prima vedere un spaţiu în care s-a dorit efectuarea unui experiment legat de convieţuirea în U.E.” (p. 20)

Potrivit lui Romulus Vasile Ioan, toate aceste defecte ale bănăţenilor s-au repercutat negativ asupra situaţiei Combinatului Siderurgic Reşiţa. Acesta a mai avut şi ghinionul privatizării eşuate cu firma „Noble Ventures”, ceea ce a fost „o mare porcărie, o nedreptate.” (p. 27) Pe multe pagini este relatată pe larg istoria acestei privatizări şi a anulării sale ulterioare. Faptele fiind încă foarte apropiate în timp, nu vor putea fi temeinic studiate decât cu ajutorul documentelor care vor fi accesibile în viitor. Important este că vechea uzină reşiţeană a evitat în ultimul moment colapsul, iar autorul vorbeşte tocmai în calitate de director general din perioada de regenerare de după acest greu impas. Evident, etapa actuală, datorată noilor investitori ruşi, este net superioară erei „Noble Ventures”.

Ce a găsit inginerul hunedorean venit în fruntea C.S.R.? După descrierea sa, situaţia era absolut nefirească. A fost întâmpinat cu ostilitate: „Exista o înverşunare a localnicilor împotriva uzinei, dar cei mai revoltaţi şi cei mai recalcitranţi reclamagii erau chiar foştii angajaţi. Am avut ocazia să cunosc şi alte situaţii similare în alte localităţi, dar niciunde răutatea şi dorinţa de a se răzbuna pe uzină nu atingea asemenea cote.” (p. 50) Salariaţii, în loc să servească interesele uzinei, comercializaseră în anii anteriori pe piaţa iugoslavă salopete, bocanci, scule şi dispozitive mecanice, pe lângă benzină. „În uzină, formalismul era la loc de cinste.” (p. 50)

Şi conducerea uzinei era divizată, noii veniţi fiind sabotaţi de cei vechi: „Trebuia demonstrat că cei doi noi veniţi (Radu Constantin şi Romulus Vasile Ioan, n.n.) sunt proşti, adică vin alţii să ne înveţe pe noi.” (subl. aut.) Pe deasupra: „Fluxul tehnologic era gândit de aşa natură, încât să nu funcţioneze pentru a avea performanţă. Parcă cineva se gândise ca fabrica să meargă cu spatele.” (p. 50) Totul era ambiguu: „Salariaţii nu vorbeau şi nu ştiau să explice clar un fenomen, cadrele tehnice vorbeau o limbă tehnică meglenoromână (subl. aut.), era cumplit să încerci să înţelegi ce se întâmplase aici. Nu se vorbea clar, compartimentul tehnic al acestei fabrici nu a introdus în limbajul uzinei o limbă clară, tehnică, şi atunci, din dorinţa de comunicare, uzina şi-a creat propriul limbaj.” (p. 51) Ne întrebăm, dacă aceste fapte sunt adevărate, cum ar fi putut o asemenea uzină să funcţioneze în mod normal şi să fie şi profitabilă?

Noii veniţi erau mereu confruntaţi cu tradiţia locală: „Au venit să ne umilească, pe noi care am creat siderurgia românească.” (subl. aut., p. 51) Iar angajaţii erau încurajaţi şi de alţi concetăţeni: „Foştii salariaţi ai C.S.R. (pensionari ori plecaţi) se manifestau la reuniuni social-culturale şi prin presă cu o evidentă ostilitate împotriva C.S.R. (nu am înţeles de ce, dar aşa era), uzina avea peste 1.500 de procese cu foşti şi actuali angajaţi.” (p. 51) Iar sindicatul era şi el intransigent: „Toate discuţiile, chiar şi pe teme banale, se făceau numai pe un ton ridicat.” (p. 51)

Toate aceste forţe locale negative (sindicatul, angajaţii, foştii conducători, partidele locale, pensionarii ceserişti, administraţia locală) se coalizau, trimiţând conducerii din Slatina „un flux continuu de informaţii, de cele mai multe ori false şi tendenţioase.” (p. 52) Acest obicei ar proveni din trecutul turcesc al Banatului. „Limbajul tehnic din Reşiţa avea cuvinte ce nu se foloseau niciunde, era evidentă influenţa separatistă a bănăţeanului. Nivelul unor şefi în sectoarele fluxului de producţie era mult sub ceea ce era nevoie pentru a pune corabia pe linia de plutire.” (p. 53) Chiar şi noul cuptor electric fusese prost amplasat: „Inexistenţa unei strategii de dezvoltare a secţiei de oţelărie şi a uzinei în ansamblul ei făceau ca toate costurile de modernizare pentru utilajele existente şi pentru noile investiţii să fie duble, iar în unele cazuri chiar triple.” (p. 54)

Trebuie să recunoaştem: oricâte prejudecăţi ar avea autorul împotriva bănăţenilor (care acum încep să devină minoritari în Banat), părerile doctorului inginer se cuvin a fi luate în seamă. Suntem siguri că starea tehnică a C.S.R.-ului era aşa cum o descrie el şi cel puţin această parte a criticilor sale este întrutotul corectă. Până la urmă, întreaga situaţie provenea dintr-o mentalitate deficitară a multor salariaţi şi a altor locuitori cu care aceştia erau în contact. Cât de departe ne apare acum vremea St.E.G.-ului sau cea a U.D.R.-ului! Acum C.S.R.-ul s-a mai pus pe picioare, prin efortul conducerii şi prin infuzia de capital rusesc. În concluzie, ne putem întreba la fel ca şi Romulus Vasile Ioan: „Dacă suntem cei mai făloşi, cei mai deştepţi, primii la toate, cei mai…, de ce suntem ultimul judeţ din ţara românească?” (p. 69)

Prezentarea amplă făcută apoi contextului naţional şi mondial al dezvoltării siderurgiei poate suscita un deosebit interes, cel puţin pentru un nespecialist în domeniu. Ea este de natură să ne indice, o dată în plus, că omul acesta ştie ce spune şi întotdeauna îşi bazează afirmaţiile pe date şi argumente incontestabile. Aceasta dă un plus de credibilitate lucrării şi ne asigură că tot ceea ce prezintă este autentic.

În final, Romulus Vasile Ioan dă bănăţenilor unele sfaturi de bun simţ. Aceasta pentru că uzina lor, „un combinat, cândva un simbol al industriei române, a fost plimbat, faultat, masacrat, după principii şi interese politice şi/sau locale.” (p. 128) Deci ce ar trebui să facem noi, bănăţenii?

„Bănăţenii au plătit şi mai plătesc un preţ scump pentru mândria lor atât de mare. În fala lor au pierdut şi încă vor mai pierde multe. Fala bănăţenească este cel mai mare consumator de resurse atât materiale (băneşti), cât şi energetice (energii umane). Şi totul din cauza unor încăpăţânări prosteşti şi a unor interese meschine, care şi astăzi bântuie prin halele de pe malurile Bârzavei. Drept dovadă că bănăţeanul îşi schimbă părul, dar năravul ba.” (p. 128) Deci, primul lucru, ar trebui renunţat la mândria fără fundament. Apoi, trebuie „să nu considerăm modestia ca fiind sărăcie.” Va trebui să considerăm „munca singurul izvor de generare a avuţiei personale, regionale, naţionale.” Şi mai ales, „vom renunţa să mai trăim numai din poveştile cu ce au făcut alţii acum 237 de ani, acum 150 de ani etc. Important este ceea ce facem noi, acum.” (subl. aut., p. 128)

Observaţii absolut corecte, după părerea noastră. Cercetarea trecutului este necesară pentru a ne cunoaşte identitatea. Însă trăim în prezent şi trebuie să continuăm realizările înaintaşilor, care au muncit pentru ei, aşa cum şi noi astăzi trebuie să muncim pentru noi. De aceea, „vom respecta munca şi pe cel ce munceşte” şi „vom fi mai puţin clevetitori.” (p. 129) Ar fi aşa de greu, oare? În concluzia lui Romulus Vasile Ioan: „Reşiţa are puţine şanse să redevină ceea ce a fost, asta este clar. Renaşterea oraşului (subl. aut.) este în noi, în capacitatea viitorilor conducători de a înţelege că nu trebuie trăit în prezent numai din trecut. Urbea trebuie să-şi schimbe profilul economic, iar cetăţenii – mentalitatea.” (p. 129) Iată condiţiile pe care va trebui să le îndeplinim pentru a ieşi din starea actuală de înapoiere generală, aşa cum le vede conducătorul singurei întreprinderi rentabile din oraş.

Încheiem aici prezentarea opiniilor lui Romulus Vasile Ioan, care poate că multor bănăţeni neaoşi le vor lăsa un gust amar. Comparativ cu descrierile lui Griselini (care a petrecut şi el trei ani în Banat), parcă defectele noastre s-au înmulţit şi s-au agravat. Să ne gândim cât a progresat în acest răstimp lumea civilizată, care nu trăieşte doar din trecut. Bănăţenii au capacitatea nativă şi inteligenţa care să le permită să se ridice acolo unde le este locul. Problema este că acest lucru nu se poate realiza decât exclusiv prin eforturi proprii. Romulus Vasile Ioan, dincolo de limbajul său direct şi expresiile spuse pe şleau, care pe unii îi pot şoca, ne dă unele sfaturi de bun simţ, cum făceau şi trimişii Mariei Tereza pe vremuri. Atunci, bănăţenii au înţeles misiunea care le era încredinţată şi au făcut din regiunea lor un „colţ de rai”. Acum, vor mai găsi energiile trebuincioase pentru o a doua renaştere?

*Ioan Romulus Vasile, Singur printre bănăţeni, Editura „Neutrino”, Reşiţa, 2008, 133 p.

Mircea Rusnac – Lecţia lui Iosif Cireşan Loga

Dintr-o emoţionantă evocare a Mariei Mândroane (http://www.banaterra.eu/romana/mandroane-maria-plecat-dintre-noi-iosif-ciresan-loga) am aflat, cu mai mult de două luni întârziere, că Iosif Cireşan Loga a murit. Împlinise 95 de ani. A avut o viaţă lungă şi tumultuoasă, suprapusă peste aproape un secol de istorie a Banatului. Un secol în care a cunoscut nişte momente care pentru noi, generaţiile de după el, se mai găsesc doar în cronicile istorice.

L-am cunoscut în toamna lui 1996. Mi-a fost prezentat ca „partizan”, ceea ce pentru mine era o revelaţie. Era primul luptător anticomunist pe care îl vedeam în carne şi oase. Tocmai scrisesem un articol despre partizanii bănăţeni, fapt care l-a bucurat, întrucât dorea să fie cunoscută lupta lor. Cu timpul, mi-a relatat în amănunţime uluitoarea sa poveste.

Se născuse în 1914 la Duleu. Conform obiceiului de atunci, la 18 ani (deci în 1932) părinţii l-au însurat şi în scurt timp a avut şi copii. Ca orientare politică, a fost atras de Mişcarea legionară. Înrolat în război, a parcurs cumplitele etape ale Frontului de est, ajungând până la Cotul Donului (a şi scris apoi amintiri despre acestea). A scăpat totuşi din acel iad şi după 23 august 1944 a luptat şi în vest, unde a căzut prizonier la germani. Finalul războiului l-a găsit în Germania, de unde s-a întors în vara lui 1945. Deşi România era sub ocupaţia sovieticilor, nu a ezitat să revină acasă, la soţie şi copii. Apoi s-a confruntat cu imixtiunile comuniştilor în viaţa satului său, ca şi în întreaga ţară. Ca urmare, a participat la mişcarea de rezistenţă.

După cum mărturisea în amintirile sale, Iosif Cireşan Loga a iniţiat grupul de partizani din Munţii Arinişului după falsificarea de către comunişti a alegerilor din 1946. Grupul Chera-Dârloni a existat până în 1949. Mi-a povestit că ei nu au dorit să ucidă pe nimeni, deoarece erau creştini. În schimb, îi băteau pe activiştii şi colectorii de cote din satele regiunii sau incendiau avutul acestora. M-a onorat dăruindu-mi lucrarea sa Rezistenţa anticomunistă din Munţii Arinişului 1947-1949, pe care a scris cu mâna tremurândă următoarea dedicaţie: „Cu multă cinste dau această carte d-lui Prof. Mircea Rusnac. 11.XI.2003. Iosif Cireşan Loga.” Avea aproape 90 de ani. Aşa îmi spunea: „Domnul Profesor”, deşi eram cu 57 de ani mai tânăr! Dar avea educaţia aceea a bunului simţ, a respectului şi a celor şapte ani de acasă care s-a transmis la români până în momentul venirii comuniştilor la putere. Oameni ca el sunt tot mai puţini acum.

Interesul meu pentru mişcarea de partizani îl bucura mult. Mă întreba de fiecare dată: „Mai scrieţi?”, cu accentul pe ultima silabă. Mi-a povestit şi restul: cum a fost arestat, anchetat şi dus la Canal. A stat acolo până în 1954. Revenit acasă, a găsit situaţia la fel de proastă cum o lăsase. A reluat lupta. Grupul din Duleu s-a reconstituit şi, păţiţi fiind acum, acţionau cu mai multă prevedere. Adică dădeau loviturile împotriva zbirilor numai noaptea, când le incendiau casele, acareturile sau recoltele. Aceste lucruri le relatase în două caiete pe care nu le-a publicat. Însă a avut încredere să mi le împrumute şi am putut folosi informaţiile în două articole: într-unul am inclus mişcarea de partizani de după 1954 (http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-al-doilea-nivel-al-miscarii-de-rezistenta-anticomunista-din-banat), iar în celălalt am utilizat mărturiile culese de el despre răscoala din Arad şi Bihor din 1949 de la unii participanţi de frunte la aceasta, cu care a fost coleg de suferinţă în lagărul Peninsula (http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-rascoala-anticomunista-a-taranilor-aradeni-din-anul-1949).

Caietele de amintiri le scrisese în timpul comunismului, dar pentru a nu fi descoperite, le-a îngropat într-o ulcică sub podelele casei sale din Duleu. Era supărat că acum, când era liber să le facă cunoscute istoricilor, unii „uitau” să i le mai restituie. Manifestându-mi indignarea faţă de asemenea apucături, mi s-a răspuns cu cinism că „moşul” nu o va mai duce mult şi caietele respective nu vor mai trebui returnate nimănui. Ei bine, Iosif Cireşan Loga a trăit mai mult decât cel care îşi făcuse asemenea penibile socoteli. Un lucru din care ar trebui să învăţăm multe cu toţii.

Acesta a fost bătrânul partizan cărăşean. A fost şi un talentat scriitor în grai bănăţean şi un colecţionar de piese etnografice, dorind să nu se piardă tradiţia satului. În ultimii 20 de ani a locuit la Bocşa, la un nepot, dar a luat mereu parte la manifestări culturale şi a publicat cărţi. A fost unul din ultimii condeieri ţărani ai Banatului, rămaşi din strălucita tradiţie de dinaintea războiului. Prin dispariţia lui Iosif Cireşan Loga, Banatul a pierdut un pilon de bază, un martor de primă mărime al trecutului său zbuciumat.

Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească pe domnul Cireşan!

Mircea Rusnac – Perioada de glorie a muzicii reşiţene

În anii maximei dezvoltări industriale a oraşului, Reşiţa a cunoscut progrese în toate domeniile. Chiar şi viaţa culturală a localităţii în acel timp era înfloritoare. Pe măsură ce, către sfârşitul secolului al XIX-lea, regimul de muncă devenea mai relaxat şi numărul de ore lucrate pe zi scădea, apărea problema petrecerii într-un mod util şi plăcut a timpului liber. În acest nou context, nu puţini reşiţeni, chiar de condiţie socială modestă, şi-au descoperit vocaţia culturală în general şi muzicală în special, localitatea putându-se integra astfel marii mişcări de redeşteptare spirituală care cuprindea în acea perioadă întregul Banat. Secolul cuprins între 1848 şi 1948 a fost unul de glorie în istoria Banatului, inclusiv în ceea ce priveşte efervescenţa culturală.

În Reşiţa Montană, prima „Asociaţie de cântări” („Resiczaer Gesangverein”) a fost întemeiată de către locuitorii germani după modelul Oraviţei, în 1869. Aceasta era o reuniune corală, care încă de la început se va impune ca o formaţie vocală de prestigiu. Ea se alătura acum vechii orchestre montanistice, care era formată din muncitori şi funcţionari ai uzinelor. Muzica instrumentală avea deja vechi tradiţii la Reşiţa, unde se bucura de atenţia autorităţilor şi a conducerii uzinelor, participând la toate manifestările cu caracter festiv din localitate. Printre primii dirijori ai noii Asociaţii au fost Adalbert Hehn şi Josef Tietz, care au creat renumele şi prestigiul corului.

În acest climat cultural, a urmat înfiinţarea în 1871 a primei biblioteci din Reşiţa, care a înlesnit accesul muncitorilor la lectură şi la marile creaţii literare. În primăvara anului 1872, din iniţiativa învăţătorului Ion Simu, sprijinit de alţi fruntaşi ai românilor, precum Iuliu Vuia sau Petru Broşteanu, a luat fiinţă şi „Reuniunea română de cântări şi muzică din Reşiţa Montană”. Ca membri fondatori erau 61 de bărbaţi, constituind al doilea cor vocal românesc de pe valea Bârzavei, după cel din Bocşa. Primul dirijor a fost Johann Dworzsak. Până în 1878, corul se va remarca prin concertele date în favoarea copiilor săraci şi a sinistraţilor de pe urma inundaţiilor care s-au produs în Transilvania şi Ungaria. Concertele şi programele, în care treptat au fost introduse şi declamări, scenete, apoi chiar piese de teatru, se axau pe cântece populare, marşuri şi cântece muncitoreşti.

Din mai 1878, dirijor al corului românesc va fi Stefan Kolofik, dar faţă de momentul de început se înregistra deja un regres, exprimat şi prin numărul coriştilor: 24 în 1880. În 1879 avusese loc prima manifestare comună a corurilor german şi român din Reşiţa Montană, cu ocazia unui nou concert filantropic. În continuare, corul românesc va deveni unul mixt, prin cooptarea a 15 femei. Ca urmare, s-a consemnat o refacere a activităţii sale, în 1882 susţinând patru concerte, dintre care unul împreună cu „Resiczaer Gesangverein”. În 1885, dirijor a devenit Ion Simu, care s-a ocupat cu multă pasiune de instruirea formaţiunii artistice. În acelaşi an, conducerea va fi preluată de dirijorul Osvald Bösz, dar nu pentru mult timp, interimatul fiind asigurat de acelaşi Simu până în 1888. În acest an a venit învăţătorul Adalbert Hehn, apoi învăţătorul Vasile Marişescu. Până în 1894 a fost o nouă perioadă de stagnare a activităţii corului românesc, chiar dacă au fost cooptaţi ca dirijori Adalbert Hehn şi Josef Tietz.

O perioadă de renaştere s-a produs odată cu sosirea la Reşiţa a învăţătorului Iosif Velceanu, care îl avusese ca îndrumător la Caransebeş pe Antoniu Sequens. Acesta se va dovedi şi un talentat dirijor. El a înfiinţat un cor mixt format din 45 de copii, cor care a existat timp de patru ani, susţinând concerte împreună cu coriştii adulţi sau în mod independent şi bucurându-se de aprecierea publicului. Velceanu a desfăşurat o activitate intensă, compunând piese muzicale, preluând motive folclorice sau armonizând piese din repertoriul naţional şi universal, totodată punând în scenă şi piese de teatru în calitate de regizor amator. El era prieten cu Ion Vidu, care a venit în vizită la Reşiţa cu corul de la Lugoj, cel mai important cor românesc din Banat. Impresia lăsată la Reşiţa a fost extraordinară, mult timp localnicii aflându-se sub influenţa prestaţiei artiştilor lugojeni. Reprezentaţiile artistice erau susţinute în localul Casinei române din Reşiţa Montană.

În acelaşi timp, „Resiczaer Gesangverein”, în paralel cu reuniunea germană de la Oraviţa, începea să pună în scenă cu mult succes piese de operetă vieneză. Un actor şi solist vocal foarte apreciat era Árpád von Biró, iar în calitate de capelmaistru a avut mult succes la Reşiţa Anton Pavelka.

În 1897, era înfiinţat un al doilea cor german, intitulat „Resiczaer Sängerbund” („Asociaţia cântăreţilor din Reşiţa”), o reuniune de cânturi şi asociaţie de amatori de teatru. Începuturile sale se leagă tot de numele cunoscutului dirijor Josef Tietz, care va aşeza în scurt timp noul cor printre cele mai bune formaţii de acest gen din Banat. El a promovat lucrări pentru coruri bărbăteşti, de femei şi mixte, însoţindu-le uneori cu spectacole teatrale, lieduri sau arii din opere şi operete. Pe steagul acestui cor erau înscrise cuvintele: „Arbeit ehrt, Gesang adelt” („Munca onorează, cântecul înnobilează”), ca o expresie vie a dragostei muncitorilor pentru frumos şi pentru muzică.

În 1895 fusese înfiinţată Societatea literar-muzicală a ţăranilor din Reşiţa Română, marcând debutul cultural şi pentru această parte a localităţii. Ea a fost stimulată de succesele coriştilor români din Reşiţa Montană. Primul dirijor a fost învăţătorul Adalbert Hehn. Tot la sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut la Reşiţa şi „Cercul maghiar de cântări” („Magyar dalkör”), care din 1905 va trece sub auspiciile societăţii culturale „Magyar olvasokör” („Cercul maghiar de lectură”). În formaţia corală activau muncitori, funcţionari şi mici meseriaşi, printre membri fondatori numărându-se: fierarul Fekete Geza, învăţătorii Horvath Peter şi Dénes Karoly, impiegatul Adorjan Lajos, pantofarul Bradics Andras şi lăcătuşii Ban Sandor, Albert Karoly şi Szlifka Geza. Printre dirijorii care au condus corul de-a lungul timpului au fost Peter Rohr, Adalbert Hehn, Alexander Kralik şi Kardos Bela, iar printre regizori au fost Szlifka Geza şi Josef Fraunhoffer.

În 1905 s-a desfăşurat o activitate comună a tuturor corurilor reşiţene: cele două româneşti, cele germane: „Resiczaer Gesangverein”, „Resiczaer Sängerbund” şi „Resiczaer Lyra” şi cel maghiar „Magyar dalkör”. Corul condus de Iosif Velceanu avea 76 de membri la începutul secolului al XX-lea, el având ca motto următoarele versuri:

„Fluiere la lucru-n pace,
Zi şi noapte-am tot muncit,
Fierul roş, oţelul rece,
Rupţi de trudă l-am tocit.
Haid’ să dăm şi horii zor!
Toţi în cor!”

Corul românesc a luat parte la marele festival de la Bucureşti din 1906, când se aniversau 40 de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I. Deşi a ajuns chiar în dimineaţa începerii emulării corale de la Arenele Romane, corul reşiţean a avut onoarea de a deschide întrecerea. El a intonat cu acest prilej piesele „Urare României” de I. Costescu şi „Răsunetul Ardealului” de Ion Vidu. Din cor făceau parte 120 de persoane, cei angajaţi la uzine găsindu-şi înainte înlocuitori la locul de muncă pentru perioada în care erau plecaţi! Ca represalii pentru participarea la marele festival panromânesc, dirijorul Iosif Velceanu a fost mutat disciplinar de guvernul maghiar la o şcoală din Timişoara, fiind nevoit să întrerupă activitatea la corul reşiţean. Totuşi, medalia de aur obţinută la Bucureşti a reprezentat mult timp un motiv de mare mândrie pentru cântăreţii români din Reşiţa Montană. În continuare, corul va fi preluat de dirijorul Otto Sykora, conducătorul orchestrei montanistice, urmat de E. Bambach. Până în 1919 însă se va consemna o nouă perioadă de declin.

În 1902, corul plugarilor din Reşiţa Română a participat la un spectacol muzical împreună cu cântăreaţa Irina Vlădaia din Bucureşti, aflată în turneu la Reşiţa. Dirijor era acum Ştefan Albu, iar motto-ul corului era:

„Grija noastră să ne fie
Munca rodnică şi vie,
Înţelegere-ntre fraţi
Ani mulţi şi netulburaţi.”

Corul conlucra atât cu reuniunea românească din Reşiţa Montană, cât şi cu celelalte formaţiuni muzicale reşiţene, influenţa lor dovedindu-se propice culturalizării populaţiei şi întreţinerii unei frumoase vieţi spirituale în localitate. Reuniunea şi-a clădit un local propriu, cu sală de concerte şi pentru reprezentaţii teatrale, ulterior cinematografice, săli-anexă pentru repetiţii şi o bibliotecă. În acest cor activau şi germani şi maghiari din Reşiţa Română, printre dirijori mai aflându-se Avram Neda şi din 1907 învăţătorul Ion Mărilă.

Tot la începutul secolului al XX-lea, corul „Resiczaer Sängerbund” era dirijat de Peter Rohr şi a făcut o serie de turnee la Timişoara, Oraviţa, Lugoj, Anina, Biserica Albă, ajungând chiar şi la Viena. În 1905 s-a înfiinţat „Secţia de cânturi a sindicatului muncitorilor metalurgişti şi fierari din Reşiţa” („Gesangsektion des Reschitzer Eisen- und Metallarbeitergewerkschaft”). Ca şi la Steierdorf-Anina, pe lângă ea a fost creat şi un grup de „diletanţi”. Printre cântecele aflate în repertoriul său se numărau „Hora muncitorilor” şi „Sună trâmbiţa de-alarmă”, promovând şi teatrul în proză şi opereta. Totuşi, până în 1919 activitatea corului muncitoresc reşiţean a fost destul de slabă. În 1918 a luat fiinţă încă un cor german, „Cvartetul de oţel” („Eisernes Quartett”), printre iniţiatorii săi aflându-se dirijorul Josef Tietz şi artistul Karl Kummergruber. Obiectivele grupului erau cultivarea muzicii şi promovarea creaţiei locale. Corul era format din foşti membri ai celorlalte formaţiuni germane reşiţene, care în timpul primului război mondial îşi suspendaseră activitatea. Tietz a compus piese corale de mică întindere şi cu o linie melodică uşor accesibilă. Numărul membrilor în 1918 era de 28 de bărbaţi, recurgându-se foarte rar la cântăreţe din distribuţia spectacolelor de operetă.

După încheierea primului război mondial, cele patru coruri germane din Reşiţa: „Asociaţia de cânt” („Gesankverein”), „Uniunea cântăreţilor” („Sängerbund”), „Secţia de cântări a muncitorilor metalurgişti” („Metallarbeiter-Gesangsektion”) şi „Cvartetul de oţel” („Eisernes Quartett”) şi-au reluat activitatea, la fel ca şi cele două româneşti şi cel maghiar. Toate continuau tradiţiile muzicale antebelice. Corurile germane continuau şi cultivarea operetei în forma sa vieneză. Un foarte apreciat interpret de operetă şi regizor a fost strungarul Adolf Bender. Alţi talentaţi interpreţi ai acelor ani au mai fost funcţionarii Eduard Kehr, Mihály Béla, Josef Gruber, funcţionara Csenek Rozsi şi casnicele Marischka Springl şi Fanny Minarek. Dirijor al fanfarei uzinei era şi în continuare Otto Sykora, urmat de Jaroslav Lang. Printre dirijorii de operetă s-au remarcat Peter Rohr, Slowig Geza şi dascălul de gimnaziu Adalbert Hehn jr., cel care a pus bazele Cvartetului de coarde din Reşiţa. Totodată, pe lângă fanfara uzinei au mai apărut numeroase grupe de muzicieni amatori sau profesionişti, atât germani, cât şi români. Dintre aceştia, cei mai îndrăgiţi au fost violoniştii Gusti Busch, Leopold Tomajka şi Willi Hackenberger, violoncelistul Hans Drexler, fraţii Oppelz, clarinetistul Gusti Krenitschan şi violoniştii Alexander Serbul şi Peter Hudetz.

Între reuniunile de cântări din zona montanistică a Banatului avea loc în această perioadă un schimb intens de vizite şi participări la manifestări comune. Cele mai numeroase vizite reciproce se desfăşurau între coriştii germani din Reşiţa şi cei din Steierdorf, ca şi între formaţiile de diletanţi din aceste localităţi. În timpul unei asemenea deplasări către Anina, unde urmau să interpreteze opereta Der Obersteiger de Karl Zeller, camionul care îi transporta pe coriştii reşiţeni s-a prăbuşit într-o prăpastie, în 1925. În acest tragic accident şi-au pierdut viaţa cântăreţii Engleitner şi Bittermann, înregistrându-se şi numeroşi răniţi.

După 1920 a fost practic reînfiinţat şi corul muncitoresc „Metallarbeiter-Gesangsektion”, care a desfăşurat în continuare o activitate mult mai rodnică decât în perioada antebelică. Acum şi această grupare începea să monteze spectacole de operetă mai dificile, precum şi piese în proză. Cu acelaşi Obersteiger s-a stabilit un adevărat record, opereta fiind reprezentată de 22 de ori. În 1929, conducerea Secţiunii de cântări era asigurată de preşedintele Hermann Rausch şi de regizorul Adolf Bender.

În 1926 a fost adoptat statutul de organizare şi funcţionare al „Eisernes Quartett”. Multe dintre concertele susţinute de acesta aveau un scop filantropic, bucurându-se de aprecierea presei, a specialiştilor şi a publicului. În acelaşi an, în sala de spectacole „Oltenia”, acest cor a participat la un concert comun cu Orchestra montanistică a uzinelor („Werkskapelle”), dirijată de Otto Sykora.

În 1919 a mai luat fiinţă încă o secţiune muzicală germană: „Leseverein Gesangsektion” („Secţia de cântări de pe lângă Reuniunea generală de lectură din Reşiţa”), condusă iniţial tot de dirijorul Peter Rohr. Corul era alcătuit din 25 de tineri, fiind închegat în mod spontan. Scopul său principal era cultivarea liedului german, care era preponderent în repertoriul formaţiei. Iniţial s-a practicat însă şi spectacolul de operetă, care avea o mare audienţă, în scopul atragerii simpatiilor publicului. În 1932, acest cor făcea parte din „Asociaţia cântăreţilor germani din Banat”, care organiza numeroase manifestări. Corurile germane din Reşiţa şi cele din Anina alcătuiau gruparea montanistică a acesteia.

În 1937, „Resiczaer Gesangverein” era dirijată de Alexander Kralik. Alte coruri sau grupuri vocale germane au mai desfăşurat o existenţă efemeră în perioada interbelică, fiind organizate de către diferite bresle sau cercuri de amatori de muzică. Printre acestea pot fi amintite „Lyra”, avându-l ca dirijor pe Josef Lenhardt, şi „Touristen Gesangverein Echo”, condus de Alexander Kralik, acestea având viaţa cea mai lungă. Până după cel de-al doilea război mondial, opereta germană era bine reprezentată la Reşiţa, cei mai importanţi promotori ai săi fiind textierul, regizorul şi interpretul Franz Kehr, soliştii vocali Rudolf Karlicsek, Anton Licker, Arpad Bender şi dirijorul Hunyadi Laszlo. Ulterior a fost organizat un cerc de operetă în cadrul U.C.M.R., avându-l ca dirijor pe profesorul Franz Stürmer. Tradiţia corală germană a Reşiţei însă se apropia de sfârşit.

Perioada interbelică a cunoscut o evoluţie inegală şi pentru corul maghiar din Reşiţa. Mai ales în perioada de început au fost momente de stagnare şi de declin al activităţii acestuia. Ulterior, corul şi echipa de teatru a cercului maghiar de lectură au început să se afirme prin concerte, spectacole de teatru şi mai ales prin prezentarea cu mult succes a unor operete ale marilor compozitori maghiari şi a unor spectacole de comedie muzicală ale căror texte şi muzică au fost scrise de dirijorii corului sau de alţi artişti localnici. La spectacolele de divertisment şi-au adus contribuţia Albert Karoly, Fekete-Stocsék Rozsi, Stocsék Jozsef, Csenek Béla, Pap Rozsi, Varó Árpád sau Novácsek Karoly, fiind prezentate pe scenele de la Casa Muncitorească sau de la sala „Oltenia”. Afişele de popularizare a acestor spectacole erau tipărite în trei limbi (română, maghiară şi germană), publicul prezent fiind şi el format din mai multe naţionalităţi.

În 1922, corul românesc din Reşiţa Montană îşi aniversa semicentenarul, prilej cu care a avut loc un concert la care au participat peste 20 de coruri bănăţene. În perioada interbelică, cel mai important membru al corului a fost maistrul Vasile Petrovici de la Fabrica de poduri, care s-a remarcat ca un bun cântăreţ şi dirijor. Şi corul din Reşiţa Română a avut o activitate bogată, mai ales după 1930, susţinând concerte şi spectacole de teatru amator. Afişele sale erau de asemenea tipărite în toate cele trei limbi ale Reşiţei, corul promovând ideea înţelegerii şi colaborării interetnice. Conducători în această perioadă au fost profesorul Coriolan Cocora şi apoi Trandafir Lugojenel. Formaţia corală efectua deplasări în centrele muncitoreşti de pe valea Bârzavei, precum şi în satele din jur, unde susţinea concerte şi spectacole de teatru amator. Nivelul era însă în general mai scăzut decât cel al colegilor din Reşiţa Montană. Totuşi, merită remarcate strădaniile lui Coriolan Cocora de a monta piese de teatru şi de a dirija formaţia. Orchestra acesteia era condusă de N. Cişmaş. Un alt dirijor remarcabil a fost muncitorul în uzină Ion Iliasă, care va activa şi la Moniom şi Câlnic. Spectacolele se ţineau la Palatul Cultural nou construit, dar şi la Timişoara, unde atât corul, cât şi dirijorul Iliasă, au fost premiaţi.

După cel de-al doilea război mondial, toate aceste formaţiuni muzicale ale Reşiţei, indiferent de etnia membrilor lor, au dispărut. Ultimele încercări pentru refacerea corului românesc din Reşiţa Montană au fost depuse de dirijorul Horaţiu Bandu, însă fără succes. În locul lor a apărut un mare cor sindical, care activa pe scena Casei Muncitoreşti sub conducerea profesorului Ion Românu. Acum nu se mai punea accent pe apartenenţa naţională a membrilor, ci era promovat spiritul comunist. Corul devenea un element oficial în viaţa oraşului, având misiuni mobilizatoare şi ideologice. Reprezentaţiile aveau loc şi la Palatul Cultural din Reşiţa Română, iar mai târziu pe scena nou construitei Case de cultură. Frumoasele tradiţii locale erau date uitării, iar noul cor, în ciuda unor succese pe plan naţional în primii ani postbelici, a decăzut apoi, în special după plecarea dirijorului Românu. Vechile emulări şi toate frumoasele activităţi din anii anteriori lui 1944 au rămas fără continuitate în Reşiţa, ca şi în întregul Banat.

Bibliografie: Ion Crişan, Un secol de cântare muncitorească în Reşiţa (1872-1972), Reşiţa, 1972; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998.

Mircea Rusnac – Premiu-surpriză!

Theodora Marinescu mi-a făcut onoarea şi surpriza să îmi premieze blogul. Mulţumindu-i şi pe această cale pentru realmente neaşteptatul său gest, consider că reuşita acestui blog se datorează în primul rând fidelilor şi din ce în ce mai numeroşilor săi cititori (iată că avem suporteri şi în Capitală!). Prin urmare, îndemnul meu pentru toţi prietenii blogului este: cunoaşteţi-vă trecutul şi îndrumaţi-i şi pe alţii să îl cunoască! Nu de alta, dar avem cu toţii ce descoperi din această plăcută îndeletnicire.

Cele cinci îndatoriri ale premianţilor:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie să dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legătură pe net la blogul (şi autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.

3. Fiecare S.S. trebuie să îşi prezinte premiul pe blog şi să adauge un link la acest post, care explică ce este cu premiul.

4. Fiecare S.S. care a câştigat premiul este rugat să viziteze acest post şi să îşi adauge numele la Mr. Linky List, astfel încât să existe o evidenţă a fiecărui ins premiat.

5. Fiecare S.S. trebuie să posteze aceste reguli pe blogul lui.

Preferaţii mei în ale lecturii pe căile blogosferei sunt următorii cinci: Roxana Iordache, Emma Zeicescu, Adrian Drăgan, Grupul Local de Tineret Reşiţa şi Timişoara 1989. Deci, le-am pasat cu repeziciune acest premiu, cu tot respectul din partea mea. Şi vreau să adaug şi mulţumirile mele speciale pentru cei opt cititori care au vizitat acest blog în noaptea de Revelion.

Mircea Rusnac – Hunedoara, sora Reşiţei

Am primit la începutul acestui an din partea lui Romulus Vasile Ioan (http://romulusioan.blogspot.com) două lucrări istorice de mare interes. Acum o vom prezenta pe prima dintre ele, care, dincolo de orice aşteptări, prezintă o importanţă deosebită pentru reşiţeni. Se numeşte A doua epistolă către hunedoreni. Eisenmarkt, Vajdahunyad, Hunedoara, fiind scrisă de un inginer foarte pasionat de istorie.* Pentru hunedoreni fără discuţie că aceasta este o lucrare de referinţă. Însă, aşa cum am precizat, surprinzător poate părea faptul că şi reşiţenii au de aflat multe lucruri din paginile sale. Aceasta poate şi pentru faptul că autorul este unul din foarte rarii buni cunoscători ai situaţiei trecute şi prezente din ambele centre de tradiţie ale siderurgiei româneşti. De aceea, citind cu atenţie lucrarea sa, descoperim o extraordinară mostră de istorie comparativă, cu adevărat fără precedent până acum. Pentru că, deşi Hunedoara şi Reşiţa sunt separate de o distanţă geografică extrem de mică şi au cunoscut de-a lungul timpului condiţii istorice foarte asemănătoare, nimeni nu a avut până acum competenţa să facă un paralelism istoric între ele.

După cum scrie autorul în Motivaţie: „Cu siguranţă istoricul, deţinătorul adevărului despre trecut, va critica vehement impardonabila violare a unui domeniu al ştiinţei de un practicant al ştiinţei aplicate. Nu mă voi supăra, ce este scris trebuie forfecat, iar alinarea mea va fi dezbaterea. Şi totuşi, am să-mi cer scuze, nu apreciez munca solitarului decât în atletism, alergătorul de cursă lungă sau maratonistul, care luptă de unul singur cu timpul, cu spaţiul şi cu el însuşi. Consider team-ul ca fiind grupul multidisciplinar mai reconfortant pentru vremurile actuale. Grupul multidisciplinar poate prezenta o garanţie a consistenţei unei lucrări.” (p. 4) Temerea lui Romulus Vasile Ioan nu are temei, întrucât istoricii (aşa de puţini câţi sunt astăzi în zona noastră) nu au decât de câştigat din implicarea şi a altor pasionaţi în studierea trecutului, iar munca de echipă este întotdeauna generatoare de foloase reciproce.

Pasionat de istorie, inginerul hunedoreano-reşiţean a efectuat, după cum mărturiseşte, numeroase excursii de documentare în locuri de mare semnificaţie istorică: Villa rustica din Popeasca (Cinciş), cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Valea Fierului din Densuş, Valea Caselor, zona Ghelarului, Pădurea oraşului din Teliuc, fostele fierării de pe văile Cernei, Govăjdiei, Runcului şi Zlaştiului, furnalul de la Topliţa, cel de la Govăjdia, Castelul Corvinilor sau Muzeul Fierului. (p. 4)

După o amplă prezentare a tradiţiilor metalurgice antice şi medievale ale zonei, posesoare a unora dintre cele mai bogate zăcăminte din Europa, autorul constată că printre factorii favorizanţi ai dezvoltării industriale ulterioare s-a numărat şi vecinătatea geografică a Banatului: Banatul este fruncea, se intitulează un subcapitol al cărţii, cu precizarea în text că „peste deal, în Banat (subl. aut.) se produc transformări importante, Banatul devine domeniul Coroanei, adică devine fruncea (subl. aut.).” Aceasta determina o influenţă benefică şi asupra regiunilor învecinate: „Toate transformările şi modificările socio-demografico-economice au fost importate consecutiv pe domeniul Hunedoara şi în sudul Transilvaniei.” (p. 76) Pentru că, oricum, Ardealul este mintea, cum figurează în titlul subcapitolului următor (sublinierile autorului).

Legăturile încep să se contureze: „Transilvania este patria natală a geologului, mineralogului şi metalurgului austriac Ignaz von Born (1728-1789), consilier cezaro-crăiesc (subl. aut.), care ajunge la mari onoruri la Praga şi la Viena şi care efectuează în 1770 călătorii de documentare în Ardeal, Banat şi Ungaria superioară.” (p. 76) Din constatările făcute de specialişti rezulta concluzia următoare: „În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, atelierele de extragere şi prelucrare a fierului de pe domeniul Hunedoara sufereau de handicapul «subtehnologizării» şi rămânerii în urmă a relaţiilor din plan socio-economic, în comparaţie cu celelalte trei mari zone producătoare de fier din Imperiul habsburgic: Banat, Stiria şi Ungaria inferioară. Această subtehnologizare îşi punea amprenta asupra nivelului de producţie şi asupra calităţii fierului produs. Fierăritul din această perioadă are un caracter ţărănesc şi deci o productivitate scăzută.” (p. 77) Iată deci că Banatul, datorită condiţiilor speciale în care era administrat, luase un relativ avans, deşi în perioadele anterioare metalurgia hunedoreană fusese în mod evident mai dezvoltată.

În 1779 îşi făcea apariţia Franz Joseph Müller von Reichenstein, „cel care a fost reformatorul relaţiilor sociale şi economice ale domeniului Hunedoara.” (p. 77) Era nimeni altul decât întemeietorul furnalelor reşiţene din 1771! De altfel, funcţionase chiar până în 1779 ca superior minier şi director al Direcţiei Miniere Bănăţene de la Oraviţa. În 1779-1780, el a participat „activ la revitalizarea producţiei miniere şi metalurgice pe domeniul Hunedoara.” (p. 77) După renumele pe care îl avea, se putea deduce interesul arătat Hunedoarei de către conducerea imperiului. El a întocmit un raport cuprinzând 71 de puncte şi 890 de file. (p. 78) Conform acestuia, domeniul Hunedoara dispunea în acel moment de 13 ateliere de extragere şi prelucrare a fierului, fiind acţionate de energia hidraulică a râurilor Cerna, Govăjdie şi Runc. Ele se aflau la Baia de Coase, Nădrab, Limpert, Plosca, Topliţa, Baia Craiului, Teliucu Mic, Sibişel, Baia Cerna etc. „Raportul poate fi considerat un studiu de fezabilitate a atelierelor de fierărit de pe domeniul Hunedoara.” (p. 78) Müller propunea pentru redresarea pieţei fierului în regiune „o adevărată reformă.” (Ibidem) Totodată, el era „reformatorul producţiei de fier forjat la Hunedoara, la 21 iunie 1800 participând la lucrările de pornire a investiţiei celei de-a şaptea forje situată în zona Plosca” şi tot lui „trebuie să-i atribuim studiul de fezabilitate şi amplasare a viitorului furnal de la Govăjdia.” (p. 79)

Dacă furnalele de la Reşiţa au fost pornite în 1771, nici cele hunedorene nu au întârziat prea mult. Cel de la Topliţa apărea în 1781, iar cel de la Govăjdia în 1813. (p. 86) Motivaţiile erau foarte asemănătoare cu cele care au determinat şi alegerea Reşiţei: „Însemnatele rezerve de minereu de fier existente la Ghelar şi Teliuc, bogăţia pădurilor furnizoare de mangal, dar mai ales puternica tradiţie a prelucrării fierului de către pădureni.” (p. 87) În 1858, furnalele reşiţene produceau 5.600 tone de fontă, iar cel de la Govăjdia 3.456, fiind cele mai productive din Ardeal şi Banat. (p. 96) A urmat apariţia centrelor industriale Călan şi Hunedoara.

Romulus Vasile Ioan caracterizează astfel începuturile industriei hunedorene: „Uzina de Fier de la Hunedoara este rezultatul dezvoltării tehnice şi tehnologice din Imperiul austriac de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării producţiei şi a nevoilor acute de metal, generate de interminabilele campanii militare purtate de către acest stat. Apariţia uzinei din Hunedoara era impusă de tehnologiile precare, învechite, din atelierele care produceau fier în această zonă, devenite cu timpul nerentabile, pe de altă parte şi de conjunctura creată prin dezvoltarea căii ferate, apariţia unor noi tehnologii de producţie şi îndeosebi extinderea pieţei prin creşterea consumului de metal în uzinele mecanice şi de construcţii de maşini din Transilvania.” (p. 99)

Ca şi în cazul Reşiţei cu un veac mai devreme, autorităţile aveau de ales între mai multe alternative: modernizarea furnalului de la Govăjdia sau găsirea unui alt amplasament, la Simeria, Deva sau Hunedoara. În final, cea din urmă va avea câştig de cauză. Pe lângă avantajele de ordin geografic (apropierea de Ghelar şi Teliuc, existenţa pădurilor), „punctul forte” a fost dorinţa comunităţii, exprimată de către primarul George Dănilă, care a adresat un memoriu autorităţilor în 1881 în acest sens, „obligându-se să cedeze statului cu titlu gratuit atât terenul necesar construcţiilor industriale, cât şi drepturile de exploatare a carierei de calcar, angajându-se să acorde întreg sprijinul constructorilor, în special în problemele de aprovizionare.” (p. 99) Ideea a fost foarte bună, întrucât a urmat punerea în valoare a zonei prin construirea căii ferate normale Hunedoara-Simeria.

Construirea propriu-zisă a uzinei a început în august 1882 şi a durat, ca şi la Reşiţa, aproape doi ani, până la 25 mai 1884, când a fost făcută inaugurarea. Iniţial erau două furnale, dar acolo numărul lor va creşte în scurt timp, alăturându-li-se altele trei (în 1884, 1885 şi 1903). Primele trei funcţionau cu mangal, iar celelalte două pe bază de cocs. Minereul de fier parcurgea cei 16 km de la Ghelar cu ajutorul unui funicular, apoi pe o cale ferată îngustă. Mai funcţionau funicularele Govăjdia-Râul Bătrâna (18 km) pentru mangal, Govăjdia-Bunila (14 km) pentru mangal şi calcar, iar calcarul extras din carierele locale era transportat cu atelaje. (p. 100)

Comparaţia pe care autorul o face între producţiile diferitelor centre siderurgice din Transilvania şi Banat poate fi foarte instructivă. Dacă în 1814 furnalele reşiţene produceau 1.198,8 t fontă (adică 3,28 t/zi calendaristică), furnalul de la Topliţa producea în 1836 2.460 t, însemnând 6,4 t/zi. În 1899 Hunedoara singură dădea 83.000 t fontă, în vreme ce, în 1885, Reşiţa, împreună cu Bocşa şi Dognecea, abia atingeau 46.500 t, iar Anina realiza 31.700 t în 1890. (p. 103) Atunci cele mai mari furnale erau nr. 2 de la Călan, nr. 4 de la Hunedoara şi nr. 4 de la Reşiţa. În 1911 raportul Hunedoara-Reşiţa la fontă era de 70.070,6 t – 69.500 t, iar peste doi ani situaţia se inversa: Hunedoara producea 88.719,6 t, iar Reşiţa ajungea la 114.150 t. (p. 103)

Ca şi la Reşiţa, şi proprietăţile uzinei hunedorene erau destul de extinse, cuprinzând: minele de fier de la Ghelar, furnalul şi turnătoria de la Govăjdia, uzina hidroelectrică din Căţănaş şi cea din Hunedoara, ateliere mecanice, atelier hidro, iluminatul uzinei, atelier pentru transporturi, atelierul pentru unelte agricole din Zlaşti, calea ferată îngustă Ghelar-Hunedoara şi domenii forestiere. (p. 105)

Sfârşitul primului război mondial a fost o perioadă dificilă şi pentru Hunedoara. La 5 noiembrie 1918 s-a ajuns chiar la oprirea furnalelor din cauza lipsei combustibilului şi a dezorganizării administrative apărute. (p. 108) În 1919, uzinele au fost preluate în proprietatea statului român, dar integrarea în noul context economic se făcea greu şi producţia continua să fie scăzută. În noiembrie 1919, o comisie condusă de generalul Ştefan Burileanu a vizitat uzinele din noile teritorii ale României. Între propunerile acesteia figura şi „transformarea Hunedoarei într-un centru siderurgic la fel de important ca şi Reşiţa, această propunere fiind motivată de aşezarea mult mai sigură din punct de vedere strategic a ţinutului Hunedoarei, aflat mai în centrul ţării.” (p. 108) O monografie din 1928 enumera astfel proprietăţile Hunedoarei: uzina de fier cu cinci furnale, uzina de la Govăjdia, fabrica de utilaje agricole Zlaşti, minele de la Ghelar şi domeniul forestier de la Poeni. (p. 108-109) Uzina hunedoreană va rămâne în proprietatea statului în perioada interbelică, la fel ca şi cea din Cugir, însă vor fi dese tentativele de a le trece în mediul privat. Iniţial s-a încercat integrarea acestora în U.D.R., apoi s-a trecut la obstrucţionarea comenzilor metalurgice, dirijate către uzinele private. Ca răspuns, Uzina de Fier Hunedoara a exportat masiv fontă în Ungaria, acest lucru fiind şi el stopat de Uniunea Industriilor Metalurgice şi Miniere în 1923. Până în 1938 s-a continuat exclusiv cu producţia de fontă, iar în 1938-1941 au fost construite şi o oţelărie Martin şi un laminor de semifabricate de 800 mm. (p. 109)

În 1929 se încercase fuzionarea Hunedoarei cu Societatea Metalurgică Copşa Mică-Cugir, iar în 1930 a fost pe punctul de a fi preluată de Uzinele Škoda. În 1933, Max Auschnitt a încercat să o integreze în Concernul Titan-Nădrag-Călan. Totuşi, U.F.H. (din 1931 R.I.M.M.A.) Hunedoara va rămâne proprietate de stat, administrată mai întâi în regie directă (1919-1931), apoi sub formă de regie publică (1931-1940) şi ca societate pe acţiuni (1940-1948). (p. 109-110)

Dacă până în 1934 U.F.H. a reprezentat „o povară pentru bugetul statului”, (p. 136) după acest an ea a început să înregistreze beneficii. Statul nu investise mult timp sumele necesare, fiind preferat sectorul aurifer. (p. 137) Abia după încheierea crizei economice din 1933 s-a observat o revigorare a investiţiilor la Hunedoara, care au culminat cu oţelăria şi cu laminorul amintite. În 1940-1945, societatea pe acţiuni creată mai cuprindea doar uzina hunedoreană şi minele de la Ghelar. (p. 137)

Oţelăria Siemens-Martin nou înfiinţată funcţiona cu tehnologia de elaborare din minereu (75% fontă, 25% fier vechi), în timp ce la U.D.R. şi T.N.C. era tehnologia din fier vechi (25% fontă, 75% fier vechi), cu un preţ de producţie mai redus (2,06 lei/kg faţă de 2,77 lei/kg), existând şi cauze tehnologice care conduceau la creşterea costului. (p. 141) În 1932 deja, U.D.R. ajunsese la o încărcătură pentru cuptoare de 17% fontă şi 83% fier vechi, iar T.N.C. Ferdinand la 23% fontă şi 77% fier vechi. În general, U.F.H. livra pe piaţă mai mult semifabricate, precum fontă brută, lingouri, laminate sub formă de ţaglă, minereu de fier etc. Acestea erau vândute, reprezentând 80-90% din veniturile uzinei, în timp ce la Reşiţa şi la Ferdinand se produceau laminate finite sau maşini. În consecinţă, se poate aprecia că „U.F.H. era nevoită să lucreze în condiţii de fabricaţie dezavantajoase comparativ cu ceilalţi competitori din siderurgie.” (p. 142)

În schimb, uzina din Călan a fost cooptată în 1924 în Uzinele metalurgice unite Titan, Nădrag, Călan, împreună cu minele Teliuc şi uzina Ferdinand. (p. 142)

În regiunea Hunedoarei exista cea mai mare rezervă de minereuri din ţară. La fier, acestea, concentrate mai ales în Masivul Poiana Ruscă, reprezentau 84% din totalul naţional, în vreme ce rezervele bănăţene ale U.D.R.-ului erau doar de 8,5%. 70% din patrimoniul naţional de minereu de fier se aflau pe teritoriul U.F.H. De asemenea, în apropiere era bazinul carbonifer al Văii Jiului, cu 97% din rezerva de cărbune brun a ţării şi cu 50% din rezerva totală. Zăcămintele de gaz metan din judeţele Târnava Mare şi Târnava Mică nu se aflau decât la 100-120 km distanţă. (p. 144) În zonă erau şi importante cantităţi de fier vechi, provenite din activitatea industrială. La Reşiţa se produceau şi materiale refractare, iar din 1941 şi la Hunedoara era pornită o fabrică de dolomită. La mangan, rezervele din Banat însemnau 14% din totalul naţional, faţă de 32% în Carpaţii Orientali. (p. 145)

În 1941, cele 5 furnale ale U.F.H. produceau 175.000 t fontă (58% din totalul ţării), iar cele 2 de la U.D.R. doar 105.000 (33%). La oţel raportul era de 58-24 în favoarea U.D.R. (8 cuptoare faţă de 4), iar la cuptoare electrice „scorul” era de 32% U.D.R. – 28% U.F.H. La laminate, tot U.D.R.-ul conducea cu 38%-18%. (p. 146) Capacităţile de laminare din Banat (Reşiţa, Ferdinand, Nădrag) totalizau 48%, iar cele din Ardeal (Hunedoara, Cluj) 26%. (p. 147) În timp ce U.F.H. utiliza minereul de fier din Poiana Ruscă, având o concentrare de 37%, U.D.R. importa 50% din minereul folosit, de o calitate mai bună, aceasta având evidente urmări în producţia de fontă. (p. 150)

După 1944 a urmat şi la U.F.H. o nouă „perioadă grea, datorită tuturor implicaţiilor din viaţa socio-economică ce influenţau climatul de uzină de la Hunedoara; peste toate acestea apare tot mai des implicarea politicului în viaţa uzinei. Trebuie consemnat că nu este vorba de politicul autohton, românesc, ci de influenţa politică importată prin mijloacele vremii (subl. aut.) din Uniunea Sovietică.” (p. 151) S-a încercat totuşi construirea unei fabrici pentru producerea cocsului, în acel moment singurul loc din ţară unde acesta se producea fiind Reşiţa. (p. 157) În special după naţionalizarea din 1948 s-a trecut la un proces de sporire accelerată a capacităţilor industriale.

În ultimii ani ai perioadei comuniste, criza în care se afla economia românească a început să îşi facă simţite efectele, fapt descris astfel de către Romulus Vasile Ioan: „Evoluţia siderurgiei ultimului deceniu al secolului al XX-lea a fost marcată de perioada de declin a economiei naţionale care începuse în anul 1985, când s-a înregistrat pentru prima dată după 1980 o reducere a Produsului Intern Brut – P.I.B. În anii următori, cu excepţia anului 1986, când P.I.B.-ul a crescut cu 2,3%, tendinţa de diminuare a indicatorilor anuali s-a adâncit. Principala ramură care genera descreşterea P.I.B.-ului era industria, care în acea perioadă reprezenta 50% din P.I.B., până în 1989. În aceste condiţii, descreşterea medie anuală a P.I.B.-ului în perioada 1985-1989 este de 0,7% (0,9% în industrie).” (p. 184) Evident, fenomenul s-a accentuat după 1989, în condiţiile schimbării sistemului economic.

Combinatul Siderurgic Hunedoara a fost reorganizat în baza H.G. nr. 29/14.01.1991, când a luat fiinţă S.C. „Siderurgica” S.A. (p. 183) Au început să fie oprite unele capacităţi industriale, (p. 159) însă s-a evitat disponibilizarea masivă de personal. (p. 192) Un bun conducător al acelei perioade a fost Silviu Samoilescu, pensionat însă în 1996. „Odată cu Silviu Samoilescu se încheie era romantică a siderurgiei hunedorene.” (p. 193) În general, problemele şi convulsiile survenite în aceşti ani pot fi din nou puse în relaţie de paralelism cu ceea ce se întâmpla în aceeaşi perioadă la Reşiţa. În cele din urmă, Siderurgica a devenit proprietatea indienilor din grupul L.N.M.-I.S.P.A.T., la pachet cu Petrotub Roman, cu care nu avusese nimic în comun până atunci. (p. 221) Lucrarea se încheie cu o scurtă trecere în revistă a mişcării muncitoreşti desfăşurate la Hunedoara de-a lungul timpului.

Lucrarea lui Romulus Vasile Ioan este probabil cea mai completă monografie a istoriei industriei regiunii Hunedoara, având ca merit principal faptul că o pune mereu în legătură cu contextul în care s-a desfăşurat. Autorul a scos în evidenţă multe aspecte asemănătoare fenomenelor petrecute la Reşiţa în perioade de timp apropiate. În acest sens, prezentarea Reşiţei ca un etalon şi ca un permanent termen de comparaţie până în momentul naţionalizării demonstrează faptul că autorul cunoaşte locul ocupat pe atunci de aceasta în cadrul industriei româneşti. Însă prezentarea cu modestie, în termeni pozitivişti, a realităţilor Hunedoarei ne arată că nici ea nu a fost mai prejos. În concluzie, ambele centre industriale de tradiţie au cunoscut faze asemănătoare de dezvoltare şi de reorientare, care le fac să arate ca nişte oraşe-surori, împreună la bine şi la greu de-a lungul timpului.

* Romulus Vasile Ioan, A doua epistolă către hunedoreni. Eisenmarkt, Vajdahunyad, Hunedoara, Editura „Neutrino”, Reşiţa, 2007, 247 p.

Mircea Rusnac – Un sat bănăţean recent dispărut: Lindenfeld

Sosirea pemilor germani în Banat în anii 1827-1828 a condus la înfiinţarea unor sate de munte aşezate în zone deosebit de pitoreşti. Dacă de-a lungul timpului şi până astăzi localităţile Gărâna şi Brebu Nou au fost destul de cunoscute în regiune şi nu numai, în schimb despre Lindenfeld au auzit prea puţini bănăţeni, ca să nu mai vorbim de locuitorii din alte zone. Aceasta pentru că Lindenfeld a fost o localitate foarte izolată şi în apropierea sa nu exista niciun obiectiv turistic care să atragă un număr mai important de vizitatori.

Lindenfeld este situat pe versantul opus al Masivului Semenic, la poalele vârfului Nemanul Mare (1.122 m), iar căile de acces către localitate sunt foarte dificile. Ori se merge din Caransebeş prin comuna Buchin şi satul Poiana, de unde există doar un drum inaccesibil maşinilor, ori pe poteca numită „Drumul lupului”, din Gărâna prin pădurile care acoperă masivul muntos. Această potecă trece şi prin dreptul altei foste aşezări a pemilor, Wolfswiese, care însă a fost abandonată la scurt timp după înfiinţare din cauza condiţiilor grele de trai.

Scurta istorie a satului Lindenfeld nu a cunoscut momente foarte spectaculoase. Era un sat izolat de munte, ai cărui locuitori, toţi de origine germană, practicau ocupaţiile tradiţionale. În toată existenţa acestei aşezări, nu s-a înregistrat nicio căsătorie mixtă cu români din satul vecin Poiana. Fiind atât de izolaţi, locuitorii Lindenfeldului au fost scutiţi de recrutare în armata austro-ungară în timpul primului război mondial. În anul 1924, numărul lor era de 230. În cel de-al doilea război mondial au fost însă destui mobilizaţi pe front, iar în 1945 o mare parte dintre ei au fost deportaţi în Uniunea Sovietică pentru că erau germani. Aceste nefaste evenimente, ca şi perioada comunistă care a urmat, au lovit greu mica aşezare. Totuşi, în primele decenii postbelice puteau fi văzuţi pemi în piaţa din Caransebeş, cu delicioasele lor „Kirschen” (cireşe), de o calitate neegalată în regiunea înconjurătoare. Prin strădania locuitorilor, Lindenfeld a beneficiat de un generator de energie electrică şi de o instalaţie pentru apă curentă. Totuşi, de prin anii ‘60 ai secolului al XX-lea, satul a început să se depopuleze, tinerii mergând la liceele din Caransebeş şi stabilindu-se ulterior acolo, iar alţii mutându-se la Gărâna şi Brebu Nou. Apoi a început emigrarea în Germania, facilitată de Ceauşescu în schimbul obţinerii unor bune plăţi în valută. În momentul revoluţiei din 1989, satul Lindenfeld era deja practic părăsit, nemaiavând cine să plece de acolo ulterior.

În anii ‘90 presa a semnalat existenţa unui singur locuitor la Lindenfeld, bătrânul Paul Schwirzenbeck, care nu a dorit să-şi părăsească satul. El îi întâmpina pe vizitatorii curioşi, descriindu-le amănunţit casele şi pe cei care le locuiseră înainte. A murit în 1998 la Caransebeş, după ce a fost accidentat de o maşină. De atunci, la Lindenfeld mai locuiesc doar pe timpul verii câţiva ciobani din Poiana. Casele s-au ruinat în timp. Pomii fructiferi au un rod bogat în fiecare an, însă nu îi culege nimeni. În interiorul caselor se află neatinse piese de mobilier, veselă, îmbrăcăminte etc., localitatea fiind prea departe pentru ca să le poată transporta cineva. Biserica a fost restaurată prin cheltuiala şi munca voluntară a şvabului bănăţean Helmut Kierer. În ultimii ani, Lindenfeld atrage destui curioşi în perioada verii, situându-se şi pe traseul amatorilor de enduro şi atrâgând atenţia şi turiştilor din Germania şi Austria. Deocamdată însă nu apar semne că situaţia sa se va schimba, deşi oficial satul Lindenfeld continuă să existe şi are chiar şi cod poştal: 1.666 până la 1 mai 2003, 327.056 acum!

Mircea Rusnac – Bănăţeanul Peter Pan

Personajul făcut celebru de scriitorul scoţian James Matthew Barrie a determinat acum câţiva ani, pe filieră italiană, descoperirea unui erou bănăţean având nume identic şi o poveste de viaţă nu mai puţin captivantă. El s-a născut la Rusca Montană (Rußberg), la 21 august 1897. Era exact anul în care apărea şi cartea lui Barrie! Mama sa, Maria Pan, necăsătorită, îl născuse la 18 ani şi se străduia să îl crească singură. De la 14 ani, Peter avea să lucreze la cariera de marmură din apropiere. Viaţa lor decurgea oricum în condiţii grele, când a izbucnit, în 1914, primul război mondial.

Peter Pan a fost recrutat în armata austro-ungară, făcând parte din Regimentul 30 de Infanterie Honved, compania a 7-a, cu care a luat parte la luptele de pe frontul italian. Era însoţit pretutindeni de o capră, pe care o crescuse de mică şi care nu voia să se despartă de el. Mai avea cu el şi alte amintiri din zona natală, între care şi o bucată de marmură din cariera în care muncise. Se putea vedea de aici că tânărul german din Banat era foarte legat de locul său natal.

Nenorocirea însă nu a întârziat să se producă. Într-o luptă purtată la Col Caprile, la altitudinea de 1.331 m, Peter Pan a fost ucis. Era ziua de 19 septembrie 1918, la doar câteva săptămâni după ce împlinise 21 de ani. Corpul său a fost îngropat pe vârful Grappa din apropierea Veneţiei, la 1.776 m înălţime, împreună cu alţi peste 22.900 de militari italieni şi de numeroase alte naţionalităţi care proveneau din armata austro-ungară. Mai târziu, în 1935, arhitectul Giovanni Greppi şi sculptorul Giannino Castiglioni au ridicat în acel loc un sugestiv monument dedicat tuturor acestor eroi ai primului război mondial, indiferent de tabăra căreia îi aparţinuseră. Prin structura monumentului, eroii aparţinând unei anumite naţionalităţi erau grupaţi în direcţia în care se afla ţara de provenienţă. Astfel, italienii erau îngropaţi către sud, iar cei din diferitele naţionalităţi din fosta Austro-Ungarie către direcţiile în care se află popoarele lor. Din păcate, marea majoritate a soldaţilor austro-ungari căzuţi acolo au rămas anonimi. Doar 295 sunt cunoscuţi după nume, din aproape 11.000. Numele lor au fost trecute în ordine alfabetică pe monument, fiind înscrise cu litere din bronz pe soclul de piatră al acestuia. Piatra tombală a lui Peter Pan poartă numărul 107.

Descoperind nu demult coincidenţa de nume între tânărul soldat austro-ungar şi eroul scriitorului scoţian, italienii au fost foarte interesaţi şi preocupaţi să afle adevărul istoric. Ei au făcut demersuri la Crucea Neagră din Austria, de unde au aflat datele exacte ale lui Peter Pan din Rusca Montană (consemnată ca Ruszka-bánya, Krassó-Szörény, Ungaria). Din aproape în aproape, ei au constatat cu uimire că Krassó-Szörény înseamnă în maghiară judeţul Caraş-Severin şi că acum mica localitate montană aparţine României! Astfel, din 2005, delegaţii de italieni vin în pelerinaj la Rusca Montană, comuna natală a adevăratului erou Peter Pan. La aproape un secol după moartea sa, tânărul a facilitat o relaţie care devine tot mai strânsă. Acum la Rusca Montană există Piaţa Monte Grappa şi Strada Peter Pan, care duce la casa părintească a acestuia. S-a deschis cu sprijin italian şi „Museo del Monte Grappa”, prin donarea de către artişti italieni a unor creaţii proprii, „în semn de pace şi frăţietate.” Datorită eroului Peter Pan, Rusca Montană a reintrat în circuitul turistic şi istoric.

Mircea Rusnac – Întemeierea Aninei şi tradiţia istorică

Dezvoltarea centrelor industriale bănăţene din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a determinat autorităţile habsburgice să efectueze masive colonizări de populaţie germană în regiune, întemeind chiar localităţi noi. Instalaţiile industriale de la Reşiţa, Bocşa, Oraviţa, Ciclova sau Sasca erau mari consumatoare de lemn şi de mangal (cărbune de lemn), astfel încât se impunea folosirea unei forţe de muncă în creştere pentru defrişarea pădurilor din jur şi prelucrarea combustibilului necesar. Una dintre noile localităţi apărute cu acest prilej, şi care va avea în curând un destin aparte, a fost Anina, numită în momentul înfiinţării Steirer-Dorf.

În prima jumătate a anului 1773, Direcţia Minieră Bănăţeană de la Oraviţa l-a însărcinat pe funcţionarul minier Peter Kastel, care provenea din Stiria, să aducă din regiunea sa de baştină colonişti specializaţi în munca la pădure. El s-a achitat rapid de misiunea sa, astfel încât în iunie se afla la Viena cu un grup de 94 de colonişti, dintre care 70 de adulţi şi 24 de copii. Cu ei a venit pe Dunăre până în Banat, continuându-şi apoi drumul prin păduri. La 24 iunie 1773 au ajuns pe locul viitoarei aşezări. Acolo, în aer liber, s-a oficiat prima slujbă religioasă, în amintirea căreia a fost ridicată ulterior o cruce comemorativă devenită monument istoric.

Cele 34 de familii nou instalate şi-au denumit localitatea Steirer-Dorf (devenită în timp Steierdorf), în amintirea ţinutului lor de origine. Mai târziu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, românii care se vor aşeza acolo vor numi localitatea Anina, datorită numeroşilor anini sau arini care creşteau în pădurile din împrejurimi. După 1773 au continuat să sosească locuitori germani, încât într-un an numărul lor a crescut la 300. Lor le erau asigurate o serie de avantaje din partea autorităţilor. Pentru fiecare stânjen cub de lemne tăiate erau recompensaţi cu sume cuprinse între 24 şi 30 de creiţari. Lunar, fiecare familie primea gratuit câte o mierţă de grâu din depozitul de la Oraviţa, restul alimentelor care erau aduse tot de acolo fiind plătite, inclusiv transportul. Datorită destoiniciei locuitorilor, aşezarea a cunoscut o înflorire rapidă. În 1779, în locul numit Iudina de pe râul Miniş a fost construit un gater pentru fabricarea şindrilei. Şi chiar dacă în 1788 s-a produs o invazie otomană, care a determinat refugierea tuturor locuitorilor la Dognecea pentru o perioadă de şase săptămâni, ei au revenit cu toţii la casele lor şi viaţa aşezării a continuat. Au fost consemnate primele căsătorii, primele naşteri şi primele decese din istoria noii localităţi. Totodată, autorităţile au stimulat locuitorii să caute zăcăminte minerale, oferind recompense de 50 de florini găsitorilor. Curând, aceasta va schimba în mod radical viaţa Aninei.

Cel mai important eveniment al scurtei istorii a actualului oraş s-a produs în anul 1790, la doar 17 ani după întemeiere. Atunci, tăietorul de lemne Nikolaus Mathias Hammer, care fusese şi primul tânăr care s-a căsătorit la Steierdorf, a descoperit pe Valea lui Andrei eşantioane de huilă. Încurajat de premiul promis, el le-a dus la Oficiul minier din Oraviţa, primind imediat cei 50 de florini. Descoperirea era de o importanţă covârşitoare, mai ales datorită faptului că huila din zonă era de o excelentă calitate. În acest mod, prin deschiderea în curând a primelor exploatări miniere, caracterul aşezării de tăietori de lemne de până atunci s-a modificat decisiv. Cu timpul, minele din Anina vor ajunge să fie cele mai adânci din Europa şi exploatarea lor va continua neîntrerupt până la accidentul din 2006, care le-a închis definitiv. Însă în legătură cu descoperirea huilei de acolo există o interesantă povestire a localnicilor, care merită a fi redată în continuare, deoarece ea conţine în mod sigur o mare doză de adevăr.

În 1957, Alexander Tietz înregistra la Anina următoarea relatare a fostului miner Josef Skala, atunci în vârstă de 90 de ani: „Ştiţi cine a descoperit huila la Anina? Un porc. Huila se afla foarte aproape de suprafaţă, fiind acoperită de un strat subţire de iarbă. Porcul n-a făcut decât să scurme cu râtul, dând la o parte brazda de iarbă de pe cărbuni. Din întâmplare, băieţii trimişi să păzească porcii din Steierdorf şi-au aprins un foc de tabără tocmai în locul în care porcul scosese huila la lumina zilei. Deodată ei au observat că piatra deasupra căreia îşi aprinseseră focul ardea! Unul dintre ei a luat în sat o bucată din «piatra neagră» care luase foc şi a arătat-o tatălui său. Acesta, un tăietor de lemne numit Nikolaus Hammer, şi-a pus hainele de sărbătoare, a înfăşurat piatra într-o batistă şi s-a dus la Oraviţa, la Direcţia regală a minelor. Când au văzut piatra, domnii de acolo au devenit pe dată foarte prietenoşi, l-au bătut pe umăr pe omul nostru şi au poruncit să i se plătească la casierie o răsplată de cincizeci de florini. Aşa s-au descoperit cărbunii la Anina. Locul unde s-au petrecut acestea a fost Coveiul lui Andrei din valea Aninei. Acolo s-a şi săpat primul puţ, numit puţul Purcaru, Purcar însemnând în româneşte porcar.” De unde se vede că de multe ori şi întâmplarea poate juca un rol hotărâtor în trecutul unei localităţi sau al unei regiuni.

Bibliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936; Din istoria cărbunelui. Anina 200, Reşiţa, 1991; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; http://www.banaterra.eu/romana/mosoroceanu-cristian-liviu-steierdorf; http://laender.freepage.de/cgi-bin/feets/freepage_ext/41030×030A/rewrite/banat/storys.htm.